‘Green Book‘ seems to have been designed according to a recipe for winning Academy Awards. The subject is historic but with reverberations in current politics and the approach is in tune with the mood at Hollywood. It addresses one of the painful topics of recent US history, but it does it in a sufficiently careful manner to get a rating that makes it accessible to audiences of almost any age. It has as a hero a musician and includes a lot of (good) music at a time when musical films are again enjoying great success. The cast includes a couple of well known actors who are given the opportunity to play consistent roles. Finally, the film is based on real life heroes and a true story. And yet, despite all these arguments, I do not think the ‘Green Book‘ will be able to gather too many statuettes.
The story of the friendship between the high-class musician and the driver he hired for a two-month tour of the Southeast US of the 1960s is unusual. Don Shirley (Mahershala Ali) was an exceptional musical personality, one of the virtuoso pianists of his generation, but he could not get recognition into the world of classical music because of his Jamaican origin. He played a brand of sophisticated jazz for rich audiences. Yet, the rich musician, accustomed to first class hotels, when in tournaments in the southern states, as a black singer, he was subjected to racial discrimination in the still partially segregated America. Don ‘Lip’ (Viggo Mortensen), the driver and bodyguard hired to accompany him on the trip is an Italian from the Bronx, not missing a dose of benign racism. A lot seems to separate them, but the differences in race, culture, social classes and personal tastes will be tested and will melt during this road trip together that allows the two to get to know each other and to learn each some lessons from the experience of the other.
What I liked. The music. The authenticity of the details. The acting performances of the two lead actors, but also of many of the ones in supporting roles, including the non-professionals. The way in which the realities of the 1960s are brought to screen.
What I liked less. The predictability of the script. I was several times in the situation of anticipating a few minutes in advance what was going to happen on screen. The director and co-screenwriter Peter Farrelly went too far to make of ‘Green Book‘ a feel-good film to be enjoyed by the audiences and especially by the jury of the Academy. The result, even if it has the excuse of being inspired by a true story, is conventional and syrupy. I think this movie could have been much better if it did not try that hard to be a crowd-pleaser.
Cinematograful este una dintre pasiunile mele,
și am șansa să locuiesc într-un oraș binecuvântat cu o cinematecă. Povestea
acestei instituții începe cu vreo zece ani în urmă. Ca în multe alte orașe ale
lumii, vechile săli de cinematograf (erau trei la număr) se închiseseră,
nefăcând față concurenței cu complexurile de săli moderne instalate în mall-uri
la marginea orașelor. O primărița inimoasa și câțiva entuziaști au avut însă
ideea de a renova una dintre fostele săli și a o transforma în cinemateca.
Minunea durează de peste un deceniu. Publicul este format dintr-o interesantă
combinație de pensionari și de studenți de la universitatea locală care
întinerește orașul, și ea o apariție a ultimelor decenii. În programul
cinematecii din ultima lună figurează o retrospectivă a filmelor regizorului
german Wim Wenders. Născut în august 1945, la câteva luni după sfârșitul celui
de-al doilea război mondial, Wenders este unul dintre exponenții cei mai
cunoscuți ai Noului Cinema German, autorul unor filme diverse ca gen și
structură, a căror tematici includ fantezii poetice, filme de călătorie (‘road
movies’) și documentare despre artiștii săi preferați (muzicienii cubani de la
Buena Vista Social Club și coreografa Pina Bausch între ei). În cadrul
retrospectivei am avut șansa să văd prima dată un film dedicat începuturilor
cinematografiei germane, sau poate, mai bine zis, începuturilor germane ale
cinematografiei. Filmul mi-a sugerat o trecere în revistă a perioadei de
efervescență tehnică care a dat naștere tehnologiei și apoi artei filmului.
