Those of us who lived part of our lives behind the Iron Curtain know that that wall never was fully hermetical. There were cracks – radio stations broadcasting from the West, relatives who lived abroad, sent letters and visited, books and music circulated underground, all telling to the people who lived under Communist rule and especially to the youth that there is another world out there, that there is hope, that there are reasons to dream and fight for. There also were moments when internal tensions accumulated, when material and moral misery pushed people to revolt. 1953 in Germany, 1956 in Hungary, 1968 in Czechoslovakia, 1980 in Poland, until 1989 when all the Communist system in Eastern Europe fell down, one country after the other.
1956 was one of the most spectacular but also one of the bloodiest moments in the history of the Communist block. The revolt of the Hungarian people against the dictatorial system and the Soviet occupation was crushed in a bloody manner, but the few weeks of freedom proved that the wheels of history can be stopped and reversed, and raised hopes within all countries in the Soviet-occupied block. Germany was however a special case. The Eastern part of the country formed the so-called German Democratic Republic (DDR) which transitioned directly from Nazism to Communism. No real de-nazification happened and one dictature replaced the other. The old generations were survivors of the war, some of them ex-Nazis, some converted to the Stalinist version of Socialism. The younger generation never knew freedom, and many of the questions any teenager or young person asks could not be answered frankly by their parents.
The Germany of the year 1956 is the place were the action of film director Lars Kraume‘s ‘The Silent Revolution‘ (the original title is ‘Das schweigende Klassenzimmer’ which would translate as ‘The Silent Classroom’). Based on a real episode described by one of the heroes in a memories book, it tells the story of a final year high-school class whose pupils, influenced by the news about the revolt in Hungary, decide to keep silent for two minutes during their history lesson. What starts as a combination of a game and a teen rebellion is interpreted and amplified by the bureaucrats in the school system as a grave act of revolt, leading to tragic consequences – arests, life and workplaces of parents in jeopardy, and the exclusion of the whole class from school. In the process the characters and the relations between the young heroes, and also those of their parents and educators are put to test.
Note: If the punishment seems exagerated to anybody, it means that they did not live in the Communist system. Consequences could have been actually much tougher, and that probably would have been the case if the young people in the group were a few years older. In Germany and other parts of the Communist block people were sent to jail or re-education camps for many years because of similar shows of solidarity with the 1956 revolts in Hungary.
What I liked. The film succeeds very well in describing the atmosphere of 1956 Eastern Germany, both in the details of setting and clothes, as well in the psychology of the characters and the sensation of permanent pressure and surveillance they had to live in. I especially liked the description and evolution of the relations between the youths in the group, I could feel their hopes and fears, their revolt in face of injustice and their incomprehension when faced with the lies their educators and even their parents told them. The whole team of actors does a splendid job in my opinion.
What I liked less. The last part lacks authenticity and looks like a rather cinematographic outcome of the story. Did really the priest tell the Juda story at the very moment when the informer of the group enters the church? Did all the young heroes meet on the same train in the final scene? Also, in my opinion, there are many questions un-answered about the attitude of the generation of the parents. Eastern Germany transitioned overnight, in 1945, from Nazism to Socialism. What happened to all the ex-Nazis and soldiers who returned home after fighting many years in the German army? Did they all become anti-Nazis? There are two silences in this film. One is assumed by the young heroes as a form of protest. The other is undertaken by the older generation as a cover-up. The later is not dealt with in this film. Maybe there are or will be other books or films that will approach with similar courage that other silence.
I picked this film as end-of-the-year entertainment because I was curious about the light comedy that created a lot of noise around it by the time it was released. The stories around the making, the delayed launching, and the disputes after ‘The Interview‘ was premiered in 2014 end by being more interesting than the film itself.
Seeing this film four years after its release and remembering the whole scandal at international scale that was caused by it makes one reflect about the changes in both politics and film-making that took place in this rather short interval. Some of the political developments in the relations between North Korea and the United States in these years could not have been imagined even by the creative script writers at Hollywood, and as a result some of the themes of the film are overcome by events. On the other hand the moralistic trends at Hollywood are stronger today than four years ago, and I doubt that some of the jokes in the film would have made it in the more politically correct film industry of 2018.
The premises of ‘The Interview‘ have some potential, with the trash TV shows anchor (James Franco) and his producer (Seth Rogen) being recruited by the CIA in order to penetrate the hermetic country and try to assassinate its leader. There is a lot of comic potential in the contrast between the two Americans living a very ‘decadent’ style of life and their encounter with the realities (fake or true) of the Communist country, in the clash of cultures, and in the errors of translation between languages and perceptions. It’s the territory where Sacha Baron Cohen has made some real marvels, but directors Evan Goldberg and Seth Rogen seem to never have intended to go beyond vulgar comedy, with very few (mostly verbal) sparks.
The result is a parody that succeeds to extract some laughs but cannot keep the comical pace for the whole duration of the film, becoming almost ridiculous by the end. The satirical approach works better when dealing with the American TV industry, it is clear actually that they know the material much better than the Korean realities and characters which are described using superficial stereotypes. Actors James Franco and Seth Rogen are reasonably funny. ‘The Interview‘ could have been a much better film, but the producers and their team aimed too low in several ways. A few years after its making the film looks already old for many reasons.
Being scared is not fun for everybody. The horror movies genre has its addicts and fans, but also its haters or people who just avoid watching. I believe that with ‘Sinister‘ directed by Scott Derrickson in 2012 we face one of those cases of a film that spectators who love or at least can live with the genre will like, while people who dislike horror movies would better be advised to skip it.
