Prima săptămână a lunii august, cea în care scriu acest articol, ne servește în țara în care trăiesc, dar și în România, cu temperaturi mult peste medie, vreme de câteva zile consecutive. Desigur, oricine a studiat puțin evoluția datelor meteorologice știe că o succesiune de câteva zile calde într-o zonă geografică specifică nu este neapărat un semn al unei ‘încălziri globale’, la fel cum câteva zile consecutive de geruri excesive iarna în același loc sau în alte locuri pe suprafața planetei nu anunță neapărat o nouă perioadă glaciară sau mini-glaciară. Ceva se întâmplă însă cu clima pe suprafața Pământului. Aceia dintre noi care au în palmaresul vieții câteva decenii bune nu pot să uite iernile cu troiene din Bucureștiul copilăriei, ce par să fi devenit o raritate care se întâmplă acum la distanțe de ani buni sau decenii. Imaginile din satelit indică în mod clar dispariția sau diminuarea suprafețelor ghețarilor din zonele continentale și a suprafețelor calotelor glaciare la poli, aproape an de an, în ultimele patru decenii. Organizația Mondială Meteorologică (World Meteorological Organization – WMO) folosește un indice obiectiv și un punct de referință fix: temperatura medie la suprafața planetei în raport cu temperaturile înregistrate în perioada imediat premergătoare revoluției industriale – sfârșitul secolului al XVIII-lea, întâmplător și perioada din care exista primele măsurători precise, cu un grad de confidență acceptabil. Concluzia – planeta este cu plus 1,1 până la 1,3 grade Celsius mai caldă decât înaintea inventării motorului cu aburi. Ținta limitării acestei creșteri de temperatură la 2 grade Celsius, propusă de Acordurile de la Paris adoptate în 2015, este deja în pericol. Scenariul creșterii temperaturii medii la suprafața Pământului cu 3 grade Celsius nu mai poate fi exclus, iar omenirea trebuie să se pregătească. Revista ‘The Economist’ a dedicat un grupaj de articole acestei teme într-unul dintre numerele sale recente. Să studiem și noi, deci, în prezentul articol al rubricii CHANGE.WORLD, acest scenariu și ce pregătiri pot fi făcute în domeniile științei și tehnologiei, pentru ca omenirea să facă față unor asemenea situații. Surprinzător poate, dar unele activități și proiecte sunt deja sunt în curs.
Încerc să evit disputele legate de terminologie (‘schimbări climatice’ sau ‘încălzire globală’?) sau de încadrare a rezultatelor măsurătorilor într-un tipar periodic în care alternează epocile glaciare și perioadele de relativă încălzire. Mă îngrijorează și faptul că asemenea dispute au trecut din plan științific sau statistic în teritoriul politicului. Am arătat într-un articol recent că evenimentele disruptive, cum ar fi erupțiile vulcanice sau impactul asteroizilor de mari dimensiuni care pot lovi planeta la intervale probabilistice de zeci de milioane de ani, pot perturba aceste cicluri climatice. Evit aceste dispute și pentru simplul motiv că, de fapt, ele nu prea au importanță. Creșterea temperaturilor este un fapt, o informație obiectivă determinată prin măsurători și calcule matematice, și este complet nesemnificativ dacă ea se datorează unei schimbări periodice și dacă tendința se va inversa peste câteva secole sau nu. Nu are nici prea multă importanță dacă influența industrializării și a poluării atmosferice contribuie în proporție de 90% sau de 10% la această tendință. Oricare ar fi răspunsurile la aceste întrebări, omenirea trebuie să se confrunte acum și în următoarele decenii cu aceste fenomene climatice, și trebuie să facă o prioritate din a găsi căile de a încetini sau opri aceste procese cu mijloacele care sunt la îndemână sau care pot fi concepute de mințile oamenilor de știință sau ale inginerilor. Trebuie să înțelegem ceea ce se întâmplă și să ne adaptăm. Negaționismul nu este o opțiune.
