O recentă vacanță petrecută în Elveția a fost o bună ocazie de a scoate din rafturile bibliotecii personale și de a citi o cărțulie pe care o cumpărasem cu ocazia unei vizite precedente în țara cantoanelor. Intitulată destul de pretențios ‘Histoire de la Suisse’ (Istoria Elveției) și publicată în 2005 de editura Presses Universitaires de France, este mai degrabă un compendiu cu informațiile de baza, evenimentele, datele și personajele marcante ale istoriei acestei țări. Despre autor există foarte puțină informație pe Internet. Am aflat că este născut la Lausanne în 1934, a studiat literele la Fribourg în Elveția, și s-a specializat mai târziu în istorie obțînând doctorate la Universitățile din Paris și Napoli. A fost profesor de gimnaziu în orașul natal Lausanne și conferențiar și șef al catedrei de istorie a Elveției la Universitatea din Berna.
Care este secretul unicității istoriei elvețiene, al coerenței unei țări fără resurse naturale și ieșire la mările lumii, în care sunt vorbite patru limbi oficiale, care este formată din cantoane cu interese și priorități de multe ori diverse, lipsită de coerența unei religii comune, și cu un sistem administrativ și politic mai degrabă de-centralizat, care nu a permis în niciun moment al istoriei sale apariția unui conducător dominant, care să se afle la cârma politică a țării destul timp pentru a influența în mod determinant direcțiile evoluției țării? Cum a luat naștere și s-a dezvoltat acest stat cu o democrație cu adevărat originală, și cum a rezistat în centrul unui continent sfâșâiat de războaie, cu frontiere intacte și cu o neutralitate programatică păstrată cu încăpățânare și respectată în cele din urmă de toți puternicii săi vecini? Cum a luat naștere și s-a cizelat caracterul unei națiuni atât de diferite de altele, izolată și în același timp implicată în tot ceea ce se întâmplă în lumea din jur? ‘Histoire de la Suisse’ nu răspunde multora dintre aceste întrebări, este mai degrabă o carte informativă decât un eseu, dar furnizează multe dintre informațiile esențiale care permit cititorilor să aibă o baza de înțelegere și să studieze mai departe singuri prin lecturi sau vizite la fața locului.
sursa https://www.decitre.fr/livres/histoire-de-la-suisse-9782130562139.html
Cele 124 de pagini ale carții sunt împărțite în 12 capitole care se ocupă de perioadele succesive ale istoriei elvețiene, de la ‘Elveția dinaintea Elveției’ (titlul primului capitol) la ‘Elveția de după 1945’ (titlul capitolului final). Prima mențiune a teritoriului țării care avea să devină Elveția și a triburilor numite ‘elvetice’ care o populau datează din anul 58 BC și îi aparține lui Iulius Caesar la începutul ‘Războiului Galilor’. Comandantul de oști roman observa caracterul de fortăreață naturală a zonei cuprinse între cursurile Rinului și Ronului, munții Jura și lacul Léman. Prezența și pacea romană au durat în Elveția cam aceeași perioadă de timp ca și prezența romană în Dacia, ultima revoltă împotriva romanilor având loc în 107, iar retragerea sub presiunea invaziilor germanice petrecându-se în 260. Apariția creștinismului are loc și aici în secolul al 4-lea, la scurt timp după ce devenise religie dominantă în Imperiul Roman. Evul Mediu va fi martor al dominației imperiului germanic al lui Carol cel Mare și apoi a dinastiei Habsburgilor aflate într-un conflict care a durat multe secole cu ducatul Burgundiei care controla tot cursul Ronului. În această perioadă sunt înființate, în unele cazuri pe ruinele unor așezări romane și multe dintre orașele principale ale Elveției pe care le cunoaștem astăzi – Zurich, Geneva, Basel, Lausanne, Saint-Galle, Fribourg.
Originile confederației datează din secolul 13, când grupările de orașe și micile ducate locale caută protecție în condițiile conflictelor din ce în ce mai intense între Habsburgi, Burgundia și regatul Franței, a cărui prezența și influență se aflau în continuă creștere. Acum apare conceptul cantoanelor și sistemul alianțelor între ele, cu scop defensiv și fără a căuta de la început independența, ci mai degrabă protecția unor suverani vecini mai puternici dar și mai toleranți față de interesele locale. Este specifică Elveției dezvoltarea comerțului și meșteșugurilor care a dus la crearea unei clase burgheze mai devreme decât în alte părți din Europa, în paralel cu dezvoltarea limitată a claselor feudale. De la trei cantoane asociate inițial, numărul acestora trece la 13 la începutul secolului 16, atunci când în condițiile intervenției franceze în Italia și cu acordul regelui Francois I, confederația își declară independența. Jean-Jacques Bosquet acordă un rol esențial în dobândirea și păstrarea neatârnării elvetice existenței clasei soldaților care erau formați în condițiile dure ale reliefului țării și exportați ca mercenari puterilor vecine, în special Franței, papalității și orașelor-state italiene. Autorul consideră existența acestei clase de mercenari ca fiind factorul esențial al supraviețurii Elveției, în condițiile în care alte state europene cum ar fi Polonia au dispărut pentru o vreme de pe harta continentului, fiind ocupate și împărțite între puterile vecine. Părerea mea este că ar trebui adăugate încă două motive – cel geografic, Elveția secolelor 16-18 care nu includea încă zonele de est și sud de astăzi fiind o fortăreață naturală greu de cucerit și ocupat, și cel economic, țara reușind în condiții destul de vitrege să-și asigure o independența economică relativă. Tocmai lipsa de materii prime și greutățile în transporturi au direcționat economia elvețiană spre ramuri specifice de expertiză cum era industria ceasurilor care folosea priceperea în prelucrarea metalelor a meșteșugarilor locali, și genera produse de volum relativ mic și valoare adăugată mare.