The story in ‘Sinister‘ fits into one of the most used patterns. A family which seems ‘normative’ by all criteria moves into a new house. It will soon be clear that the family is not that normative (the father makes a living from writing about sordid true crime stories) and that the house is also marked by having been a crime scene in the past. What is different in this film is that the fight between sanity and horror, between the tentative to explain things by logic and the powers of darkness is well described and the gradual fall in fear that happens in almost any good horror film is described in a credible manner. There is logic in what happens on screen, but this is the logic of horror films, and the viewers need to accept the rules in order to enjoy.
What I liked. ‘Sinister‘ follows the rules of the horror movies and the script graduates well the slow transition between ‘normal’ and ‘horror’. Ethan Hawke gives a good performance of the writer trying to rationalize what happens to him and to his family and fights the occult with the wrong tools. The use of 16mm film to bring back the crimes of the past is a nice idea, and never has a box with film reels looked so frightening. Much of the film action takes place deep in the night, and the cinematography is adequate.
What I liked less. I am always uneasy with kids in horror movies. I guess, however that this is part of the typical scripts in the genre or sub-genre. I also found the other characters and especially the wife (Juliet Rylance) too schematic.
Fans of the genre will probably love this film. Most of the other, better chose something else.
Ingmar Bergman believed in art without borders. He was both a genius of film making and theatrical performances, but in many of his productions he brought elements from other arts – music, poetry and paintings. ‘The Magic Flute‘ realized in 1975 is his deep exploration of the classical opera. Bergman takes over Mozart’s last opera, sublimates its content and adds more than a touch of Scandinavian flavor to the humanist and masonic message of the story, and creates one of the best adaptation of operas to cinema screens. ‘The Magic Flute‘ which was originally produced for TV and which does not even mention the name of the director in the credits is a bright facet of the multiple personalities of the great director, and probably one of the best filmed operas ever made.
A curtain raises at the beginning of the movie and we are in a opera house. This is actually the theater in the 18th-century Drottningholm Palace, located on an island of the Stockholm Archipelago that the Swedes proudly call their national Versailles. The heavenly music of the Overture is played, but we do not see the orchestra – we see faces in the audience, falling or already being under the spell of Mozart’s music. They are so different, and so is their living of the sublime music. This masterpiece, and any work of true art has as many different incarnations as people who enjoy them. More time is spent on a beautiful little girl (who happens to be Bergman’s own daughter). ‘The Magic Flute‘ can be a piece of music for children, but it tells no pure fairy tale story. Under the pretext of a fairy tale Mozart has hidden a story that describes a deadly fight between Good and Evil, between Ration and Darkness, between Freedom and Tyranny. It’s a love story, but love needs to be conquered with pain, and the lovers need courage and character in order to meet each other and to prevail. ‘The Magic Flute‘ is also no conventional and no linear story. A good queen and the beautiful fair ladies in her entourage will change under our eyes to become the forces of evil. The tyrant who abducted the young and beautiful princess will prove to be an enlightened ruler. Things are not what they seem to be, magic controls every aspect of life and destiny, and true love is conquered with courage and wit.
The music is sublime, and so is the singing of the Swedish team. Singing in Swedish never bothered me, it actually gave the music at some moments in time Wagner-esque tones. Visuals are very respectful for the theatrical techniques and rules in Mozart’s time. Bergman expands the space of the stage, inviting us, spectators to join and wander freely in the deep spaces of the theater, just to find ourselves back in our armchairs by the end. Many of the spectators will have the reflex of applauding by the end, so realistic the staging and the acting succeed to be. Bergman‘s ‘Magic Flute‘ is a trip in enchanted territory.
It’s a good time for films about women, with strong feminist and me2 messages. Some of these films are made by women, most of them allow wonderful opportunities for actresses to play consistent roles, in a quantity and with a quality like never in the history of Hollywood. Some genres are blessed with feminist variants of usually macho themes, and one good example this year is the heist movies genre. 2018 brought to screens two blockbusters of the genre: Gary Ross‘s ‘Ocean’s Eight‘ and ‘Widows‘ directed by Steve McQueen. The genre may be the same, but the styles and the approaches are completely different. In almost any respect ‘Widows‘ is what ‘Ocean’s Eight‘ is not.
Both films are about a group of women engaging in what can be considered on screen and in real life as a man-only endeavor – planning and executing a sophisticated robbery. The heroines in ‘Widows‘ are not, however, criminals that happen to be women, but rather a bunch of widows whose husbands were in the robberies business and got killed during a last unfortunate coup. Instead of being left to their sorrows the widows will have to execute the next well planned job of the late husbands in order to pay their debts to a gangster turned politician. The background of the action is the city of Chicago, described as a hell of crime and corruption at all levels, up to the politicians involved in the next round of local elections. One way to describe the story in the film is to say it’s the story of ordinary women becoming sophisticated gangsters, taking over the profession and learning the skills of robbery mastered by their husbands.
This story could have been told in many ways and the principal reason I was not that enthusiastic about the film is that film director Steve McQueen did not seem to decide what kind of film he wanted to make. It’s certainly not a light comedy or a heist movie made mainly for the fun of following the ingenuous planning and execution, although it flirts with both genres at various moments. The action elements are not missing but they are not terribly spectacular or very inventive. The focus seems to have been more on the psychology of the characters faced not only with the truth about the way their characters made for a good living, but also obliged to replace them in crime. Fine acting by Viola Davis , Michelle Rodriguez, and Elizabeth Debicki support this part which is the best in the film. It is however the crime intrigue that is surprisingly weak, taking into account that it’s based on a script written by Gillian Flynn which was inspired by a novel by Lynda La Plante. I would have expected less abysmal holes and more credibility from a script written by such talents in the world of the American crime story novels. Robert Duvall, Liam Neeson and Colin Farrell contribute with their talents in supporting roles. For once the female characters take precedence, but this is not sufficient for avoiding of ‘Widows‘ to become a movie that misses to fulfill its potential.
