The Catcher In The Sand

Amatorii de film știu că a venit toamna atunci când încep să apară pe ecrane filmele cu șanse reale de a candida la Premiile Academiei Artelor și Științelor Imaginilor Mișcătoare. Da, the Academy of Moving Pictures Arts and Sciences (AMPAS) – acesta este numele complet al Academiei de Film americane. Saumai simplu Academia. Sau și mai simplu – Premiile Oscar.

Aproape în fiecare an, între filmele considerate ca având șanse reale de a câștiga unele dintre statuetele mult râvnite se află și cel puțin câte un film din genul science-fiction. Explorarea spațiului cosmic, întâlnirea posibilă cu civilizații diferite de a noastră, inteligența artificială și roboții cu promisiunile și pericolele lor, scenariile apocaliptice datorate schimbărilor climatice sau conflictelor distrugătoare – fiecare dintre aceste teme și altele în plus au devenit sub-genuri ale anticipației în film la fel ca în literatură. În anii trecuți, ‘The Martian’, regizat de Ridley Scott cu Matt Damon în rolul principal, ‘Gravity’ al lui Alfonso Cuaron, cu Sandra Bullock și George Clooney, ‘Arrival’, al lui Dennis Villeneuve, și ‘Interstellar’ regizat de Christopler Nolan au candidat în diverse categorii și chiar au câștigat premii răzlețe, nici unul dintre ele însă premiul pentru cel mai bun film. Asta, desigur, dacă nu considerăm ‘The Shape of Water’, câștigătorul de anul trecut, ca aparținând genului. Eu personal cred că filmele lui Guillermo del Toro sunt un gen separat. În acest an, genul science-fiction este reprezentat – cel puțin între filmele ieșite pe ecrane până acum – de ‘First Man’ (‘Primul Om’), regizat de Damien Chazelle, regizor care la 33 de ani are deja in palmares un film de mare succes, musicalul ‘La La Land’, câștigător acum doi ani a șase premii ale Academiei, între care premiul pentru cea mai bună regie.

‘First Man’ este un film biografic al cărui erou este Neil Armstrong, astronautul american care a intrat în istorie ca primul om care a pășit pe Lună. De fapt, filmul se ocupă în special de perioada de aproximativ zece ani dinaintea expediției care l-a făcut celebru, începând cu activitatea sa de pilot de încercare, înrolarea în programele spațiale Gemini și Apollo, primul său zbor în spațiu (cu capsula spațială Gemini 8), pregătirea și desfășurarea zborului istoric al lui Apollo 11. Filmul are parte de scenele sale în cosmos și ele sunt spectaculoase și nu lipsite de suspans, dar cea mai mare parte a acțiunii se petrece pe Pământ. Spectatorii filmului află multe detalii tehnice despre pregătirile și desfășurarea zborului care a dus pentru prima dată astronauți de pe Terra pe un alt corp ceresc, dar mai multe și mai importante pentru realizatorii filmului par să fi fost resorturile sufletești care i-au determinat pe Neil Armstrong și colegii săi din primele generații de astronauți să-și asume riscurile uriașe pe care le implicau participarea în primele programe de explorare spațială.

Primele expediții spațiale – programele americane Mercury, Gemini și Apollo, ca și programul sovietic Vostok – au fost extrem de periculoase și au reprezentat un risc uriaș pentru astronauții și cosmonauții care au participat la ele. Era vorba, în primul rând, despre tehnologii care erau inventate, testate și folosite aproape concomitent – începând cu sistemele de lansare, propulsie, pilotare și navigație ale vehiculelor spațiale, continuând cu etanșeizarea și presurizarea cabinelor și ale costumelor spațiale, și până la instrumentația științifică și aparatura de comunicații. Primele generații de capsule spațiale nu erau mult mai mult decât niște obuze lansate în spațiu, avându-i în interior pe temerarii cosmonauți. Americanii și sovieticii au pornit de la sisteme asemănătoare de lansare, bazate în mare parte pe tehnologia germană a rachetelor, dobândită de aliați la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Pentru reîntoarcerea din spațiu însă, au fost proiectate sisteme diferite, inginerii americani preferând recuperarea capsulelor spațiale din mare, în timp ce sovieticii folosesc până astăzi aterizări amortizate cu parașute pe uscat. Atingerea Lunii a implicat și ea confruntarea cu multe necunoscute – nu era clară soliditatea suprafeței lunare, nu se știa sigur dacă nu existau organisme și, deci, pericol de contaminare și, în consecință, astronauții primelor misiuni pe Luna au fost ținuți în carantină câteva săptămâni după reîntoarcere. Au plătit cu viața câțiva cosmonauți sovietici și astronauți americani, inclusiv primul echipaj al misiunii Apollo, într-un incendiu petrecut la sol și relatat în film.

