Cinematography in Eastern Europe during the 40 years of the Communist regimes was subject to very close ideological and artistic supervision, as the rulers understood very well the power of cinema as a propaganda tool, either explicit in the newsreels or documentary films or implicit as mass entertainment. Yet, talents of exception existed, cinema schools and exceptional directors and actors made memorable movies which fought censorship and bureaucratic intrusion to make films written in their own language – a language that was eluding direct critics of the oppressive systems but were yet establishing through image and visual metaphors the communication between the artists and their audiences. Although lesser known than their Polish and Czech counterparts, the Hungarian school had also at least two top level directors – Miklós Jancsó and István Szabó, and was also continuing a school of film makers and cinematographers who had made it to Hollywood in the first half of the century. ‘The Round-Up‘ (the original title is ‘Szegénylegények’ which would translate approximately as ‘The Poor Lads’) is one of the best if not the best film of Miklós Jancsó, considered also as one of the best Hungarian movies ever made. I have seen it 52 years after its release, and all the reasons and the exceptional qualities are still here.
In one of the few concessions that Jancsó may have made to the ideological kommissars the introductory part of the film places the story in a very specific historic moment – 1869, two decades after the revolutions that shook Europe in the middle of the 19th century and which led to the formation of the dual Austro-Hungarian empire. As the last pockets of resistance were liquidated, the remaining patriots were gathered in a sort of concentration camps in the middle of the endless Hungarian plains (the ‘puszta’). No means were spared to identify and eliminate the heads of the revolt, including torture, blackmail, and the use of informing traitors. However everything in the tone, the style, the text indicates that Jancsó was aiming higher and was telling an universal story, one which is the same as the one told by many survivors of camps and prisons under authoritarian regimes at many times and in many places in the world. But even if the allusions to the lost fight for freedom are to be read in the context of the Hungarian history, we should not forget that the film was made in a country that only ten years earlier was invaded and its revolution crushed by another neighboring empire – the Soviet Union.
There are several reasons that make the watching of this film a cinematographic experience that is hard to forget. First of all the cinematography. ‘The Round-Up‘ is filmed in black-and-white and the perfect composition of each frame, the dynamic of the movements and the aesthetic expression remind the early films of Ingmar Bergman. The setting is majestic with the horizon of the Hungarian plains visible almost all the time and building a permanent contrast with the concentrationary universe the characters are living in. There is a lot of suffering and there are some hard scenes in the film, but all these are sublimate and the heroes (even the villain ones) seem to keep a trace of dignity at any moment. The dialogs bring to mind Kafka and other writers who brought up in a more or less visible manner the absurd language of the bureaucratic and repressive systems. At the time of its release and more than half of century later ‘The Round-Up‘ stands as a powerful and strangled shout for freedom.
There were several good reasons that made me decide to see ‘The Host‘. It is inspired by a science-fiction novel by Stephenie Meyer which contains an interesting variation to the themes of alien invasion and end of the human species. It is written and directed by Andrew Niccol whose filmography as a director includes ‘Gattaca‘ and ‘S1m0ne‘ which he also co-wrote together with ‘The Truman Show‘ and ‘The Terminal‘. The cast features a handful of talented young actors with support from well-known actors such as William Hurt and Diane Kruger. Unfortunately, the disappointment is as deep as the expectations were high.
The aliens that invaded Earth in this version of the Apocalypse are quasi virtual entities named ‘Souls’ who are damned to search for hosts in their cosmic eternity. When the human race becomes their hosting tribe, peace, law and order seem to reign, the kind of peace, law and order complemented by technology improvements that I suspect is the dream of many authoritarian regimes with earthly origins. Just a handful of the human race escape the tragic and boring fate of becoming lighted eyes hosting entities for the alien souls, and they fight to resist and reconquer the planet. The story focuses on one girl (Saoirse Ronan) whose human soul refuses to die and lives, fights and loves in the same body with the one of the visiting alien. When she finds refuge in a remote desert hiding place where humans still exist, she will need to decide over her identity, prove it to and be accepted by humans in order to join the fight for freedom.
