Jean-Christophe Rufin este unul dintre personajele cele mai pitorești și mai simpatice ale vieții literare franceze. Născut în 1952, crescut de bunicii săi după ce tatăl își abandonase familia în copilăria sa, a ales ca profesie medicina sub influența spectaculosului prim transplant de inimă efectuat în 1967 de Christiaan Barnard. Specializat în neurologie s-a implicat încă din anii ’70 în acțiunile umanitare internaționale fiind unul dintre fondatorii și mai târziul liderii organizației Medecins Sans Frontieres. Această activitate l-a adus și pe drumul carierei politice și a diplomației, în care s-a implicat începând cu anii ’80. A străbătut întreaga lume ca medic, activist umanitar și diplomat, funcția cea mai înaltă la care a ajuns fiind cea de ambasador al Franței în Senegal intre 2007 și 2010. Activitatea de scriitor și-a început-o ca eseist. Debutul în ficțiune a avut loc în 1997, iar consacrarea ca romancier a venit odată cu premiul Goncourt primit în 2001 pentru ‘Rouge Bresil’, al patrulea roman al său. În 2004 a redactat Raportul Ruffin despre lupta împotriva antisemitismului în Franța. În 2008 a fost ales membru al Academiei Franceze ocupând locul devenit liber prin decesul lui Henri Troyat.
Academician, politician, umanist, eseist, Jean-Christople Rufin este și în poză și în proză foarte departe de morga unui intelectual snob. Aparițiile sale la televiziune sau interviurile de presă ni-l arată ca pe-un tip comunicativ și doritor să-și împărtășească experiențele și poveștile. Și are ce povesti, doar că o parte dintre informațiile pe care le deține – zice el – nu le poate comunica în mod direct, și atunci recurge la ficțiune. Așa s-au născut o parte dintre romanele sale de aventuri, și aici trebuie căutate sursele seriei sale recente care urmărește aventurile lui Aurel Timescu, emigrant roman devenit cetățean francez și consul în serviciul diplomatic al Franței. Romanele din această serie sunt traduse și publicate în România de editura CRIME SCENE PRESS în colecția coordonată de Alexandru Arion, dar pe primul dintre ele, care în limba română a fost tradus cu titlul ‘Spînzuratul de la Conakry’ și a fost publicat în 2019, eu l-am citit în versiunea originală (‘Le suspendu de Conakry’) apărută în colecția de cărți de buzunar (poche) Folio a editurii Gallimard.
Orice carte bună se pretează unor lecturi multiple, modelate de personalitatea și preferințele cititorilor. Cititorii români vor fi interesați de personajul principal, diplomatul plafonat și plicitisit, și detectivul particular Aurel Timescu. De obicei când apar în literatura străină personaje contemporane originare din România, ‘compararea notițelor’ cu experiențele personale este interesanta. Cu atât mai mult în acest caz, în care eroul este – pentru mine – un fel de coleg de generație și de experiențe (cel puțin o parte dintre ele).
Cine este deci Aurel Timescu? Prima sa apariție se petrece pe la pagina 15 a romanului, când consulul francez în Guinea este chemat să asiste la ancheta legată de descoperirea unui cadavru agățat de un cârlig pe un iaht ancorat în portul de plăcere de la Conakry. Vârsta îi este greu de ghicit. Îmbrăcămintea pare – și vom vedea că asta este o constantă de-a lungul cărții – neadecvata climei și împrejurărilor: o gabardină închisă până la ultimul nasture în pofida căldurii africane. Timescu este un fel de combinație intre personajele jucate de Pierre Richard (cu părul vâlvoi) și inspectorul Columbo din serialul de televiziune al anilor ’70. Posedă în plus accentul, acel accent românesc pe care noi, cei care trăim de decenii în afara granițelor României putem doar avea iluzia că nu mai este observat când vorbim limbile țărilor care ne-au adoptat. De-a lungul cărții începem să-l cunoaștem pe anti-eroul nostru, și fiind vorba despre primul volum dintr-un serial aceasta cunoștință se vă aprofunda, desigur, în volumele următoare. Aflam că mama lui era evreică, iar bunicul fusese chiar rabin la Timișoara, în timp ce tatăl său, probabil catolic, era de origine română și maghiară. Precum mulți dintre românii perioadei comuniste trăia cu nostalgia Franței și visa să ajungă acolo cândva, și când a venit ocazia să fie ‘cumpărat’ nu a ratat-o. Se născuse de altfel destul de devreme pentru a fi apucat să aibă neplăceri în România cu Securitatea fiind bănuit de ‘comportament antisocial’. Muzician mediocru trăise o vreme în Franța cântând în baruri și cabarete, până când un mariaj oarecum de conveniență cu o elevă de pian mai în vârstă decât el cu vreo zece ani îi asigurase și cetățenia franceză și-l propulsase (cu ‘pile’, căci acestea functioneza, se pare, și în Franța) în serviciul diplomatic. Divorțat, dezamăgit, marginalizat de colegi și luat în râs de superiori, este plimbat din post în post în locurile în care Franța avea consulate. În plus este un mare sentimental, căruia îi țâșnesc lacrimile când se confruntă cu o suferințele celor slabi, dar este și capabil să acționeze cu generozitate și curaj. Refugiul și-l găsește în muzică, în vinul alb (preferabil de Tokay), și în ocaziile în care poate să-și exercite pasiunea secretă de detectiv. Crescut cu filmele lui Belmondo și Alain Delon, și călit de acasă ‘la școala prostiei și a urii din România lui Ceaușescu’, se consideră bun cunoscător al naturii umane, ceea ce îl face capabil să joace rolul de detectiv de fiecare dată când se ivește ocazia – de exemplu atunci când un cadavru spânzurat de un cârlig își face apariția în portul Conakry tocmai când șeful lui este plecat în vacanță și când are, pentru câteva zile, libertatea de a acționa în voie.
