It is very difficult for us, those who admired and loved François Truffaut to judge the 1983 ‘Vivement Dimanche!‘ (the English title is ‘Confidentially Yours‘ without taking into account the ruthless label that fate has attached to it: his last film! It’s not Truffaut‘s best film or even his most original film. One of his first and best films, ‘Shoot the Piano Player‘, had explored the film noir genre more than two decades before and used the same style of black and white cinematography with a predilection for night scenes. Truffaut‘s friendship and admiration for Alfred Hitchcock and his fascination with his art are well known. ‘Vivement Dimanche!‘ it is also considered a tribute to him, but it is more than that. The director seems not only to quote from his master, but to borrow, analyse, dismantle and reconstruct some of his methods. I don’t know if when he was filming ‘Vivement Dimanche!‘ Truffaut knew about his illness or realised its severity, but it does not look at all like a testament film, on the contrary, it is a film that experiments with means of cinematic expression, taking over and respectfully continuing a tradition with which the director was very familiar. Perhaps because of this film, Truffaut‘s career gives the feeling that ‘the film was interrupted in the middle of the screening’ and that there was still so much to say.
‘Vivement Dimanche!‘ it is one of those films from which viewers have a chance to remember isolated fragments and frames rather than the ensemble at some time after watching. No wonder, because thestory is extremely conventional, and has a lot of unlikely aspects. This is apparently a police intrigue, a mystery surrounding who is the perpetrator of a series of crimes, what Americans call a ‘whodunit’, but the director’s attention is focused more on the relationship between the main suspect, a real estate agent played by Jean-Louis Trintignant and his secretary played by Fanny Ardant who undertakes the investigation that could prove his innocence while he is hiding. It is clear, however, that the director was more interested in the stylistic aspects and especially the reuse of some noir films from the 40s and 50s – the black and white cinematography, the phones, the raincoats, the close-ups with background contrasts. However, these are combined with some of Truffaut‘s recurring passions and themes – the cinema theatre that plays a significant role in the film (including the poster and the mentioning in a dialogue of a Stanley Kubrick film, which in perspective acquires the significance of passing of the torch), the theatre and especially the fascination for women that he shared with Hitchcock. The penultimate scene is exceptional and the master would have included it in his films, including the text, which is a kind of farewell, even if it is uttered by a murderer. “Everything I did was out of love for women.” Adieu, François Truffaut.
O parte însemnată din omenire, în special în țările în care campaniile de vaccinare au început devreme, s-au desfășurat eficient și au acoperit cel puțin majoritatea populației, începe să lase în urmă pandemia. Cele mai multe dintre țările Europei, Statele Unite, Israelul, Emiratele încep să iasă din perioadele îndelungate de izolări și distanțări sociale. Barierele de călătorie dintre țări încep să fie treptat anulate. Este necesară încă multă prudență, la nivel internațional, național, personal. Recuperarea economică și revenirea la activitățile sociale și culturale are loc în mod inegal, dar tendința este clară. Am însoțit în cadrul rubricii CHANGE.WORLD aspectele tehnologice legate de pandemie, am comentat pe marginea lor și m-am referit în articolele mele și la consecințele sociale și impactul lor asupra prezentului și viitorului. A venit timpul să scriu și despre lumea de după Corona. În acest articol voi aborda felul în care vom munci în perioada post-pandemie, tendințele de pe piața internațională a muncii și felul în care tele-activitățile impuse din perioadele de izolare vor continua să ne însoțească în viitor, pentru o vreme sau poate pentru totdeauna.
Am remarcat de multe ori în ultimul an și jumătate că pandemia COVID-19 a accelerat procese care aveau loc deja în lumea tehnologiei, în macro-economie și în viața socială. Care erau tendințele pe piața de muncă în momentul pre-Corona? La 14 ianuarie 2020, atunci când abia începeau să se răspândească în lume știrile despre o boală pulmonară contagioasă misterioasă, care izbucnise în zona Wuhan din China, apărea o carte cu titlul ‘A World Without Work: Technology, Automation, and How We Should Respond’ (‘O lume fără muncă: Tehnologie, automatizare, și cum ar trebui să răspundem’). Autorul este Daniel Susskind, fost consilier al prim-ministrului britanic și cercetător în economie la Oxford. Viziunea sa nu este complet nouă. O imaginaseră deja gânditori ca Oscar Wilde care, în 1891, scria în ‘The Soul of Man Under Socialism’ (‘Sufletul omului în socialism) despre o societate în care mașinile făceau inutilă munca umană, viziune descrisă de mulți alții, de la Benjamin Franklin la Bertrand Russell. Susskind scrie în cartea publicată în primele săptămâni ale anului 2020 că această realitate este mult mai apropiată decât credem, că mașinile nu mai trebuie să gândească la fel ca oamenii pentru a-i depăși și, drept urmare, tot mai multe sarcini care păreau a fi dincolo de capabilitățile computerelor – de la diagnosticarea bolilor la redactarea contractelor legale, de la întocmirea de buletine de știri la creații artistice – le sunt acum accesibile. Amenințarea șomajului tehnologic este deci reală. Și, în plus – considera Sussking –, nu este un lucru rău. Progresul tehnologic ar putea aduce prosperitate fără precedent, rezolvând una dintre cele mai vechi probleme ale umanității: cum să ne asigurăm că planeta are suficiente resurse materiale pentru a susține populația umană. Problema va fi distribuirea corectă a acestei prosperități, limitarea puterii în creștere a marilor corporații (‘Big Tech’), dar mai ales găsirea sensului existenței într-o lume în care munca nu mai este în centrul vieților noastre.
Probabil că dacă nu ar fi fost Corona aș fi scris astăzi cu totul altfel despre cartea lui Susskind. Există în ea multe idei demne de dezbatere, dar și teze disputabile, mai ales în ceea ce privește scara timpului. Pandemia însă a avut loc și – cum se spune – a amestecat cărțile de joc. Unul dintre fenomenele interesante determinate de aceasta a fost accelerarea introducerii utilizării roboților. Se poate spune că roboții fac parte dintre eroii pandemiei. Am citit în ultimele 18 luni numeroase știri despre rolul roboților în igienizarea spațiilor publice și a altor locuri în care accesul personalului uman era considerat periculos, în monitorizarea bolnavilor în spitalele COVID-19, în distribuirea de medicamente și alimente. Dronele automatizate sau manevrate cu telecomenzi au avut și ele un rol important. Cât de răspândit este acest fenomen însă în alte sectoare ale industriei sau serviciilor? Răspunsul automat ar fi că în perioadele de criză economică, fie că acestea sunt cauzate de pandemii, catastrofe naturale, războaie sau fenomene macro-economice, economia capitalistă caută să se auto-regleze spre maximizarea eficientei producției și în detrimentul investițiilor sociale. Tendințele spre automatizare și robotizare ar trebui să figureze la locuri de cinste în planurile economice. Așa s-a întâmplat în timpul crizelor periodice descrise de Karl Marx în secolul al XIX-lea, așa au stat lucrurile în perioada marii crize economice care a lovit omenirea la sfârșitul celui de-a treilea deceniu al secolului trecut. Va avea loc o nouă revoluție tehnologică, poate caracterizată de accelerarea introducerii roboților, similară revoluției industriale din secolul al XIX-lea (care a declanșat reacțiile violente anti-mașini ale ludiștilor) sau a generalizării lucrului pe benzile de montaj din secolul XX? Răspunsul, surprinzător, pare a fi negativ. Automatizarea și robotizarea au bătut, contrar așteptărilor, pasul pe loc în 2020. Importul de roboți industriali în Statele Unite a scăzut cu 3% față de anul precedent. Firma Rockwell Automation – care, de altfel, s-a bucurat de o presă excelentă datorită aplicațiilor medicale ale unora dintre produsele sale – și-a văzut vânzările reduse cu 5,5%. Care sunt cauzele?