Describing a split personality is a challenge for a film director and for an actor, be these personalities belonging to the same species or not. It can also lead to great performances, it did many times in the history of film art, but it’s not the case here. Director Andrew Niccol chose a very uninspired solution by using two voices that quarrel for much of the time while the actress Saoirse Ronan is instructed to make grimaces that illustrate what we hear, and in a couple of cases perform some more physical acts like kissing followed by hitting her partner (that’s what split personality girls do, isn’t so?). The film is very verbose, inner voices, off-screen voices and characters voices all interleave, and the visual part pays too minor a role. The romantic conflict could be quite interesting but the stellar triangle of lovers (is it a rectangle?) needs to follow the rules of PG-13 cinema. Nor do the action scenes exceed the level of TV sci-fi from the previous century. Acting does not bring any inspiration either, with a William Hurt lacking any of his magnetic warmth, and Diane Kruger reduced to a uni-dimensional schematic role. Frankly speaking, I have a hard time remembering any detail in which ‘The Host‘ does not disappoint.
Timpul își continuă călătoria prin Univers, și a venit și luna decembrie și perioada bilanțurilor. Conform tradiției, ultimele articole din acest an ale rubricii CHANGE.WORLD sunt dedicate retrospectivei anului care a trecut, în domeniile legate de știință și tehnologii avansate. Vom începe în acest număr cu o trecere în revistă a invențiilor cele mai interesante care ne influențează viața acum sau o vor face în viitorul apropiat; săptămâna viitoare vom trece în revistă cărțile și filmele de succes, ficțiune și documentare, legate de aceste domenii ale lui 2018, pentru ca în ultimul articol al anului, peste două săptămâni să discutăm despre evenimentele cele mai semnificative și despre personalitățile anului care a trecut. Ca întotdeauna, aștept cu interes comentariile și propunerile voastre pe care le-am putea include sau discuta în articole viitoare.
Lista invențiilor acestui an se bazează pe studiile și reportajele publicate în ultimele săptămâni de instituții precum Massachusetts Institute of Technology, publicații ca TIME Magazine, și Web site-uri cum ar fi TechWorm. Unele sunt inedite, în altele veți recunoaște idei inovatoare și tehnologii discutate în articolele noastre de-a lungul anului sau în anii trecuți. Nu sunt nici pe departe singurele invenții semnificative, mai sunt multe altele care ar merita menționate. Lista este subiectivă, ca orice clasament de acest fel. Includerea sau excluderea uneia sau alteia dintre invenții nu reprezintă altceva decât o apreciere personală a importanței și impactului acesteia, fără niciun scop comercial.
Câteva tehnologii despre care am discutat în rubrica noastră au generat un număr de invenții și servicii foarte interesante. Prima pe care aș menționa-o este așa-numita tipărire tridimensională (‘3D printing’). Cu numai puțini ani în urmă era vorba despre o tehnologie excentrică, a cărei principală aplicație erau obiecte de artă, create din substanțe plastice cu forme diverse, rezultat al imaginației artiștilor. Celebri creatori de modă au folosit și ei (ele) aceeași tehnologie. În ultimii ani, și în special în 2018, au fost perfecționate tehnologiile care permit folosirea de materiale diferite, inclusiv metale și materiale plastice foarte dure. Firme, cum ar fi Markforged și Desktop Metal, au început să ofere posibilitatea de a ‘printa’ de exemplu piese de schimb pentru automobile sau pentru instalațiile casnice și sanitare. Planurile exacte digitalizate ale obiectelor care trebuie confecționate reprezintă programele de intrare, împreună cu magazia de materii prime. Cea mai spectaculoasă invenție în domeniu însă este de departe cea oferită de firma start-up texană ICON al cărei printer 3D model Vulcan a reușit să construiască din temelii structura unei case de peste 200 de metri pătrați în 48 de ore. Primii beneficiari interesați în aceste metode care îmbunătățesc radical randamentul industriei construcțiilor sunt organizații care construiesc în zone cu lipsuri stringente în ceea ce privesc locuințele în America Latină și Caraibe.
O altă tehnologie cu aplicații dintre cele mai diverse, despre care am discutat de câteva ori în acest an, este cea a dronelor. Între serviciile făcute posibile de drone aș include în lista invențiilor remarcabile ale acestui an furnizarea de medicamente, propusă de firma Zipline. Modelul de drone folosit de această firmă poate transporta încărcături de până la 2 kilograme, cu viteze de 120 km/h, la distanțe de până la 80 km (160 km dus-întors). Serviciul a devenit deja operativ în câteva țări africane, între care Rwanda și Tanzania, unde accesul în zone de junglă sau relief accidentat este dificil. Când ultimele detalii regulatorii vor fi definitivate, aplicația va fi folosită și în Statele Unite (în unele state ea există deja), atât pentru transportul de urgență al medicamentelor, cât și pentru livrare la domiciliu a unor încărcături mai banale cum ar comenzile de pizza.