Realizat în 1995, ‘Frații Skladanowsky’ (‘Die
Gebrüder Skladanowsky’) a început ca un proiect de cercetare și producție de
film al lui Wim Wenders și al studenților săi despre începuturile
cinematografiei în Germania. Rezultatul a fost destul de interesant pentru a
deveni un documentar de (aproape) lung metraj. În cinematografia lui Wim
Wenders, presărată cu multe experimente de tematică și formate, filmul se
încadrează fără probleme. Evenimentele cheie descrise în documentar s-au
petrecut în anul 1895, care poate fi considerat Anul Zero al industriei
cinematografice. Invenția ‘imaginilor mișcătoare’ și aplicarea sa în teatre în
scopuri de divertisment plutea în aer de câțiva ani, și inventatori din
diferite țări erau angajați într-o competiție pentru a o aduce primii în fața
publicului. Între ei se aflau cei trei frați Skladanowsky din Berlin, o familie
de ‘entertainers’ care dădeau spectacole pe care astăzi le-am numi ‘multimedia’
combinând dansul, circul, pantomima, muzica și imaginile proiectate. Pregătind
invenția pe care o numeau ‘bioscop’ ei au realizat cu ajutorul tehnicii pe care
o inventaseră, scurte filme de circa 15 secunde, pe care le-au proiectat public
la 1 noiembrie 1895, cu câteva săptămâni înainte de primele proiecții ale
fraților Lumiere la Paris. Au fost primii, dar nu și cei mai buni. Metoda lor
avea multe limitări, în special în ceea ce privește lungimea filmelor, așa
încât invenția francezilor le-a dat acestora câștig în cursa care a pus bazele
cinematografului. A fost o înfrângere care nu i-a descurajat pe frații
Skladanowsky, ei preluând metoda franceză și realizând cu ajutorul ei în anii
următori filme scurte care au pus bazele industriei cinematografice germane.
Documentarul lui Wenders le preia povestea și o face cunoscută, cu respect și
duioșie Filmul combină câteva metode cinematografice. Fiica cea mai mică a
fraților Skladanowsky împărtășește cu Wenders și echipa sa amintiri despre
familie. Deși născută la peste un deceniu după 1895, ea avea încă, atunci când
a fost filmată, destule informații interesante despre perioada respectivă, care
sunt combinate cu secvențe din primele filme realizate cu ‘bioscopul’ fraților
Skladanowsky. Secvențele din interviu sunt intercalate cu pasaje de docu-dramă
în care cei trei frați și fiica mai mare a inventatorului principal apar
întruchipați de actori, povestind peste timp aventura începuturilor
cinematografului în stilul comediilor din primele decenii ale secolului 20.
Combinația funcționează destul de bine, fiind completată și de fragmente din
filme de epocă care redau atmosfera Berlinului și a Parisului de la sfârșitul
secolului 19.
Bioscopul fraților Skladanowsky folosea
principiul ‘lanternei magice’, inventat la mijlocul secolului al 17-lea de
olandezul Christian Huygens. Sunt rare
cazurile în care invențiile vechi de câteva secole au o datare documentată cu
exactitudine, acesta este unul dintre ele. S-a păstrat pagina desenată de
Huygens și datată 1659 cuprinzând zece schițe mici
ale unui schelet care-și scoate craniul (simbolizând probabil moartea),
deasupra cărora scria “pentru reprezentări prin intermediul unor lentile
convexe cu lampă”. Un alt desen, datat 1664, schițează însuși sistemul de
lentile, care se presupune că a fost prezentat la curtea regelui Franței,
Ludovic al XIV-lea.
Bioscopul
inventat de frații berlinezi folosea un proiector dublu, care lumina alternativ
cadre din două benzi de film, pentru a reuși să atingă viteză minimă de 16
cadre pe secundă necesară efectului stroboscopic care da senzația mișcării
continue a cadrelor fixe proiectate. Filmul folosit avea o lățime de 54 de
milimetri. Prima demonstrație publică a aparatului lor avusese loc la Pankow,
lângă Berlin, în iulie 1895. După proiecția comercială de la 1 noiembrie 1895
de la Berlin, frații Sklandanowsky intenționau să organizeze o prima proiecție
publică la Paris, la Folies Bergeres în ianuarie 1896. Premiera publică a
‘cinematografului’ fraților Lumiere, care a avut loc la 28 decembrie 1895 le-a
stricat însă planurile.
Patentul
inițial și numele invenției – ‘cinematograf’ – aparținea unui alt inventator
francez, astăzi uitat, Leon Bouly, și data din 1892. Neputând să-și finanțeze
proiectele el a vândut drepturile sale fraților Lumiere, care au preluat ideea
și numele, dar au schimbat cam toată tehnologia. Sistemul lor era net superior
din punctul de vedere al iluminației, al fluidității imaginii, și în special al
portabilității. Aparatul de proiecție al fraților Lumiere cântărea doar vreo
opt kilograme, ceea ce făcea ca el să fie transportabil, un avantaj imens față
de invenții similare cum erau de exemplu kinetoscopul care fusese deja
prezentat publicului de câțiva inventatori englezi și americani, printre care
și Thomas Edison. Demonstrația care fusese făcută de Edison la Expoziția
Universală de la Paris din 1889 necesită o sala dedicată și o mică uzina
electrică pentru a fi acționată. Spre deosebire de kinetoscop și de aparatele
fraților Skladanowsky, cinematograful lui Lumiere nu era limitat nici ca număr
de spectatori și nici ca durată a spectacolelor. Cei doi frați au demonstrat că
cinematografia poate deveni o artă populară, potrivită proiecțiilor publice, la
costuri rezonabile. În anii care au urmat, toate tehnologiile competitorilor
lor au fost abandonate. Combinația dintre echipamentele de filmat și cele de
proiecție a dus în câțiva ani la standardizarea de facto a formatelor
peliculelor, și cinematografia a devenit o artă internațională, în care
creațiile cineastilor puteau circulă de la o sală la alta, de la o țară la
alta. Tot în anul 1995 în care a fost
realizat filmul lui Wim Wenders și al studenților săi, la împlinirea unui secol
de la realizarea primelor filme și a primelor proiecții cinematografice
publice, 40 de regizori din toată lumea au fost invitați să realizeze filme
scurte folosind aparatură similară cu cea originală a fraților Lumiere.