Astronauții programului Apollo împreună cu familiile lor au trăit împreună în perioada pregătirii zborurilor, într-un cartier special la Houston. S-au creat între ei legături de prietenie, poate au existat și rivalități și competiție. ‘First Man’ se ocupă în detaliu de personalitatea lui Neil Armstrong, dar și de cea a soției sale din acea perioadă, Janet. Cei doi împărtășiseră o tragedie dintre acelea care sunt coșmarul oricărui părinte, atunci când fetița lor în vârstă dedoi ani a fost răpusă de cancer. Scenariștii și regizorul Chazelle atribuie acestei traume o parte dintre trăsăturile de caracter ale lui Armstrong, comunicarea sa laconică, lipsa aparentă de emoție în aparițiile publice. Mie mi se pare că în Armstrong a existat o combinație unică de curaj, talent de pilot și expertiză tehnică (era de formație inginer aeronautic), care era amplificată de o imensă putere de concentrare asupra misiunii care trebuia executată. A contribuit tragedia în familie la amplificarea acestor trăsături de caracter? Este ceea ce încearcă filmul să demonstreze, iar explicația pare plauzibilă. În sprijinul lui Neil Armstrong s-a aflat însă în permanență și Janet, și scenariul este generos cu desenarea profilului moral și psihologic al unei femei puternice, capabilă de acțiuni și atitudini extraordinare pentru a-și sprijini soțul, dar și hotărâtă să păstreze intacte relația cu soțul ei și coerența familiei. Distribuirea în rolurile principale a actorilor Ryan Gosling și Claire Floy este cât de poate de oportună. Gosling s-a specializat în roluri în care viețile interioare ale personajelor nu se reflectă exterior printr-un exces de
verbozitate. Tăcerile sale sunt mai expresive decât cuvintele. Claire Noy, un import britanic la Hollywood, este una dintre stelele ascendente ale cinematografiei americane. A jucat în ultimii ani roluri foarte diverse, de la cel al tinerei regine Elisabeta a II-a în serialul ‘The Crown’ (‘Coroana’) până la cel al hackeritei punkiste, Lisbeth Salander, în cel de-al cincelea film american din seria ‘Millennium’. Aici, în rolul unei soții al cărei destin este de a trăi în umbra faimei soțului sau, ea creează un personaj la fel de important în structura filmului ca cel al primului om pe Lună. Dacă este să pariez care dintre cei doi actori are șanse mai mari de nominalizare la premiile de interpretare actoricească, eu aș paria pe Claire Noy.

‘First Man’ este lansat pe ecrane într-o perioadă în care programul spațial american se află în reconstrucție și relansare. Multe s-au schimbat în jumătatea de secol care a trecut de când cursa pentru atingerea Lunii intra în faza sa finală. Programele spațiale americane au trecut prin câteva evenimente tragice, două navete spațiale au fost distruse, una la lansare, cealaltă la revenirea pe Pământ, și, ca urmare, siguranța astronauților a devenit unul dintre factorii principali în care sunt investite eforturile proiectanților. Noua frontieră pe care omenirea speră să o atingă în viitoarele decenii este planeta Marte. Modelul economic și instituțional al explorării spațiale este astăzi o combinație a investițiilor guvernamentale și antreprizelor private. La Casa Albă, la începutul programului Apollo, se afla John Kennedy, acum se află Donald Trump, ideologiile și prioritățile sunt cât de poate de diferite. În anii 60, la NASA inginerii erau anonimi, iar astăzi un Elon Musk, partener privat în exploatarea spațială, este o personalitate foarte vizibilă public. Există însă și elemente comune. Investițiile în programe spațiale în detrimentul rezolvării problemelor economice și sociale de pe suprafața planetei noastre erau – se vede și în film – puse sub semnul întrebării și atunci, și acum. Ceea ce este cert însă este faptul că va fi nevoie și în viitor de eroi cu curajul și caracterul demonstrat de Neil Armstrong și de colegii săi
de generație.