Răspunsurile se împart, cred eu, în două categorii. În primul rând, redresarea economică este mai rapidă și mai viguroasă decât în cazul crizelor precedente. Structurile economice de bază și, mai ales, sistemul financiar nu par să fi fost afectate ca în cazul crizei precedente din 2007-2008, de exemplu. Economia americană, care înregistra un șomaj de 15% în mai 2020, se află astăzi la o cifra de șomaj în jur de 6%. Recuperarea economică implică automatizare și robotizare, însă nu în proporțiile scontate inițial. Al doilea aspect este însă și mai evident și interesant. Creșterea forței de muncă are loc în paralel cu creșterea gradului de automatizare și robotizare. Odată cu creșterea gradului de inteligență și adaptabilitate a roboților la necesitățile umane, eliminarea sarcinilor mecanice repetitive are drept consecință la nivel macro-economic nu suprimarea, ci generarea de locuri de muncă. Un paradox? Nu neapărat, dacă ținem cont de faptul că economiile cu rata de adoptare cea mai înaltă a roboticii – cele din Japonia, Singapore și Coreea de Sud – sunt toate economii cu rate scăzute de șomaj. Mai complexă pare situația în domeniul serviciilor. În perioada pandemiei, firma RC Coffee a deschis la Toronto prima ‘cafenea robotizată’. Primirea a fost amestecată din punctul de vedere al consumatorilor, în ciuda faptului că, din punct de vedere sanitar, serviciul este mult mai sigur. O companie franceză, Capsix Robotix, a dezvoltat un robot care face masaje. Și aici rămâne de văzut dacă aceste servicii care au în perioade de pandemie avantaje sanitare evidente vor supraviețui și vor câștiga popularitate sau, dimpotrivă, vor rămâne înregistrate ca niște curiozități ale perioadei.
În toate mediile posibile, au loc dezbateri aprinse despre impactul videoconferințelor și continuarea folosirii lor în epoca post-Corona. Tehnologia sesiunilor video în timp real și dezvoltarea infrastructurii Internetului au făcut ca aplicații precum Zoom sau Microsoft Teams să fie soluțiile potrivite la momentul potrivit, salvând, practic, economia lumii de la o criză și mai profundă și permițând continuarea activităților sociale, culturale și a vieții de familie, în pofida izolărilor, distanțelor și frontierelor devenite peste noapte aproape de netrecut. Numărul zilnic de participanți la conferințe Zoom a crescut de la 10 milioane, în decembrie 2019, la peste 300 de milioane, cu patru luni mai târziu. Un an și mai bine după începutul pandemiei, o parte din omenire trece printr-o fază care poate fi numită ‘saturație de Zoom’. Este firesc. Tânjim cu toții (sau majoritatea covârșitoare dintre noi) după contactul fizic, după îmbrățișări, după atmosfera stadioanelor sau a barurilor, după sunetele instrumentelor muzicale, vocile cântăreților și ale actorilor în sălile de spectacole, iar ei, după aplauzele noastre. Dar în viața profesională? Zoom-ul și alte aplicații similare ne-au obligat la sesiuni lungi în care am petrecut peste 30% din timp (măsurat statistic) contemplându-ne propriile imagini, zilele de muncă au început să nu mai aibă oră de început sau oră de sfârșit, finalurile de săptămână și zilele de sărbătoare s-au topit în rutina unui nesfârșit an și mai bine de muncă neîntreruptă. În plus, după mai bine de un an de pandemie, un sondaj organizat în 31 de țări indica faptul că pentru peste 40% dintre salariații trimiși să lucreze acasă lipsesc echipamente de bază, cum ar fi imprimantele, iar 10% nu beneficiază de legături adecvate la Internet. Aceasta nu este însă singura perspectivă. Sondajele au mai indicat informații surprinzătoare: peste 80% dintre salariați consideră lucrul de acasă un succes. Între 65 și 70% dintre firmele care folosesc această metodă planifică să investească în ea în continuare și să-și educe și perfecționeze salariații, șefii de echipe și directorii la diferite nivele, pentru a folosi modul de lucru virtual.
Viitorul, cel puțin cel apropiat, pare să favorizeze un mod de lucru hibrid, în care salariații vor petrece o parte din timp la sediile companiilor și o parte din timp lucrând de acasă. Efecte imediate și benefice vor fi scăderea cheltuielilor și a poluării generate de transport și reducerea suprafețelor birourilor companiilor, un număr crescând dintre acestea adoptând metoda spațiilor de lucru flotante. Disconfortul creat de ștergerea delimitării dintre timpul personal și cel dedicat lucrului va fi, cel puțin în parte, compensat de zilele de lucru ‘la sediu’, iar contactele sociale și de echipă cu colegii vor avea ocazia să fie regenerate. Legislația muncii și regulamentele interne ale multor companii au rămas în urmă în ceea ce privește modurile de lucru virtual și hibrid și au nevoie de actualizări și de adaptări. Este necesară și o continuă perfecționare a aplicațiilor pentru conferințe video și pentru lucru cooperativ. Facilitățile de spațiu de lucru comun, de exemplu, oferite de Microsoft Teams sau de Google Docs sunt încă sub-utilizate, iar Zoom doar acum începe să le introducă în mod intensiv. Funcția Zoom Rooms permite emularea efectului conferințelor pur virtuale în situații în care o parte dintre participanți sunt adunați într-o cameră reală, și restul, distribuiți geografic și reuniți virtual. Cafelele, deocamdată, vor fi pregătite de fiecare în parte, și nu de roboți, iar întâlnirile din jurul mașinilor de espresso din bucătăriile firmelor vor deveni din nou locuri în care vor fi cunoscuți colegii de lucru, în care se discută despre familii și despre meciul de ieri, dar câteodată și despre ideile strălucite de mâine. Vom urmări, vom relata, vom discuta.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Wonder Woman 1984‘ a (2020 production, written and directed by Patty Jenkins) was the first film I saw in a movie theatre after a 15-month hiatus due to the pandemic. The choice was not intentional, but I am still satisfied that this film was the first. It is my homage as a cinephile to the producers, because I welcome the fact that they launched the film in theatres (wherever possible) during the pandemic, did not further delay the launch and did not resort to streaming distribution channels as others did. Of course, I missed watching movies on the big screen all this time, and ‘WW 1984‘ is a film that benefits from this format. It is a sequel to the 2017 production, and many of the good things that can be said about successful sequels can be said about it, as well as many other critical things that are said about those that fail. All in all, it seemed to me that the film, even if it fails to match the surprise and consistency of the first instalment, does not disappoint or discourage me from seeing the next films in this series, if and when they will arrive.