A
venit și vremea bilanțului final al lui 2018. În acest ultim articol al anului
în rubrica CHANGE.WORLD voi încerca să trec în revistă cele mai semnificative
tendințe și cele mai spectaculoase evoluții ale ultimelor 365 de zile. Apoi,
conform tradiției, în primul articol din 2019 voi încerca să consult bila de
cristal pentru a prezice evenimentele și direcțiile importante spre care ne va
purta 2019.
Nu
cred că va fi pentru nimeni o surpriză dacă voi afirma că a fost un an agitat,
un an neobișnuit. Acest lucru a fost valabil și în domeniile cercetării
științifice, a aplicării în practică a invențiilor și a realizărilor
tehnologice, a relațiilor internaționale și a celor dintre mediul de afaceri și
guverne. Trăim într-o perioadă de mare incertitudine politică, în care
sistemele de alianțe și jurisdicție internațională, precum și regulile
financiare și economice stabilite cu peste 70 de ani în urmă sunt puse la grea
încercare, și unele dintre ele au intrat în procese ireversibile de schimbare.
Neliniștile sociale, ascensiunea unor forțe politice populiste și autoritare
chiar în țări cu îndelungate tradiții democratice, înrăutățirea condițiilor
climatice și ecologice influențează și ridică provocări noi economiei hi-tech.
Multă lume își bazează speranțele pe aceste ramuri avansate ale științei și
technologiei, dar nu toate răspunsurile se află aici și situația acestor ramuri
economice este pe de-o parte influențată de politică, pe de altă parte trebuie
să surmonteze greutăți interne legate de relațiile de muncă și de excesivă
concentrare de forță economică în mâinile câtorva mari companii globale. În
anul 2018 am fost martorii problemelor economice și politice întâmpinate de
firme ca Uber, Facebook sau Google. Facebook în special s-a aflat în centrul
unor dispute politice legate de relațiile cu firma Cambridge Analytica,
expunerea informației utilizatorilor și influențarea acestora prin intermediul
aplicației în alegerile americane din 2016. Leaderii lui Facebook și nu numai
ai ei au trebuit să răspundă în anchete publice ale Senatului American și
Parlamentului European. Valoarea de piață a companiei a scăzut de la 550 de
miliarde de dolari la 1 ianuarie 2018 la 364 de miliarde de dolari la 17
decembrie. Pierderea cea mai drastică însă s-a înregistrat într-un parametru
care nu este măsurabil în cifre dar este esențial pentru orice companie care
activează în economia de consum, oricare ar fi produsele sau serviciile
oferite: încrederea consumatorilor.
Anul
2018 a fost un an pe care l-ar dori șters din anale și inițiatorii dar mai ales
deținătorii monezii virtuale bitcoin. După ce ajunsese la un curs de schimb de
aproape 20 de mii de dolari în ultimele săptămâni ale anului 2017, criptomoneda
a intrat într-o criză declanșată la începutul lui 2018 de dezvăluirea primului
caz serios de corupție a sistemului criptografic, adică a algoritmului care stă
la baza generării și păstrării consistenței și securității tranzacțiilor. Până
prin luna mai pierduse jumătate din valoare, pentru a continua să scadă pe
piața financiară, atingând un minim de 3522 de dolari la 26 noiembrie. De
atunci a avut loc o redresare ușoară, cursul actual, la data când scriu aceste
rânduri, cu o săptămână înainte de sfârșitul lui 2018 fiind de aproximativ 3900
de dolari. Care sunt cauzele? O parte dintre probleme sunt tehnice. ‘Minerii’,
adică cei care crează algoritmii de securitate care asigură confidențialitatea
tranzacțiilor au divergențe în ceea ce privește metodele cele mai sigure pentru
a evita în viitor corupția sistemului. Apoi, pe măsură ce tehnologia
‘blockchain’ care stă la baza monezii virtuale începe să fie mai bine
înțeleasă, sunt mai vizibile și dezavantajele, în special scalabilitatea (doar
un număr limitat de monezi pot fi emise, doar un număr limitat de tranzacții
pot fi făcute simultan) și costul energetic (calculele criptografice intensive
cerute de fiecare tranzacție sunt foarte energofage). Trebuie spus și că unii
experți prevăd o renaștere a valorii monezii în 2019, dar în opinia mea bitcoin
rămâne totuși o investiție speculativă, pe care mulți o evita in perioade de
incertitudine economică cum este cea pe care o parcurgem.
