Cum poate fi explicată o crimă de proporții monstruoase cum a fost Holocaustul? Cine au fost executanții și complicii prin fapte sau prin tăcere? Cum pot trăi descendenții victimelor și care le este menirea și datoria? Pot fi combătute uitarea și negationismul? Există lecții ale istoriei? Iată câteva dintre întrebările pe care nu pot evita a și le pune cei care au citit ‘Götz și Meyer’, cartea tulburătoare scrisă de David Albahari, care a apărut în colecția ‘Anansi Clasic’ a editurii Pandora M în traducerea din limba sărba a Octaviei Nedelcu. Autorul, care a trăit intre 1948 și 2023 în fosta Iugoslavie, în Canada și în Serbia, a fost romancier și traducător al unor scriitori importanți din limba engleză în limba sărba, și pentru o perioadă cheie din istoria Balcanilor (cea a războaielor care au dus la destrămarea Iugoslaviei, între 1991 și 1994) președintele Federației Comunităților Evreiești din Iugoslavia.
‘Götz și Meyer’ are mai puțin de 150 de pagini și pare la prima vedere a fi fost scrisă dintr-o singura suflare. Impresia aceasta este amplificată de faptul că textul este condensat într-un singur paragraf, un flux continuu de amintiri, reflecții, trăiri. În timpul primei lecturi și mai ales după ce aceasta se sfârșește ne dăm seama ca cititori că avem de-a face cu o scriere complexă, rezultatul unei cercetări temeinice, dar mai ales a unei distilări și decantări de sentimente și gânduri care au fost construite cu atenție și expuse cu precizie și fluență. Acțiunea cărții pleacă de la un fapt istoric documentat și anume exterminarea a mii de evrei din Belgrad și Serbia ocupată de naziști în perioada 1941-1942 folosind o metoda ‘originală’ aplicata doar în acea parte a Europei și pe frontul de Est – gazarea victimelor înghesuite în camioane, o metodă care era un preludiu al asasinatelor de mult mai mari proporții în camerele de gazare de la Auschwitz.
‘Istoria ne informează sec că autoritățile germane de ocupație au emis în data de 16 aprilie 1941 un ordin privind înregistrarea şi consemnarea tuturor evreilor şi că până la data de 13 iulie a aceluiaşi an, aşa cum e notat în Raportul periodic de activitate trimis de Primăria oraşului Belgrad către Ministerul de Interne, s-au prezentat aproape nouă mii cinci sute de evrei belgrădeni. Aici istoria pune punct. E suficient însă să te întrebi cum s-a simțit fiecare dintre cei nouă mii cinci banderola sute de bărbați, femei şi copii, când și-au pus galbenă sau steaua în şase colțuri și istoria începe să se fărâmiţeze și să se destrame. Istoria nu are timp de sentimente, cu atât mai puțin de neputinţa absurdă şi mai ales de incapacitatea de a înțelege ce se întâmplă. Într-o zi eşti o fiinţă omenească şi a doua zi, în ciuda însemnului purtat, ori tocmai de aceea, devii invizibil. Nu, asta nu e istorie, ci o catastrofă de dimensiuni universale, în care fiecare individ reprezintă un univers special. Nouă mii cinci sute de universuri se transformă din stare solidă în stare gazoasă, ceea ce nu e o simplă metaforă, mai ales când e vorba de cele cinci mii de suflete care au făcut cunoştinţă cu partea din spate a camionului lui Götz şi a lui Meyer.’ (pag. 33-34)
Povestitorul fară nume identifică executanții crimelor ca fiind doi subofițeri SS naziști pe nume Götz și Meyer. Dar cine este el, cel care reconstituie trecutul, cel care își împărtășește gândurile și trăirile cu cititorii, cel care se confruntă cu uitarea și cu fantomele trecutului? Înțelegem că este unul dintre descendenții victimelor, reprezentant al generației copiilor supraviețuitorilor, ai căror părinți au ales tăcerea.
‘Părinții mei, cât au fost în viață, nu au vorbit despre trecutul lor: ceea ce se întâmplase se întâmplase, şi nu avea niciun sens să repete acele lucruri, iar când au murit, eu eram interesat de alte lucruri: de plimbările prin parcul Kalemegdan şi mai ales de colecția de timbre cu portrete de scriitori și teme literare. Nu ne-au vorbit nici despre originea lor și a mea, evreiască, convinşi fiind, presupun, că tăcerea, dacă răul ar bate din nou la uşa noastră, ne-ar face invizibili. Astfel, cunoștințele mele erau limitate la fapte generale din manuale, istorie, filme şi opere literare, iar acestea nu-mi sugerau nicidecum că acea istorie se referă la mine.’ (pag. 33)
Sentimentele acestea le pot înțelege foarte bine. Fac parte din aceiași generație cu autorul și cu alter-ego-ul acestuia, povestitorul din ‘Götz și Meyer’. Multă vreme părinții noștri, părinții lui, au tăcut. Dacă au povestit, au făcut-o foarte tărziu, spre apusurile vieților lor. Sistemul politic comunist – deși antifascist în teorie – a încercat să elimine din istorie identitatea evreiască a victimelor. Părinții au încercat să uite, să-și refacă viețile, să îngroape și să nege ceea ce li se întâmplase. Aici se află prima dintre cele trei teme principale ale cărții: căutarea identității de către o generație căreia i s-a șters o parte din trecut. Povestitorul cercetează, culege mărturii, își imaginează arborele genealogic al familiei sale, dar lipsa informațiilor despre destinele curmate face ca acest arbore să fie unul aproape sterp, cu multe ramuri lipsă, ramuri retezate.