Ca și altă dată în cadrul discuțiilor din rubrica CHANGE.WORLD, observ că ficțiunea literară sau cinematografică nu numai că reflectă disputele din lumea reală, dar poate fi și o sursă de idei creative, ieșite din tiparele tehnologilor. Se poate constata că și opiniile scenariștilor și ale scriitorilor sunt împărțite. Majoritatea filmelor apocaliptice sau post-apocaliptice descriu peisaje pârjolite de soare, deșerturi nesfârșite, sau planeta noastră complet acoperită de ape, ca în filmul ‘Waterworld’ (1995), regizat de Kevin Reynolds, cu Kevin Costner în rolul principal. ‘Armageddon’ (1998), cu Bruce Willis, Billy Bob Thornton și Ben Afleck în rolurile principale, sau minunatul ‘Melancholia’ (2011) al lui Lars von Trier se ocupa de impactul Terrei cu corpuri cerești distrugătoare. Există însă și creatori care pot fi considerați sceptici în ceea ce privește evoluția climei terestre și, dintre ei, cel mai celebru era nimeni altul decât Michael Chrichton, care își expunea teoriile anti-ecologiste într-unul dintre ultimele sale romane, tehno-thriller-ul ‘State of Fear’, publicat în 2004. În cinematografie, filme cum sunt ‘The Day After Tomorrow’ (2004), regizat de Roland Emmerich, unul dintre regizorii germani care a reușit la Hollywood, sau ‘Snowpiercer’ (2013) al sud-coreeanului Bon Joon Ho, care a inspirat și un serial de televiziune cu același nume, descriu scenariile unor ere glaciare care lovesc Pământul cu efecte la fel de distrugătoare.
Greu de negat însă fenomenele meteorologice pe care le trăim noi înșiși sau pe care le vedem menționate în știrile primite în flux continuu pe Internet sau la televiziuni. Teritorii imense din British Columbia, provincia de vest a Canadei, au fost în flăcări, la propriu, și orășelul Lytton a fost distrus de incendii la o zi după ce aici se înregistrase un maxim istoric al temperaturilor pentru această parte a lumii. Și Laponia, și Turcia au înregistrat cele mai mari temperaturi din istorie. Solul de sub orașul german Erfstadt s-a surpat din cauza precipitațiilor excesive și o parte din el a fost înghițit de pământ. Străzile orașului chinez Zengzhou au devenit canale și automobilele pluteau pe ele. Toate acestea s-au întâmplat în ultimele săptămâni, și suntem doar la jumătatea verii calendaristice. Prognozele pe termen lung indică faptul că frecvența fenomenelor extreme ar putea crește de șapte ori până la sfârșitul deceniului, făcând din planificarea concediilor sau chiar a vieții de zi cu zi în timpul verilor o activitate hazardată. Distribuția geografică, fie și numai dacă analizăm aceste exemple, ne face să ajungem la concluzia că nu mai există vreun loc sigur pe planetă din punct de vedere climatic. Și aici se vede clar că întreaga omenire trăiește sub un acoperiș comun.