Rezultatul a fost filmul ‘Lumiere and Company’ semnat de cei 40 de regizori
între care și Wenders.
Anul
1895 a fost într-adevăr un an excepțional. Cinematograful era o invenție care
‘plutea în aer’. Era o combinație a trei tehnologii fundamentale diferite –
lanterna magică, fotografia și efectul stroboscopic. Pentru ca o invenție să
reușească și să aibă un impact considerabil trebuie îndeplinite câteva
condiții, existența tehnologiei fiind numai una dintre ele. Trebuie să există o
necesitate socială și/sau economică. În cazul cinematografului, în mai puțin de
două decenii avea să apară o întreagă industrie cinematografică și o nouă artă
se adăuga celor șase existente până atunci. Dar mai ales trebuie să existe
vizionarii, pasionații, cei care să fie gata să-și investească talentul, banii
și o mare parte din viață pentru a-și transformă visele în realitate. În 1895
cinematografia a avut șansa să-și găsească acești promotori entuziaști și
talentați in frații Lumiere și frații Skladanowsky.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Sans Soleil‘ is a movie that is hard to fit in any category, same as its director Chris Marker (1921 – 2012) was a cinematic persona hard to characterize or place into a single shelve of the French film history. Marker’s film from 1983 was projected at our local cinematheque outside any series, but in reality it happily complements the retrospectives dedicated to Wim Wenders and Agnès Varda. The most appropriate genre for ‘Sans Soleil‘ would be travel documentary films, those ‘road movies’ in which Wenders excelled. Together with Varda and Alain Resnais he belongs to the so-called Left Bank (Rive Gauche) film group , a sub-current of the New French Wave distinct by its declared rejection of commercial cinema, permanent search for new artistic forms, and leftist political stance. Chris Marker, who began his biography in the Resistance and continued as a filmmaker in 1961 with a film that supported Fidel Castro and his regime in Cuba, continued throughout his film career until the last years of his life to experience and to be politically engaged. However he preferred to make cleat his politics in films, refusing interviews and hiding from publicity. Besides politics, he made interesting cinema, some of his films opened paths that inspired many other filmmakers. If we were to define his genre, it would be the cinematic essay. ‘Sans soleil’ is a successful example.
The soundtrack runs parallel to the projected images, and both have equal roles in this film by Chris Marker. The text is an apparent exchange of letters between a traveler in 1983 in Japan and an interlocutor traveling and filming in other parts of the world. In reality, both are the author’s alter-ego characters who maintain an imaginary dialogue about the world, cultures and their relationships, about people and loneliness, about novelty and tradition. Many topics are approached, and the dialogs are in many interesting moments. If we need to decide what the main theme should be, we should, I think, find it in the diversity of cultures, in the differences of approach, but also in the share feelings that bring together the inhabitants of the planet wherever they are. Do you remember Mondo Cane, the 1962 shocking documentary about the cruelty of the world? This would rather be a more optimistic ‘Mondo Umano’.
More than half of the images are filmed in Japan, which is traveled from north to south. Like many other visitors to Japan (I have also lived the same experience), Chris Marker is fascinated by the diversity of the landscapes and the cultural richness, by the combination of ultra-modern and tradition. Avoiding tourist sites, he tries to capture the everyday, even banal aspects of life, the Japanese traditions, their fascination for games and the adoration of animals. Of course, the ultra-modern of 1983 has retro nuances if we watch the movie in 2019, but this adds another dimension of comparison and further reflection to the permanent geographic comparison with sequences shot in Africa, France, Iceland. The only part of the film that seems less connected to the rest is the one filmed in San Francisco, a trip and an insight into the film ‘Vertigo‘ by Alfred Hitchcock. After all, if we consider this film as an essay, divagations are allowed in this literary and now cinematic genre. ‘Sans Soleil‘ deserves to be seen. It’s a captivating journey into space, time and cultures.