Un domeniu care pare să treacă printr-o perioadă mai fastă este cel al explorării spațiale. Este o epocă de expansiune și de schimbări structurale. Omenirea își reîntoarce atenția spre Cosmos, și datorită avertismentelor unor savanți care consideră colonizarea spațială critică pentru supraviețuirea speciei umane în condițiile în care Terra se află în pericol de a deveni în scurtă vreme nelocuibilă sau cu resursele naturale epuizate, și datorită accentuării conflictelor politice care duc la transformarea spațiului într-o zona strategică, în care orice putere politică trebuie să aibă prezența și influență. China a făcut progrese vizibile în acest an care au culminat cu lansarea la 7 decembrie a navei spațiale Chang’e-4, care are ca misiune prima aselenizare a unei sonde spațiale pământești pe suprafața invizibilă a lunii, eveniment care va avea loc probabil în luna ianuarie 2019. Au fost aprobate și făcute publice și o parte din planurile NASA, și ținta ambițioasă a primei misiuni spre Marte până la sfârșitul deceniului viitor a fost confirmată. O parte din programul american va avea loc în colaborare cu firme particulare și în special cu programul SpaceX conceput și condus de Elon Musk, care are și scopurile sale economice și științifice proprii. Una dintre ultimele lansări ale anului folosind o rachetă Falcon 9 a avut loc și ea la începutul lunii decembrie. Sarcina utilă a misiunii organizată de compania Spaceflight Industries include 15 micro-sateliți MicroSats și 49 de nano-sateliți CubeSats transportând obiecte și experiențe concepute de 30 de firme guvernamentale, particulare, centre științifice, universități și chiar și o școală medie din 18 țări. Acesta este un nou model economic în care transportul spațial este închiriat pentru aplicații diverse de organizații din toată lumea, care astfel finanțează operațiile și cercetarea companiei SpaceX. Între cei 64 de noi sateliți lansați de această misiune se află cei concepuți de firmele Hiber, Astrocast, Swarm și Audacy care oferă soluții diferite pentru interconectarea la scala planetară a milioanelor de obiecte legate în Internetul Obiectelor (IoT). Două dintre tehnologiile internetice care acum câțiva ani păreau domenii de cercetare pe termen lung – Internetul Interplanetar și IoT se întâlnesc deja și împreună cu explorarea spațială oferă soluții unei probleme foarte dificile – legarea pe rețea a numărului imens de sensori și dispozitive autonome ale Internetului Obiectelor.
Am
relatat de câteva ori în cursul acestui an în articolele rubricii CHANGE.WORLD
despre progresele industriilor transporturilor inteligente, fie că era vorba
despre transporturi terestre (șoferi automați și vehicule fără șoferi umani)
sau aeriene (dronele și multiplele lor aplicații). Am scris despre avantajele
noilor tehnologii și am prevăzut că ele vor deveni semnificative, dacă nu
dominante, în deceniul care urmează. Am scris și despre riscuri. Unele dintre
ele au ajuns pe prima pagină a ziarelor și în titlurile tututor știrilor de la
televiziune în sfârșitul de săptămâna dinaintea Crăciunului. La aeroportul
Gatwick din Londra a fost semnalată cel puțin o dronă care părea că pune în
pericol securitatea avioanelor la decolare și aterizare. Procedurile de securitate
au fost activate imediat, zborurile au fost sistate total sau parțial pentru 36
de ore. Peste 140 de mii de pasageri și-au văzut călătoriile perturbate în ajun
de Crăciun. La ora când scriu articolul serviciile de transport aerian au fost
reluate, dar incidentul este departe de a fi elucidat. Domeniul dronelor
private este încă foarte puțin reglementat și ne putem aștepta la o accelerare
a eforturilor în această privința, in paralel cu punerea in aplicare a unor
metode tehnice care să ducă la creșterea siguranței traficului aerian.
Ultimul domeniu
pe care cred că este obligatoriu să-l menționez în retrospectiva anului 2018
este cel al cercetărilor biotehnologiei și geneticii și al aplicațiilor lor
medicale. Chiar și științele zise fundamentale și-au întețit eforturile în
aceste direcții, dovadă fiind faptul că toate premiile Nobel din domenii
tehnice atribuite în acest an au fost decernate pentru cercetări în domenii sau
cu aplicații medicale. Dar și aici există o ‘parte întunecată’ și un număr de
riscuri apreciate în mod diferit de cercetătorii din diferite țări. Lumea
științifică a primit cu stupefacție anunțul făcut la Hong Kong la sfârșitul
lunii noiembrie de profesorul chinez He Jiankui care afirmă că a editat codul
genetic a două fetițe gemene, care s-au și născut între timp, pentru a le face
imune la boală SIDA. He Jiankui este profesor la Universitatea din Shenzen, dar
se află în concediu fără plată din luna februarie, și programul, care include
alte șase cupluri în care unul dintre părinți este bonav de SIDA, afirmă că și
l-a finanțat din resurse proprii. Tehnologia folosită (pentru care au fost deja
decernate premii Nobel) este cea numită Crispr și folosește ‘foarfece genetice’
pentru a edita secvențele de ADN în organismele în stare embrionică. În general
se consideră că se știe destul de multe despre genomul uman pentru a putea cel
puțin teoretic defini care sunt schimbările care ar crea imunitate la anumite
boli. Nu sunt cunoscute încă toate implicațiile posibile ale acestor schimbări,
și de aceea asemenea operații sunt permise numai experimental pe embrioni a
căror viață este curmată după câteva zile. O asemenea legislație există în
numeroase țări, inclusiv în China. Acest caz va produce, cred eu, încă multă
vâlvă.
Ne-am despărțit
în acest an de câteva personalități ale lumii științei și tehnologiilor
avansate. Cel mai celebru dintre ei a fost desigur fizicianul englez Stephen
Hawking. Aș mai adăuga numele lui Paul Allen, co-fondatorul împreună cu
prietenul său din copilărie Bill Gates, al companiei Microsoft, ale
astronauților americani Alan Bean și John Young, și al matematicienei americane
născute în Iran, Maryam Mirzakhani. Fie-le amintirea binecuvântată.
În prag de An Nou, urez tuturor cititorilor rubricii CHANGE.WORLD un an bun, cu sănătate și bucurii împreună cu cei dragi. Interesul vostru pentru articolele rubricii, comentariile și sugestiile pe care le faceți și întrebările pe care le puneți îmi fac mare plăcere. Lumea științei și a tehnologiei se află în permanentă schimbare. Doar cunoscând-o cât putem de bine avem șanse să ne adaptăm schimbărilor și să le folosim spre binele nostru. Continuați să citiți și să intretineti dialogul.
La Mulți Ani!