După cum observați, în categoria invențiilor anului am inclus nu numai tehnologii noi, ci și servicii. În definitiv, un serviciu care oferă beneficiarilor îmbunătățirea calității vieții, capabilități inexistente înainte sau mult extinse este la fel de util ca o nouă tehnologie, iar dacă are elementul de noutate corespunde perfect definiției invențiilor. Acesta este cazul cu serviciul oferit de compania AIRA care vine în ajutorul nevăzătorilor. Ideea este extrem de simplă. Camera video a telefonului mobil (sau o cameră specială care poate fi instalată pe ochelari furnizați de firmă) transmite prin ‘streaming’ în timp real imaginile din locul în care se află clientul. Acestea sunt transmise la centrul de sprijin, unde un operator care a preluat apelul comunică prin audio (folosind, de exemplu, căști wireless Bluetooth) beneficiarului ceea ce se vede ‘în fața ochilor’. Astfel, un utilizator lipsit de vedere se poare orienta pe stradă, într-un mall sau într-un aeroport sau poate citi meniul într-un restaurant. Serviciul este deja operativ și un abonament de bază costă 99 de dolari pe lună.
Ați citit cartea lui Douglas Adams, ‘Ghidul autostopistului galactic’ (‘The Hitchhiker’s Guide through the Galaxy’)? Cel puțin două dintre aparatele viitorului descrise în serialul radio al postului BBC, lansat în 1978 și apoi în cele câteva volume începând cu 1981, s-au materializat în realitatea noastră și se află pe lista invențiilor anului 2018. Serviciul de traducere simultană care face comunicarea posibilă între vorbitorii tuturor limbilor Pământului (sau ale Galaxiei) este astăzi o realitate cu ajutorul extensiilor în timp real ale programelor de traducere cum ar fi Google Translate. Invenția aduce împreună câteva tehnologii, de la identificarea automată a limbii vorbite și transcrierea ei în text, traducerea și transmisia sa în căști Bluetooth miniaturizate. O altă invenție care arată aproape identic cu ceea ce își imaginase Adams este cuțitul-toaster, care prăjește instantaneu pâinea pentru toasturi, simultan cu tăierea sau cu ungerea.
Pentru final, să ne reîntâlnim cu unul dintre obiectele mele casnice favorite, menționat și în clasamentul similar al anului trecut. Este vorba despre prietenul meu bun, robotul Roomba al firmei iRobot, cel care matură și curăță podelele în case și apartamente. Noul model Roomba i7 lansat în acest an a învățat să-și golească singur rezervorul de deșeuri și să depoziteze automat praful și reziduurile adunate din casă. Invenția este și în acest caz uimitor de simplă: Stația de parcare (‘docking station’) de unde începe și unde se termină fiecare incursiune a robotului este dotată cu un recipient cu un volum suficient pentru a acumula cele adunate din casă în curs de o lună. La finele fiecărei curse (care poate și ea să fie programată, de exemplu la aceeași oră în fiecare zi a săptămânii, când locatarii sunt la lucru) robotul își golește conținutul și se curăță singur. Utilizatorii nu mai au grija zilnică a întreținerii, operația aceasta putând acum să fie făcută doar odată pe lună.
Invențiile anului 2018 sunt multe și diverse. Alte domenii în care au fost înregistrate progrese spectaculoase sunt cele ale transporturilor autonome, ale tratamentelor medicale și medicației, sau ale dispozitivelor încorporate în îmbrăcăminte (‘wearables’). Vom continua să urmărim de unde vor apărea surprizele anului viitor și cum ne vor influența acestea viața și mediul în care trăim.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Robert Icke’s adaptation of classical plays re-open or continue the debate about how we relate to the famous playwrights’ text. The British writer and director brought to stage ‘1984’ (which was also staged at HaBima in Israel), ‘Romeo and Juliet’, ‘Hamlet’, ‘Uncle Vanya’, ‘The Alchemist’, ‘Mary Stuart’ and other, most of the them at the Almeida Theatre in London where he holds the position of Associate Director.