The ‘Exhibition on Screen‘ series gave us yesterday the opportunity to watch at the local cinematheque the great exhibition of Matisse’s works in the final decade of his life, organized five years ago by Tate Modern in London and MoMA in New York. Director Phil Grabsky, a film art specialist, made on that occasion the documentary ‘Matisse Live‘ (known under various titles as ‘Matisse from Tate Modern and MoMA’). A delight.
The formula is the same as that used in other documentaries in the series. We have the opportunity to visit the exhibition (in this case the exhibitions, organized in collaboration by the two major museums one after the other) in the pre-opening hours. Rooms are empty, no crowds. Grabsky takes us from to hall, so the experience is close to virtual reality. The directors of the two museums, the curators and other experts explain in detail the exhibited works. We deal with an experience of a guided tour of a quality competing with the real thing, and I’m not sure which one offers more.
In the last period of his life, covered by the exhibition, between 1941 and 1954, Matisse was immobilized in bed. Far from being vanquished by the limitations imposed by the illness, the artist sought other means of expression – especially the cuts and collages, but also the design of architectural spaces (the Rosary Chapel in Vence) and stained glass. He had the chance to be filmed quite often, and precious film sequences also find their place in the documentary, along with interviews with two of his late-life assistants. ‘Matisse Live‘ thus becomes not only a lesson in art, but also a lesson the desire and the will to create, in the power of the spirit to overcome the limitations of matter. A documentary that I strongly recommend.
‘Documenteur‘ is an interesting essay, but not one of the milestones in the filmography of Agnès Varda. The film follows a French woman, just out of a relationship, looking for housing and than living for a while in a non-proviledged neighborhood of Los Angeles. It’s an interesting combination – fiction inspired from the biography of the director who at that point in her life was separated, the lead role is played by Sabine Mamou, her only film as an actress, while the kid is Mathieu Demy, Agnes Varda’s son (and formidable acting as a kid – he will become later a professional actor). Much of the rest is film in the streets with non-professional actors, with some nude and sex scenes interleaved to make us feel the loneliness of the character. A verbose text translates to us in parallel her feelings. The combination is interesting, but there is no real story here, and the film is too short, and its ending to abrupt to make complete sense. My overall feeling was to have watched a filmed essay, an experimental movie, but not really a full feature film. As I understand, this film is usually screened in tandem with the documentary ‘Mur murs‘ which tells the story of the roots of the street art in Los Angeles and together they cover the period of the director’s stay in California. I would have loved to see the documentary as well, but this was not the case at the screening at our local cinematheque. As a standalone work, ‘Documenteur‘ slightly disappoints, despite of its superb name.
We live in a divided world. There are two categories of inhabitants of the planet between which there can be no compromise of any kind. There are those who like comedies with Rowan Atkinson (and with Jerry Lewis, Lous de Funes, Jim Carrey, etc.). There are those who do not like these comedies. I am part of the first category. My chance (and my unforgivable guilt for those in the other category) is that I can laugh healthily, heartly and without apologizing to a movie like ‘Johnny English Strikes Again‘.
The ‘story’. Britain is exposed to a series of cyber attacks. One of them makes public data and photos of all active spies of the English intelligence services, which makes them unusable. Prime Minister Emma Thompson, a respected lady with a short haircut (any resemblance to a British Prime Minister, respected lady and with a short haircut is a coincidence), has to resort to Johnny English (Rowan Atkinson) , the same super-incompetent and super-self-confident guy we know from previous films. At the same time, the Prime Minister plans to entrust all the country’s computer operations to the young owner of a highly successful hi-tech company who already controls much of the world’s cyber-secrets (any similarity with real persons is also a coincidence). With the help of technical gadgets that were sophisticated innovations … 4-5 decades ago, of a Russian female spy who is a superior form of the organization of matter (Olga Kurylenko), and of his phenomenal luck, Johnny English goes on mission to save the world. Does all this seem incredible or laughable? Read the (serious) press and you find more incredible and more laughable news (and personalities) daily.
I had fun and I laughed twice as much as at any other comedy lately. Director David Kerr, a specialist of TV comedies, is at his first feature film, but we do not feel this at all. The action is fluent in the logic of the parodies of super-spy movies such as ‘James Bond’ or ‘Mission Impossible’. The team of actors plays with visible pleasure, Rowan Atkinson carries out the full range of his comic gigs, but we also discover the comedy talents of Emma Thompson on this occasion. What is original and adds to the comic effect of the film is the hero’s preference for the spy retro tools of James Bond’s and Jimmy English’s youth. Tradition (as we know it from spy movies and novels) is confronted with the contemporary world of the Internet and smart phones. Adding Rowan Atkinson, the mix becomes comically explosive.