What I liked. The beginning. If the WW series continues, the opening sequences that connect the past and the Amazonian origins of the heroine will become a specific brand, especially if they have the quality and dynamism in the first two films. Gal Gadot‘s character continues to be powerful, smart, in love, a role model. If there is such thing as quality feminism, this is it. The relaxed atmosphere of the story and the humour present in almost every scene constantly remind us that we are dealing with a film inspired by comics, a mixture of genres – superhero and Indiana Jones plus a little of Dr. Strangelove, which should not be taken too seriously. In addition to Gal Gadot, Kristen Wiig also creates an interesting feminine role, in which she evolves from a spectacled scientific researcher with socialising problems, going through an irresistible vamp, to a negative and feline super-heroine by the end. The world of 1984, a world of the future for the heroes who landed here straight from the First World War period, but outdated and old-fashioned for the perspective of today’s spectators, gives the opportunity for a visual representation and some retro-futuristic situations full of humour and nostalgic charm.
What I liked less. In contrast to the female roles, male roles are much paler. Chris Pine looks like a nice guy but he can’t convince me this time either that he deserves the attention of a Wonder Woman. Pedro Pascal creates a super evil pushed too hard on the cartoonish slope. The conflict that for the most part of the film is acceptable – within the limits of the genre – finds a solution that looks conventional and tributary to the contemporary norms of politically- correct rhetoric. I hope that there will be future instalments in these series, but in order for them to arouse interest and ensure continuity, it is necessary to work harder and with more inspiration at the script and in the selection of actors to give more depth and credibility to the male roles and to the negative heroes. All historical eras, including the contemporary one, have had and are in great need of superheroes and superheroines to save the world or at least to improve society, including the position of women in it. So we still need Wonder Woman.
Lectura cărții lui Nichita Danilov ‘Omul din eprubetă’ apărută în 2021 în colecția ‘fiction-Ltd’ a editurii Polirom este una dintre acele experiențe de calitate pe care iubitorii de literatură și cei care se încumetă să recenzeze cărți ne-am dori-o de fiecare dată când luăm în mână o carte nouă. Se întâmplă rar și de aceea trăirea de cititor este cu atât mai prețioasă. Poetul, prozatorul, eseistul, publicistul, activistul cultural care este Nichita Danilov pare să fi aspirat a sintetiza în aceasta carte multiplele sale filoane de creație, și fiecare dintre ele poate fi recunoscut în forme și doze diferite. Miza și ambițiile investite de scriitor în ‘Omul din eprubetă’ par semnificative, și rezultatul este pe măsura lor.
Aparent avem de-a face cu o carte pe care am putea-o asocia genurilor fantezie sau științifico-fantastic, dar destul de repede ne lămurim că este vorba mai degrabă despre un pretext. Eroul principal al cărții descinde pe Terra ‘coborând pe-un fir de vis rătăcit pe-o pânză de păianjen’ dintr-o altă lume situată în Nebuloasa Andromeda, pentru ajunge prizonier și subiect de experiențe al genialului savant septagenar Brauner și a asistentei sale, frumoasa și tânăra Beatrice sau Era. Tema cercetărilor acestora este combinarea ADN-ului extraterestru cu cel al personalităților terestre trecute – genii de la Michelangelo și Shakespeare până la Freud și Picasso, Napoleoni și Bonaparți (diferențiere intenționată) – pentru a crea o nouă formă (mai inteligentă?) de ființe gânditoare. Orice asemănare cu doctorul Frankenstein este probabil intenționată, desi numele eroului cărții lui Mary Shelley nu este menționat intre multiplele referințe cultural-istorice, explicite sau nu cu care este presărată cartea.
‘După cum am spus, experimentele ce se desfășoară în acest laborator au drept scop elucidarea legilor naturii și crearea unor ființe hibride, prin intermediul unor ADN-uri captate din diferite galaxii, dar și pe baza materialului genetic autohton, extras din țesuturile unor genii ce au marcat în diverse timpuri istoria umanității.’ (pag. 321)
La îndemâna personajelor se află cronovizorul, aparat tehno-magic care nu numai că permite călătorii în timp și în spatiu, dar și dilatează și contractă dimensiunile obiectelor, ființelor și ale Universului însuși. Nebuloasa Andromeda se află într-un stadiu viitor în care au evoluat nu numai speciile ci însăși legile care guvernează funcționarea Cosmosului. Legea gravitației universale s-a transformat într-o flexibilă re-sistematizare a Universului, guvernată de misterioasa ‘constantă Psi’ care fluidizează timpul și spațiul și permite călătorii în toate direcțiile și în toate dimensiunile.
‘Aparatul era dotat cu un dispozitiv de protecție și un ecran interior oval, de mărimea unui bob de grâu. Cristalul proiectat în spațiu se mărea treptat, până ajungea la dimensiunea Andromedei, după care controlul lucrurilor se ștergea volatilizându-se și pierind în imensitatea spațiului astral. Lumea era captată înapoi, tot prin intermediul aceluiași aparat. Printr-o simplă apăsare de buton, revenea la mărimea inițială. …
Trist era timpul prezent. Tristă lumea de acum și cea de altă dată. În fața privitorilor se perindau împărați și imperii. Orașele se ridicau și se transformau în praf. Oamenii se nășteau, creșteau și se prăbușeau în cenușă. Fierul putrezea. Putrezea până și aurul. Piatra se măcina și se transforma în nisip. Și nisipul se transforma din nou în piatră. Auzeai țipatul de bucurie al unui copil și apoi bătrânețea și plânsul. Da, lumea era mică și tristă Trist era prezentul, trist era și trecutul. Tristă ora, trist orice minut. Ca să schimbe tristețea acestei lumi, savanții noștri se gândiră să capteze viitorul și să-l aducă în timpul prezent și în cel trecut. Dar viitorul nu exista și deci trebuia inventat’ (pag. 115-116)
Civilizația Andromedei este mult mai avansată fata de cea terestră, ea a trecut deja prin istoria Terrei, a depășit fazele pe care le cunoaștem ale trecutului, prezentului și cele proiectate ale viitorului nostru. Am putea caracteriza viziunea autorului că pe un fel de existențialism post-istoric. Pe Andromeda exista sau au existat toate personajele care au marcat trecutul nostru, și toate simbolurile care ne sunt familiare (crucea de exemplu), parcursul istoric pare similar, dar toate au fost deformate de noile legi ale fizicii sau de trecerea timpului. Istoria atinsese o fază dincolo de care nu mai există progres. Eroul își amintește:
‘Trebuie să mărturisesc că, în ciuda tuturor eforturilor depuse de specialiști, pe Andromeda nu am reușit să obținem, decât la nivel teoretic, o societate perfectă. Fiecare nouă încercare de a îmbunătăți sistemul s-a soldat cu un eșec. Nu ne-au ajutat nici Einsteinii, nici Platonii, nici grupul de propagandă Nietzsche, nici Kant, nici Kierkegaard, și nici ceilalți filozofi sau cercetători de modă mai veche sau mai nouă, astfel că, în ciuda tuturor strădaniilor și a unui progres incipient, totul a rămas pe vechi, cufundându-se încetul cu încetul în rutină.’ (pag. 55-56)
Narațiunea din ‘Omul din eprubetă’ începe și se încheie la Iași, orașul în care a trăit cea mai mare parte a vieții și trăiește și crează și în prezent Nichita Danilov. Este un fel de punere în context și de sublinere a legăturii cu contemporaneitatea și cu realitatea a unei cărți care în cea mai mare parte a sa se petrece la dimensiuni cosmice și în spatii temporale care încep cu Creația sau chiar înaintea ei și însoțesc Cosmosul până la final și după el. Cartea este structurată în trei secțiuni. În prima dintre ele, ‘Mormolocul’, facem cunoștință cu personajele și cu viața în eprubetă – excepție de laborator pe Terra dar devenită fapt obișnuit și mod de viață pe Nebuloasă, unde ‘popoare întregi se nasc în eprubete’. A doua parte, ‘Escapada’ descrie o evadare a vizitatorului în realitatea noastră de astăzi, lumea tranziției, birocrației și corupției. În decurs de câteva ore el vă călători cu taxi-ul pe străzile capitalei spre palatul prezidențial unde va întâlni un președinte care reprezintă un fel de hibrid al tuturor președinților României post-decembriste. Paginile acestei secțiuni reprezintă o satiră a sistemului politic care combina oniricul cu grotescul, expunând dosariadele, demagogia și controlul ‘serviciilor’. În fine, secțiunea finală, numită ‘Elohim’ (unul dintre numele lui Dumnezeu în limba ebraică) readuce personajul în laborator și în eprubetă dar lărgește scopul discuțiilor la scara istoriei Universului.