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Non uccidere‘ may be the first crime series coming from Italy that I have ever seen. It’s quite an unexpected source for the genre, Italian cinema being quite famous for neo-realism, for comedies, for historical dramas or for the very personal and creative movies of great directors like Fellini. We do have of course the horror stories of Dario Argento, but these are a genre by themselves. Cerebral crime stories are not what I would have considered an Italian specialty, and that is why ‘Non uccidere‘ created by Claudio Corbucci is quite a surprise for me, and a good one, I should say.
I have watched the 12 episodes in the first two seasons, broadcast by ARTE TV, which have been realized in 2015 and 2016. There is a third season that I am yet to see but I need to find a good opportunity and some time. The episodes come in pairs of 40-45 minutes each and I suspect that some stations may have transmitted longer episodes joining two series each time. There are two plans of parallel action – one is a procedural forensics crime drama which finds its solution at the end of the second episode in the pair, the other is a longer thread also comprising a criminal element and involving the main character, police captain Valeria Ferro and her mother, out of jail after serving time for killing Valeria’s father. The stories take place in Torino and around the city. I’ve never been to this city, but I feel that I know it a little after having seen ‘Non uccidere‘.
video source https://www.youtube.com/watch?v=Z4cP9pDUgmE
There are a lot of reasons to like these series. The stories are well written and their solutions make sense. Most of the characters are credible and acting is good. The only minus if this can be called a minus is that the lead actress Miriam Leone looks too young and too beautiful for her role. The stories tend to take place in various social medias that the script authors and episode directors seem to know quite well – working people and immigrants living in the less fortunate areas of the city, or very rich people in their sumptuous villas. One of the most interesting couple of episodes takes place in a nuns convent. The makers of the series adapted well their cinematographic tools using elements of neo-realist cinema in some of the episodes, or approaching the stories as melodramas for riches in other. Overall this forensic crime drama with touches of soap opera works quite well.
‘Norvegia se laudă cu trei nume care au marcat definitiv cultura lumii: Henrik Ibsen, Edvard Munch și JoNesbø, maestrul genului crime.’
Probabil
că Edvard Grieg (compozitorul) și Sonja Henie (prima mare campioană a
patinajului artistic devenită star cinematografic) ar putea protesta
pentru neincluderea în această listă a norvegienilor celebri pe care o
găsim pe pagina interioară a supracopertii romanului ‘Fiul’ apărut la
Editura TREI în 2018. Dacă însă ar fi apucat contemporaneitatea nu cred
că ar fi putut contesta prezența pe lista a lui Jo Nesbø. Născut în
1960, economist de formație, reporter, agent de bursă și rocker
(compozitor și solist în grupul ‘Di Derre’), Nesbø a devenit după 2007
unul dintre cei mai cunoscuți scriitori de romane polițiste din lume,
exponent de prim rang al curentului scandinav care domină genul în
ultimul deceniu, tradus în peste 40 de limbi străine, cărțile sale fiind
publicate în peste 30 milioane de exemplare. Seria de romane avându-l
că erou pe detectivul Harry Hole a fost tradusă în românește și
publicată de editura RAO. Acum Editura TREI a preluat ștafeta cu
publicarea a două romane, dintre care ‘Fiul’, carte care nu aparține
niciunei serii, roman apărut în colecția FICTION CONNECTION în
traducerea lui Ciprian Șulea. Traducerea mi s-a părut impecabilă,
singurele reproșuri pe care aș putea să le aduc editorilor sunt legate
de câteva erori de gen ‘typo’ între care scrierea greșită a acronimului
ADN, tipărit în câteva rânduri că AND, probabil o auto-corectare
inoportună, ușor detectabilă și corectabilă la viitoarea ediție.
Recomand celor interesați și serialul de televiziune ‘Okkupert’
(‘Ocupați’) căruia Nesbø i-a scris scenariul – o ficțiune politică în
care Norvegia este invadată de Rusia pentru a pune mâna pe pe petrolul
din Marea Nordului, serial care s-a bucurat deja de două sezoane de
succes.
Jo Nesbø confirmă ceva ce știam de multă vreme. Pentru a fi un
bun scriitor de romane polițiste trebuie în primul rând să fii pur și
simplu un bun scriitor. ‘Fiul’ este înainte de orice un roman bine
scris, cu personaje memorabile, care se petrece într-o Norvegie
contemporană pe care autorul o cunoaște și o redă într-un mod extrem de
veridic. Este o frescă socială a cărei acțiune are loc în lumea
infractorilor, polițiștilor și gardienilor de închisoare, un ‘stat
paralel’ (că să folosim un termen uzitat în România) cu cel în care
trăiesc majoritatea celorlalți oameni, dar al cărui prezența și
influență se fac simțite în viața tuturor. Numele cărții, ‘Fiul’,
descrie și statutul personajului principal, Sonny Lofthus, care evadează
din închisoare pentru a se răzbună pe cei vinovați de moartea tatălui
sau, polițist acuzat pe nedrept de corupție, dar are și o valoare
simbolică, cu referințe care amintesc Biblia. Personajul este inspirat
în parte de relația dintre scriitor și tatăl său, despre care Nesbø a
aflat foarte târziu că fusese colaborator cu naziștii. Sonny Lofhus
trăiește o dezamăgire similară, dar a cărei sursă se dovedește a fi fost
o înscenare, și de aici pornește campania sa de răzbunare și de
recuperare a onoarei Tatălui. Crimele sale îl pun în conflict cu Simon
Kefas, inspector de poliție aflat în pragul pensionării, cel care fusese
cel mai bun prieten al tatălui lui Sonny, și care pare a deține cel
puțin în parte informații cheie care pot confirma nevinovăția tatălui.