The retrospective of Agnès Varda‘s films that we have enjoyed for the last month at the local cinematheque gave us the opportunity to see the digitally reconditioned version of her wonderful 1985 film ‘Sans toit ni loi‘ (English title is ‘Vagabond’). The coincidence makes it possible in the same period to watch the retrospective of Wim Wenders, one of the ‘road movies’ masters. Agnès Varda also approached her, but not as programmatic and dedicated as Wenders did. ‘Sans toit ni loi‘ can also be seen as a ‘road movie’, a geographical road that the main heroine travels in a countryside region of France, a personal road which takes to the abyss.
Agnes Varda’s films have the qualities of using original and interesting narrative formulas. The director knows how to tell a story, but her style is rarely conventional. She likes to experiment, but her innovations serve the narrative and highlight the personality of the heroes of her film (women in most cases). ‘Sans toit ni loi’ begins as a detective story. Somewhere, in a winter landscape, near a vineyard, a young girl’s body is found. Police begin to do their job, make measurements, collect forensic evidence, ask those who have found the body questions. It is clear, however, that it is a trivial case, accidental death or perhaps due to the cold weather. The victim seems to be a vagabond, a person of no interest. The case will be closed quickly. Here comes the director and takes over the ‘investigation’. What follows is the reconstitution of the last months of a young woman’s life, months of wandering without purpose, slipping into misery, a journey that has only one possible end. How did she remain in the memory of those who met her? Who was she in reality?
The story triggers multiple questions in the mind of the audience. How much attention do we pay to the people we meet? How many times do we overcome our first impression when meeting strangers based on how they look? Do we even care who they, do we want to know those with whom we cross ways? Then, thinking about the story the movie, who is this girl, what brought her on the roads, what are the sources of her inappropriateness not only to social norms, but also to herself? Many young people take the path of vagabondage, sometimes they do it in protest, but in the case of Mona (the heroine played by Sandrine Bonnaire) we have no sure answer even after the end of the film. The interpretation of the young French actress at the beginning of her career is exceptional, she creates a character that the film’s viewers will hardly forget. The cast includes many non-professional actors playing a full range of roles, a puzzle of humanity and empathy in a world at the outskirts of society – people who work hard, ageing and lonely people, immigrant workers, young vagabonds. The cinematography is also special. Color also plays an important role in this film, as in other films by Agnès Varda. This time the palette is the one of the colors of autumn and later of winter, and the way they are brought onto the screen creates the physical sensation of the cold and the vacuum between the characters and around them. ‘Sans toit ni loi‘ is a movie of a vibrant sensitivity in which the cinematographic techniques of the New French Wave meet at the highest level with the social acuity of Italian Neo-realism. Strongly recommended!
Depinde
pe cine întrebăm. Pentru unii, Forumul Economic Mondial (World Economic Forum –
WEF) este o organizație internațională de valoare și influență, a cărei
activități și în special reuniunile anuale care au loc la sfârșitul lunii
ianuarie la Davos prilejuiesc întâlnirea conducătorilor politici și de afaceri
cu oamenii de știință și inovatorii cei mai remarcabili ai planetei, în
discuții dintre cele mai fructuoase despre viitorul omenirii. Pentru alții, cum
ar fi protestatarii anti-globalizării este vorba despre o adunare a elitelor de
bancheri, industriași, politicieni și tehnocrați care au ca scop comun să-și
promoveze propriile interese. Activistul și cântărețul Bono i-a numit ‘pisicile
grase din zăpadă’.
Organizația
WEF a fost fondată în 1971 de Klaus Schwab, un profesor de economie la
Universitatea din Geneva. În vârstă de 80 de ani astăzi, Schwab continuă să fie
activ în fruntea organizației și deține poziția de președinte executiv. Este
părintele noțiunii de ‘stakeholders’ (‘purtători de interese’) care în
concepția sa sunt la fel de importanți în activitatea unei companii economice
sau a unei organizații sociale ca și ‘shareholders’ (‘proprietarii de acțiuni’).