Jean-Christophe Rufin și-a făcut bine lecțiile construind figura lui Aurel Timescu. Personajul sau este perfect credibil și povestea sa biografica nu conține niciunul dintre acele stereotipuri sau inexactități de documentare care însoțesc de multe ori personajele de origine românească din literatura occidentală. Rufin a evitat și ‘esco-izarea’ numelui de familie al contra-eroului său, deși în interviuri numele mic îl pronunță ‘Orel’. Un pasaj din carte specifica însă explicit că Aurel Timescu se prezintă (la telefon) cu numele său folosind ‘pronunția românească’. Există de altfel o tradiție în literatura polițistă a lumii cu detectivii de origine străină, Hercule Poirot al Agathei Christie fiind cel mai celebru exemplu. Abordările cazurilor din perspectiva unui străin permit unghiuri de vedere diferite, care sparg frontierele convențiilor sociale, subliniind în același timp universalitatea sentimentelor, calităților și tarelor oamenilor, indiferent de meridianul pe care s-au născut. Pentru Rufin, Aurel Timescu este și un fel de alter-ego. Precum eroul său, scriitorul a ajuns în lumea diplomației mai mult sau mai puțin din întâmplare și poziția de ‘outsider’ față de sistem îi este familiară. Inventând aventurile eroului și povestindu-le în romane aparținând unui gen popular scriitorul nu numai că împărtășește indirect experiențe despre evenimente reale pe care nu le-ar putea publica așa cum s-au petrecut dar și ia atitudine față de un sistem birocratic lipsit de eficiență și populat de personaje corupte.
Intriga polițistă este interesantă și bine conturată, așa încât ‘Spînzuratul de la Conakry’ poate fi citita că o carte polițistă de vara și cred că ea îi vă satisface pe majoritatea amatorilor genului. Ancheta lui Aurel Timescu reconstituie figura cetățeanului francez asasinat, Jacques Mayeres, care purta cu sine altă categorie de traume, specifice generației care a trăit, chiar în copilărie fiind, războiul din Algeria și sfârșitul Franței colonialiste. Apare și sora victimei, Jocelyne, împreună cu care consulul detectiv vă face echipa, dar să nu vă așteptați la vreo intrigă amoroasă dincolo de sentimente neîmpărtășite și lacrimi ascunse de ochelarii de soare. Cu singura excepție a unei erori inexplicabile (eroul ne este descris că neavand telefon mobil la pagina 31, dar apoi, pe la pagina 61, lasă numărul său de telefon mobil unei persoane pe care o anchetează) avem de-a face cu o enigmă polițistă bine construită care găsește o soluție foarte rezonabilă, cu implicații politice dar și legate de biografia și caracterul victimei. Aurel Timescu este genul de detectiv care evită complicațiile forensice și nu are la dispoziție tehnologie avansată. Arma sa principală este propria inteligență și emotivitatea călită în lumea dură din care provine. Construirea ipotezelor, eliminarea pistelor greșite, și găsirea piesei de puzzle cheie care lămurește tabloul enigmei aparțin detectivilor faimoși din literatura de calitate a genului. Poate surprinde soluția folosita de Timescu pentru a smulge o confesiune uneia dintre persoanele implicate în crimă, o izbucnire de violență surprinzătoare poate, dar bine justificată psihologic. Cu mijloace limitate, luptând contra timpului și împiedicat mai degrabă decât ajutat de un sistem care își protejează oamenii și problemele interne, consulul detectiv seamănă mai mult cu eroii romanelor ‘noir’ clasice americane dar și franceze de la mijlocul secolului 20. Ambianța locală, peisajul și obiceiurile africanilor, și ciocnirile culturale în a căror descriere Rufin se arată a fi maestru sunt interesante și pline de umor. Mai mult decât orice însă, pe mine Aurel Timescu este cel m-a cucerit, și romanul următor din ciclul care îl are ca erou se găsește deja pe noptiera mea.
