Peregrinările lui Aurel Timescu, consulul în serviciul Franței detașat în țări îndepărtate și uitate de restul lumii, continuă. Creatorul personajului, scriitorul și academicianul francez Jean-Christophe Rufin are grija să ne reamintească pe scurt profilul contra-eroului său din primele pagini ale celui de-al doilea volum al seriei de cărți care îl are ca personaj principal, apărut în 2021 în traducerea românească a lui Horia Nicola Ursu în colecția de romane polițiste coordonată de George Arion a editurii CRIME SCENE PRESS.
‘Aurel Timescu avea un dosar de cadre catastrofal, ceea ce îl transformase în piaza-rea a direcției de resurse umane a Ministerului de externe francez. Desi intrase în breasla diplomatică tîrziu, printr-un concurs de nivel inferior, Timescu ar fi putut să urce în ierarhie muncind din greu și, mai ales, dînd dovadă de o slugărnicie aparte. Aurel nu era însă în stare de așa ceva. Ca urmare, desi trecuse de cincizeci de ani, avea parte de repartizări la posturi ce erau de obicei rezervate debutanților, în locuri în care nimeni nu-și dorea să ajungă. Nu putea fi dat afară, căci era titular pe postul său; în consecință, era numit în posturi menite să îl descurajeze. Dar Aurel nu intenționa cîtuși de puțin să renunțe la carieră. De fapt, cei care doreau să îl suporte în echipa lor erau cei care aveau parte de perioade intense de depresie; numirea sa într-un anumit post echivala cu o sancționare a celor de acolo.‘ (pag. 12)
După ce acțiunea primului volum al seriei (‘Spînzuratul din Conakry’ despre care am scris cu câteva zile în urmă) ne purtase în Guinea, îl găsim acum pe Aurel Timescu pe cealaltă coastă, cea de est, a Africii, în post la Maputo, capitala Mozambicului. Este un oraș ceva mai puțin haotic, poate datorită administrației portugheze, dar și aici se simt urmele perioadei coloniale urmate de decenii de regim socialist cu tente africane, cu o clasă de bogătași locali și expatriați europeni dominând economia și controlând activitățile economice prin corupție și represiune polițienească. Și aici firul acțiunii este declanșat de o crimă a cărei victimă este un cetățean francez, ceea ce necesita intervenția consulatului și pretextul anchetei deschise nu fără o secretă bucurie de Timescu. Nu numai victima, un hotelier destul de vârstnic pe nume Roger Beliot, are cetățenie franceză, dar și suspecta principală, prima sa soție, Francoise, sosită cu câteva luni înainte în Mozambic cu scopul de a-și revendica jumătate din averea și proprietățile acestuia. Considerând-o nevinovată pe femeie, Aurel antamează ancheta pentru a descoperi asasinul și a o elibera pe Francoise. Spre deosebire de alte dăți, în acest caz el se bucură de sprijinul șefului său direct, un consul tânăr și idealist, care este chiar prea entuziasmat de anchetă și mai mult îl încurcă. Aurel știe însă cum să se descurce în asemenea ocazii. Tehnicile de supraviețuire asimilate în confruntările cu sistemul dictatorial se dovedesc utile și în ceea ce privește navigația prin labirinturile birocrației capitaliste:
‘Mortereau își privi subordonatul cu un zîmbet plin de subînțeles. Viața într-un regim comunist îl învățase încă de foarte devreme pe Aurel că la o atare mimică se cuvenea să răspundă afișînd o expresie a profundei sale admirații.‘ (pag. 87)
Deja, după al doilea volum al seriei care îl are pe Aurel Timescu în centru devin mai evidente structura misterului care trebuie rezolvat, personalitatea detectivului amator și modul său de acțiune și de confruntare cu lumea din jur. Pasiunea pentru muzică revine ca un leitmotiv. Oriunde găsește un pian Timescu va căuta pretextul de a se așeza să cânte și să-și împărtășească repertoriul. Este un om al contrastelor și, la fel ca îmbrăcămintea, gusturile muzicale nu se sincronizează cu cei din jur, dar muzica este totuși o metodă de comunicare. Pe șeful sau îl cucerește cântându-i jazz și din Johnny Hallyday, iar la sfârșitul unei zile de muncă își adună gândurile și se concentrează tot cu ajutorul muzicii.