Într-un interviu acordat revistei americane TIME care a dedicat evenimentului
de la Davos o parte dintr-unul dintre numerele sale recente, el a fost întrebat
dacă acest concept nu se destramă, dacă interesele nu sunt prea divizate în
lumea de azi, și cum reușește să rămână optimist în condițiile în care
alianțele și tratatele care au asigurat stabilitatea relativă și pacea după cel
de-al doilea război mondial se destramă. Răspunsul său a fost o caracterizare a
situației actuale a liderilor planetei ca fiind în faza de ‘distrugere
inovativă’ sau poate ‘inovație distructivă’. Este o perioada de căutări, spune
Schwab, și putem pune accentul pe partea de distrugere (a vechilor structuri)
ceea ce ne face pesimiști sau de inovație (în căutarea de soluții) ceea ce
permite o abordare optimistă. Klaus Schwab a mai subliniat un aspect important:
de la mijlocul secolului trecut încoace lumea s-a schimbat fundamental – au
apărut ciber-securitatea, inteligența artificială, mașinile fără șofer, etc.
Tuturor acestora le lipsesc astăzi standardele globale. Este nevoie să fie
create noi standarde tehnice, legislații, mecanisme și instituții care să
răspundă acestor provocări.
Au
lipsit de la întâlnirea de la Davos din acest an, desfășurată între 22 și 25
ianuarie, câțiva dintre liderii politici mondiali care erau ‘abonați’
tradiționali ai acestor reuniuni. Printre ei s-au aflat președintele american
Donald Trump care a preferat să nu călătorească în condițiile în care Statele
Unite se confruntau cu ‘greva guvernamentală’ și conflictul dintre președinte
și noua majoritate din Camera Reprezentanților, președintele francez Macron
care are și el probleme acasă cu demonstrațiile ‘vestelor galbene’,
primul-ministru al Marii Britanii, Theresa May, ocupată cu Brexit-ul, și
primul-ministru israelian Netaniahu care se află pe plan politic la începutul
unei campanii electorale și pe plan personal sub amenințarea trimiterii în
judecată pentru corupție și alte delicte asemănătoare. Dar și în aceste
condiții reuninea a fost interesantă, participarea selectă, și problemele
discutate de extremă importantă pentru viitorul planetei. Tema întâlnirii din
acest an a fost ‘Globalizarea 4.0: definirea unei arhitecturi globale în epoca
celei de-a patra revoluții industriale’. Primele trei revoluții industriale din
istorie sunt considerate cea din secolele 18-19 din Europa și America de Nord
descrisă de Marx în filozofie și de Dickens și Zola în literatură, a doua
revoluție în perioada de la începutul secolului 20 care a dus la
industrializarea accelerată, exploatarea petrolului, folosirea energiei
electrice și a metodelor de producție în masă pentru îmbunătățirea eficienței
proceselor industriale, și a treia, revoluția digitală de la sfârșitul
secolului 20 care a inclus apariția calculatoarelor personale și a
Internetului. A patra revoluție industrială (4RI – să învățăm noi inițiale) se
bazează pe generalizarea tehnicilor digitale și extinderea acestora în domenii
noi: robotică, nanotehnologie, inteligență artificială, calcul cuantic,
biotehnologie, printare 3D, Internetul Obiectelor. Klaus Schwab este considerat
teoreticianul principal al acestui concept, pe care el îl numește și ‘a doua
epoca a mașinilor’.
Una
dintre provocările principale cărora trebuie să le facă față sistemele politice
și economia lumii este creșterea inegalității în venituri și calitate a vieții.
Chiar dacă procentajul din populația lumii care trăiește în condiții de sărăcie
extremă (definită ca un venit de sub 1,90 dolari pe locuitor) a scăzut de la
36% în 1990 la 10% în 2015, averea globală deținută de cei 1% cei mai
privilegiați oameni din lume se aproprie de 50%. Diferențele sunt și mai mari
în unele țări dezvoltate între care și Statele Unite. În țara cu cea mai
puternică economie din lume cei mai bogați 0,1% dintre cetățeni dețin mai multă
avere decât cei 90% cei mai puțin avuți. Raportul între salariul unui director
și cel al unui salariat în marile companii americane este de peste 300 la 1
astăzi față de 30 la 1 in 1978, iar speranța de viață a celor înstăriți poate
fi cu 15 ani mai mare decât a celor săraci. Această lărgire a prăpastiei
sociale pune in pericol înseși fundamentele democrației, alimentând succesele
politicienilor naționaliști și populiști și mișcările de protest care pun sub
semnul întrebării structura sistemului. Nu este însă pentru prima dată când
capitalismul se confruntă cu asemenea probleme. Crizele precedente repetate și
amenințarea revoluțiilor violente (cum a fost revoluția bolșevică) au dus la
reforme ale sistemului care au inclus crearea statului ‘welfare’ cu drepturi la
condiții umane de muncă, asistență medicală, protecție socială și accesul la
rețeua de securitate economică pentru toți cetățenii. Dacă sunt învățăminte de tras din versiunile
istorice precedente ale capitalismului acestea sunt că inegalitatea nu poate fi
reparată doar de forțele pieții, fiind necesară intervenția guvernelor.
