Acțiunea romanului lui Bogdan Brătescu ’21 de zile’, apărut în 2020 la Editura Eikon, se petrece în anul de răscruce 1989. Au fost doar câțiva asemenea ani în decursul vieții mele, ani în care au avut loc evenimente extraordinare, s-au petrecut schimbări care au făcut ca lumea de la sfârșiturile lui decembrie să pară diferită, fără drum de întoarcere, de lumea cu care pornise anul, la începuturile de ianuarie: 1968 a fost unul dintre ei, 1989 i-a urmat, apoi 2001 și, vai, 2020. Un an are însă 365 de zile, și trăind în miezul evenimentelor, semnificațiile acestora nu pot fi la fel de evidente celor care le trăiesc și atunci când le trăiesc. Și totuși, în această carte presimțirea schimbărilor există tot timpul pentru povestitor și pentru personajele care îl înconjoară. Undeva, pe la mijlocul cărții, cineva rostește cuvintele următoare:
‘Domnule, eu zic doar că anul viitor va fi altceva. Nu-mi cere să argumentez, n-am informații precise, pe care să le poți verifica, dar iți spun: va fi altceva. Așa simt.‘ (pag. 199)
Se poate spune că întreaga carte se află sub semnul cifrei 21. Cele 21 de capitole ale cărții descriu 21 de zile grupate în trei săptămâni (3 x 7) din trei perioade diferite ale anului 1989: sfârșitul lui aprilie și începutul lui mai, care în acel an grupase unul după celalalt Paștele și 1 Mai ‘sărbătorit’ prin muncă; luna iulie din vara admiterilor la facultate și a vacantelor; și luna decembrie cu zilele Timișoarei și formidabila încleștare din 21. Eroii cărții sunt un cuplu de tineri, Liviu și Livia, care se întâlnesc, se îndrăgostesc și încearcă să-și trăiască viață și iubirea în Bucurestiul anului de agonie al comunismului românesc. Romanul poate fi citit în cheie dublă: este o frumoasa poveste de dragoste care se înfiripă, se întețește, și se contopește cu vâltoarea evenimentelor de la finele anului; și este un roman politic sau istoric, care va readuce în minte lucruri dureros de familiare celor care au trăit în mod conștient, în România, acea perioada, și va completa cu detalii și trăiri personale informațiile pentru cei prea tineri sau care s-au aflat în afara granițelor României atunci. Personal, mă aflu cumva între aceste două categorii. Am trăit în București până în 1984, așa încât și locurile și majoritatea detaliilor îmi sunt extrem de cunoscute. Pe de altă parte, în a doua jumătate a deceniului trăiam deja în libertate, așa încât evenimentele descrise în carte și în special cele din capitolul final completează și adaugă celor pe care le-am aflat de la prieteni și cele auzite în zilele din acel decembrie, trăit cu urechile lipite de aparatele de radio fixate pe Europa Liberă. Livia, eroina cărții, lucra ziua la fabrica Automatica, seara fiind studentă la seral. Am lucrat și eu pe acolo, la o alta fabrică din zona Floreasca. Încercam să-mi imaginez atunci și mai târziu cum s-or fi petrecut evenimentele în dimineața zilei de 21 decembrie la fostul meu loc de muncă, dar nu am găsit pe nimeni care să mi le povestească. Descrierea din cartea lui Bogdan Brătescu mi-a satisfăcut curiozitatea, iar relatarea nervoasă, reportericească, a orelor de confruntare sângeroasă pe bulevardul Magheru reprezintă nu doar ficțiune ci și prețios document.