Este literatura o alternativă a istoriei? Este una dintre întrebările pe care și le pune autorul la un moment dat. În lipsa unor documente exacte, a unor nume pierdute, își imaginează un erou, un băiat pe nume Adam, abia intrat în adolescență, care se va maturiza brusc în suferință și datorită ororilor la care este martor, înainte de a dispare în neant împreună cu tovarășii sai, victimele reale.
Cine sunt călăii? Götz și Meyer par a fi o exemplificare a teoriei banalității răului pe care a dezvoltat-o Hanna Arendt după ce a asistat la o parte din ședițele publice ale procesului lui Adolf Eichman de la Ierusalim, în anul 1961. Ei sunt buni familiști, cetățeni ‘normativi’ într-un sistem inuman, executanți care se preocupă de detaliile tehnice ale instrumentelor lor criminale și care își continuă viața ‘normativa’ în afara programelor ‘de lucru’. Identific aici a doua idee principală a cărții: într-un sistem totalitar care oprimă anumite categorii de oameni și le neagă toate drepturile, inclusiv dreptul la viață, noțiuni ca ‘disciplina’ , ‘datoria’ sau ‘normalitate’a nu doar că își pierd sensul, dar chiar devin un mod de a justifica crimele și complicitățile.
‘Cel mai simplu ar fi, bineînţeles, să mă folosesc de nişte stereotipuri: păr blond, ten deschis la culoare, obraji palizi şi privire de oţel, dar n-aş face altceva decât să demonstrez cât de mult sunt influențat de propagandă. Rasa superioară de-abia se contura, iar Götz şi Meyer erau doar o verigă în lanţul care urma să ajungă în viitorul îndepărtat. Dar ce verigă erau ei! Pe vremuri, tocmai astfel de misiuni mărunte, aşa cum era a lor, constituiau fundația unui edificiu uriaş; de calitatea lor depindea siguranța temeliei. Nu susţin că Götz şi Meyer ar fi conştientizat acest lucru, poate că doar îşi făceau datoria conştiincios, ca la orice alt loc de muncă, dar, fără îndoială, ştiau în ce constă munca lor. Misiunea lor, mai precis, pentru că așa o numeau, asta și era: o misiune, un ordin, o comandă, o terminologie militară care aici nu puteau fi evitată. Până la urmă, Götz şi Meyer erau cadre militare şi loialitatea lor faţă de Reich şi Führer nu putea fi pusă la îndoială. Chiar şi atunci când intra în lagăr, când îi ridica în brațe pe copii, Götz, ori poate Meyer, nu se gândea nicio clipă la ce urma să se întâmple. La urma urmei, totul făcea parte dintr-un angrenaj uriaș, fiecare cu soarta lui …’ (pag. 6)
Pentru a le sublinia anonimitatea, scriitorul îi descrie în multe pasaje ca interschimbabili (‘Götz și Meyer sau poate Meyer și Götz’). Sistemul de teroare bazată pe crimă este bine pus la punct, iar executanții sunt mai mult preocupați de detaliile ‘tehnice’ pentru a-i îmbunătăți ‘eficiența’. Cei doi par a urma instrucțiunile unui manual al crimei scris într-un sumbru ‘doublespeak’ orwellian care ascunde lipsa de sentimente omenești față de victime.