În final, veți întreba, poate, care sunt șansele filmului ‘First Man’ în cursa pentru Premiile Academiei. Cred că șansele cele mai bune ar fi în categoriile ‘tehnice’ – imagine, montaj, efecte speciale. Reușita filmului este extraordinară în tot ceea ce privește reconstituirea veridică până la cel mai mic detaliu a vehiculelor spațiale și a spațiilor de lucru și de antrenament ale echipelor participante în programul Apollo. Claire Noy și poate și Ryan Gosling cred că vor fi nominalizați pentru premii de interpretare, dar nu cred că le vor câștiga. Cât despre marele premiu – cel pentru cel mai bun film? Anul trecut, acest premiu a revenit filmului ‘The Shape of Water’, despre care am scris și în rubrica CHANGE.WORLD. Putem discuta dacă el aparține genului sau nu, dar chiar dacă aparține, a fost un eveniment unic în istoria Premiilor Academiei. Nu cred că ‘First Man’ va repeta performanța, ceea ce nu înseamnă că nu ar fi un film pe care merită să-l vedeți.

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Am petrecut câteva zile ale începutului lunii noiembrie în capitala americană,
Washington. Nu mai vizitasem orașul de mai bine de un deceniu. De fiecare
dată când mă reîntorc aici sunt din nou fascinat de magnetismul acestei
combinații dintre arhitectura monumentelor și a clădirilor guvernamentale,
care concentrează o mare parte din puterea Statelor Unite, și un oraș care,
parcă în pofida mulțimilor de politicieni și înalți funcționari care îl populează,
are un aer mult mai accesibil și locuibil, mai european (să nu evităm cuvântul)
decât majoritatea celorlalte metropole americane. Arhitectura orașului reflectă
și ea această juxtapoziție. În jurul cartierului monumental (‘The National Mall’)
și a rețelei de artere concepute de Pierre Charles L’Enfant în 1791 la ordinul
primului președinte american, George Washington, se află un oraș
efervescent, cu o populație surprinzător de tânără și de multi-etnică. Din acest
ultim punct de vedere, Washington DC (Districtul federal Columbia, teritoriu
separat de cele 51 de state americane) seamănă cu New York-ul, doar că
multitudinii de caractere umane și limbi vorbite i se adaugă reprezentanții la
patru ace ai clasei politice și cei ai corpului diplomatic acreditat în capitala
americană.

Iubitorilor de artă și cultură, Washington li se prezintă ca un oraș cu o
formidabilă colecție de muzee, așa cum puține mai sunt în lume. Majoritatea
muzeelor importante din oraș aparțin Instituției Smithsonian, create la 10
august 1846 cu scopul de a ‘lărgi și difuza cunoașterea’. Instituția poartă
numele donatorului fondator, savantul britanic James Smithson. Cu alte
cuvinte, este vorba despre rețeaua de muzee naționale, cu o gamă de
tematici acoperind istoria americană și a diferitelor comunități componente ale
națiunii, științe naturale, aeronautică și explorarea spațială, artă americană și
din toată lumea. Intrarea la toate aceste muzee este gratuită, iar fotografierea este nu numai permisă (cu rare excepții bine semnalate), ci și explicit
încurajată. Am petrecut trei zile și jumătate din această vizită în muzeele
Smithsonian, dar aș fi putut fără îndoială rămâne încă o săptămâna și sunt
convins că mi-ar fi rămas încă multe de explorat.

Voi descrie în acest articol al rubricii CHANGE.WORLD câteva dintre
exponatele interesante și relevante pe care le-am întâlnit în Galeria Națională
de Portrete. Ca și la Londra, în capitală americană există pe lângă Galeria
Națională de Artă o instituție separată, dedicată artei portretelor. Tradiția
britanică preluată de americani pune în valoare împletirea de teme artistice și
istorice care sunt combinate în portrete (majoritatea picturi, deși sunt prezente
și sculpturi și fotografii). O vizită în galeria de portrete de la Washington, ca și
în cea de la Londra, reprezintă o incursiune în istoria artei portretelor în
paralel cu o călătorie în timp în istoria națiunii. Muzeul din Washington este
găzduit de o clădire impunătoare cu o istorie de aproape două secole, care se
află în afara zonei centrale (‘National Mall’), în cartierul Penn. Era cândva, pe
la mijlocul secolului 19, una dintre cele mai impozante clădiri ale capitalei, cu
sala de bal cea mai spațioasă din oraș, suficient de mare pentru a găzdui, în
ianuarie 1865, sărbătorirea inaugurării celei de-a doua președenții a lui
Abraham Lincoln, curmată cu câteva luni mai târziu de asasinatul din Teatrul
lui Ford. În deceniile următoare clădirea avea să devină gazda colecției de
prototipuri a biroului de brevete și invenții al Statelor Unite. Devastată de un
incendiu, recuperată și renovată, clădirea a devenit sediul a două dintre
muzeele Smithsonian, cel de Artă Americană (SAAM) și cel al Galeriei
Naționale de Portrete.