Reprezintă Andromeda o proiecție imaginară a viitorului Terrei? Sau poate invers, civilizația noastră este trecutul ei și vizitatorul a ajuns la noi prin vreun misterios proces de regresie istorică? Sau poate în fapt este vorba despre o regresie hipnotică, și întreg universul descris în carte este rodul unor vise ale ființelor sau Creatorului unei civilizații viitoare? Cititorul își poate alege varianta preferată, dar în oricare dintre ele viață în eprubeta este o metaforă distopică, din cele care stârnesc neliniște. Eroul observă de aici lumea, își amintește trecutul și își imaginează viitorul, dialoghează cu doctorul Brauner – magician sau Creator – și tot aici își trăiește pasiunile erotice stârnite de observarea partidelor de amor dintre savantul septuagenar și asistenta sa, mai tânără cu vreo jumătate de secol. ‘Omul din eprubetă’ poate fi citita și ca o distopie și ca un avertisment împotrivă ‘eprubetizării’ ca pericol social și istoric. Este însă un avertisment în tonuri ludice și onirice care echilibrează gravitatea mesajului. Stilul lui Nichita Danilov nu este în niciun moment uscat sau excesiv de grav, măiestria îmbinării cuvintelor înlesnind lectura și amplificând efectul. Iubitorii de poezie vor regăsi în multe locuri motive de vibrație iar amatorii de lecturi intelectuale se vor delecta cu pasaje în care apar multiple referințe, citate și parafraze. Sunt chemați permanent în ajutor Blaga, Arghezi și mai ales ‘geniul pustiu’.
Din eprubeta sa vizitatorul mormoloc desfășoară cititorului-confesor o întreagă cosmologie, imaginează și dezvoltă teorii îndrăznețe, pune întrebări existențiale. Ce este realitatea? Cum funcționează Universul? Cum s-a născut lumea și daca ea există sau este o abstracție? Au istoria și evoluția un sens? Sau poate este vorba despre o uriașă reprezentație de teatru, căci metafora lumii ca teatru și a teatrului ca lume revine de câteva ori, iar punctul de referință al biografiei personajului pe Andromeda este perioada în care lucrase ca sufleur la un teatru. Avem în acest caz de-a face cu o dramă sau cu o farsă? Întrebările acestea revin, unele capătă răspunsuri ipotetice dar niciodată definitive, cititorilor le revine sarcina de a selecta din bogăția de metafore sau de a crea propriile răspunsuri. În niciun moment însă nu cred că trebuie să exagerăm alunecând pe panta tragediei sau a pesimismului. ‘Omul din eprubetă’ poate fi citită ca o distopie dar este vorba despre o distopie ludică. Chiar și atunci când sunt invocate simboluri religioase și când metaforele se grupează în împerechieri simbolice – Tatăl și Fiul, materia și spiritul, formele și fondul, realitatea și subconștientul, corporalitatea și abstractul – discursul se închide în final, precum duhurile captate în recipientele magice ale legendelor orientale sau ale fraților Grimm, intre pereții de sticlă ai eprubetei. Dar poate că este suficient, căci totul este oricum, imaginație. Sau poate că evenimentele descrise, dacă se petrec, sunt rezultate ale hazardului sau ale delirului unui pacient bolnav.
Să luam ca exemplu una dintre întrebările fundamentale pe care și le pune eroul nostru și pe care o dezbate cu savantul Brauner (Frankenstein? Creator? Tatăl biblic?). Din ce este creată lumea? Poate că, îi raspunde acesta, au existat mai multe Creații, funcție de materia avută la dispoziție. Odată a fost lutul, ca în versiunea creștină terestră, altădată argintul, altădată aurul, sau poate chiar cenușa, căci ce materie mai rămâne după Apocalipsa? Sau poate, precum în concepția cabalistă, Universul este o entitate abstractă, alcătuită din cuvinte?
‘Nu cumva substanța primordială a lumii acesteia e cuvântul sau mulțimea de cuvinte ce se înmulțește mereu? Și mi-am adus atunci aminte de Cartea Sfânta și de definiția pe care o dădea unul dintre înțelepții cabaliști – slăvit pe veci fie-i numele necunoscut! – numelui lui Dumnezeu. Cartea întreagă, spunea înțeleptul rabi, nu este altceva decât numele lui Dumnezeu. Inițial Cartea, afirma el, fusese alcătuită dintr-un amalgam încâlcit de litere, care însă s-au ordonat atrase de voință și luminile divine, luând formele lumii materiale și ale universului existent și ale celui inexistent, din care vin eu.’ (pag. 429)
‘Omul din eprubetă’ este până acum pentru mine cartea anului și cred că are șanse să devină una dintre cărțile cele mai importante ale literaturii române în al treilea deceniu al secolului 21. Este o distopie cosmică și cosmologică scrisă în cheie ludică și onirică, o carte profundă și interesantă care are în ea filosofie, satiră și fantezie. Singura rezervă pe care aș putea să o exprim este legată de lungimea textului. Cele peste 500 de pagini includ câteva repetiții și redondanțe și nu reușesc întotdeauna să evite senzația de revenire asupra unora dintre subiectele secundare care păreau deja epuizate. Cu alte cuvinte, balanța dintre retorică și miez pare a inclina uneori de partea excesului de cuvinte. Plăcerea de a citi scrisul frumos și coerent al lui Nichita Danilov vine însă și aici în ajutor. Cititorii care se vor aventura să o citească vor primi o carte pasionantă la lectura, care își invită cititorii în lumea ei, îi îndeamnă spre gândire și le produce delectare.
There are quite a few reasons why I should have liked the ‘Rough Night‘. First of all, this is a girly version of the genre of movies in which a group of men meet a round number of years after graduating from high school or college to try to relive the madness of their youth and face the changes brought by the erosion of time, just for extraordinary things to happen and events to take the wrong turn. The film is directed by a woman – Lucia Aniello – who is a feature film debutante but an experienced author of many TV comedies and acted by a formidable team of comedy actresses that includes Scarlett Johansson, plus a short appearance by Demi Moore. So, there should be a lot of feminine comic energy in this gathering for an exclusively feminine weekend, which begins exuberantly and in which complications do not take long to appear. Unfortunately, my expectations were not confirmed. The main problem with the film is – in short – that it is not funny enough.