sursa http://ontheworldmap.com/switzerland/switzerland-political-map.html
Apariția Reformei a avut o influență determinantă în istoria Elveției, țara devenind unul dintre centrele protestantismului și, trebuie spus, pepinieră și focar a formelor și curentelor sale mai extreme. Geneva unde erau concentrați calvinistii a fost martora condamnarilor și execuției pe rug a unor opozanți ai religiei dominante, într-o manieră similară cu execuțiile Inchiziției, fapte care nu a fost replicate în severitate și cruzime în alte țări ale spațiului protestant. Noțiunea de ‘vechi regim’ a existat și în istoria Elveției în secolele 17 și 18, și perioada sa de dominație a fost curmată de revoluția din Franța vecină și de cucerirea țării de către armata napoleoneană. Vechea Confederație s-a destrămat definitiv și a fost înlocuită de Republica Helvetică, definită și legiferată după modelul post-revoluționar francez. Bilanțul celor aproape două decenii de republică sub control francez (cu o Constituție inițial redactată la Paris) a fost amestecat. Pe de-o parte a fost o perioadă de instabilitate, cu cinci Constituții legiferate în cinci ani, în care a fost importată o teroare politică pe care elvețienii nu o cunoscuseră, și au fost încercate măsuri de centralizare a puterii aflate repede în conflict cu tradiționala independență a cantoanelor în ceea ce privește toate afacerile interne, cu excepția apărării și a politicii externe. Pe de altă parte au fost extinse frontierele Elveției la dimensiunile de astăzi ale țării și reorganizate cantoanele, și au intrat în mod ireversibil în structura politică a țării (ca în multe alte părți din Europa) principiile de bază ale democrației burgheze enunțate de Revoluția Franceză: separarea puterilor în stat, libertatea religioasă, drepturile individuale și interzicerea torturii, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii. Acordurile europene din perioada Restaurației au legiferat neutralitatea Elveției pe plan internațional, și de atunci, timp de două secole, neutralitatea și integritatea teritorială au fost respectate de toate puterile europene și internaționale. În deceniile care au urmat Restaurației, Elveția s-a bucurat de stabilitate și prosperitate și și-a consolidat regimul politic, și-a definitivat organizarea administrativă, a introdus sufragiul universal, și a creat și consolidat sistemul politic care funcționează până astăzi. Acesta urmează modelul american, cu un parlament bicameral format dintr-un Consiliu Național ales reprezentativ proporțional și un Consiliu de Stat în care sunt reprezentate cantoanele (doi membri) și semi-cantoanele (un reprezentant). Puterea executivă este deținută de un Consiliu Federal format din șapte magistrați aleși pentru trei ani, dintre care, prin rotație, sunt numiți pentru perioade de un an președinții, cu rol simbolic. Majoritatea elvețienilor nu știu și nu le pasă cine este actualul președinte al Confederației. Puterea centrală are atribuții limitate în ceea ce privește politica externă, apărarea, sistemele vamale și poștale și protejarea libertăților individuale ale cetățenilor în caz de conflicte cu autoritățile cantoanelor în care trăiesc. Începând cu a două jumătate a secolului al 19-lea a devenit din ce în ce mai folosită metodă democrației directe exercitate prin referendumuri legate de probleme la nivel cantonal și național și aceasta este folosită probabil mai extins decât în orice altă țară a lumii. Elveția este poate țara care ar merita cel mai mult titlul de ‘democrație populară’. În sistemul politic și juridic elvețian termenul de ‘suveran’ este sinonim cu cel de ‘popor’.