Aeschylus’ trilogy ‘Oresteia’ is one of those productions, now brought to stage at the Gesher Theater in Jaffa, directed by Evgeny Arieh. Icke re-writes the story of Agamemnon, Clytemnestra, Orestes, Ifigenia and Electra keeping the principal lines of the story and characters, but transports the story into contemporaneity and translates the text into modern language. His plan and intention is to arise the interest of the modern and especially of the young audiences. The text is re-written, the ideas behind the text are preserved and emphasized actually by the re-writing.
Of course, this approach is open for discussion.
I liked the performance at the Gesher Theater. The performance had pace and fluency, and kept the audience interested by drawing sharply the drama and its characters while asking moral and political questions that are relevant today as they were 2500 years ago. The set was smartly designed, with spaces divided by curtains that turn into mirrors that extend them and offer different angles to viewers. The use of video techniques was intelligent and well integrated into the stage concept. The whole team of actors did a fine job, with special kudos to Doron Tavori and Efrat Ben-Zur.
Lars von Trier does not run away from extremes, he is actually looking for them all over his cinematographic career. Even his more ‘moderate’ films, like the TV series ‘The Kingdom‘ or his first great successes ‘Europa‘ and ‘Breaking the Waves‘ included innovative television or cinematographic elements. Later he went toward extremes in almost every film that he directed. ‘Dogville‘ is a dry and theoretic example of where the Dogma school can reach, ‘Melancholia‘ is the most beautiful end of the world ever filmed, while ‘Nymphomaniac‘ explores the borders of sexuality. ‘Antichrist‘ belongs to the later phase of his career, one in which each of his film must come with disclaimers and warnings, requiring viewers to follow him in unexplored territories which in most cases are dark and frightening.
Up to a certain point the story in ‘Antichrist‘ can be told. He (Willem Dafoe) and She (Charlotte Gainsbourg) are faced with the nightmare of any couple of parents – their young boy falls from the window and dies. She feels grief and remorse (the accident took place while they were making love). He is a psychiatrist and tries to cure her grief renouncing medication and confronting her with the roots of her fears, which may reside in a trip taken together with their son one year earlier, in the woods. The couple will go together to that place in order to complete the cure, but this will open the Pandora box of the worsening of the relations between them, under the threat of Nature which far from being friendly or neutral seems to become more of a Satanic threat. This is approximately the point until the story may be the topic of many films in a range from the romantic thriller to horror. From now on however Lars von Trier takes the viewers to unexplored territory, to dark zones for which ‘horror’ or even ‘sadism’ are two words that can be considered euphemisms. Man to Woman become cruel predators, nature amplifies the terror, and no graphical detail of the mutual destruction is spared from viewers. I can guess that all public viewings of this film witnessed people leaving the cinema theater because they were not capable of seeing more of the cruelty on the screen.
What’s the point? I will not claim to have the key. It seems to be the work of a tormented soul, belonging to the category of dark and macabre products which some will consider art maybe at its extreme, and other will believe it’s trash or even pornography. I personally incline to side the extreme art opinion. It is a very dark and pessimistic story that hits viewers in their stomachs, but its aesthetic value especially in cinematography, sound and music cannot be denied. The story also holds a message – too much rationality can give birth to monsters, same as the sleep of ration, especially when it comes to curing grief after an irreparable loss. Willem Dafoe and Charlotte Gainsbourg assumed the risk of acting in a film which must have been very demanding from a physical but also psychological point of view. They did well, but something was missing. If there ever was love between their two characters, this never came up on screen. Is the amount of violence, sexuality and gore on screen justified? This is a question to ask Lars von Trier.
Amatorii de film știu că a venit toamna atunci când încep să apară pe ecrane filmele cu șanse reale de a candida la Premiile Academiei Artelor și Științelor Imaginilor Mișcătoare. Da, the Academy of Moving Pictures Arts and Sciences (AMPAS) – acesta este numele complet al Academiei de Film americane. Saumai simplu Academia. Sau și mai simplu – Premiile Oscar.