‘Opri muzica și se ridică, dezmorțindu-și cu mare placere degetele pe pardoseala călduță. Apoi se așeză la pian. Se destinse cu o piesă limpede a lui Schumann. Brusc, Africa din jurul său încetă să mai existe. Acum mai exista doar o stradă din Brașov, în miez de iarnă, pe care înaintă un mic cortegiu de rabini, cu pălăriile lor ciudate. În urma lor țopăia un copil ce-i semăna și care se întreba care este sensul vieții …‘ (pag. 60)
Nu voi dezvălui prea multe despre intriga polițistă. Voi menționa doar faptul că povestea capătă ramificații de ecologie și de politică internă și internațională și că ne permite să aruncăm o privire asupra unei părți a lumii care nu se prea află în centrul atenției și despre care mulți dintre noi știm extrem de puțin. Jean-Chrstophe Rufin are talent în a schița personaje distincte și interesante și este vizibilă experiența sa de viață, faptul că a călătorit și trăit pe multe meridiane ale planetei, ca și capacitatea sa de a cunoaște oamenii și de a le înțelege personalitățile. Îl însoțim pe erou în a descoperi personajele, multe dintre ele cu părți de umbră și secrete, firești firii umane și mai ales intrigilor detective. Remarcabil este și faptul că sunt evitate în mare măsură stereotipurile, eroii evoluează și portretele lor se clarifica pe măsură ce avansează povestea și ancheta detectivului. La fel ca în prima carte a ciclului, și victima crimei face parte dintre personaje și portretul său se construiește ca dintr-un puzzle complicat sub ochii cititorului. La început Roger Beliot pare a fi unul dintre acei eroi detestabili pe care multă lume, poate chiar toată lumea are interes sau motive sentimentale să-l asasineze. Pe masură ce avansăm în lectură ne dăm seama că el a fost un om iubit, cel puțin de femeile care îl înconjuraseră în timpul vieții. Când portretul victimei este complet conturat devine evident și motivul crimei și de aici nu poate fi departe nici soluția:
‘Nici un alt moment al unei anchete nu-l făcea mai fericit decit acela în care se afla acum: toate informațiile accesibile erau în mintea lui, chiar dacă dezorganizate, în haos. Se simțea asemenea unui zeu ce se pregătește să sufle peste un morman de lucruri neînsuflețite spre a le oferi noimă și a le da viață.‘ (pag. 140)
Ediția publicată de editura CRIME SCENE PRESS nu este lipsită de mici probleme editoriale. Traducerea lui Horia Nicola Ursu a lăsat să scape o gafă atunci când ‘les bonnes soeurs’ a fost tradus literal în loc de sensul cunoscut de călugărițe (la pag. 110). Și lui Ruffin i-au scapăt vreo două erori de documentare. În Bucureștiul anilor comunismului apartamentele erau departe de a fi ‘supraîncălzite’ în timpul iernilor (pag. 57), iar rugăciunea evreiasca pentru morți nu este rostită în profana limbă idiș, ci în arameică (pag. 100). Desigur, acestea sunt doar detalii, care nu pot strica plăcerea lecturii unui roman polițist de calitate, scris alert, cu umor și cu sensibilitate.