Where are the roots of the failure? Coming from the world of sitcomsLucia Aniello seems to enjoy the freedom of expression on the big screen in the absence of the constraints of peak hours, big networks programming. Her heroines behave in the same way, getting to Miami on a weekend of extreme fun, which also includes the bachelorette party for one of them. The ladies happily use four-letter words and consume huge amounts of alcohol and ‘recreational’ drugs. Unfortunately, their characters also have exactly the psychological depth of the heroines from TV series with 25-minute episodes. This superficiality could have been offset by more comic madness, but this is also missing. Each of the heroines of ‘Rough Night‘ have her own reasons not to feel at ease at this reunion after ten years, and the actresses also seem somewhat constrained to be permanently in the space of the villa where the reunion takes place. The enclosed space is another unnecessary legacy of the television genre. A corpse also appears, which can be a problem or a source of crazy comedy. This thread is not efficiently explored either, we have seen movies with more funny scenes in which the characters try to get rid of corpses. The beautiful and talented actresses who appear in ‘Rough Night‘ fail to save the text and situations from being of faint comic at best. The trailer and the still photos look much better and are funnier than the movie itself.
It would be impossible to make today a movie like ‘L’homme qui aimait les femmes‘ (the English title is ‘The Man Who Loved Women‘) directed in 1977 by François Truffaut. Not the way the French filmmaker wrote and directed it, in any case. The main hero is a serial womanizer, a man who usually looks at women from the legs up, who accumulates conquests inevitably followed by separations, who has no intention of establishing a stable relationship and who collects his trophy memories in drawers full of letters and photos before starting to write a book in which he describes his series of love adventures. Such a male hero could be in our times only a negative character and the fact that Truffaut describes him as an eternal lover whose fascination for women finds its justification in the way they are also attracted and fall under his charms would be hard to explain today. And yet, Don Juan and his disciples traverse the history of literature, opera, and cinema.
If someone still dares to write the script for a remake, he should change almost everything. There is a lot of on-screen smoking – at work, at the table, in bed. People send letters and use dial phones that ring threatening. Manuscripts of books are brought by the writers in envelopes and entrusted to the typists. Not only are there no mobile phones, but the engineer Bertrand Morane, the hero of the film, works for a company where telephone calls are accepted in a switchboard operated manually by a telephone operator. In the morning he is awakened by the voice of another telephone operator from a wake-up service. Any attractive woman who crosses his way becomes the object of his attention and fascination, regardless of her social or family status. The film is asymmetrical, in the sense that Truffaut is less interested in the psychology of his female heroines. Charles Denner, the actor who plays the main hero of the film is far from having the physical charm of an Alain Delon or the charisma of Belmondo, looks like a banal guy. What is the secret of his success with women? Maybe it’s his fascination with the opposite sex that he reveals quite directly, without ostentation or traces of violence. If he misses a conquest, our hero shrugs and goes to the next woman he meets on the way. Truffaut conveyed to the film’s hero his own fascination with women, embodied in his admiration for the actresses who starred in his films (and in a few alleged love stories).
A few cinematic elements attract attention. The scenes that open and close the film are borrowed from the film noir genre, although what happens between them is completely different. Attentive viewers will identify in the first frame the director’s cameo appearing, as in Hitchcock‘s film. The off-screen voice is used intensively, which is not a rarity in Truffaut‘s films, being inserted under the pretext of the hero’s attempt to turn his adventures into a memoir book, like those of Casanova or Don Juan. As I am mentioning – again – Don Juan, this film lacks any kind of moralising judgment. Even in the libretto of Mozart’s opera the great seducer is punished. Here it is hazard that is put at work. To substantiate psychologically the behaviour of his hero, Truffaut inserts some flashback scenes from his adolescence and introduces the figure of his mother, a kind of mirror replica of what would become his son. In ‘L’homme qui aimait les femmes‘ two of the main themes of his films meet, the fascination for women and the sometimes painful coming to age. Plausible? Spectators are left to judge. The film deserves, in any case, a viewing or a re-viewing.
Toată lumea a auzit despre Intel. Mulți dintre noi au lucrat pe calculatoare de diferite forme și dimensiuni pe care sunt aplicate etichete ‘Intel Inside’ – un termen de marketing care confirmă faptul că în respectivul aparat procesorul central este fabricat de firma Intel, și nu de vreunul dintre concurenții ei. Este o garanție de calitate și de fiabilitate. Pe plan mondial, 93% dintre procesoarele din centrele de date, 81% din procesoarele din calculatoarele personale de birou și 80% din cele care acționează calculatoarele mobile poartă marca Intel. Și totuși, compania se află într-un proces de schimbare care urmează unei perioade de criză. Voi trece în revistă cauzele și implicațiile – atât cele macro-economice, cât și cele legate de noi, consumatorii –, dar nu înainte de o scurtă paranteză istorică.
(sursa imaginii: By Intel Free Press – flickr.com/photos/intelfreepress/8267616249/in/photostream/lightbox/, CC BY-SA 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=38385134)
Intel a fost înființată în 1968 la Mountain View, în Silicon Valley, de doi foști salariați al firmei Fairchild Semiconductor, pe nume Gordon Moore și Robert Noyce. Moore, de formație chimist, era nu altul decât cel care enunțase în 1965 celebra ‘Lege a lui Moore’ care era, de fapt, o observație extrapolată în viitor printr-o predicție statistică, conform căreia numărul de tranzistori într-un circuit integrat de mare densitate se dublează la fiecare doi ani. Această lege empirică avea să fie confirmată de evoluția tehnologiei circuitelor integrate timp de mai bine de o jumătate de secol. Noyce era fizician și unul dintre co-inventatorii circuitelor integrate. Celor doi li s-a alăturat investitorul Arthur Rock, căruia îi este atribuit termenul de ‘venture capitalist’, el fiind cel care a pus primii bani – 2,5 milioane de dolari – în noua antrepriză. Rock nu era salariat al companiei (dar era președintele Comitetului de Directori), numărul 3 la Intel fiind Andrew Grove, cel care avea să conducă firma în toată perioada sa de creștere și de stabilizare ca lider de piață. Grove (1936 – 2016) provenea dintr-o familie evreiască din Budapesta, care supraviețuise Holocaustului și se refugiase în Occident în 1956, după înăbușirea revoluției anti-comuniste maghiare. Inițial, Intel a fabricat cipuri de memorie statice pentru computerele mari (era perioada dinaintea calculatoarelor personale), dar la începutul și mijlocul anilor ‘70 Intel a început să inventeze, introducând unul dintre primele ceasuri digitale, un calculator electronic și, de asemenea, primul microprocesor de uz general din lume, numit 4004, procesor care folosea ‘cuvinte’ și registre de 4 biți. Prin 1974, Intel a dezvoltat modelul 8008 pe 8 biți. Eram student la Institutul Politehnic din București, când în laboratorul de calculatoare de lângă centrul de calcul (cred că era finanțat de UNESCO) am întâlnit primele procesoare 8008. Un an mai târziu, în 1975, Intel a introdus procesorul 8080, care va deveni creierul calculatorului de birou Altair, modelul care a marcat startul revoluției calculatoarelor personale. Curând după aceea, au fost lansate pe piață microprocesorul 8086 pe 16 biți și o versiune redusă, 8088, pe care IBM a ales-o pentru computerul său IBM-PC, modelul care a deschis era producției în masă de computere personale. În 1985, Intel a produs primul microprocesor 80386 pe 32 de biți din lume, care a început o lungă linie de microprocesoare din ce în ce mai puternice, inclusiv 80486, Pentium și altele. Toate aceste realizări au avut loc în perioada în care Andrew Grove a fost la cârmă. Intel a dominat vreme de decenii piața cipurilor care conțin unitățile de calcul (procesoarele) ale calculatoarelor personale, fiind producătorul numărul unu de cipuri începând cu 1992. Într-un singur an (2018) a pierdut acest loc, dar a revenit în frunte în anul următor.