Aproape în fiecare an, între filmele considerate ca având șanse reale de a câștiga unele dintre statuetele mult râvnite se află și cel puțin câte un film din genul science-fiction. Explorarea spațiului cosmic, întâlnirea posibilă cu civilizații diferite de a noastră, inteligența artificială și roboții cu promisiunile și pericolele lor, scenariile apocaliptice datorate schimbărilor climatice sau conflictelor distrugătoare – fiecare dintre aceste teme și altele în plus au devenit sub-genuri ale anticipației în film la fel ca în literatură. În anii trecuți, ‘The Martian’, regizat de Ridley Scott cu Matt Damon în rolul principal, ‘Gravity’ al lui Alfonso Cuaron, cu Sandra Bullock și George Clooney, ‘Arrival’, al lui Dennis Villeneuve, și ‘Interstellar’ regizat de Christopler Nolan au candidat în diverse categorii și chiar au câștigat premii răzlețe, nici unul dintre ele însă premiul pentru cel mai bun film. Asta, desigur, dacă nu considerăm ‘The Shape of Water’, câștigătorul de anul trecut, ca aparținând genului. Eu personal cred că filmele lui Guillermo del Toro sunt un gen separat. În acest an, genul science-fiction este reprezentat – cel puțin între filmele ieșite pe ecrane până acum – de ‘First Man’ (‘Primul Om’), regizat de Damien Chazelle, regizor care la 33 de ani are deja in palmares un film de mare succes, musicalul ‘La La Land’, câștigător acum doi ani a șase premii ale Academiei, între care premiul pentru cea mai bună regie.
‘First Man’ este un film biografic al cărui erou este Neil Armstrong, astronautul american care a intrat în istorie ca primul om care a pășit pe Lună. De fapt, filmul se ocupă în special de perioada de aproximativ zece ani dinaintea expediției care l-a făcut celebru, începând cu activitatea sa de pilot de încercare, înrolarea în programele spațiale Gemini și Apollo, primul său zbor în spațiu (cu capsula spațială Gemini 8), pregătirea și desfășurarea zborului istoric al lui Apollo 11. Filmul are parte de scenele sale în cosmos și ele sunt spectaculoase și nu lipsite de suspans, dar cea mai mare parte a acțiunii se petrece pe Pământ. Spectatorii filmului află multe detalii tehnice despre pregătirile și desfășurarea zborului care a dus pentru prima dată astronauți de pe Terra pe un alt corp ceresc, dar mai multe și mai importante pentru realizatorii filmului par să fi fost resorturile sufletești care i-au determinat pe Neil Armstrong și colegii săi din primele generații de astronauți să-și asume riscurile uriașe pe care le implicau participarea în primele programe de explorare spațială.
Primele expediții spațiale – programele americane Mercury, Gemini și Apollo, ca și programul sovietic Vostok – au fost extrem de periculoase și au reprezentat un risc uriaș pentru astronauții și cosmonauții care au participat la ele. Era vorba, în primul rând, despre tehnologii care erau inventate, testate și folosite aproape concomitent – începând cu sistemele de lansare, propulsie, pilotare și navigație ale vehiculelor spațiale, continuând cu etanșeizarea și presurizarea cabinelor și ale costumelor spațiale, și până la instrumentația științifică și aparatura de comunicații. Primele generații de capsule spațiale nu erau mult mai mult decât niște obuze lansate în spațiu, avându-i în interior pe temerarii cosmonauți. Americanii și sovieticii au pornit de la sisteme asemănătoare de lansare, bazate în mare parte pe tehnologia germană a rachetelor, dobândită de aliați la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Pentru reîntoarcerea din spațiu însă, au fost proiectate sisteme diferite, inginerii americani preferând recuperarea capsulelor spațiale din mare, în timp ce sovieticii folosesc până astăzi aterizări amortizate cu parașute pe uscat. Atingerea Lunii a implicat și ea confruntarea cu multe necunoscute – nu era clară soliditatea suprafeței lunare, nu se știa sigur dacă nu existau organisme și, deci, pericol de contaminare și, în consecință, astronauții primelor misiuni pe Luna au fost ținuți în carantină câteva săptămâni după reîntoarcere. Au plătit cu viața câțiva cosmonauți sovietici și astronauți americani, inclusiv primul echipaj al misiunii Apollo, într-un incendiu petrecut la sol și relatat în film.