Galeria Națională de Portrete are două colecții permanente importante. Una
dintre ele este cea de portrete ale Președinților Statelor Unite. De când a fost înființată galeria s-a creat tradiția de a adăuga aici portretul fiecărui
președinte, după ce acesta își încheie ultimul mandat. În cele mai multe
cazuri este vorba despre proiecte comandate de președinte însuși, și este
foarte interesant de parcurs seria de portrete și de comparat stilurile preferate
și gusturile artistice care i-au ghidat pe fiecare dintre președinți în selecția
artistului care avea să-i imortalizeze în galerie. În acest moment cel mai
recent portret din colecție este cel al lui Barack Obama. Pe noi ne interesează
însă cealaltă colecție, cea care adună portretele unora dintre cele mai
importante personalități ale istoriei americane. Mulți dintre ei au fost
inventatori, cercetători în diferite domenii ale științelor și exploratori ai naturii,
antreprenori care au transformat descoperirile științifice și inovațiile în mașini
sau obiecte care au influențat viața americanilor și ale altor locuitori ai
planetei. Mulți dintre ei au devenit celebri, unii chiar bogați, căci, în concepția
americană despre reușită, a fi bogat este o virtute, mai ales dacă accesul la
avere a fost făcut prin activități de care au beneficiat și cei din jur.
Prezența oamenilor de știință este vizibilă încă de la generația pe care
americanii o numesc cu afecțiune’founding fathers’, părinții întemeietori ai
națiunii, revoluționarii și politicienii care au făcut din America o nouă națiune
cu scopul declarat în primul articol al Constituției de a asigura împlinirea
dreptului la fericire al oricărui cetățean. Cel mai cunoscut exponent al acestei
generații, care a fost și un om de știință celebru în epocă, a fost Benjamin
Franklin (1706-1790), prezent prin portretul pe care i l-a făcut în jurul anului
1785 Joseph Siffred Duplessis. Sunt cunoscute cercetările sale în domeniul
electricității și în special celebrul experiment cu zmeul prin care a demonstrat
în 1752 natura electrică a fulgerelor. Preocupările sale științifice au fost însă
mult mai extinse, ele acoperind domenii ca oceanografia (studiul curentelor în
Oceanul Atlantic, de exemplu), demografia (îi aparțin primele studii
demografice cu baze științifice ale populațiilor care locuiau America de Nord,
și Malthus îi acordă credit pentru fundamentele teoriilor sale), meteorologia.

Din generația ‘părinților națiunii’ a făcut parte și David Rittenhouse (1732-
1796). Portretul semnat de Charles Wilson Peale datează chiar din anul morții
astronomului și constructorului de instrumente de precizie, membru al
Societății Filosofice Americane și al Academiei Regale din Londra. Autodidact
dotat cu un talent excepțional, Rittenhouse a contribuit împreună cu alți
membri ai Societății Filosofice la studierea și măsurarea precisă a traiectoriei
planetei Venus, aducând una dintre primele contribuții științifice americane
recunoscute pe plan internațional. Guvernul noii Republici i-a încredințat
conducerea monetăriei care a creat și imprimat primele monezi și medalii ale
Statelor Unite.

John Stevens (1747-1838) a fost colonel în armata revoluționară, jurist de
formație devenit inginer din pasiune. Cererile sale de patente adresate inițial
Congresului au dus la legiferarea primei versiuni americane a Legii Inovațiilor
(Patent Law) în 1790. Motoarele sale cu aburi au fost montate și
experimentate pe vaporul Phoenix care a navigat pe râul Hudson în 1803-
1804, iar după 1808 au echipat prima linie de transporturi navale motorizate
pe Oceanul Atlantic între Trenton și Philadelphia. În 1825, Stevens a echipat
prima locomotivă cu aburi americană, instalată pe o linie ferată circulară pe
domeniul sau din Hoboken. Viteză maximă atinsă de aceasta era de 12
mile/oră (mai puțin de 20 km/h). Nu se cunoaște cine este autorul portretului
din muzeu, realizat in jurul anului 1830.