În același timp, Kefas împreună cu tânăra să asistentă Kari, sunt
permanent pe urmele lui Sonny, încercând să oprească valul de crime
abjecte prin violența lor, chiar dacă par justificate moral.
Ambele personaje principale sunt excelent definite, evoluează și ni
se dezvăluie în paralel. Polițistul Simon Kefas este și el o persoană
complexă, are un trecut controversat incluzând o dependență de jocurile
de noroc, și este șantajabil și potențială țintă a corupției prin
persoana soției sale care fiind în pericol de a orbi are
nevoie de un tratament urgent și costisitor în Statele Unite. Gândurile
și amintirile sale le putem afla direct, deși de la un moment încolo
începem să bănuim că și ele sunt fie redate parțial, fie există episoade
îngropate în trecut pe care eroul le ascunde, poate chiar de el însuși.
În schimb personajul lui Sonny este construit numai din relatări
indirecte, el ne este prezentat așa cum este văzut de alții, mereu în
fugă și transformare fizică (este în definitiv un evadat, fugar care se
deghizează și își schimbă fizionomiile pentru a nu fi recunoscut),
uneori doar prin urmele forensice ale faptelor sale, demne de cele mai
crude episoade ale serialelor de gen ‘CSI’. Sonny este un personaj pe
care cititorii cărții îl vor uita greu, un amestec de sfințenie și de
rău absolut, de naivitate si cruzime, de normalitate și nebunie.
Calitatea construcției personajului mi-a sugerat o paralelă cu marile
romane ale literaturii mondiale care au că tema principala răzbunarea,
cum ar fi ‘Contele de Monte Cristo’, în timp ce lumea evocată în carte
pare și ea extrasă din aceeași saga sau din ‘Mizerabilii’, transplantate
însă în Norvegia secolului 21. Trăirile personajelor sunt întotdeauna
în primul plan al atenției scriitorului, detaliile tehnologice sau
juridice nu lipsesc, dar ele sunt lăsate în plan secundar. Este poate și
o tehnică narativă care asigura perenitate cărții pentru cititorii de
peste câteva decenii sau mai mult.
Iată, de exemplu, cum descrie Nesbo relația dintre Simon și soția sa, prin asociere cu un film celebru:
‘- Suntem ca Charlie Chaplin și florăreasa, spuse Else. Dacă pui filmul de la cap la coadă.
Simon înghiți în sec. Florăreasa oarbă care crede că vagabondul e
un gentleman bogat. Simon nu-și mai amintea cum anume vagabondul o
ajută pe față să-și recapete vederea, dar după aceea el nu-și dezvăluie
identitatea, deoarece e convins că ea nu l-ar vrea dacă l-ar vedea cum e
în realitate. Apoi, când ea află, îl iubește chiar și așa.’ (pag. 437)
Iată și felul în care povestea vieții și caracterul unui personaj secundar sunt descrise în mai puțin de o pagină de carte:
‘ Înaintea “incidentului” Johannes lucrase ca marinar calificat
și studiase știința nautică. Planul lui fusese să devină ofițer de
punte. După care ofițer secund și căpitan. Și, în cele din urmă, să se
alăture soției și fiicei lui în casa de lângă Farsund și să-și ia o
slujbă de pilot în port. Atunci de ce făcuse acel lucru? De ce stricase
totul? Ce îl făcuse să accepte să transporte ilegal doi saci mari din
portul Songkhala din Tailanda? Nu faptul că nu știa că în ei e heroină.
Și nici faptul că nu cunoștea codul penal și sistemul juridic norvegian
isteric, care la momentul acela echivala contrabanda de droguri cu
crima. Nici măcar faptul că avea nevoie de o suma imensă de bani care-i
fusese oferită pentru a livra sacii la o adresă din Oslo. Atunci ce?
Faptul că era palpitant? Sau speranța de a o vedea din nou pe tailandeza
minunată cu rochie de mătase și păr negru, lung și strălucitor, de a
privi în ochii ei migdalați, de a auzi cum vocea ei catifelată șoptește
cuvinte englezești dificile, cu buzele dulci de culoarea cireșelor, cum
îi spune că trebuie să facă asta pentru ea, pentru familia ei din Chiang
Răi, că este singurul mod în care el putea să-i salveze. Nu crezuse
deloc povestea ei, dar crezuse în sărutul ei. Iar acel sărut îl purtase
peste oceane, prin vămi, la arest, la tribunal, în camera de vizitare în
care fiica lui aproape adultă se așezase și îi spusese că familia nu
mai vrea să aibă nimic de-a face cu el, printr-un divorț și în celula
din închisoarea Ila. Sărutul era tot ce își dorise, iar promisiunea
acelui sărut era tot ce îi mai rămăsese.’ (pag. 47-48)
sursa http://www.sgt.gr/eng/SPG1949/
Nu am vizitat Oslo sau Norvegia decât pentru mai puțin de trei zile,
și asta se petrecea acum 20 de ani, dar totuși, după lectură cărții lui
Jo Nesbø aproape pot zice că aș cunoaște capitala nordică. Pentru
scriitor este clar că metropola este mai mult decât un simplu decor, și
personajele sale par în multe momente să rezoneze cu peisajul urban din
jur:
‘ Lui Simon îi plăcea la nebunie Oslo-ul în timpul vacanței de
vara, când orașul se golea de oameni și redevenea al lui. Când se
tranforma din nou în satul ușor supradimensionat al copilăriei lui, în
care nu se întâmpla mare lucru, iar ceea ce se întâmpla însemna ceva. Un
oraș pe care îl înțelegea.’ (pag. 73)
sau
‘Simon opri la lumina roșie a semaforului de la Storgata.