Astronauții programului Apollo împreună cu familiile lor au trăit împreună în perioada pregătirii zborurilor, într-un cartier special la Houston. S-au creat între ei legături de prietenie, poate au existat și rivalități și competiție. ‘First Man’ se ocupă în detaliu de personalitatea lui Neil Armstrong, dar și de cea a soției sale din acea perioadă, Janet. Cei doi împărtășiseră o tragedie dintre acelea care sunt coșmarul oricărui părinte, atunci când fetița lor în vârstă dedoi ani a fost răpusă de cancer. Scenariștii și regizorul Chazelle atribuie acestei traume o parte dintre trăsăturile de caracter ale lui Armstrong, comunicarea sa laconică, lipsa aparentă de emoție în aparițiile publice. Mie mi se pare că în Armstrong a existat o combinație unică de curaj, talent de pilot și expertiză tehnică (era de formație inginer aeronautic), care era amplificată de o imensă putere de concentrare asupra misiunii care trebuia executată. A contribuit tragedia în familie la amplificarea acestor trăsături de caracter? Este ceea ce încearcă filmul să demonstreze, iar explicația pare plauzibilă. În sprijinul lui Neil Armstrong s-a aflat însă în permanență și Janet, și scenariul este generos cu desenarea profilului moral și psihologic al unei femei puternice, capabilă de acțiuni și atitudini extraordinare pentru a-și sprijini soțul, dar și hotărâtă să păstreze intacte relația cu soțul ei și coerența familiei. Distribuirea în rolurile principale a actorilor Ryan Gosling și Claire Floy este cât de poate de oportună. Gosling s-a specializat în roluri în care viețile interioare ale personajelor nu se reflectă exterior printr-un exces de verbozitate. Tăcerile sale sunt mai expresive decât cuvintele. Claire Noy, un import britanic la Hollywood, este una dintre stelele ascendente ale cinematografiei americane. A jucat în ultimii ani roluri foarte diverse, de la cel al tinerei regine Elisabeta a II-a în serialul ‘The Crown’ (‘Coroana’) până la cel al hackeritei punkiste, Lisbeth Salander, în cel de-al cincelea film american din seria ‘Millennium’. Aici, în rolul unei soții al cărei destin este de a trăi în umbra faimei soțului sau, ea creează un personaj la fel de important în structura filmului ca cel al primului om pe Lună. Dacă este să pariez care dintre cei doi actori are șanse mai mari de nominalizare la premiile de interpretare actoricească, eu aș paria pe Claire Noy.
sursa imaginii: variety.com/2018/film/news/neon-apollo-11-documentary-1202879433/ Mandatory Credit: Photo by NASA/REX/Shutterstock (3683583c)
‘First Man’ este lansat pe ecrane într-o perioadă în care programul spațial american se află în reconstrucție și relansare. Multe s-au schimbat în jumătatea de secol care a trecut de când cursa pentru atingerea Lunii intra în faza sa finală. Programele spațiale americane au trecut prin câteva evenimente tragice, două navete spațiale au fost distruse, una la lansare, cealaltă la revenirea pe Pământ, și, ca urmare, siguranța astronauților a devenit unul dintre factorii principali în care sunt investite eforturile proiectanților. Noua frontieră pe care omenirea speră să o atingă în viitoarele decenii este planeta Marte. Modelul economic și instituțional al explorării spațiale este astăzi o combinație a investițiilor guvernamentale și antreprizelor private. La Casa Albă, la începutul programului Apollo, se afla John Kennedy, acum se află Donald Trump, ideologiile și prioritățile sunt cât de poate de diferite. În anii 60, la NASA inginerii erau anonimi, iar astăzi un Elon Musk, partener privat în exploatarea spațială, este o personalitate foarte vizibilă public. Există însă și elemente comune. Investițiile în programe spațiale în detrimentul rezolvării problemelor economice și sociale de pe suprafața planetei noastre erau – se vede și în film – puse sub semnul întrebării și atunci, și acum. Ceea ce este cert însă este faptul că va fi nevoie și în viitor de eroi cu curajul și caracterul demonstrat de Neil Armstrong și de colegii săi de generație.