În realitate, Götz ar putea să fie Meyer, iar Meyer, de fapt, Götz. Poate că aşa şi este, cine ştie? Amândoi vorbesc cu acelaşi entuziasm despre Saurerul lor, lăudându-l cu vorbe alese, fără să şovăie însă să-i arate şi defectele, de pildă: instabilitatea caroseriei când se depăşeşte capacitatea maximă, de aceea, era nevoie să se reducă numărul de articole încărcate, dar ar avea ca efect creşterea consumului de combustibil, pentru că monoxidul de carbon trebuia să completeze spațiul eliberat. O caroserie mai mică, a fost concluzia lor, ar fi mai eficientă. Mai târziu, într-o carte, am găsit un raport german din iunie 1942, în care, aproape cu aceleaşi cuvinte, era discutată problema stabilității camioanele de gazare. Tot aici se menționa şi punctul de vedere al producătorului, pe care Götz şi Meyer n-aveau cum să-l ştie, şi anume că, prin micşorarea caroseriei, s-ar fi dereglat echilibrul întregului camion și ca atare, osia din față ar trebui să suporte o presiune incomparabil mai mare. În practică însă, afirmau semnatarii corespondenței, încărcătura se repezea instinctiv spre ușă şi acolo, la sfârşitul călătoriei, erau cei mai mulți, ceea ce însemna că în realitate presiunea încărcăturii era îndreptată spre osia din spate, astfel menținându-se echilibrul necesar. În corespondenţa aceea era înduioşătoare grija faţă de confortul încărcăturii care, fiind în beznă, începea să țipe și să se bulucească spre ușa din spate. De aceea, se propunea ca în camion, pe parcursul procesării încărcăturii, să fie aprins un bec de la bun început, ceea ce ar fi ajutat-o să se calmeze și să inhaleze mai uniform monoxidul de carbon.’ (pag. 103-104)
A treia idee dominantă este dezvoltată spre final, și poate de aceea ea este cea care rămâne cu cititorii după lectură – cum poate fi combătută uitarea? Povestitorul este profesor de literatură. Căutând căile de a-i învăța pe elevii săi detaliile istoriei, îi ia cu el într-o călătorie de inițiere pe traseul urmat de călăi și victime și îi îndeamnă să participe la un joc de identități. Fiecare dintre tineri își vă asuma rolul uneia dintre victime, îi va învăța biografia, va încercă să înțeleagă cele petrecute retrăind decăderea în drepturi, suferințele din lagărele de concentrare și căderea finala în neant. Experiența poate fi traumatizantă pentru tinerii aflați la câteva generații de evenimente, dar este necesară pentru a nu lăsa uitarea sau negarea să se aștearnă asupra celor petrecute atunci.
‘Ca să simtă acel loc, i-am pregătit pentru cum arătase odinioară şi de-abia atunci am început să le vorbesc despre organizarea lagărului, condițiile de cazare, programul zilnic, ateliere, despre vii și despre morţi. Stăteau în cerc în jurul meu, înghesuiți unul într-altul, de parcă le-ar fi fost teamă de orice distanţare. Pe atunci, ştiau, evident, că se aflau pe un drum fără întoarcere, dar speranţa îi împiedica în continuare să creadă cu adevărat că va fi aşa. La asta a contribuit, fără îndoială, şi vegetaţia, o vegetaţie luxuriantă care năpădise Sajmište din toate părţile, astfel că de departe aveai impresia că te apropii de o pădurice, iar de aproape, când intrai într-un desiş de umbre, puteai să-ți imaginezi că e un parc, puțin neîngrijit de altfel, dar totuși parc. De aceea am îndepărtat-o încet, am dat la o parte fiecare frunză, am adunat fiecare crenguță până când n-au mai rămas decât nişte clădiri pustii şi dărăpă- nate, aşezate într-un loc pustiu. Nimic nu e mai cumplit decât pustiul, nimic mai prezent decât absenţa. De altfel, le-am spus, şi Adam se simțise la fel: era aici şi de fapt nu era, la fel ca lagărul care, chiar dacă era supraaglomerat, era alcătuit din locuri pustii în care fiecare pas răsuna ca o lovitură de ciocan pe o nicovală. Înțelegeți despre ce vorbesc? Nu înţelegeau. Mă priveau și clipeau, aşa cum clipesc oamenii când îi surprinde o rafală de vânt sau razele soarelui care răzbesc dintre nori. Ce-ar fi făcut dacă le-aş fi cerut să aud cum le clănțăne dinții, cum le chiorǎie matele, cum le scârțâie articulațiile? Toate astea le-a auzit şi Adam la ceilalți și la el, mai ales noaptea, când era nevoit să muşte din pernă ca să nu-i mai clănțăne dinții și să se ghemuiască ca o minge ca să potolească urletul din intestine. În timpul zilei, se chircea din ce în ce mai des din cauza crampelor îngrozitoare care-i sfâşiau stomacul ca nişte clești de oţel, dar nici măcar atunci nu înceta să se uite în jur, pentru că cineva trebuia să vadă şi să memoreze toate astea, fiecare umilinţă, fiecare evadare în nebunie şi retragere în reverie, fiecare degerătură şi vânătaie de la lovitura patului de puşcă sau a cizmei. Dar de ce, a întrebat fata cu ochelari, când la final îl aştepta, adică odată ce știa, trebuie să fi știut că după toate acele lucruri urma doar… Nu și-a încheiat propoziția. Nu putea să rostească cuvântul ,,moarte”, de parcă şi-ar fi luat propria viață spunând asta.’ (pag. 121-122)
Nicio carte despre Holocaust nu este ușoară și acesta este cazul și cu ‘Götz și Meyer’ a lui David Albahari. Scrisă sub o presiune colosală, comprimată și incendiară, este un document și în același timp un strigăt al celor care refuza să uite și care acordă doar victimelor care nu mai pot vorbi dreptul să ierte. Citirea acestei cărți este un argument în plus pentru cunoașterea și recunoașterea trecutului – singura șansă (și ea firavă, dar totuși șansă) pentru ca ororile să nu se mai repete.