Întunericul părea să se reverse din clădirile din jurul lor și odată cu
întunericul, veneau și creaturile nopții. Mergeau cu pași târșâiți, stăteau sprijinite de pereți, în intrândurile din care răsuna muzică, sau stăteau în mașini, cu coatele atârnând pe geamurile laterale. Priviri căutătoare și lacome. Vânători.’ (pag. 96)
Jo Nesbø stăpânește perfect și meșteșugul construcției romanelor polițiste, al construcției acțiunii, al planurilor paralele și punctelor de vedere multiple ale diferitelor personaje, care își completează unul celuilalt detaliile oferind cititorului suficientă informație pentru a înțelege progresul intrigii și a păstra atenția pentru ceea ce urmează. Unele elemente de tehnică narativă aparțin cinematografiei sau televiziunii de gen, cu cadre tăiate în momente cheie și relatări care încheie capitolele cu elemente de suspans, solicitând citirea paginii următoare sau a capitolului care vine. Am parcurs cu ușurință și cu plăcere cele peste 550 de pagini, deși, prin faptele relatate, prin tema moralizatoare și cu elemente religioase, nu se poate spune că este vorba despre o lectură ușoară. Scrierea cursivă, implicarea emoțională pe care și-o câștigă eroii cărții, arhitectura inteligentă a narațiunii fac din ‘Fiul’ o lectură superbă.
The 2009 Danish film ‘Valhalla Rising‘ raised my curiosity first of all because it’s directed by Nicolas Winding Refn whose next film, ‘Drive‘ made in 2011 was a blockbuster staring Ryan Gosling in one of his best roles. The topic is also very interesting, dealing with the time when the Vikings populated the North of Europe and England, a period in history that was once the subject of interest of the big historical super-productions and is now back in the focus with TV series. Yet, the commercial approach of these movies did not allow for anything but a spectacular but superficial understanding of those remote times in history. The most obvious thing that can be said about ‘Valhalla Rising‘ is that this is a very different kind of movie than previous ones with similar topics and setting.
The story is told in six chapters, each starting with an illustrative name. Story telling is linear, although the main hero, a prisoner warrior with one eye and no name, kept as a fighting slave by the pagan Vikings, seems to have some premonitory powers which are illustrated by blood-colored flash forwards that do not last more than 1-2 seconds. Blood is actually spilled generously, as the hero fights his way to freedom, and than joins the ranks of a group of Christians planning to sail to join the Crusades to free Jerusalem. It’s just that destiny or lack of navigation skills takes them over the Atlantic to the American continent, yet to be discovered by Europeans. His companion in the trip is a teen Viking, whose adventure turns to become a bloody initiation journey.
If the theme and the setting may remind other historical productions, film making places ‘Valhalla Rising‘ in a very different category, some place at the intersection of the violent and naturalistic style of Mel Gibson (as film director) in ‘The Passion of the Christ‘ and especially in ‘Apocalypto‘ and Ingmar Bergman’s early historical and symbolic movies. The potential story of the missionary zealous trip ending in failure may remind Roland Joffé ‘s magnificent ‘The Mission‘. As in that fabulous movie nature plays a central role, with the virgin landscape of the New World, the seas and the fogs of the North soon taking over and prevailing over the Faith that the characters bring with them in their tentative to change the ways of that part of the world. ‘Valhalla Rising‘ does not however have a Robert De Niro or Jeremy Irons in the cast, and although its actors do a decent job they do not have enough time to develop the characters and the story. Despite some spectacular moments of art cinema, ‘Valhalla Rising‘ remains just a sketch of a more complex film that could have been made and a proof of the incontestable talent of film director Nicolas Winding Refn.
În
continuarea seriei de articole retrospective care trasează bilanțul anului 2018
voi trece în revista în această ediție a rubricii CHANGE.WORLD cele mai interesante cărți ale anului.
Desigur, este vorba despre aparițiile legate de profilul rubricii noastre –
știință și tehnologie – și despre genurile literare inspirate de acestea, în
special science-fiction. Este o selecție subiectivă și în niciun caz
exhaustivă. În fapt, una dintre cele mai grele misiuni este a alege ce să
recomand între miriadele de apariții editoriale atractive și incitante din
aceste domenii.
Și
totuși parcă nu a fost foarte dificil să aleg cartea pe care aș putea să o
numesc ‘cartea anului’ în selecția mea personală. Fiecare nouă carte a
istoricului și folosofului Yuval Noah Harari, născut la Kyriat Ata în nordul
Israelului în 1976, reprezintă o pasionantă incursiune în trecutul dar și în
viitorul omenirii. Fiecare dintre cărțile sale reprezintă o etapă a unei
aventuri a cunoașterii, un etaj dintr-un edificiu istoric, filosofic,
antopologic, de la ‘Sapiens. O scurtă
istorie a omenirii’ la ‘Homo
Deus: O scurtă istorie a viitorului’. În acest an a apărut ’21 de lecții pentru secolul XXI’
tradusă în limba română și publicată cu promptitudine de editura Polirom. După
ce în prima să carte s-a ocupat de trecutul omenirii și în ceea de-a două de
viitorul ei, Harari se concentrează în volumul apărut în acest an pe prezent,
pe problemele importante cu care suntem confruntați ca persoane individuale și
ca societate, pe impactul pe care dezvoltarea tehnologică și schimbările în
ritm din ce în ce mai accelerat care se petrec în jurul nostru în toate
domeniile inclusiv politica și ecologia îl are asupra vieților locuitorilor
planetei. Colecția de eseuri a lui Harari s-a bucurat de o recepție critică în
general pozitivă, dar chiar cei care nu au fost entuziasmați de adâncimea
gândirii sale sau s-au găsit în dezacord cu unele dintre tezele și opiniile lui
nu au putut nega că este vorba despre o nouă aventură intelectuală scrisă
într-un stil care invită la gândire și dezbatere.