Impozitarea elitelor economice este doar una dintre măsuri, necesară dar nu și
suficientă pentru a repara inegalitățile și a reduce dimensiunile prăpastiei.
Jacinda Ardern, primul-ministru al Noii Zeelande, a prezentat planul guvernului
său de restructurare al finanțelor și de creare a unui buget care are ca scop
nu numai bunăstarea economică ci și bunăstarea socială a națiunii.
Legată de accentuarea inegalităților sociale este și o altă tema dezbătută la Davos, o altă provocare a viitorului. Cât de real și cât de imediat este pericolul ca o mare parte din locurile de muncă să fie preluate de roboți? Progresele inteligenței artificiale și ale roboticii sunt uimitoare, și practic toate operațiile care includ muncă de rutină, fizică și intelectuală, limitată la domenii bine definite și prelucrând volume mari de informații, vor putea fi executate de roboți. Este vorba despre mii de profesii care vor dispare, despre sute de milioane de locuri de muncă devenite inutile în viitoarele câteva decenii. Nu va accentua această tendință inegalitatea? Modelul însăși al unei societăți bazate pe muncă pare a fi pe cale de dispariție. Cât de adevărată este problema? Care sunt soluțiile? Consensul experților este că problema este reală, iar soluția începe de la educație. În societatea viitorului, oamenii vor trebui să se adapteze mai ușor la schimbare. Pe durata vieții active (care și ea va crește) fiecare om își va schimba de câteva ori nu numai locul de muncă ci și meseria. Asta înseamnă însă că sistemul educațional va trebui să fie orientat mai puțin pe formare profesională și mai mult pe arta învățatului. Există și câteva feluri de profesii care nu sunt supuse riscului. În primul rând cele legate de creativitate – oamenii de știință, artiștii, scriitorii nu pot fi înlocuiți. Apoi profesiunile strategice care cer studii complexe – managerii, diplomații, economiștii. În fine programatorii și tehnicienii care se ocupă de proiectarea și întreținerea roboților. Și în cele din urmă, dar poate cele mai importante, sunt profesiunile care implică compasiune și empatie, în care contribuția umană este de neînlocuit: profesori, educatoare, medici și asistenți medicali. Nimeni nu dorește ca un robot să ii comunice că este bolnav de o boală terminală, și puțini părinți și-ar încredința copii unor baby-sitters roboți.
Au mai fost multe alte evenimente, dezbateri și intervenții interesante în cele patru zile ale sesiunii de la Davos. Aș menționa pe scurt declarațiile Christinei Lagarde, președinta Fondului Monetar Internațional despre adoptarea tehnologiei cripto-monezilor pentru asigurarea unor schimburi valutare sigure, incluzând cripto-valute naționale girate de băncile țărilor respective, propunerile primului ministru canadian Justin Trudeau pentru impozarea poluării mediului, sau dezbaterile inițiate de țări cum este India pentru implementarea accesului la Internet ca drept fundamental al oricărui cetățean. Viitorul pune omenirea în confruntare cu pericole și provocări multiple. Răspunsurile nu se află toate în mâinile guvernelor sau ale elitelor tehnologice și economice reprezentate la întâlnirile Forumului Economic Mondial. Contribuția acestora însă este departe de a fi neglijabilă.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Acting is a profession in which ‘never say never’ applies in many cases. Yet, if we are to believe the intentions publicly stated in August 2018, David Lowery‘s ‘The Old Man & the Gun‘ will be Robert Redford‘s last film as actor. It’s a good reason to watch this movie. Unfortunately, it’s also the main reason.
I confess that I am not a great fan of the of ‘true crime’ genre. I’m not a big fan of gangsters or bank robbers either. Not only that I do not consider them a role model, but I do not even think that most of them were or are very interesting people in reality, as they appear in the movies or books they inspire. It’s maybe one of the reasons why ‘The Old Man & the Gun‘ did not excite me. The film presents the end of the career of a bank robber named Forrest Tucker (played by Robert Redford), famous for never using the gun with which he threatens his victims, and for the 16 (in the movie or maybe 18 according to Wikipedia) escapes from prison. However, the escapes are just listed in one scene, they are not the topics of the film. What we are witnessing are some of his latest ‘professional activities’, the not so interesting investigation that led to his capture and his last sentimental adventure.
