‘Blinkende lygter‘ (the English title is ‘Flickering Lights‘) is the first feature film by Danish filmmaker Anders Thomas Jensen, who, by the time the movie was made in the year 2000, had already started a prolific screenwriting career. He continued in this direction, being the author of scripts for over 50 films so far, while as a director he has made only 5 films in 21 years. ‘Flickering Lights‘ already demonstrates professionalism and originality. We find in this film bizarre characters, to whom we will discover the history and motives of the behavior, and the absurd but human comic situations that will be repeated and amplified in the following films. And we find Mads Mikkelsen, the formidable actor who is not missing from the credits of any of Anders Thomas Jensen‘s films.
We can tell from the opening scene that we are dealing with a gangsters movie, but not an ordinary one. Imagine a Marx brothers movie directed by Quentin Tarantino and sprinkled with Danish humor. The heroes are a gang of four criminals who can’t help but toughly beat those who get in their way, excepting the cases when they shoot them or fight each other. Two of them seem to consider quitting their jobs (cherchez les femmes!) and returning to a normal life, but for that they need money, so another ‘hit’. The third seems incorrigible in his passion for firearms, and the fourth has his problems, including a bullet in the stomach. When the gang gets in trouble with other gangsters worse than themselves and have to flee, the opportunity to change the course of their lives is offered by the the unexpected hiding in an abandoned restaurant in a forest. Will the four of them turn into peaceful restaurant owners? The movie is just starting here.
The combination of violent gangsters movies and absurd comedy with strange characters doing terrible things, but which the audience can’t help but sympathize with, has been working well since this first film by the director. Anders Thomas Jensen will perfect it in the next films. His heroes always have surprises in store. Søren Pilmark plays the role of the gang leader, with Mads Mikkelsen, Ulrich Thomsen and Nikolaj Lie Kaas in the other three gang members roles. All are actors with whom Jensen will work in the films that will follow in his career as a director. By hazard of programming, I’ve seen four of his films in reverse chronological order. This debut film already has all the characteristics of its directorial style. The only obvious flaw in the film, in my opinion, can be found the script. The four stories about childhood traumas that are the motivations of the characters’ actions seemed too similar and too didactic. But it is not enough to deprive us of the pleasure of watching.
Wes Anderson planned to launch ‘The French Dispatch‘, his latest extravagant fantasy, at Cannes, with the red carpet deployed for his stars, and when Corona canceled the 2020 film festival, the director along with the film’s producers decided to postpone the launch for a year. The delay just increased the curiosity of viewers, and now we can already or will soon (depending on where in the world you are) enjoy watching this movie. Wes Anderson continues in the direction of ‘The Grand Budapest Hotel‘ with a production that gathers on the screen an impressive cast, which could support about ten successful Hollywood films, with a cinematography in which we recognize his distinct visual style, with an inventiveness and combination of modes of expression and genres that look like several chapters of film encyclopedia, and with a main idea (we can even say an obsession) that connects various stories and welds them together in a consistent whole. The obsession this time around is the classic, high-quality printed journalism that was in the American press in the 20th century and which is continued today by very few publications, including the one that directly inspired the film which seems to be ‘The New Yorker’. The film can be considered as a tribute to a certain category of the American periodical press, a tribute made with exquisite means of cinematic expression.
Wes Anderson tried to reconstruct on screen the experience of those who love weekly or monthly magazines that combine current affairs with culture, reporting with investigations, reviews with original literary creations, translating it from a reading experience into a cinematic one. The film is organized into three main sections with a prologue and an epilogue that is also an obituary. Each of the three main articles becomes a short film, but they all share the same directorial / editorial vision. One of them combines the artistic and the judicial chronicle by telling the story of a prisoner convicted of a double murder (Benicio Del Toro) who becomes a famous painter with the help of a sexy guard (Léa Seydoux) and a skilled art dealer (Adrien Brody). The story is told in an ‘academic’ presentation by Tilda Swinton. The second article belongs to the political reporting genre bringing to the screen an episode of student riots in which the reporter at a rip age (Frances McDormand) becoms romantically involved with a revolutionary student (Timothée Chalamet). Finally, the final segment combines the culinary critic with the police chronicle, reporting on an investigation in which the son of the police inspector (Mathieu Amalric) is kidnapped and the services of the culinary chef of the police (Steve Park) are used to catch the criminals. The master conductor is the editor-in-chief of the magazine (Bill Murray), the owner and the enthusiast of the profession in a world where this kind of journalism seems to have become obsolete.
