Istoria istoriografiei ar trebui să aibă rezervat un loc special în istoriografie. Timpul schimbă, desigur, perspectivele. Regimurile politice se succed și schimbările duc la deschiderea arhivelor sau la anularea restricțiilor de cenzură care îi reduseseră la tăcere sau limitaseră libertatea de exprimare a ziariștilor, politologilor și istoricilor. Ideologii și metode vechi cad în uitare, altele noi, inovate sau importate, le iau locul. Studii de politologie curentă scrise cu decenii în urmă devin, în perspectiva timpului, documente istorice și concurează cu studiile despre perioadele trecute. Sunt interesante și informațiile ‘proaspete’ la origine conservate în capsula timpului între copertele cărților și care altfel poate s-ar fi pierdut în uitare, dar mai ales punctul de vedere al epocii în comparație cu viziunea istorică. Este cazul volumului ‘România comunistă (1948 – 1985) – O analiză politică, economică și socială’ apărut în 2020 la editura Meteor Press care reprezintă o traducere, prima se pare, în limba română a unui studiu al lui Michael Shafir publicat în 1985. Pe lângă alte diferențe metodice și de abordare, republicarea unei astfel de analize comprehensive cu foarte puține intervenții editoriale și de conținut (în general note factuale legate de detalii) are un avantaj evident – evită pericolele a ceea ce autorul numește în carte ‘telescoparea istoriei’, concept care acoperă rescrierea istoriei la nivel de filtrare a informației și de metodologie în conformitate cu abordările ideologice la modă.
Cartea profesorului Michael Shafir propune o lectură pasionantă din multe puncte de vedere. Ediția originală a fost scrisă spre finalul unei perioade de aproape trei decenii în care autorul a trăit în Israel, perioadă care începe la sfârșitul adolescenței și care include cea mai mare parte a formării sale intelectuale, studiile și primele etape ale carierei sale academice, dar și experiențe de viață oarecum firești imigranților în Israel dar mai puțin obișnuite în restul lumii: adaptarea la o societate, limbă și cultură diferite, serviciul militar și participarea în doua războaie, implicarea în mișcarea politică pentru pace într-o țară amenințată permanent de războaie. Multe dintre aceste detalii sunt prezentate într-un amplu interviu pe care Shafir l-a acordat în 2019 fostului său coleg de la Europa Liberă, regretatul Victor Eskenazy, interviu accesibil pe ediția moldovenească a web site-ul postului de radio. Capitolul de mulțumiri al cărții acordă credit și recunoștință unor persoane, universități și centre de cercetare aflate în majoritate la Tel Aviv și la Ierusalim. Volumul apăruse inițial în cadrul unei colecții de monografii care avea ca obiect de studiu regimurile marxiste ale anilor 80 analizate interdisciplinar (economic, politic, social, cultural), serie care îl avea ca editor pe profesorul Bogdan Szajkowski de la University College din Cardiff. Michael Shafir semna contribuția despre Romania în această serie cu ambiția de a pune bazele unei științe a ‘românologiei’ care să rivalizeze în calitate dacă nu în cantitate cu kremlinologia. Chiar dacă aceste ambiții nu s-au realizat decât foarte parțial, acest studiu rămâne una dintre cele mai serioase și mai comprehensive cărți despre România publicate în Occident înainte de căderea comunismului. Re-editarea actuală a apărut cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, traducerea (foarte bună, dar marcată de câteva mici scăpări editoriale) fiind semnată de Mihai-Dan Pavelescu. În anul publicării cărții autorul avea să răspundă propunerii postului de radio Europa Liberă de a deveni cercetător și colaborator permanent (lucrând la sediile de la Munchen și Praga) iar în anii ’90 se va întoarce în România pentru a continua aici activitățile de cercetare, publicistică și mai ales cea academică la Cluj.