Povestea de iubire dintre Liviu Alexe și Livia Bratu constituie axul central și sensibil al romanului. Este cred și unul dintre punctele de conectare emoțională cu cititorii. Este imposibil să nu te identifici cu aceste două personaje, cu trăirile, speranțele, fricile lor, fie că aparții acelei generații, fie că ai fost de vârsta lor cu ani înainte, sau ești acum, ani după ei. Prima lor întâlnire, întâmplătoare, are loc la o sărbătorire (neoficială desigur) de Crăciun în birourile Teatrului Tănase, unde Liviu lucrează ca funcționar la aprovizionare, în timp ce se pregătește, fără prea multe speranțe, pentru admiterea la IATC la regie de film. Perspectiva, la fel ca în întreaga carte, este cea masculină:
‘Nu țin minte să fi trăit, atât de neașteptat și atât de net, o experiență macar comparabila. Mă aflu în preajma unei apariții eminamente inclasabilă. E cu neputință să-i descriu genul. N-o pot încadra, e limpede că nu am mai întâlnit așa ceva și că, daca vă trece, nepăsător, pe lângă mine, așa cum ar fi normal și sunt toate șansele să se întâmple, n-o voi mai vedea vreodată, după cum, la fel de probabil, nu voi mai întâlni în veci ceva asemănător. Nici vorbă de femeia fatala: nimic provocator, nici un joc al seducției, nici umbra unei priviri complice.’ (pag. 17)
Bogdan Brătescu scrie alert și captivant. Este genul de carte despre care pot spune că mi-a fost greu să o las din mână după ce am început-o și nu numai deoarece tema, perioada și locul sunt extrem de relevante și pentru biografia mea personală. Am regăsit în carte nu numai atmosfera perioadei trăite în România înainte de emigrare, dar și oamenii cu modul lor de a vorbi și de a reacționa față de realitățile din jur. Iată cum este descris un vecin mai în vârstă al părinților lui Liviu, care locuiește într-un cartier de la marginea Capitalei:
‘Nu l-am întrebat niciodată, dar trebuie să aibă peste 70 de ani, căci e pensionar de când îl stiu eu, asta înseamnă din vara lui ’82 când ne-am mutat în casa din Duioșiei. Sta dintotdeauna sau, că să-l citez, din vremea burgheziei, în casa din Duioșiei 7 (“Am fost fecior aici, în vremea burgheziei, și mi-am adus nevasta tot aici, în vremea lui Dej. Ți se pare un progres?”). Stroii au o fată care a rămas prin anii ’70 în RFG, unde s-au și dus într-o vară, acum vreo trei ani. Așa cum știe tot cartierul, primesc lunar câte un pachet de la fiica lor, la poștă, de care se ocupă doamna Apostolescu. Asta îi face, de pildă, să nu ducă niciodată lipsă de cafea naturală, din care cred că mai scot lejer de-o pensie. De la ei luam și noi cafea, niciodată pe bani. Dar, e adevărat, nu doar cu sifoanele, ci și cu buteliile de gaz, schimbate de două ori pe lună la centrul din Pajura, ne ocupam noi pentru ambele familii. Iar când mama face rost de pui și de ouă de la Crevedia prin colega ei de la serviciu, când tata aduce telemea de la Constanta sau, mai recent, când primesc bilete moca la spectacolul lui Puiu Călinescu de la Victoria, sau vara, la muzicalul de la Gradina Boema cu Stela și Arsinel, pe care îi adoră, domnul și doamna Stroe sunt primii serviți.’ (pag. 26)
(Strada Duioșiei 7 este o adresă reală în Bucurestii Noi, care există și astăzi. Puteți vedea fotografia casei pe Google Maps.)