Intel este deci până astăzi liderul mondial în fabricarea procesoarelor și este o firmă foarte rentabilă, cu un profit operațional de 30%. Această poziție se datorează unei politici agresive și consistente de atragere a forței de muncă de înalt nivel profesional, dar și printr-o politică de personal care nu ezită să facă atunci când este nevoie concedieri în masă, sau să mute centre de proiectare și producție după criterii de eficiență și rentabilitate capitalistă. De ce atunci bursa nu reflectă profitabilitatea și dominația companiei și de ce experții în tehnologie și finanțe au tras alarma în ultimii ani despre ‘criza de la Intel’? Nvidia, o firmă care are vânzări doar de o șeptime din cele ale lui Intel are o valoare de piață la bursă cu 50% mai mare, iar concurentul taiwanez TSMC valorează de trei ori mai mult decât Intel la bursă. Mai grav însă este faptul că Intel pare să fi rămas în urma concurenței în domeniul competențelor tehnologice. A ratat revoluția telefoanelor inteligente și nu este furnizor de cipuri pentru telefonia mobilă. A întârziat cu lansarea pe piață a tehnologiilor care permit un grad de integrare și miniaturizare avansat. Cipurile din ‘clasa 10 nm’ au întârziat cu trei ani, fiind lansate doar în 2019, cele din ‘clasa 7 nm’ întârzie și ele cu cel puțin șase luni, fiind prevăzute să fie lansate în 2022, iar în ceea ce privește clasele mai avansate (5, 3, sau 2 nm), Intel s-ar putea să fi ‘pierdut trenul’ și nu este clar dacă nu va coopera extern pentru producție mai târziu în acest deceniu. Aceste cifre nu se referă strict la o singură caracteristică fizică, ci la un grad de integrare obținut prin procese de producție specifice. Ca urmare, o parte dintre clienții cei mai importanți ai lui Intel (Apple și Amazon aflându-se printre ei) se reorientează, căutând alternative sau chiar intrând în domeniul proiectării de procesoare avansate și specializate nevoilor lor.
Aici intră în scenă Patrick (Pat) Paul Gelsinger, noul Chief Executive Officer – CEO al lui Intel. Sau mai bine zis, reintră. Amatorii de curiozități biografice vor remarca faptul că Gelsinger s-a născut în 1961, în Pennsylvania, într-o fermă din zona Amish a statului. A studiat ingineria la Santa Clara și la Stanford și și-a început cariera ca tehnician de control de calitate la Intel, la vârsta de 18 ani, un job part-time, în paralel cu studiile. După absolvire, a continuat la Intel ca inginer de proiectare (în echipa care a proiectat procesorul 80386) și ca arhitect principal al procesorului 80346. A avansat în ierarhie, ajungând Tehnolog Șef al firmei (CTO – Chief Technology Officer). În 2009, a părăsit Intel și a condus timp de trei ani firma EMC (ca președinte și COO – Chief Operations Officer) și apoi timp de peste opt ani VMWare (ca CEO). Se vorbea despre el ca despre un posibil succesor al lui Steve Ballmer la conducerea lui Microsoft, dar a acolo fost preferat Satya Nadella. La 13 ianuarie 2021, s-a anunțat că Gelsinger a fost numit noul CEO al lui Intel înlocuindu-l, la data de 15 februarie 2021, pe Bob Swan.
(sursa imaginii: mapio.net/pic/p-41614796/)
Pat Gelsinger nu a lăsat să treacă mult timp pentru a lăsa să se înțeleagă faptul că intenționează să treacă la schimbări semnificative. Intern, primul său mesaj către salariații firmei invoca numele lui Grove, Noyce și Moore ca surse de inspirație. Prestigiul său profesional este accentuat de faptul că este inginer și a condus unul dintre proiectele cele mai complexe și mai de prestigiu ale lui Intel, dar este considerat și un om de business de succes în perioadele în care a condus EMC (firmă specializată în dispozitive și cipuri de memorie) și VMWare (firmă de software – experți în virtualizare), fiind și un foarte bun cunoscător al industriei. Și în partea de relații publice Gelsinger s-a arătat deschis, acordând interviuri presei și televiziunii și expunându-și planurile pe măsură ce acestea iau formă. Va fi Pat Gelsinger un revoluționar? Rămâne de văzut, există semne că da, însă trebuie să fim prudenți. Una dintre opțiunile posibile și discutate de analiști era părăsirea completă a domeniului de producție sau, cu alte cuvinte, vânzarea întregii divizii de producție a lui Intel, transformând compania într-o firmă de proiectare, așa cum sunt astăzi concurenții ei AMD și Nvidia. Deja producția unora dintre cipurile cu un nivel relativ redus de complexitate este lăsată pe seama firmei TSMC. Firma taiwaneză este un coopetitor, adică un concurent pe unele piețe și un partener în altele. În domeniul tehnologiilor de producție avansate, este una dintre cele două firme din lume (alături de sud-coreenii de la Samsung) care se consideră că au mulți ani, poate un deceniu, de avans tehnologic. Au însă o mare problemă. Sediul și o mare parte dintre facilitățile de producție se află în Taiwan. Aici intervin deja considerente geo-strategice.
Măsurile anunțate de Pat Gelsinger în cursul lunii martie, în cadrul unei strategii numite IDM 2.0 (Integrated Device Manufacturer), se îndreaptă în direcția contrară celei sugerate de unii experți. Intel nu numai că nu părăsește producția, dar a anunțat că intenționează să investească 20 de miliarde de dolari pentru construirea a două noi fabrici în Statele Unite, în statul Arizona, și că va extinde facilitățile sale de producție din regiunea Kildare din Irlanda. Într-un interviu acordat postului BBC, Gelsinger a declarat că există un ‘dezechilibru inacceptabil’ în lanțurile de aprovizionare, care face ca 80% din producția de circuite integrate să fie localizată actualmente în Asia. Există o rațiune economică clară care justifică această direcție a lui Intel. Administrația Biden a alocat 37 de miliarde de dolari din bugetul federal ca ajutor imediat pentru producătorii de cipuri americani, iar Intel speră să beneficieze de o felie importantă din aceste investiții. Intel intenționează de asemenea să se extindă în Europa, unde va investi 50 de miliarde de dolari, sperând să atragă investiții locale din Uniunea Europeană. Avem de-a face cu o evoluție importantă prin care industria electronică, cea a procesoarelor generice și a celor specializate, produsele de masă dar și cele de vârf sunt considerate de multe state ale lumii, dar și de alianțe ca UE, drept priorități strategice, care beneficiază de fonduri publice. Un ‘naționalism al chip-urilor’ cum îl numesc unii? Probabil, dar crizele recente demonstrează că, într-o economie în care comunicațiile și puterea de calcul sunt utilități critice, fabricarea de circuite electronice este la fel de esențială ca și sursele de energie și materii prime. Deciziile Intel-ului nu sunt ușoare. A rămâne și a întări liniile de producție necesită investiții continue. Actualmente, firma Intel însăși produce 30% din circuitele sale în China și vinde acolo 26% din produsele sale. Transferurile geografice de producție nu se petrec peste noapte, iar Intel nu dorește să piardă vânzări nici în China. Marile succese ale companiei, și Gelsinger știe asta mai bine decât oricine, s-au bazat în trecut pe inteligența și capacitatea de a rezolva probleme complexe și de a le transforma în cipuri. A rămâne și a extinde producția de cipuri înseamnă nu numai că Intel dorește să continue liniile proprii, dar și că vrea să producă pentru unii dintre coopetitorii săi. Planurile sunt ambițioase. Vom urmări și vom relata ceea ce se va întâmpla.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Welcome to Wes Anderson‘s universe for ‘Moonrise Kingdom‘, made in 2012, perhaps Anderson‘s most Andersonian film. It’s a bold combination of a movie for and about teenagers and a surreal fantasy, a nostalgic American story set in the mid-1960s – a time when children and teenagers were safe from the temptations of computer screens and phones but were threatened by other dangers from broken families and Social Services -, and last but not least an unusual, delicate and captivating love story. Anderson manages better here than in any other of his films to create a seemingly naive universe that incorporates real-world problems. The cast includes a gallery of celebrities that could form the cast of two or three major Hollywood productions, but it is them who seem to be making efforts to keep up with the two debutant teenagers who are cast in the lead roles. Hard to resist the charm of this movie.