‘Cele trei femei ale domnului consul’ mi-a plăcut. Academicianul Jean-Christophe Rufin scrie cu plăcere și dezinvoltură romane polițiste, și ritmul publicării lor pare să fi devenit anual. Al treilea roman al seriei a apărut anul trecut, al patrulea în aprilie 2021. Personajul lui Aurel Timescu își cucerește cititorii și nu numai datorită originii sale românești. Aștept cu mare plăcere volumele următoare și sper că voi avea cât de curând ocazia să le citesc și să scriu despre ele.
a saga in a cup of espresso (film: Comment je me suis disputé… (ma vie sexuelle) – Arnaud Desplechin, 1996)
The first thing that strikes at the 1996 film directed by Arnaud Desplechin is the title: ‘Comment je me suis dispute … (ma vie sexuelle)’ (or in English ‘My Sex Life… or How I Got Into an Argument). It is a title almost as impossible as that of Radu Jude’s latest film that received the Golden Bear at the Berlin Film Festival, a title that wants to state even before the screening begins that the viewer will have a cinematic experience that is from the usual patterns. The second thing those who read the film sheet notice is the duration: three hours minus two minutes. Today it has become more common for films to last at least two hours, and productions lasting about two and a half hours are not uncommon either, but in the previous century, even in its last decade, such a duration was mainly reserved for the genre of the historical saga, and the screening was divided into two series. This is not the case with ‘Comment ….’ (you’ll excuse my abbreviation, I hope) which is a unitary cinematic work and which is in fact a comic drama contemporary to the period in which the film was made, having as heroes a group of French intellectuals in their 30s, their bonds of friendship and love, conflicts, love affairs and separations. On one hand it is a complex film because of the fabric of intrigue and the evolution of the characters, on the other hand it is a surprisingly simple film if we analyze carefully what is actually happening on the screen.
I guess that one of the inspirational models of the screenwriter and director were those films of Woody Allen that take place in the intellectual circles of the northeast coast of the United States. We follow a group of friends, mostly students or in the first years after graduation, who seem to live in a kind of sentimental commune, sharing their adventures and almost casually freely swapping partners. When things take a more serious turn, psychoanalysis and its variants appear. The off-screen commentary is copiously used, sometimes in the 3rd person in Nouvelle Vague style, other times in the 1st person, as if made from the patient’s couch. The main hero is Paul Dedalus (Mathieu Almaric), professor of literature and doctoral student at a prestigious university, whom we will see separating from Esther (Emmanuelle Devos), his mistress on-off for ten years, entering a risky adventure with the unstable and sometimes violent Valerie (Jeanne Balibar), and dreaming of Sylvia (Marianne Denicourt) who is the mistress of his best friend, Nathan (Emmanuel Salinger). His professional life is capped, with a doctoral thesis whose completion seems to last an eternity, and to make things worse, a former friend and now rival, in fact a nullity with pretensions, gets a better position as an associate professor in the same faculty. Achieving his aspiration to follow the intellectual path that attracts him and to write literary criticism involves giving up his academic career. The ending is not too different from the beginning. A few years passed from the life of the heroes and three hours from that of the spectators.
The film alternates dialogues between the young people with scenes from intimacy, plus flashbacks that clarify the biographies and paths of the heroes in previous years. The verbosity is intense and a bit lacking in depth, with dialogues that mostly take place at restaurants, parties or in bed, with diary pages and letters sent and not sent, with testimonials in video-documentary style. Arnaud Desplechin manages to create some anthological scenes when he goes to extremes emphasising the comic or emotional elements (with the help of the excellent Emmanuelle Devos). The whole team of actors is remarkable, and we can say that this is the film of a generation of young French intellectuals played by a representative selection of a generation of young French actors. The lead role belongs to Matthieu Amalric, for whom ‘Comment …’ was the first film in which he was cast in a consistent role. The interpretation is remarkable. Paul Dedalus seems to be a late teenager who refuses to mature sentimentally but also to abandon his ideals, and his family name can be considered an allusion to the sentimental and professional labyrinth, full of wrong paths and attempts to come to light in which his life takes place. The detached approach and the alternating counterpoint of the intellectual, sentimental and comic scenes make the film enjoyable to watch and attenuates the effort of the three hours of viewing. Would the movie have been better if it had lasted an hour less? We will never know, but we would have certainly missed the opportunity to discuss this topic.