Presiunile politice erau imense, și mai toată lumea părea să încerce să supraviețuiască mai degrabă decât să trăiască. Personajele sunt bine conturate, chiar dacă uneori dialogurile nu îi diferențiază complet – vecinul Stroe, regizorul Paul Nicoară căruia nu i se aprobă realizarea niciunui film dar care pregătește pentru admitere viitorii regizori, colegul de birou Alexandru Guran, de o zgârcenie proverbială dar care se dovedește tovarăș de aspirații și om cu stofă de erou la ora revoltei. Lumea din jurul României era, desigur, în plin tumult. Încurajate de politicile perestroikăi și glasnostului, popoarele din celelalte tari comuniste din estul Europei se trezeau cerându-și dreptul la libertate. Stagnația din România părea însă de neclintit. Mulți trăiau cu senzația că orice s-ar întâmplă în lumea ‘de afară’, Ceaușescu și regimul său sunt eterni:
‘La noi, scrisoarea celor 6 dinozauri n-a produs nicun efect. Huruzeanu zice că nici nu era de așteptat. Din câte înțeleg, erau oricum de mult pe linie moartă. Partidul a rămas strâns unit în jurul Conducătorului iubit și continuă, imperturbabil, marșul cu ochii legați în care ne cară pe toți. Iar dacă vechii staliniști nu pot mișca nimic, gesturi ca ale lui Dinescu și ale celor câțiva scriitori care s-au solidarizat cu el, eu unul nici nu cred că ajung la urechile lui Ceaușescu. Sunt reprimați, scurt, pe loc, de eșaloanele inferioare, ca să nu-i strice buna dispoziție Tovarășului. Imobilismul și aroganța regimului sunt la cotele obișnuite. Cum altfel să explici liniștea cu care, în timp ce în alte tari din lagăr e fierbere, tu chemi lumea la serviciu în Duminica Paștelui? Ce altceva e asta decât o demonstrație de forță? “Vi s-a urcat Polonia la cap? Luați de aici! Duminica, de Paște, toată lumea la muncă la 7 jumate. Obiecții? Ați văzut … Hai, trăiască 1 mai!”‘ (pag. 27)
Aproape fiecare pagină a cărții aduce fata cititorului alte fațete ale lumii românești a anilor ’80, episoade și situații trăite, oameni pe care i-am cunoscut: cozile la alimente; birourile cu salariați învârtind hârtii inutile și ‘arzând gazul’ pentru a trece timpul; transporturile în comun super-aglomerate (când veneau); frigul din locuințe; întreruperile la alimentarea cu energie electrica; apa calda (sau călâie) doar câteva ore pe zi; programele de televiziune de două ore și acelea încărcate cu propagandă; ‘pilele’ necesare pentru orice de la intrarea la studii și primirea într-un loc de muncă până la aprovizionarea cu produse alimentare de bază; frica de miliție, de controalele aleatorii, de violență și abuzuri; traficul ilegal de discuri cu muzică și de casete video cu filme; interzicerea oricărei activități care nu putea fi înțeleasă și supravegheată de regim, cum era yoga. Singurele momente de relativă libertate erau vacanțele de vară pe litoral, pe care eroii le petrec la Costinești sau la 2 Mai, desi și acestea erau în realitate niste surogate, cu filtrele cenzurii aplicate în mod puțin mai permisiv:
‘E adevărat, m-am simțit liber la Costinești, mai ales în primul an, așa cum aveam să mă simt în permisiile militare. Dar e tot atât adevăr în aceasta senzație de libertate cât a fost și în revenirile din armată … Zăbrelele de la poarta unității erau departe … Dar nu le dinamitase nimeni. Erau tot acolo, capabile oricând să zădărnicească iluzia că pot ieși pe poartă când vreau eu, fară o aprobare de sus.
La fel e cu Costinestiul. Trăiești clipa, mai intens ca oricând, spargi multe din normele impuse, te îmbeți cu un aer de libertate pe care nu l-ai respirat vreodată. Rămâne, totuși, doar o beție.’ (pag. 211)