Children and adolescents fleeing home or hostile educational institutions have a long tradition in American culture. The most famous are of course Tom Sawyer and Huckleberry Finn, the heroes of Mark Twain’s books, whose adventures take place in America before the Civil War. The story in ‘Moonrise Kingdom‘ takes place over a century later, in the summer of 1965, but the film’s heroes, Sam and Suzy, also face a lack of understanding at a critical age in families in crisis (Suzy) or in an adoptive family after the death of the parents (Sam). Something else also brings them together, something very important – a precocious love story, an almost forbidden relation as the two heroes are only 12 years old. Wes Anderson treats this difficult subject with delicacy, but without evading it. Of course, the performances of the two well cast debut actors – Jared Gilman and Kara Hayward – are finely directed. The story takes place on an imaginary island near the northeast coast of the United States. Suzy runs away from home, Sam disappears from the scout camp where he spends his summers, thoroughly learning survival techniques in nature, which he now has the opportunity to apply. Soon, the police, the scouts, the parents, the social service and almost the entire population of the island will be searching for them. One of the storms of the century is looming, threatening to hit the region. Perfect storm.
Bruce Willis (the cop) and Edward Norton (the scout camp instructor) act with obvious pleasure. Frances McDormand and Bill Murray would have the opportunity to give some psychological depth to a couple in crisis (Suzy’s parents) but they don’t succeed enterily. Tilda Swinton appears in the role of Social Services only for a few minutes on the screen, and to say about her that she creates a memorable role is already trivial, because that’s what happens in every movie she appears in. The aesthetics of the film are superb, from the dominant coloristic in yellow and khaki from the beginning to the threatening gray of the storm, and with the sets reminding us of dollhouses populated by real characters. The film deals with quite serious topics such as teenage traumas in broken families or electric shock treatments in psychiatric clinics. Anderson’s style that I would call fake-Disney works great for most of the film allowing him a soft approach. Towards the end only, the script (written by Anderson and Roman Coppola) seems to run out of ideas and the film ends like a real Disney studio movie, trying to please the whole family. But this detail comes too late and is too minor to erase the strong impression that ‘Moonrise Kingdom‘ leaves on teenagers of all ages.
I have several reasons to rejoice that Radu Jude‘s ‘Bad Luck Banging or Loony Porn’ received the Golden Bear at the 2021 Berlin Film Festival, where it was released. One of them is that the film demonstrates that the Romanian Wave in cinema, which is far from new, has become permanent as tides and its lead directors continue to make films that capture viewers’ attention, reflect Romanian reality (and more recently also history), and they do it in various styles and ways. Another reason is that the film itself is excellently made, with a perfect mastery of the technical means of the profession, and in dialogue with the films of previous generations of filmmakers in Romania. The film was made under the conditions of the pandemic and is (also) a film about the pandemic, one of the first. Many others will of course follow it. Last, I am glad that the success belongs to Radu Jude, the film director who bravely approaches the present and past of the country in his films of the last decade.
The film opens with a prologue that everyone has probably heard about and closes with three possible endings from which the viewer can choose the one he prefers. Between them, three parts, each in a different style, each a facet, a perspective of the complex realities of contemporary Romania. The story is quite simple. Emi (Katia Pascariu), a teacher at a school in Bucharest and her husband film themselves while having sex. Somehow, for reasons never well clarified, the film reaches the Internet. The parents of her students, indignant, ask for a meeting that will lead to the exclusion of the teacher from school. In the first part, filmed in documentary style, often with the hidden camera, we see Emi waiting for the meeting, wandering in the streets of the Romanian capital, with their mixture of modern buildings and old houses, often in ruins, with people in a hurry, indifferent, vulgar, nervous and ready to quarrel over nothing. The second part is a dictionary illustrating a few dozen words from current Romanian vocabulary, including various concepts from history to pornography, illustrated with archive, animation or static images, somewhat in the style that Jude had used in ‘The Dead Nation‘ . The third part describes in a theatre style mixing Caragiale and Kafka the meeting presided by the principal of the school in which the fate of the teacher who faces accusations ranging from immorality to lack of patriotism is debated. The ending will be decided by the viewers.
https://www.youtube.com/watch?v=6WDD1TpMvGY
The film asks the audience a few questions, some may be specific to the Romanian reality, others with a much broader meaning. What are the boundaries between private life and professional and public life? To what extent does an educator or any personality with a public activity have the right to confidentiality in her private life? What does vulgarity mean and to what extent is sex automatically associated with pornography? What is the purpose of the educational activity? Which are the models that we offer to the young generation? What does patriotism mean? Those who know the Romanian realities will probably be less surprised by the mixture of vulgarity and boastful language that comes to the surface in the meeting between parents and teachers. Radu Jude combines three different styles, and they complement each other, the middle section including a very illustrative context, useful to the viewer less familiar with what is happening in Romania today. Katia Pascariu plays the role of Emi excellently, in her sober clothes and with the attitude that combines the panic of paying for a stupid mistake and the fear for the future on the one hand, with the dignity with which she defends her private space and the professional and intellectual probity she faces the crowd of parents. Jude manages to turn the constraints of the conditions in which he had to film into a creative artistic element. The masks required by ‘social distancing’ erase some of the facial expression but give more power to the eyes and the words that are spoken by the characters. The ending includes a sarcastic reference to routine cinematic approaches, but it is not the only one, in fact there are actually a few more dialogue sequences throughout the film between the director and the cinematography of other times. In my opinion, the jury of the Berlin Festival deserves congratulations for the awarding of this film that is not shy to provoke, but it does so with courage and a precise target. As in previous films, Radu Jude places in front of today’s Romanian society a mirror into which many refuse to look. I look forward to seeing how the film will be perceived and received by viewers in Romania and in other countries.
Fenomenul literar și editorial care se numește Raul Ancel – izbucnit pe scena internetică și literară în anul pandemiei – ‘recidivează’ cu încă o carte subțire dar elegantă care poartă frumosul titlu ‘Iași orașul dragostei’ apărută la sfârșitul anului 2020 în Editura FRIEDMAN din Israel. Este vorba despre schița unui roman de dragoste, o carte de amintiri despre experiențele și maturizarea unui tânăr student evreu în Iașii anilor ’70, toate povestite din perspectiva unei jumătăți de viață trecute de atunci.