Unde ne aflăm din punctul de vedere al controlului climei? Modelele matematice care estimează tendințele actuale folosite de organizația Climate Action Tracker (CAT), înființată după Conferința de la Paris, indică faptul că planeta este departe de fi intrat în ritmul de acțiuni și activități necesar atingerii scopului reducerii încălzirii globale cu un maxim de 2 grade Celsius la sfârșitul actualului secol. Ne îndreptăm, dacă aceste calcule sunt corecte și dacă tendințele de azi continuă, mai degrabă spre + 2,7 până la 2,9 grade Celsius în anul 2100, față de începutul erei industriale. Dacă toate programele propuse, dar amânate din motive diverse, cel mai important fiind reprezentat de reducerile de investiții ecologice în favoarea programelor de combatere a pandemiei, ar fi puse în aplicare, țelul propus de Conferința de la Paris tot nu ar putea fi atins, estimarea deviației fiind de 2,4 grade Celsius. Iar scenariul ‘Terra + 3 grade Celsius’ nu este deloc simpatic. Creșterea de temperatură fiind o medie globală, suprafețele oceanelor și emisfera sudică vor înregistra creșteri mai moderate, până la 1,8 grade Celsius, în timp ce temperaturile medii în Canada, Scandinavia și Siberia vor creste cu 4-5 grade Celsius, cele din China cu 3,5 – 4,5 grade Celsius, iar în India, cu 3,5 grade Celsius. Groenlanda va redeveni, pentru o perioadă, verde. Zonele deșertice continentale se vor extinde, ghețarii vor dispărea aproape complet, iar zonele de coastă vor înregistra o creștere a nivelului oceanului planetar de până la 1,6 metri în viitorul secol. Câteva state insulare din Oceanul Pacific sunt în pericol de dispariție prin inundare. La fel Veneția și o parte din Florida, care ar putea deveni deveni insulă. Revin aici cu un răspuns posibil la o discuție interesantă, purtată acum câteva săptămâni pe Internet cu un prieten despre creșterea nivelului oceanului planetar. Topirea zonei glaciare nu se va întâmpla peste noapte, și vor exista oscilații sezoniere și în cicluri de până la 7-14 ani. Ea pare însă ireversibila, și un salt semnificativ se va produce probabil în momentul în care în zona de gheață din vestul Antarcticii se va întâmpla un fenomen similar cu cel care se petrece acum cu căile maritime de la nordul Cercului Polar.
Ce este de făcut? În primul rând, trebuie revizuite politicile ecologice stipulate de Tratatul de la Paris, dar în special aplicate programele deja aprobate. Revenirea Statelor Unite în acest cadru global sub administrația Biden și programul net-zero-by-2050 al Agenției Internaționale a Energiei, care prevede echilibrarea emisiei globale de carbon la mijlocul secolului, sunt pași importanți. China pare să se alinieze și ea acestor scopuri și își asumă aceste ținte până în 2060. Tehnologiile noi de absorbție a carbonului emis și de reflectare a energiei solare pentru a reduce gradientul de temperatură vor juca un rol important. Se impune însă o schimbare de direcție și adoptarea unor ținte precise în domeniul adaptabilității omenirii la schimbările climatice inevitabile. Acestea trebuie să devină o țintă a politicilor și o ramură economică profitabilă. Investițiile capitalului privat în acest sector vor fi încurajate prin extinderea activităților unor organizații ne-guvernamentale cum este Global Comission on Adaptation (GCA) din care face parte și Bill Gates (da, tot el!). Aceștia își propun să identifice 1,8 trilioane de dolari pentru investiții care ar putea genera profituri de până la 1,7 trilioane de dolari până în 2030. Companiile care asigură aprovizionarea cu energie, apă, agenți termici și de răcire vor trebui să prezinte planuri de adaptabilitate pentru a primi licențele de funcționare. Se află în fază de cercetare și proiectare noi tehnologii de răcire și de condiționare a aerului, mai economice și mai puțin poluante. Una dintre acestea este propusă de firma Exergyn, cu sediul la Dublin, care înlocuiește gazele de refrigerare din instalațiile frigorifice și de aer condiționat cu agenți nepoluanți cum este Nitinol, un aliaj de nichel și titaniu, care are proprietatea de a reveni la o forma inițială când este încălzit. Schimbătoarele de căldură bazate pe acest principiu lucrează în cicluri asemănătoare celor ale motoarelor de combustie. O altă revoluție va avea loc în domeniul generării de energie eoliană, cu crearea de sisteme de turbine plutitoare capabile să reziste celor mai puternice vânturi, până la cele de nivelul uraganelor, folosind fenomenele extreme meteorologice care vor deveni din ce în ce mai dese, cum am văzut, în generare de energie nepoluantă. Provocările sunt uriașe, dar la fel sunt resursele de inventivitate ale omenirii.