Samuel Morse (1791-1872) a fost și el un inginer autodidact, prima sa
pasiune și adevărată formație fiind artistică. Portretul de la Galeria Națională
de Portrete din Washington este, de fapt, un autoportret realizat în 1812. Stringenta necesitate a comunicațiilor rapide la distanță i-a fost subliniată de o
tragedie personală petrecută în 1825, când artistul Samuel Morse picta la
Washington portretul lui La Fayette. Un mesaj despre boala soției sale, trimis
de tatăl sau din New Haven și urmat a doua zi de un alt mesaj despre decesul
acesteia i-au parvenit prin curier după câteva zile. Când a ajuns acasă, soția
murise și fusese îngropată. Dezastrul personal l-a determinat să patenteze în
1832 un sistem de transmisie la distanță a informației, bazat pe deschiderea
și închiderea unor circuite electrice. Morse nu era însă inginer, ci doar un
amator vizionar și primele telegrafe electromagnetice au fost construite un an
mai târziu în Europa de Gauss și Weber. În Statele Unite autoritățile au
întârziat să se intereseze de ideea comunicării la distanță și companiile
private au fost cele care au identificat corect implicațiile uriașe ale
implementării acestui nou sistem de comunicare. A trecut ceva timp, dar cu
peste un secol mai târziu guvernul american pare să fi învățat din această
eroare istorică de apreciere, dovadă fiind că tehnologia care stă la baza
Internetului a fost proiectată inițial în laboratoarele proiectelor DARPA ale
Ministerului Apărării, la sfârșitul anilor 1960 și în anii ’70.

Muzeul expune (ca exponat temporar împrumutat) și unul dintre primele
telegrafe construite în Statele Unite, în 1837, după planurile lui Samuel
Morse. Este unul dintre puținele exponate din muzeu care nu este un portret,
alături de modelul unuia dintre primele fonografe ale lui Edison.

Prietenia și rivalitatea dintre Alexander Graham Bell și Thomas Edison au
dominat lumea tehnică a sfârșitului de secol 19 și începutului de secol 20, în
Statele Unite. Cei doi s-au născut la mai puțin de o lună diferența. Bell (1847-
1922) s-a născut în Scoția și este creditat cu invenția aparatului de telefon,
deși brevetul de patent înregistrat pe numele său a fost contestat de alți
ingineri, printre care Edison. Am scris despre această dispută în rubrica
CHANGE.WORLD cu câteva săptămâni în urmă. Bell a avut contribuții semnificative și în domeniile detecțiilor de metale și ale aeronauticii și
hidroavioanelor. Numele sau rămâne legat și de înființarea în 1885 a firmei
American Telephone and Telegraph Company (AT&T), una dintre corporațiile
cu o contribuție determinantă în istoria științei, tehnicii și industriei americane,
primul dintre giganții care a combinat cercetarea științifică, producția
industrială și serviciile. Bustul din muzeu îi aparține sculptorului Moses Winer
Dykaar și a fost realizat în anul morții savantului.

Thomas Edison (1847-1931) își are și el locul de cinste în muzeu, cu un
portret realizat în 1890 de pictorul Abraham Archibald Anderson, care îl
reprezintă la masa de lucru alături de una dintre invențiile care l-au făcut
celebru – fonograful. Inventator prolific, autor al 1093 de patente americane
aprobate, Edison a avut o contribuție esențială, printre altele, în realizarea
sistemelor de distribuire a energiei electrice utilizate până în ziua de astăzi, a
iluminatului public, a aparatelor de proiecție cinematografică. A fost și un
industriaș de excepție, cu legături de afaceri în toată lumea și cu parteneri în
America, de talia lui Henry Ford, care de altfel și-a început cariera ca inginer
într-una dintre întreprinderile lui Edison.

Istoria Statelor Unite este și istoria personalităților dintre care mulți sunt
imortalizați în portretele expuse în Galeria Națională de Portrete. Am trecut în
revistă biografiile câtorva dintre ei. Dacă ar fi să căutăm trăsăturile comune
dincolo de geniul tehnic, cred că cea mai importantă este faptul că în
contextul american a contat enorm simțul practic și de afaceri, capacitatea de
a asuma și a demonstra paternitatea și proprietatea intelectuală a
descoperirilor lor, de a le transforma, apoi, cât mai repede în aparate și
servicii care să îmbunătățească viețile oamenilor, dar să și creeze valoare
economică și profit în condițiile capitalismului american. Interesant este că, în
galeriile dedicate portretelor americanilor importanți din ultimele decenii, nu
prea apar inventatori sau oameni de știință. Putem însă face un exercițiu mental și să încercăm să ghicim ce portrete vor apărea în galeria
contemporaneității noastre peste o sută de ani. Cine va fi acolo? Vor fi oare
expuse portretele lui Steve Jobs, Bill Gates, Jeff Bezos, Mark Zuckerberg,
Elon Musk sau poate timpul va schimba perspectiva și prioritățile?
Nepoții și strănepoții noștri vor putea răspunde acestor întrebări.

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)