Wes Anderson‘s merit is that he manages to bring to the screen cinematic equivalents of the journalistic genres to which each of the segments belongs. It does so using a sparkling combination of cinematic means: black-and-white, color and artificially colored film, mute comedies and special effects, documentary and animation, screen segmented in all possible ways, and art documentary. And much more. The sequence of celebrities on the screen is also dizzying, I’ve met about ten of my favorite actors again, and many other movie buffs will probably have similar opportunities to rejoice. However, there is a difficulty in following all the details that follow one another at a fast pace, which is a challenge for those who are not familiar with the world of the press or with the French and American cultures. I’m sure that on second viewing I would understand more details, but I’m sure also that there are things that will escape me no matter how many times I see the movie. But that doesn’t diminish the pleasure of watching. ‘The French Dispatch‘ is a film that deserves to be taken seriously just because it doesn’t take itself too seriously.
‘Adam’s Apples‘, a 2005 film by Danish director Anders Thomas Jensen, abounds in religious symbols. The main characters are named Adam and Ivan (resonating close to Eve), the story takes place in and around a church, Ivan is a priest, (numerous) Bibles fall down and always open to the Book of Job, and an apple tree loaded with fruit will play an important role in the story. But this is not about Paradise, the characters are rather confronted with the Devil and their own demons. It is an original and interesting film, which highlights the conflicts between faith and non-believers, between reality and imagination as a mechanism of self-defense against the hardships of life. It is a film with strange and unfortunate characters, and it is one of those Danish comedies in which the absurd, the grotesque and the sublime coexist well together.
Adam in this movie (Ulrich Thomsen) is a neo-Nazi, a violent and rude man, who does not hide his opinions and brutally cuts through any situation. Fresh out of prison, he must serve a probationary period of public service in the parish of the priest Ivan (Mads Mikkelsen). Gunnar (Nicolas Bro), a former tennis champion who fell into alcoholism, and Khalid (Ali Kazim), a refugee from a Muslim country and a gas station robber, are also here. Ivan seems at first to be a model preacher who strives to bring sinners on the right path through sermons and socially useful activities, but we soon begin to understand that his reality is not the same as the one seen by those around him and especially by Adam, and that the struggle with Satan preached in sermons has a much more concrete embodiment in his person.
‘Adam’s Apples‘ is one of those films in which the story is more of an allegory and less a faithful and immediate reflection of reality, but that does not mean that the characters are abstract or belong to the realm of fantasy. On the contrary, each of them is far from stereotypes, has a life and a complexity that avoids patterns. Ivan, Adam, Gunnar, Khalid, Sarah – the woman asking for the priest’s advice about an abortion – and the old former guard in a concentration camp gradually reveal themselves to the spectators and each becomes something else than what they seem at first sight. Acting is exceptional, Mads Mikkelsen formidable as always being matched with the right partners in this film. The cinematography signed by Sebastian Blenkov creates a seemingly idyllic setting of a Danish rural area which at key moments turns into threatening. Of the Anders Thomas Jensen films I’ve seen so far, ‘Adam’s Apples‘ seems to me the most impressive.