Cheia succesului și, în final, a supraviețuirii speciei umane pe Terra constă în înțelegerea acestor fenomene și folosirea resurselor financiare și umane în scopul adaptării la schimbări. Aventura continuă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
a saga in a cup of espresso (film: Comment je me suis disputé… (ma vie sexuelle) – Arnaud Desplechin, 1996)
The first thing that strikes at the 1996 film directed by Arnaud Desplechin is the title: ‘Comment je me suis dispute … (ma vie sexuelle)’ (or in English ‘My Sex Life… or How I Got Into an Argument). It is a title almost as impossible as that of Radu Jude’s latest film that received the Golden Bear at the Berlin Film Festival, a title that wants to state even before the screening begins that the viewer will have a cinematic experience that is from the usual patterns. The second thing those who read the film sheet notice is the duration: three hours minus two minutes. Today it has become more common for films to last at least two hours, and productions lasting about two and a half hours are not uncommon either, but in the previous century, even in its last decade, such a duration was mainly reserved for the genre of the historical saga, and the screening was divided into two series. This is not the case with ‘Comment ….’ (you’ll excuse my abbreviation, I hope) which is a unitary cinematic work and which is in fact a comic drama contemporary to the period in which the film was made, having as heroes a group of French intellectuals in their 30s, their bonds of friendship and love, conflicts, love affairs and separations. On one hand it is a complex film because of the fabric of intrigue and the evolution of the characters, on the other hand it is a surprisingly simple film if we analyze carefully what is actually happening on the screen.
I guess that one of the inspirational models of the screenwriter and director were those films of Woody Allen that take place in the intellectual circles of the northeast coast of the United States. We follow a group of friends, mostly students or in the first years after graduation, who seem to live in a kind of sentimental commune, sharing their adventures and almost casually freely swapping partners. When things take a more serious turn, psychoanalysis and its variants appear. The off-screen commentary is copiously used, sometimes in the 3rd person in Nouvelle Vague style, other times in the 1st person, as if made from the patient’s couch. The main hero is Paul Dedalus (Mathieu Almaric), professor of literature and doctoral student at a prestigious university, whom we will see separating from Esther (Emmanuelle Devos), his mistress on-off for ten years, entering a risky adventure with the unstable and sometimes violent Valerie (Jeanne Balibar), and dreaming of Sylvia (Marianne Denicourt) who is the mistress of his best friend, Nathan (Emmanuel Salinger). His professional life is capped, with a doctoral thesis whose completion seems to last an eternity, and to make things worse, a former friend and now rival, in fact a nullity with pretensions, gets a better position as an associate professor in the same faculty. Achieving his aspiration to follow the intellectual path that attracts him and to write literary criticism involves giving up his academic career. The ending is not too different from the beginning. A few years passed from the life of the heroes and three hours from that of the spectators.
The film alternates dialogues between the young people with scenes from intimacy, plus flashbacks that clarify the biographies and paths of the heroes in previous years. The verbosity is intense and a bit lacking in depth, with dialogues that mostly take place at restaurants, parties or in bed, with diary pages and letters sent and not sent, with testimonials in video-documentary style. Arnaud Desplechin manages to create some anthological scenes when he goes to extremes emphasising the comic or emotional elements (with the help of the excellent Emmanuelle Devos). The whole team of actors is remarkable, and we can say that this is the film of a generation of young French intellectuals played by a representative selection of a generation of young French actors. The lead role belongs to Matthieu Amalric, for whom ‘Comment …’ was the first film in which he was cast in a consistent role. The interpretation is remarkable. Paul Dedalus seems to be a late teenager who refuses to mature sentimentally but also to abandon his ideals, and his family name can be considered an allusion to the sentimental and professional labyrinth, full of wrong paths and attempts to come to light in which his life takes place. The detached approach and the alternating counterpoint of the intellectual, sentimental and comic scenes make the film enjoyable to watch and attenuates the effort of the three hours of viewing. Would the movie have been better if it had lasted an hour less? We will never know, but we would have certainly missed the opportunity to discuss this topic.