Câteva dintre preocupările eroilor devin, pe rând, expuneri pe câteva pagini ale stărilor de fapt în domeniile diferite, în care cei ce supraviețuiau în Romania de atunci își căutau refugiul, fară a reuși să scape complet de controlul omniprezentei ideologii și a instrumentelor sale de supraveghere și propagandă. Perspectiva masculină a lui Liviu, povestitorul, impune aproape discuțiile despre fotbal, despre echipele sistemului, Steaua și Dinamo, care controlau competițiile nu numai prin acapararea celor mai buni jucători dar și prin coruperea arbitrilor și măsluirea rezultatelor. A fi suporter al Rapidului aproape că devenea în acest context un act de dizidență. Livia practica yoga, activitate interzisă precum orice formă de dezvoltare spirituală sau fizică de sorginte orientală sau occidentală, după scandalul fabricat al meditației transcedentale de la începutul deceniului. Mărturisesc că am fost destul de indiferent la paginile care dezvoltă doctrinele yoghistice, mesajul acestora mi s-a părut că se încadrează destul de dificil în restul narațiunii. Postura de candidat la admitere și apoi de student la regie de film îi oferă în schimb povestitorului câteva pagini critice extrem de acide și de bine creionate despre a 7-a arta înăbușită de cenzură și despre acei regizori și profesori de film care se complac în compromisuri pentru a reuși să-și vadă numele pe ecrane în deceniul Cântărilor României și al odelor cinematografice aferente. În fine, și teatrul, forma de exprimare artistică cea mai efemera dar și cea mai curajoasă și preocuparea intelectuală principală a bucureștenilor în acea vreme, își găsește reflectarea în câteva pagini excelent creionate. Iată cum este descrisa experiența vizionării unuia dintre spectacolele remarcabile ale vremii:
‘În fine, și nu în ultimul rând, ‘Dimineața pierdută’ e la ani lumina de restul lumii și în privința curajului politic. E, de departe cel mai explicit anticomunist spectatol de teatru pe care l-am văzut în viața mea. Nu mai e vorba de aluzii, de șopârle, de mici fronde. Zeci de minute pe scenă se vorbește despre prăbușirea unei lumi, a unei speranțe, odată cu venirea la putere a comuniștilor. Despre înăbușirea libertății, despre “miile și miile” de morți ai comunismului, despre tortura și suferința din închisori. Povestea generalului Ioanițiu, eroul din ambele războaie mondiale care face greva foamei în închisoare și își implora călăii să nu îl înmormânteze în hainele de pușcăriaș e povestită de mai multe voci. Contrastul dintre viețile duse nu doar de doamnele portretizate, ci de Vera însăși, înainte de comunism și astăzi, e terifiant. Vera trăiește într-o mizerie deplină, cu o pensie de 200 de lei, îi este foame tot timpul și se roagă ca Ivone să o oprească la masa de prânz pentru a putea mânca gratis macaroane. Grațioasă vecina a Ivonei, care își rupea picioarele pe vremuri pe ringul de dans, e la un pas să o facă la propriu astăzi, pe gheața din fata casei Mironescu, în încercarea disperata de a prinde un loc la coadă la Alimentara. Despre anumite subiecte se vorbește, în continuare, în șoaptă. Despre un personaj aflăm că tresare și astăzi când aude un zgomot de păși pe palier, convins că “au venit să-l aresteze”. Frigul acelei dimineți de iarnă pune la grea încercare pe Vera. În seara în care am văzut eu pentru prima dată ‘Dimineața …’, el rezona, suprarealist și umilitor, cu cei din sala de la grădina Icoanei, în care toți spectatorii urmăreau spectacolul zgribuliți, cu paltoanele pe ei.’ (pag. 120-121)
Este o extraordinară relatare despre ceea ce a însemnat teatrul în acea perioadă. Pentru cei care n-au trăit-o, pare de domeniul fanteziei. Pentru cei care au trăit-o pare uluitor faptul că generațiile mai tinere nu au habar despre cele ce se petreceau atunci. Atunci, în acele vremuri, talentații și curajoșii actori și regizori, toți oamenii teatrului, meritau cu adevărat la astfel de spectacole aplauzele în picioare acordate cu generozitate și dragoste de public la sfârșitul spectacolelor.
Cartea se bucură de o bună editare, cu câteva erori minore în text. Surprinzător, lipsesc informațiile despre autor care sunt aproape standard în orice ediție de carte românească. Nu este menționat, din păcate, nici numele autoarei sau autorului excelentului desen al coperții. Nu l-am cunoscut până acum pe Bogdan Brătescu, după o scurta căutare pe Internet înțeleg că a mai publicat câteva cărți, și sper să ajung la ele sau ele la mine. ’21 de zile’ este o frumoasă poveste de dragoste în vremuri de furtună și una dintre cărțile cele mai sincere și mai cuprinzătoare pe care le-am citit despre anul de cotitură al istoriei României și despre generația care ar fi trebuit în acel moment să înceapă să trăiască o viață nouă. Căutați această carte și citiți-o în regim de urgență.