Daca în cărțile sale precedente Raul Ancel ne invita să-i însoțim gândurile și amintirile într-un mod care părea cititorilor oarecum aleator, după o logică doar de el știută sau poate după logica neștiută a memoriilor personale, în ‘Iași orașul dragostei’ perioada de timp este exact delimitată, iar ordinea relatării este cronologică. Primul episod relatat de povesitorul care își asumă numele de Yoni se petrece la balul bobocilor. Prima iubire se consumă de-a lungul primului an universitar. Le întâlnim pe rând, pe măsură ce trec anii, pe Mariana cea șatenă cu ochii negri și cu forme sfidând cubismul, pe Dori cea blondă cu ochi albaștri fantastici, pe Elena, actrița matură și experimentată care fascinează toată populația masculină care îi iese în cale și pe Monica pe care comparația cu Marilyn Monroe nu o dezavantajează. Experiențele se acumulează, fiecare dintre relații este o trăire intensă, carnală, puternic erotică. Legăturile se sfârșesc, bărbatul care devine Yoni nu este nici pregătit și nici interesat de legături stabile. Aventurile sentimental-erotice sunt prezentate din perspectiva povestitorului, și nicio analiză nu încearcă să pătrundă prea profund în sufletul partenerelor lui Yoni. Nu vom ști niciodată care a fost impactul acestor povești de dragoste din perspectiva femeilor, desi putem bănui că cel puțin pentru una dintre ele despărțirea a fost traumatică și relația i-a schimbat dramatic cursul vieții.
Experiențele și trăirile erotice sunt descrise cu intensitate dar cu destulă discreție pentru a evita pornografia. Iată un exemplu:
‘Dragoste făceau că în vechile temple indiene, totul era permis celui iubit, fiecare vrând să-și domine temerile, pudicul, stinghereala … surprinși cât de imoral poate fi un umăr, un sold, sub brațul sau bărbia … erau cuprinși de voluptatea clipei …’ (pag. 53)
Dincolo de aventurile sentimentale mai există încă un fir, secundar dar important, care este urmărit în biografia lui Yoni. Născut și educat în Fălticeni (Fălti cum îl numește cu dragoste și nostalgie Raul Ancel) – un orășel de provincie cu faima că acolo nu se întâmplă nimic și cu o minoritate evreiască încă destul de substanțială în anii copilăriei sale – Yoni ajunge în Iași care reprezintă pentru el ‘marele oraș’. Contactul cu lumea nouă și ne-evreiască reprezintă un șoc cultural de ambele părți. Acomodarea pare mai ușoară, paradoxal, pentru Yoni. Femeile pe care le întâlnește privesc cu toleranță amestecată cu simpatie originea evreiasca a lui Yoni, dragostea sau atracția fizica pe care se bazează legăturile având prioritate. Este însă clară lipsa lor de informații despre evrei și despre viața evreiască. Ostilitatea, daca există, nu este niciodată exprimată în mod deschis, identitatea evreiască niciodată ascunsă a bărbatului părându-le iubitelor un detaliu exotic suplimentar, mai degrabă pozitiv. Cantina comunității evreiești reprezintă pentru studentul evreu nu prea înstărit nu numai locul unde poate manca un prânz ieftin dar și un posibil refugiu și loc de sprijin moral. Evreitatea lui Yoni într-o lume majoritar ne-evreiască joacă un rol în lipsa de angajare și poate și în destrămarea legăturilor succesive, dar aceste aspecte nu sunt analizate în profunzime și cu atât mai puțin judecate retroactiv.
Câteva cuvinte despre stilul scrierii lui Raul Ancel. Cititorii altor cărți îl cunosc deja, cu frazele sale scurte, descrierile precise, progresia neliniară a narațiunii. Daca ar fi să-l caracterizez într-o singură expresie aceasta ar fi ‘stil internetic’, influențat poate de experiența scrisului pe rețele sociale, de nevoia de a fi concis pentru a exprima ideile și sentimentele înainte ca lectorul să-și piardă interesul și să treacă la postarea următoare sau la capitolul următor din carte. Impresia mea este că tocmai în ‘Iași orașul dragostei’ acest stil se potrivește foarte bine. Amintirile, atunci când ne vin în minte și le punem pe hârtie, nu vin niciodată în flux continuu și ordonat, ele sunt fragmentare, piese de puzzle pe care uneori trebuie să lăsăm cititorului sarcina de a le ordona. Scrisa succint și precis, proza lui Raul Ancel se citește cu ușurință și rămâne în memorie. Iată-l de pildă pe tânărul student matematician stabilindu-și principiile pe care le va folosi pentru meditațiile de matematică (o altă experiență împărtășită a studenției):
‘Yoni s-a așezat la masa ei de lucru și și-a scris scopul meditațiilor, doar pentru el …
Să le explice elevilor cum că un elev slab nu înseamnă un elev prost la matematică, ci înseamnă doar unul sau mai mulți profesori slabi, prost pregătiți, întâlniți în cale …
Să-i educe să nu se teamă de matematică, teama vine din neînțelegerea problemei, necunoașterea instrumentelor (teoreme, leme, probleme asemănătoare) și neputința de a le uni pe cele doua …
Să-i învețe ce este răbdarea matematicianului … Să-i învețe să citească și să recitească problema. Să repete înainte de fiecare rezolvare tot ce au învățat la subiectul respectiv. Să aibă cu ei un caiet special cu fiecare tip de exerciții … Să uite în el mereu …’ (pag. 74-75)
Orașul Iași este decorul în care se petrece cea mai mare parte a acțiunii. Cunosc foarte puțin orașul în mod direct, dar îmi este foarte familiar din literatură și din povestirile prietenilor. În ‘Iași orașul dragostei’ Raul Ancel își plimbă cititorii însoțindu-l pe Yoni printre repere care mi-au părut toate familiare, desi poate aș fi vrut să aflu mai multe detalii sau alte perspective. Nostalgia se simte și în descrierile capitalei Moldovei și în episoadele care se petrec în Fălti. Politicul este complet evitat, atmosfera este aproape atemporală. Accentul este pus pe maturizarea tânărului și pe legăturile care îl formează emoțional. Femeile pe care le întâlnește sunt din ce în ce mai mature, poate că este simbolic, poate că este întâmplător. Este clar și faptul că ceea ce caută tânărul Yoni (chiar în pofida jurămintelor) nu este o legătură definitivă. Drumurile în viață ale tinerilor evrei din acei ani aveau să-i ducă spre alte orizonturi și majoritatea dintre ei știau asta. Este încă unul dintre acele detalii biografice care sunt sugerate cu maximă discreție și sunt accesibile doar cititorului avizat.
Încotro se îndreaptă cariera literară – începută târziu dar cu energie – a lui Raul Ancel? Nu stiu. Există cel puțin două direcții posibile. Continuarea cu volume scurte, scrise cam în același stil, folosind experiențele personale amplificate de imaginație, în stil succint și cu o doză ne-neglijabilă de nostalgie și umor. Daca aceasta va fi direcția, îi sugerez cel puțin să caute un editor de profesie, pentru a corecta și evita în viitor greșelile editoriale care sunt multe și nepermise, chiar și pentru cărți ‘lejere’. Ar mai exista o alternativă – adunarea materialelor deja publicate și a celor care se află prin sertarele reale și virtuale în volume mai consistente. Fiecare dintre cărțile sale pe care eu le-am numit ‘schițe de roman’ ar putea fi punctul de plecare al unor romane complete, dar pentru asta narațiunea se cere extinsă cu puterea imaginației, cadrul trebuie descris mai detaliat și mai colorat, iar personajele trebuie să capete mai multa consistență. Potențialul există. De-o fi una, de-o fi alta, de-o fi altceva, eu voi urmări cu interes.