Între
personalitățile care au părăsit această lume în 2018 se numără și fizicianul
englez Stephen Hawking, și parcă nimănui nu i se potrivește mai bine descrierea
morții sale ca o plecare într-un alt univers sau într-o altă dimensiune.
Hawking a fost și unul dintre autorii care au știut să aproprie știința de
marea masă a cititorilor interesați, cartea sa ‘O scurtă istorie a timpului’ fiind un best-seller internațional, cu
peste 10 milioane de exemplare publicate în peste 40 de țări între care și
România. Este firesc ca volumul postum ‘Brief
Answers to the Big Questions’ (‘Scurte răspunsuri date marilor întrebări’) să
trezească un deosebit interes și să fie privit ca un fel de testament
științific și filosofic al celui care este considerat a fi fost cel mai
important fizician al lumii după Albert Einstein. Hawking se confruntă în carte
întrebări universale despre existența lui Dumnezeu, supraviețuirea omenirii,
necesitatea colonizării spațiului extra-terestru, rolul științei în istorie și
în societate, evoluția Cosmosului. Este o carte vie și argumentată cu pasiune,
care nu se sfiește să abordeze marile întrebări și să le dea răspunsuri
neconvenționale, o carte care îl face pe Hawking să fie mai prezent că oricând
între noi tocmai în acest an al morții sale.
Biologia,
teoria evoluției, istoria naturală și paleontologia au parte de o perioada de
interes și popularitate crescândă, poate tocmai ca reacție la atacurile de care
aceste științe (și nu numai ele) au parte din partea cercurilor religioase
conservatoare și a adepților creaționismului. Nu este deci de mirare că
best-seller-ul genului de cărți de popularizare a științei este chiar în
această perioada de sărbători o carte despre … dinozauri. Este vorba despre ‘The Rise and Fall of the Dinosaurs: A New
History of a Lost World’ (‘Ascensiunea și decăderea dinozaurilor: O nouă
istorie a unei lumi dispărute’) scrisă de paleontologistul și biologul
american Stephen Brusatte, specialist în anatomia și istoria dinozaurilor.
Cartea descrie în mod detaliat și copios ilustrat istoria speciilor
dinozaurilor, de la apariție, trecând perioada de dominație a Terrei și până la
dispariția lor într-un cataclism de dimensiuni planetare. Dispariție de altfel
incompletă, cum vor afla cititorii. Avem în această carte nu numai o
reconstituire veridică și documentată a unei lumi dispărute, dar și o lecție de
istorie naturală din care putem trage concluzii despre starea actuală a
planetei noastre confruntate cu pericolul unui tip diferit de dispariție a
speciilor.
Să
trecem în revistă și două dintre cărțile de science-fiction cele mai
interesante ale anului. Prima mea alegere aparține unei combinății inedite de
genuri literare, iar evenimentul care declanșează intriga este un cataclism
similar cu cel care a dus la dispariția dinozaurilor. ‘The
Calculating Stars‘ (‘Stelele
calculatoare’) combină romanul de explorare planetară cu istoria
alternativă, prezentând scenariul unei catastrofe cauzate de impactul unui
meteorit care lovește Pământul, eveniment petrecut în anii ’50 ai secolului
trecut. Toată povestea are și o tentă feministă, eroina principala devenind
prima Lady Astronaut, numele ciclului de cărți semnate de Mary Robinette Kowal,
romancieră și … marionetistă, născută în statul american Carolina de Nord.
Este o carte extrem de actuală în contextul dezbaterilor științifice și
politice care au loc în legătură cu necesitatea și scopurile explorărilor
spațiale și colonizării altor planete.
Și
a doua alegere a mea dintre cărțile acestui gen este un ciclu creat de o
romancieră americană. Este vorba despre Nora J. Jemisin, născută în 1972,
licențiată în psihologie înainte de a se dedica în 2016 complet scrisului.
Toate cele trei cărți din ciclul ‘Broken
Earth’ (‘Pământul sfărâmat’) au primit premiul Hugo, ultimul volum în 2018, când în Statele Unite
întreagă trilogie a fost re-editată. Acțiunea aparțînând genului fantasy cu
puternice ecouri ecologice se petrece pe o planetă cu un singur continent numit
Stillness (Încremenire) care este amenințată odată la câteva secole de o
schimbare climatică apocaliptică. În România Nora J. Jemisin este tradusă și
publicată de Editura Paladin.
Voi încheia amintind pe scurt și un serial și un film, amandoua în genul science-fiction, pe care le-am vizionat cu interes în 2018. Serialul este ‘Westworld‘, creat de Jonathan Nolan și Lisa Joy pornind de la cartea și filmul lui Michael Chrichton din anii ’70, povestea distopică a unui parc de amuzament în care clienții sunt imersati într-un Vest Sălbatic populat de roboți adroizi care ar trebui să le satisfacă toate dorințele. Al doilea sezon, ciudat și complex, a fost difuzat în 2018, al treilea este în pregătire pentru 2020. Dintre filmele de lung metraj am reținut ‘First Man’ despre care am scris acum câteva săptămâni, biografia primului astronaut care a pășit pe Lună, Neil Armstrong, întruchipat pe ecran de Ryan Gosling, și istoria deceniului în care a fost pregătită prima aselenizare.
Nu ne rămâne decât să sperăm și să ne urăm că anul 2019 să fie cel puțin la fel de darnic în cărți și filme interesante.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