Momentul în care era scrisă cartea era unul de cumpănă, la mijlocul deceniului care fusese martor la începutul său mișcărilor de protest din Polonia și creării sindicatului ‘Solidaritatea’ și care avea să se sfârșească prin prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Răsărit. Regimul de la București (ca să folosesc exprimarea Europei Libere din acea perioadă) părea la apogeul stabilității sau dacă vreți al stagnării sale, destul pentru a fi considerat ‘un caz de menținere cu succes al sistemului’. Voi reveni la acest aspect ceva mai târziu. Ceea ce mi se pare important de subliniat este faptul că Michael Shafir nu beneficia în perioada scrierii cărții de numeroasele contribuții apărute în anii următori și mai ales după 1990, printre care ‘Orizonturi roșii’ a lui Pacepa sau analizele politice și dezvăluirile despre protipendada comunistă – inclusiv legăturile de familie – din cărțile lui Vladimir Tismăneanu. Cu atât mai remarcabilă este diversitatea punctelor de observație, profunzimea analizelor și rigurozitatea referințelor. Sursele alternative preferate de Shafir sunt informațiile statistice (desi nu este clar dacă informațiile din surse românești sunt confirmate sau amendate când este necesar), publicațiile epocii, și cărți de analiză ale unor ‘românologi’ (ca să împrumut exprimarea sa) străini cum este politologul american Kenneth Jovitt (n. 1940) sau antropologul Steven Sampson de la Universitatea din Lund (Suedia). Cartea este însoțită de un aparat critic semnificativ incluzând Notele și Bibliografia ediției originale.
Cele patru secțiuni ale cărții se ocupa succesiv de istorie și tradiții politice, de sistemul politic, de economie, și de structura socială și consecințele sale politice. Primul capitol reprezintă în mare parte o introducere istorică și el ocupă aproape un sfert din textul cărții, dar cred că cititorul nu are motive să regrete deoarece el oferă o succintă dar foarte semnificativă trecere în revistă a unui secol de istorie a României, de la revoluția din 1848 până la preluarea puterii de către comuniști. Accentul este pus pe istoria mișcării socialiste, și această focalizare este perfect justificată deoarece o mare parte din politicile Partidului Comunist din perioada în care s-a aflat la conducerea țării își au originea în istoria convulsionată a firavei mișcări socialiste și a și mai minusculei mișcări comuniste dinainte de 1944. În condițiile în care generația pașoptistă fusese în principal motorul revoluției naționale dar mai puțin o militantă pentru revoluție socială, a revenit istoric, în aprecierea autorului, ideologiei socialiste sarcina de a umple cu conținut prăpastia dintre formele importate ale democrației liberale și fondul sub-dezvoltării și al conservatorismului social. Faptul că principalii promotori ai socialismului în România (Dobrogeanu-Gherea, Racovski) au fost refugiați de alte naționalități aduși de istoria personală sau de întâmplare în tânărul regat, a făcut ca socialismul să fie peceput încă din primii săi ani de existență ca o mișcare străină, o ideologie de import. Lui Constantin Dobrogeanu-Gherea i se dedică o analiză destul de detaliată și merite speciale și în a sesiza decalajele intre ‘pays légal’ și ‘pays réel’ dar și identificarea componentelor imperialiste ale influenței rusești, în pofida sau tocmai datorită faptului că era născut în Rusia țaristă. Această caracteristică avea să fie accentuată în perioada interbelică și mai ales după ce proaspăt formatul Partid Comunist avea să se afilieze Internaționalei a III-a și să adopte o linie anti-românească în ceea ce privește problema națională. Michael Shafir documentează cu date precise problemele componenței numerice și etnice a minusculului partid comunist dinainte de 23 August și pune în evidență cauzele datorită cărora o mare parte a tineretului radicalizat al vremii s-a îndreptat către ideologia legionară mai degrabă decât spre marxism. Trecerea istorică în revistă legată de perioada dinainte de comunism se încheie cu analiza evenimentelor de la 23 august 1944, un veritabil caz de studiu al fenomenului istoriografiei telescopate.