a saga in a cup of espresso (film: Comment je me suis disputé… (ma vie sexuelle) – Arnaud Desplechin, 1996)
The first thing that strikes at the 1996 film directed by Arnaud Desplechin is the title: ‘Comment je me suis dispute … (ma vie sexuelle)’ (or in English ‘My Sex Life… or How I Got Into an Argument). It is a title almost as impossible as that of Radu Jude’s latest film that received the Golden Bear at the Berlin Film Festival, a title that wants to state even before the screening begins that the viewer will have a cinematic experience that is from the usual patterns. The second thing those who read the film sheet notice is the duration: three hours minus two minutes. Today it has become more common for films to last at least two hours, and productions lasting about two and a half hours are not uncommon either, but in the previous century, even in its last decade, such a duration was mainly reserved for the genre of the historical saga, and the screening was divided into two series. This is not the case with ‘Comment ….’ (you’ll excuse my abbreviation, I hope) which is a unitary cinematic work and which is in fact a comic drama contemporary to the period in which the film was made, having as heroes a group of French intellectuals in their 30s, their bonds of friendship and love, conflicts, love affairs and separations. On one hand it is a complex film because of the fabric of intrigue and the evolution of the characters, on the other hand it is a surprisingly simple film if we analyze carefully what is actually happening on the screen.
I guess that one of the inspirational models of the screenwriter and director were those films of Woody Allen that take place in the intellectual circles of the northeast coast of the United States. We follow a group of friends, mostly students or in the first years after graduation, who seem to live in a kind of sentimental commune, sharing their adventures and almost casually freely swapping partners. When things take a more serious turn, psychoanalysis and its variants appear. The off-screen commentary is copiously used, sometimes in the 3rd person in Nouvelle Vague style, other times in the 1st person, as if made from the patient’s couch. The main hero is Paul Dedalus (Mathieu Almaric), professor of literature and doctoral student at a prestigious university, whom we will see separating from Esther (Emmanuelle Devos), his mistress on-off for ten years, entering a risky adventure with the unstable and sometimes violent Valerie (Jeanne Balibar), and dreaming of Sylvia (Marianne Denicourt) who is the mistress of his best friend, Nathan (Emmanuel Salinger). His professional life is capped, with a doctoral thesis whose completion seems to last an eternity, and to make things worse, a former friend and now rival, in fact a nullity with pretensions, gets a better position as an associate professor in the same faculty. Achieving his aspiration to follow the intellectual path that attracts him and to write literary criticism involves giving up his academic career. The ending is not too different from the beginning. A few years passed from the life of the heroes and three hours from that of the spectators.
The film alternates dialogues between the young people with scenes from intimacy, plus flashbacks that clarify the biographies and paths of the heroes in previous years. The verbosity is intense and a bit lacking in depth, with dialogues that mostly take place at restaurants, parties or in bed, with diary pages and letters sent and not sent, with testimonials in video-documentary style. Arnaud Desplechin manages to create some anthological scenes when he goes to extremes emphasising the comic or emotional elements (with the help of the excellent Emmanuelle Devos). The whole team of actors is remarkable, and we can say that this is the film of a generation of young French intellectuals played by a representative selection of a generation of young French actors. The lead role belongs to Matthieu Amalric, for whom ‘Comment …’ was the first film in which he was cast in a consistent role. The interpretation is remarkable. Paul Dedalus seems to be a late teenager who refuses to mature sentimentally but also to abandon his ideals, and his family name can be considered an allusion to the sentimental and professional labyrinth, full of wrong paths and attempts to come to light in which his life takes place. The detached approach and the alternating counterpoint of the intellectual, sentimental and comic scenes make the film enjoyable to watch and attenuates the effort of the three hours of viewing. Would the movie have been better if it had lasted an hour less? We will never know, but we would have certainly missed the opportunity to discuss this topic.