Nicolae Ceaușescu rămâne un personaj controversat în posteritate, iar controversele, departe de a se atenua, par să se amplifice. Sondaje dintre acelea care se fac și se publică la aniversările rotunde ale evenimentelor din decembrie 1989 indică faptul că Ceaușescu apare constant în fruntea clasamentelor despre cel mai detestat dar și cel mai apreciat conducător din istoria modernă a României. Printre puținele subiecte în legătură cu care și criticii și adulatorii lui pot cădea de acord este faptul că Nicolae Ceaușescu a fost o personalitate de excepție, un fenomen și în istoria României și chiar în cea a lumii. Ascensiunea la conducerea țării a fiului de țărani înarmat cu o educație formala care nu a depășit patru clase primare, aprecierea și onorurile pe care le-a dobândit pe plan internațional și proporțiile schimbărilor pe care România le-a suportat în perioada de aproape un sfert de secol în care a condus destinele țării nu sunt negate aproape de nimeni. Ele sunt fară precedent în istoria națională și puține destine similare au marcat istoria lumii.
De la acest punct de acord încep controversele. Pentru cei care am trăit epoca respectivă este foarte dificil, dacă nu imposibil, să facem abstracție de impactul uriaș pe care Nicolae Ceaușescu și regimul politic pe care l-a condus l-a avut asupra vieților noastre. Generațiile de după noi se împart în indiferenți (în număr, firesc, mult mai mare) și polarizați. Nostalgicii pentru care perioada Ceaușescu a însemnat și tinerețea, sau poate eventual niște avantaje legate de colaborarea cu regimul, se întâlnesc cu ignoranții care știu foarte puțin și foarte superficial despre realitățile vieții de atunci. Tocmai de aceea, cărți cum sunt cele scrise și publicate de Lavinia Betea sunt extrem de necesare, ele constituind o sursă de informații de inestimabilă valoare. Cele două biografii semnate de ea și apărute în acest an în Editura Corint, încearcă să abordeze personalitățile celui de-al doilea dictator comunist al României și a soției sale cu uneltele istoricului, cu o documentație bogată și în parte inedită, și cu o tentativă de detașare. Aceasta nu este întotdeauna posibilă, dar rezultatul este cu toate acestea merituos și valoros.
Seriozitatea și ambițiile demersului Laviniei Betea sunt evidente. ‘Ceaușescu și epoca sa’, apărut în colecția ‘Corint Istorie – Autori români’ este un volum solid, de peste 800 de pagini și cu un aparat critic respectabil. Cartea este prefațată laudativ de Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, el însuși istoric. Notele de subsol însoțesc permanent textul aproape la fiecare pagină și ocupă poate o treime din conținutul volumului. Organizată în 30 de capitole și un epilog, cartea abordează în succesiune aproape strict cronologică etapele vieții și activității lui Nicolae Ceaușescu, contextul politic și economic, influența și rezultatele politicilor sale. Nu lipsesc informații legate de viața sa particulara, unele relevante, dar sunt evitate în general sursele nesigure sau evident poluate de parțialitate, ca și elementele de ‘bârfă’. În principal Lavinia Betea s-a bazat pe o extensivă examinare a arhivelor naționale, pe stenogramele ședințelor de la nivelul conducerii, pe memorii și interviurile directe cu supraviețuitorii din rândurile conducerii comuniste, acestea din urmă folosite în documentarea pentru cărțile ei precedente. Sunt evitate referințe la analizele istorice și de politologie, cea mai evidentă omitere fiind cea a cărților lui Vladimir Tismăneanu, prea vizibilă pentru a nu fi menționată. Nici relatările lui Pacepa nu sunt considerate ca o sursă obiectivă de informații, fapt evident și din paginile dedicate ‘fugii’ acestuia și cererii de azil politic în SUA, evenimente care au avut loc în iulie 1978.