Michael Shafir pune fenomenele politice petrecute în România comunistă începând cu sfârșitul primului deceniu de la preluarea puterii sub semnul a două fenomene principale – reorientarea de la internaționalism spre național-comunism și schimbarea simulată. Primul este o consecință a procesului de corectare de traiectorie cu scopul ștergerii imaginii de agentură străină a partidului comunist și a necesitații dobândirii unei legitimități istorice prin alinierea politicii naționale cu liniile naționaliste tradiționale ale istoriei politice românești. Al doilea este un proces de adaptare similar celor prin care au trecut și alte partide comuniste și țări din Europa de Est afișând o aparentă democratizare și încercând să amortizeze efectele seismelor produse de schimbările violente ale ordinii sociale. În fapt, în tradiția românească este vorba despre o altă încarnare a fenomenului formelor fară fond, cu câteva inovații specifice. Pe lângă ‘conducerea colectivă’ introdusă temporar și de Gheorghiu-Dej și de Ceaușescu pentru perioade limitate de timp observăm de exemplu folosirea ‘creatoare’ a principiului ‘rotației cadrelor’ cu scopul de a preveni apariția vreunei personalități alternative care să pună sub semnul întrebării controlul la vârf al sistemului. Shafir subliniază continuitatea ideologică a perioadelor Dej și Ceaușescu și demonstrează argumentat că originea direcțiilor principale ale politicii de partid și de stat din deceniile comunismului se află în traumele istorice ale mișcării socialiste și comuniste. Diversiunea naționalistă anti-sovietică și anti-maghiară exploatează trăsături ale tradiției politice românești și conflictele istorice cu vecinii României, permițând o repozitionare care este amplificată în ultimele decenii prin transformarea partidului comunist în partid de mase (3,5 milioane de membri în 1984 când a fost scrisă cartea, 4 milioane în 1989, anul prăbușirii regimului). Anxietatea fracționismului – fenomen care lovise istoric în credibilitatea și eficiența mișcării socialiste și comuniste – este transformată în forme extreme și ridicole ale unui cult al personalității aproape fără egal în comunismul post-stalinist international. Reformismul sistemului este canalizat spre național-comunism și reformatorul simulat Ceaușescu aplica intern probabil cea mai dogmatică linie leninistă din Europa Răsăriteană, ceea ce îl făcea tolerabil liderilor sovietici de-a lungul întregii perioade cât a fost la conducere.
sursa imaginii: https://www.rfi.ro/politica-94414-profesor-michael-shafir-orban-joaca-gresit-apropiere-trump
Istoria României comuniste este în mare parte istoria partidului conducător, dar multe dintre detaliile luptelor interne erau ascunse în spatele propagandei și a cenzurii. Atunci când este vorba despre fenomenele economice Shafir își bazează argumentațiile pe informații statistice, pentru descrierea structurilor administrative și a sistemului politic legal pe documente oficiale și legislație, atunci când se referă la viața socială pe publicațiile tipărite în presa românească dar și pe informații primite de la puținii dizidenți sau cetățeni români care reușeau să comunice cu exteriorul, iar în ceea ce privește viața culturală pe cărțile publicate în România sau în exil. În general însă sursele alternative din afara României sunt puțin folosite, iar exilul românesc – cel politic și cel intelectual – nu este studiat, fiind considerat probabil în afara scopului lucrării. Imaginea formată de cititor este complexă și comprehensivă, dar totuși, din perspectiva celui care a trăit până în 1984 timp de 31 de ani în România și a lecturilor care au urmat de atunci, mi s-a părut că lipsesc câteva capitole sau fațete importante. Analizei detaliate a compromisurilor diferitelor pături sociale și în special a intelectualității și a lipsei unei dizidențe reale (cu ilustra excepție a lui Paul Goma) îi lipsește cred menționarea influenței sistemului de supraveghere și delațiune pus la punct de Securitate care a ținut sub teroare practic intreaga populație a țării, chiar și în perioadele aparent mai relaxate. Aceasta se adaugă, cred, oportunismului, bizantinismului și corupției endemice ridicate la rang de tradiție istorică, și este posibil că Shafir, trăit vreme de decenii în afara hotarelor sistemului să nu fi fost conștient de proporțiile și amploarea fenomenului chiar și în anii ’80. (Cazul Gheorghe Ursu avea să se întâmple la câteva luni după publicarea ediției 1985 a cărții). Atunci când vorbește despre relațiile externe ale României cu Israelul și cu Republica Federală Germană și influența acestora asupra emigrărilor cetățenilor români aparținând minorităților evreiască și germană, Shafir nu menționează ‘comerțul’ cu emigranți practicat de regim. S-ar putea în acest caz ca autorul să fi evitat să includă subiecte care circulau pe atunci sub formă de zvonuri dar nu erau confirmate de documente sau publicații independente. ‘The Ransom of the Jews’ (‘Răscumpărarea evreilor’) a lui Radu Ioanid avea să apară doar în 1990. În fine, atunci când vorbește despre cultură, Shafir se referă aproape exclusiv la literatură, omițând alte ramuri și manifestările de rezistență prin cultură – timide, dar nu inexistente – din filosofie, teatru, film sau artele plastice.