Cartea se ocupă în detaliu de dezvoltarea economică a Elveției în special în domeniile industriei și transporturilor. Combinația între pacea și stabilitatea care au dat încredere investitorilor străini, tradiția istorică burgheză care era deja veche de secole în perioada revoluției industriale din secolul 19, și etica de muncă protestantă au favorizat apariția și dezvoltarea metalurgiei și a mecanicii de precizie, și a unor ramuri economice care dezvoltă agricultura tradițională și creșterea animalelor din zonele alpine (ciocolată, brânzeturi). Aș fi fost interesat să aflu mai multe amănunte despre dezvoltarea industriei turistice, și mai ales despre modul în care Elveția a devenit un centru financiar și bancar mondial, dar aceste aspecte ale economiei sunt tratate în mod foarte succint în cartea lui Bouquet. În schimb sunt descrise pe larg evenimentele legate de cele două războaie mondiale și modul în care țara s-a confruntat cu situația din Europa acelor ani zbuciumați. Neutralitatea declarată a fost menținută și respectată de beligeranți, și reafirmată la tratatele de la Versailles. Pe termen lung Elveția a beneficiat de neimplicare și mai ales de faptul că a fost cruțată de pierderile omenești și de devastarile războaielor, însă pe termen scurt a trebuit să se confrunte cu crize economice determinate de tăierea surselor de aprovizionare ale industriilor, de reducerea piețelor de desfacere și de încetarea aproape completă a turismului internațional. Ziua armistițiului care a pus capăt primului război mondial a coincis cu una dintre cele mai mari greve generale din istoria țării, urmare a unor conflicte de muncă și sociale acumulate în anii războiului. Rolul jucat de Elveția în cel de-al doilea război mondial prin relațiile sale ambigue față de Germania nazistă și în special refuzul de a accepta intrarea unei părți din evreimea germană care încerca să se salveze de prigoană nazistă au pus sub semnul întrebării moralitatea politicii de neutralitate și a felului în care a fost aceasta interpretată în perioada Holocaustului . Într-unul dintre puținele pasaje stridente ale cărții Bousquet califică drept ‘de o rară violență’ ‘atacurile’ provenind din Statele Unite și mai ales din partea Congresului Mondial Evreiesc care cereau în anul 1995 analizarea rolului guvernului și a băncilor elvețiene în adăpostirea unor bunuri confiscate de către naziști evreilor deposedați de drepturi din Germania lui Hitler și țările ocupate de aceasta. Comisia internațională care a fost înființată că rezultat al acestor presiuni (condusă de un elvețian) a elucidat în raportul publicat în 2002 o parte dintre aspectele istorice și a recomandat un sistem de despăgubiri a victimelor Holocaustului și urmașilor acestora, dar a și lăsat neclarificate alte aspecte și a adus în atenție alte probleme, printre care eșecul Crucii Roșii Internaționale (instituție fondată și cu centrul la Geneva) în salvarea evreilor Europei deportați în lagărele de concentrare și exterminare.
Ultimul capitol al cărții se ocupă de Elveția după 1945, destul de suscint și actualizat doar până la momentul publicării ediției revizuite în primii ani ai mileniului pe care am citit-o. Tendința clară a creșterii implicării țării în relațiile internaționale s-a materializat cel mai concret prin cererea de aderare la Organizația Națiunilor Unite, Elveția devenind în 2002 al 190-lea membru al organizației internaționale create imediat după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ale cărei insituții le găzduiește în parte de la înființare. Asociată la zona Shengen, țara cantoanelor nu s-a asociat însă Uniunii Europeene și este îndoielnic că o va face vreodată țînând cont de faptul că tradiția sa de completă independență este contrară tendințelor integraționiste ale Uniunii. O parte din problemele Europei nu se opresc însă la frontiere, și țara nu este nicidecum izolată de problemele sau de avansurile lumii din jur, așa cum nu a fost complet izolată nici în trecut. Încă de la începutul secolului 20, și mai ales în perioada interbelică Elveția a devenit un centru intelectual, cultural și științific european, loc de adăpost și gazdă (poate nu extrem de entuziastă dar protectoare) a unora dintre oamenii de spirit veniți din țările vecine. Efervescența creatoare a permis dezvoltarea unor curente artistice cum a fost mișcarea Dada sau continuarea în exil a activității grupului Bauhaus. Univeristățile tehnice elvețiene sunt centre de excelență academică și se află în vârful cercetării tehnologice în domenii diverse de la cercetarea nucleară până la informatică (conceptul de Web a fost creat aici, de exemplu). Tocmai în contextul deschiderii dialogului intelectual și a prezenței unor savanți și oameni de cultură imigranți au apărut și contribuții și personalități locale remarcabile devenite celebre și pe plan internațional ca Felix Vallotton, Max Frisch, Friedrich Durrenmatt, Arthur Honegger, Le Corbusier, Giacometti (tatăl și fiul).
Lectura cărții a constituit pentru mine o bună pregătire în călătoria pe care am făcut-o, care s-a concentrat în zona vorbitoare de italiană, cantonul Ticino din sudul țării. Această zona geografică a devenit parte din Elveția imediat după 1800, consfiintind o asociere de câteva secole cu confederația cantoanelor, căreia i-a servit ca zona tampon și de apărare. Pentru vizitatori este evidentă diversificarea populației și ștergerea în mare măsură a separării evidente între catolicism și reformă. La data publicării cărții populația catolică depășise pentru prima dată numeric pe cea protestantă, dar niciuna dintre ele nu reprezenta o majoritate absolută a populației. Peste 19% din cetățenii Elveției erau imigranți, și este de presupus că acest procent este astăzi și mai ridicat. Istoria continuă, dar parametrii de bază, sistemul politic și trăsăturile de caracter care definesc identitatea unică a Elveției sunt încă dominante. Pentru a înțelege prezentul și a evalua viitorul este necesar să-i cunoaștem trecutul. Această carte este un bun punct de plecare.