În final, veți întreba, poate, care sunt șansele filmului ‘First Man’ în cursa pentru Premiile Academiei. Cred că șansele cele mai bune ar fi în categoriile ‘tehnice’ – imagine, montaj, efecte speciale. Reușita filmului este extraordinară în tot ceea ce privește reconstituirea veridică până la cel mai mic detaliu a vehiculelor spațiale și a spațiilor de lucru și de antrenament ale echipelor participante în programul Apollo. Claire Noy și poate și Ryan Gosling cred că vor fi nominalizați pentru premii de interpretare, dar nu cred că le vor câștiga. Cât despre marele premiu – cel pentru cel mai bun film? Anul trecut, acest premiu a revenit filmului ‘The Shape of Water’, despre care am scris și în rubrica CHANGE.WORLD. Putem discuta dacă el aparține genului sau nu, dar chiar dacă aparține, a fost un eveniment unic în istoria Premiilor Academiei. Nu cred că ‘First Man’ va repeta performanța, ceea ce nu înseamnă că nu ar fi un film pe care merită să-l vedeți.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I find rather funny the debates about ‘what was better – the book or the film inspired by the book?’. It’s like comparing apples and oranges in my opinion. Literature and cinema are different arts, they use different means to express emotions or trigger thoughts, and books and movies cannot be judged using the same criteria. We can however compare the feelings and the memories we are left with after reading a book and seeing a film inspired by the same book. From this point of view my memories about the charming book that Patrick DeWitt wrote about the two brothers who used to be paid assassins in the Far West of the 1850s exceed by far my feelings after seeing ‘The Sisters Brothers‘ movie which is bringing to screen the same story is based on the same book. Much of the humor, complexity of the characters, their stories and family background, as well as the light atmosphere of the book went loss in translation, and not enough was added instead. A few years ago, when I read the book and I wrote about it, I was guessing who would be the best directors to undertake the task of bringing the story to the big screens. Tarantino? The Coen brothers? Unfortunately (IMO, of course) it’s the French director Jacques Audiard who undertook the task.
I am wondering why the French director whose some of the other works I liked a lot decided to make this film. Maybe I shouldn’t. Jacques Audiard is a complex film maker who explored different genres. In some of his ‘black’ action films he used themes and techniques imported from the American gangster movies, now he may have crossed the Atlantic with the good intentions to make a film at Hollywood, in the most American of the cinematographic genres, the Western, by using some of the methods of the European art cinema. It’s an interesting proposal, but the result is not that exciting, especially taking into account that Audiard enrolled some serious acting talents like John C. Reilly, Joaquin Phoenix and Jake Gyllenhaal in his exercise.
What I liked. John C. Reilly gets a great lead role and he deserves it for a long time, after many secondary character heroes that he brought to screen. His role is complex and developing as the story advances. Not so for the other roles which are more uni-dimensional, although seeing Joaquin Phoenix or Jake Gyllenhaal is always a feast and seeing both of them in the same movie is a double feast. Riz Ahmed completes a formidable quartet of actors who provide the best part of movie.
What I liked less. Most of the time, actually all the time with the exception of the scenes that take place outdoors in full daylight, the cinematography is dark and blurred, to the point of being confusing. While we learn gradually quite a lot about the characters, the process is slow to happen, and not fully accomplished. The final of the story makes a lot of sense in the book because by the time we reach it we know everything about the history and motivation of the characters. Not so in the film, the final actually may be a surprise that I doubt that many of the viewers who did not read the book will understand.
The western genre has its rules, and one of them is that one needs to be fast in deciding who are the good guys and who are the bad guys. Gunmen paid with their lives being slow. Movie directors pay by making a film that cannot keep its viewers interested. Actually, if I am to resume what I felt at the end, it was that I have seen a boring western. Not really an achievement to be proud about, despite it’s many other qualities.
‘Lolita / Jeanne d’Arc’ is one of those performances that promise a lot but disappoint at delivery. The Gesher Theater offered the non-conventional space of its Hangar hall reserved for its more experimental productions to the actor, choreographer and stage director Yehezkiel Lazarov for a reunion in two acts of two very different texts: the story in Vladimir Nabokov’s novel ‘Lolita’ told from the perspective of the man who committed a murder which is far from being his major sin of love, and the judicial records of the 1431 process of Jeanne d’Arc which ended by the condemnation of Jeanne to death on the stake for witchcraft and heresy.
The two texts are very different in style and one may wonder about how they were selected and why they were brought together. I guess that the shared theme behind Lazarov’s choice is related to the position of women in the society in different places and different period of time. Both Jeanne, the national French heroine and Nabokov’s character revolt at key moments in their lives, change their destinies and pay the price. The director uses an interesting concept, as the two texts are about women, but none appears on stage. Lolita’s story is told by the older man who falls in love with her, while the role of Jeanne is played by a … robot. The two women are voices but not bodies.
The concept is interesting, but the result is mixed. There are problems with the execution and they start in my opinion with the space. The audience in the Gesher Hangar was seated on two opposite sectors as in a sports hall with the actors performing in the middle. The result is that wherever you are seated actors turn their backs to you half of the time. This is a problem, especially with Alexander (Sacha) Demidov who is a wonderful actor but was not blessed with a very clear diction. The text of Jeanne d’Arc’s trial proceedings is repetitive and does not offer enough substance for the whole second half of the performance. The classical ballet dancers play an interesting and significant role in the first act, but their presence is meaningless in the second one.