Am căutat în carte semnele prevestitoare ale răsturnărilor istorice care aveau să se petreacă în România la fel ca în restul Europei la sfârșitul anilor ’80. În ce măsură sunt acestea vizibile? Michael Shafir nu este profet și nu face nicio prognoză politică în acest sens. Nu se poate spune că lipsesc indicațiile pentru cititorul atent care examinează de exemplu tabelele care arătau încetinirea creșterii economice sau deteriorarea nivelurilor de consum devenite dramatice în anii ’80, însă nimic nu indica, încă, o criză acută. Sarcina plății datoriei externe preconizată de Ceaușescu și de conducerea de partid a fost îndeplinită în 1989 cu sacrificii uriașe din partea populației și cu tensionarea și deformarea întregului sistem agro-industrial. În paralel, cultul personalității combinat cu nepotismul și dominația familiei Ceaușescu ia proporții fantasmagorice care îi fac pe observatorii străini să adopte termenul de ‘comunism dinastic’ pentru a descrie fenomenele. Proiectul megaloman care a dus la distrugerea aproape completă a centrului istoric al Bucurestiului și construcția monstruosului (sau monumentalului după unele gusturi) ‘Palat al Poporului’ (numele inițial al actualului Palat al Parlamentului) nu este acoperit în carte desi el începuse de câțiva ani. Nu sunt menționate nici câteva dintre succesele reale ale regimului – generalizarea învățământului gratuit, sistemul medical de asemenea gratuit la un bun nivel profesional deși deficitar în dotare. Influențele externe nu sunt omise, în special atunci când este vorba despre mișcarea sindicală ‘Solidaritatea’ din Polonia, dar evenimentul care a schimbat macazul istoriei s-a petrecut practic simultan cu apariția primei ediții a cărții. La 10 martie 1985 murea liderul sovietic Cernenko și în locul său era ales la conducerea PCUS și a Uniunii Sovietice Mihail Gorbaciov. Putem trage de aici concluzia indirecta că prăbușirea sistemului comunist din România a fost determinata în mare măsură de cauze externe, și probabil că nu vom greși prea mult.
Am fost puțin surprins de capitolul final al cărții, bazat pe o comunicare științifică făcută în 2017, care se întitulează ‘Schimbarea simulată: ieri, azi, mâine’. Există aici câteva completări importante și ajustări care includ o dezvoltare a rolului ortodoxiei și a temei externizării responsabilității (vinovăției). Dar și acestea par să țintească mai mult spre perioadele care ies din scopul cărții căci o mare parte a epilogului este dedicată dezvoltării tezei după care ‘schimbarea simulată’ reprezintă o constantă istorică perpetuată în evoluțiile politice de după 1990. Nu contest nici valabilitatea acestei teze și nici argumentația, observ doar că ea este în afara scopului lucrării și că analizele unor fenomene ale perioadei de tranziție cum a fost dispariția peste noapte a unui partid care număra patru milioane de membri merită un tratament detaliat în lucrări separate. ‘România comunistă (1948-1985)’ este o lucrare complexă și remarcabilă din multe puncte de vedere. Analiza comparativă a perspectivelor istorice se va scrie, poate, de către autor sau de către alții, într-o ediție viitoare.
Articolul a apărut inițial în numărul 6/2021 al Revistei Familia care apare la Oradea.