The action takes place in Texas in the 1980s, shortly before the installation of the cameras that would make Forrest Tucker’s job much harder today. A part of the film’s charm is the rendition of the atmosphere of those innocent times when people were smoking freely in restaurants, and the bank robbers did not have to worry about security cameras in banks and streets or about facial recognition technology. Director David Lowery (also responsible for another film that I did not like – ‘Ghost’) created all the premises for Robert Redford to look good in this film, including some memorable frames in which he seems to say goodbye to his fans. His romantic partner is the charming Sissy Spacek, who also shows us how beautiful a woman can be close to the age of 70. Even though the script and the director made the law-breaking hero a much more interesting character than the cop who chases him, I appreciated Casey Affleck‘s acting (btw, he is my favorite among the two brother actors). Otherwise, the story is quite trivial. The overall impression – sweet and banal. Robert Redford played many memorable roles in his career, besides being an exceptional producer, cultural animator and founder of the Sundance Film Festival. This is not one of the most interesting. But he still has time to change his mind and come back.
The Israeli writer Amos Oz, deceased at the end of 2018, was praised as one of his country’s and the world’s most important contemporary writers. His relationship with cinema is illustrated by quite a significant number of references on IMDB, where he appears as the author of his books brought to screen, but especially as himself in over 20 documentary films. Amos Oz was a talented and charming interlocutor, who did not hesitate to express eloquently his sharp political opinions and life choices. ‘Censored Voices‘ by documentarist Mor Loushy, made in 2015, is a special moment in this film career because Amos Oz plays here the role of a witness of the Six Days War, one of the crucial moments in the history of Israel and of its relations with its neighbors in the complex ambience of Middle East.
The story of the film began in 1967. Israel was victorious in a war in which the state’s existence had been threatened by Arab armies. In the days, months, a few years after the war, Israel lived in the euphoria of this victory. What had just happened was another miracle in the lines of those who assured the survival of the Jewish people and the rebirth of the Jewish state. Israel had been forced to fight a war of survival, a just war, and had won it. Everything seemed possible, including that this war was the last one Israel had to fight, the decisive one, as the parents of that time promised to their children. Amos Oz, a freshly demobilized soldier, along with a friend, both kibbutz residents, traveled from kibbutz to kibbutz with a tape recorder to record the testimonies of the soldiers who had just returned from the front. The testimonies that were gathered, or at least those selected for inclusion in this film, were completely different than the ones who described heroic deeds and the euphoria of victory. They are the testimonies of young soldiers traumatized by war, who had lived the fearful days of waiting and the shock of the encounter with the violence of war, which had been confronted with the deaths of their comrades and with the need to kill the enemies in war, who had been exposed to acts unfit to the moral prestige of the Israeli army. They had also been direct witnesses to the beginning of the occupation of the territories – the Sinai peninsula (in the meantime returned to Egypt), the West Bank, and the Golan Heights. Even the liberation of Jerusalem does not appear so glorious in their testimonies as in the official accounts, not to mention the contact with the civilian population, some of which will add to the ranks of the refugees. Fragments of these recordings, made between the 10th and the 20th day after the war, released from the censorship restrictions 48 years after the events, are the documentary basis of the film.
Director Mor Loushy is filming those who spoke nearly half a century ago (including Amos Oz) while they listen for the first time to their voice recordings. Almost a lifetime passed over each of them. They do not talk much, they listen quietly, their eyes say more than words when they are confronted with their own young voices, with their accounts immediately after the events. What is clear is that none of them is surprised, none of them seems to have forgotten. The experience of the war has remained with them for all their lives. The rest of the film, on the contrary, features filmed images – some of them are heroic images describing the post-war euphoria, some others are snapshots of filmed journals and archives illustrating and completing the story. The weak part of the film seemed to me to be the placement of the testimonies in the context. For the Israeli spectator familiar with the events, familiar with the historical consequences of the Six-Day War, things are clearer. This is not the case with the less informed spectators. It’s not the definitive film about the Six-Day War. Explanations of the historical background are too succinct. The internal perspective is also lacking. In the movie hear the testimonies of 10-15 people and I have no reason to contest the authenticity of their accounts. Every year, however, around the anniversary of the war we see and hear in Israel dozens and hundreds of other testimonies, and many of these are radically different accounts. There is a huge amount of written material and there have been and there will be many debates in the Israeli society about this war, including about the aspects described in the film. Those who have their testimonies recorded in this film, as Amos Oz says at the end, have told their truth. But this is one facet of a more complicated truth, of a much more complex situation. ‘Censored Voices‘ is an exciting and necessary film, part of a debate that has not begun with it, and will not end with it.