Yehezkiel Lazarov’s career is on an ascending path, with the artist undertaking the lead role in a ‘Fiddler on the Roof’ production on Broadway and in North America. Works like ‘Lolita / Jeanne d’Arc’ as stage director seem to intent to balance the commercial success with explorations in new directions. Intentions are good, but the result, at least in this case, is not as exciting as expected.
The intentions are good, the combination of styles is interesting, but the result is disappointing. Bringing to screen a novel by French author Romain Puértolas ,’The Extraordinary Journey of the Fakir‘, directed by Ken Scott tells the story of an Indian conman whose dream to travel to Europe comes true, only to be mistaken for one of the millions of refugees trying to find a place under the European skies. Bollywood meets French literature meets European road movies meets refugees drama meets Hollywood. It’s a mix that works only to some point.
What I liked. The mix of innocence and bravura of the hero is well served by the acting of Dhanush. Cultural differences are treated with a light comical touch and some of them succeed beyond the stereotypes. The funniest scene that takes place in the immigration office at the English airport and it’s gorgeous, combining music and dance in a way that reminds Bollywood but also the Hollywood musicals. The way the European prejudices towards people whom they suspect are refugees because they look different makes its point without being too obvious or insistent. And ‘a real fake passport’ is a bright line.
What I liked less. The use of off-screen voice is excessive and pretentious. True, the film brings to screen a novel, but there are better ways to do it than have the character read text. The way the refugees and their dramas are presented is schematic. The romantic story is not credible – not in the way it starts and especially not in the way it ends.
‘The Extraordinary Journey of the Fakir‘ tries to make its audiences feel well while dealing with serious topics. For me, at some moments it succeeded, at other it was boring. With less caution and more sharpness in the comical approach it could have been a better film. As it stands it belongs to the category ‘only if you have nothing else better to do’.
Released in 1982, ‘Fanny and Alexander‘ was created in two formats, as some of the other later work of Ingmar Bergman – as a TV series and as a big screen feature film. I have seen this later version yesterday at our local cinematheque and I was simply overwhelmed. It is one of those creations that make us love film as an art and we go to the cinema for. A story on screen that is at the same time complex and told in very simple and clear ways, a world where reality and imagination, history and ghosts live together. A masterpiece.
The time and the landscape are the ones we are familiar with from the plays of Ibsen and Strindberg – Scandinavia at the crossroads of the 19th and 20th century. A frozen land and a social landscape in which strict moral and social rules conflict with the liberal thinking and the progress which comes with its own risks, were passions and innocence are often crushed under the family and social pressure. The Eckdahls – a rich widowed mother and her three sons – are bourgeois and liberal. We never learn how the wealth is accumulated, but it is enough to allow for the Christmas 1907 party described in the formidable opening scene look somehow like the ball scene in the Luchino Visconti‘s The Leopard. The fate and the success of the three sons are mixed. One of them is in debt, the other is more interested by the young au pair of his kids than by his allowing wife, and the third owns a theater and is married to a beautiful actress. When the last suddenly dies (on stage, playing the ghost father in Hamlet) and his wife decides to re-marry the local bishop his two children (Alexander and Fanny) will risk to become victims of a Dickensian fate.
A whole world is created and exposed under our eyes. Houses become labyrinths were we wander and get lost together with the characters and the film cameras. Images of nature outside pace the time and seasons. The family fights for economic and social survival and for the defense of a way of life that conflicts with the rigid and hypocritical morality imposed by the bishop. Characters never leave this world even after their death, the ghosts in Bergman’s film materialize, watch, touch and threaten. Theater, the other passion of Bergman, occupies an important role in the life of the heroes. The best friend of the family and the character that plays a key role in the most important moment of the story is an old Jew, an antiquarian and a puppeteer. Quite interesting to see this character of a Jew, constructed to represent an exotic counterpoint of the established rules of the society, not without some social comments about prejudice about Jews in the Scandinavian world. At some point in the action God himself is mistaken for a puppet. By the end, somehow, life seems to come back to its previous patterns, and the two children who are the intermediates by which the story is told return to the comfort of their previous lives. Danger however waits in the future. The solution of the story gave birth to new ghosts.
It’s quite difficult to analyze the tools of the master. I can do it, of course, but no words can do good service to what we see on screen. This film must be seen and lived.