Adularea în timpul vieții, cel puțin în paginile ziarelor și cărților și în mediile de informare oficiale, au făcut ca să se știe foarte puțin despre copilăria și tinerețea lui Ceaușescu, iar ceea ce se știa era pus automat sub semnul întrebării. Cartea Laviniei Betea face o treabă foarte buna prezentând contextul socio-economic și familial din care a pornit în viață viitorul dictator. Era al doilea băiat dintr-o familie în care nouă din cei zece copii au supraviețuit copilăriei. Părinții erau bun gospodari, mama în special, care era și credincioasă, ca toți țăranii din epoca aceea. Toți copiii au mers la școală, dar nu mai mult de câteva clase primare. Lavinia Betea spulberă câteva legende urbane și prezintă o imagine echilibrată și documentată despre elevul Nicolale Ceaușescu. Nu era un elev model dar nici repetent, chiar a fost premiant trei în primele clase de scoală. Părinții nu erau ‘săraci lipiți’, pământul pe care îl posedau i-ar fi încadrat mai tărziu, în timpul colectivizării promovate de fiul lor, în categoria ‘chiaburilor’, dar familia numeroasă a fărâmițat proprietatea și viața nu era ușoară.
‘Casa lui Ceaușescu, acum cea mai veche din comună, induce în eroare vizitatorii generației “naivilor digitali”. Li se pare o bojdeucă. Pentru satele din stânga și din dreapta Dunării de la începutul veacului al XX-lea, a fost însă o veritabilă casă de gospodari. Iar pentru arhitectura locală , o reprezentare a stilului tradițional oltenesc.’ (pag.19)
Despre perioada ‘tinereții revoluționare’ s-au scris și s-au amplificat multe legende în timpul dictaturii, și Laviniei Popa îi revine meritul de a filtra informațiile, de a le pune în ordine și de a le descrie în mod documentat, la proporțiile lor reale. Departe de a fi un lider, ar fi fost și greu la vârsta aceea, Ceaușescu a fost un activist minor, dar devotat. Șansa sa a constat în întemnițarea în închisorile ‘burgheze’ și mai ales detenția la Doftana, unde a cunoscut pe câțiva dintre viitorii conducători ai României, între care Gheorghiu-Dej. Un episod interesant, desigur nemenționat în perioada comunista, a fost cel al suspectării de relații homosexuale, episod greu de elucidat complet, dar care a generat destul de multe zvonuri. Lavinia Betea îl consideră semnificativ din punct de vedere psihologic.
‘Se poate susține, din aceste mărturii, că Nicolae Ceaușescu a fost homosexual? Nu, fără îndoială. Psihologic vorbind, cazul poate fi considerat un sindrom de detenție, motivat de carența relațiilor afective. Acea experiență traumatizantă pentru tânărul Ceaușescu – cel puțin prin suportarea rușinoasei anchete – a fost interpretată de unii drept cheia dependenței sale amoroase de viitoarea soție.’ (pag. 103)
Legătură dintre Nicolae Ceaușescu și Elena Petrescu, începută ca o idilă revoluționară în anii ilegalității, revine în câteva rânduri de-a lungul cărții și pe drept cuvânt, căci a constituit una dintre constantele personalității dictatorului și i-a influențat viața, lui dar și restului românilor. Una dintre trăsăturile de caracter pozitive ale personajului a fost, după toate aparentele, fidelitatea conjugală. Atașamentul dintre cei doi a fost, se pare, real și a continuat până la sfârșit. În ultima noapte petrecută pe acest pământ, în ajunul procesului sumar și al execuției care le-a curmat viețile, Ceaușeștii au cerut să fie alături fizic. Au murit împreună. Dar pe parcurs, legătura și dependența dintre cei doi a contribuit la contorsionarea sistemului politic în partid și în stat, cu aspecte care combinau birocrația kafkaiana cu absolutismul feudal.
‘În anii 1980, Nicolae și Elena Ceaușescu făceau figura de inseparabili: în zi de lucru și de sărbătoare; în pat, la masă și la muncă. “El nu putea sta fară ea”, spun apropiații din acea vreme. În sediul CC, când se vorbește despre Tovarășul, i se spune Cabinetul 1. Ei i se spune Cabinetul 2. Cele două personaje și activitățile din birourile lor funcționau pe principiul vaselor comunicante. În logica normală a senectuții, s-ar fi produs o anumită disoluție a cuplului. Și o remodelare a cotidianului după bolile cronice, nepoți sau hobby-uri amânate. Ei se propteau însă, unul de celalalt, în jilțurile puterii. O dragoste bolnavă părea să-i fi legat pe veci. Nu se încredeau decât unul în altul. Faraonul și faraoana lui, tiranii poporului.
Faust simțise aripa fericirii în credința că a făcut un bine comunității. Ceaușeștii au căzut în capcana lui Mefisto, iluzionându-se cu “lupta” pentru binele celorlalți și “cauza” comunista. Cereau românilor să muncească mai mult și să consume mai puțin, în fiecare zi. Și să le mulțumească lor, ca-n rugăciuni către zei, pentru traiul fericit și călăuzirea înțeleaptă. Din Olimpul puterii, maleficul cuplu vorbea cu două guri și supraveghea cu două perechi de ochi. Pentru cei din cercul lor era clar că nevasta lui Ceaușescu era cel de-al doilea om al țării. Ba poate chiar mai mult, după vorba românească: bărbatul e capul familiei, dar femeia gâtul.’ (pag. 620-621)
Modestul activist ilegalist avea avantajul dublu de a fi român etnic și de a-i fi cunoscut în închisori pe o parte dintre șefii partidului. Astfel începe ascensiunea lui Ceaușescu în ierarhia noului regim instaurat între 1944 și 1947 și transformarea sa în activist de carieră. Lavinia Betea descrie în mod precis și elocvent transformarea:
‘Lenin precizase necesitatea ca acești oameni să-și dedice nu doar timpul liber politicii, ci întreaga viață. A fi activist va deveni așadar o profesie cu timp de lucru și eficiențe dictate de partid. În ce privește ținuta și comportamentele, preluaseră modelul sovietic. Un palton lung, un cardigan sau o tunică, după anotimp, o șapcă de proletar, cizme și pantaloni cu croi militar, mapa, porthart și … pistol. Pentru cei cu ranguri înalte, garda de corp. Implicați în campanii interminabile, n-au avut șansa să cunoască viața adevărată. Le spuneau celorlalți că trebuie să-și petreacă timpul liber cultivându-se, dar ei nu aveau timp să citească. În contact cu poporul intrau prin ședințe și vizite anunțate. Acolo strângeau mâini și vorbeau, gesticulând ca dirijorii marilor orchestre. Nu în numele lor, ci în numele semnatarului partiturii: Partidul Comunist – forța abstractă care va gestiona viitorul.
În ceea ce-l privește pe Ceaușescu, era unic în felul sau. Ambițios, determinat, rezistent la stres, dornic de promovare. În numele revoluției, era exigent cu sine, dar mai ales cu ceilalți. Norocul de-a fi intrat astfel în centrul atenției se va cristaliza de acum în convingerea că i-a fost menit un destin ales.’ (pag.151)
Intre obligațiile și uneltele meseriei de activist, oratoria juca un rol important. Cei care am trăit acea epocă nu uităm cu ușurință interminabilele discursuri ale conducătorului țării, cu repetițiile și șabloanele lor, marcate de problemele de dicție și de agramatismul Tovarășului. Lavinia Betea analizează cu precizie fenomenul:
‘De furcă avea însă cu oratoria. Nu conținuturile îl încurcau ci prestația verbala. … Alcătuită din lozinci și sintagme calchiate din rapoartele și planurile de masuri ale organizației, adecvarea la public nu cerea efort … Dar de bâlbâială, de dezacorduri gramaticale și de pronunția defectuoasă a unor cuvinte, Ceaușescu nu va scăpa până la moarte. Îi placea însă atât de mult să fie în centrul atenției, încât aceste carențe nu l-au inhibat. Deliberat sau nu, se va răspândi sub formă de zvonuri și o explicație a acestora: defectele de vorbire erau efectele torturilor suportate în închisori. Tânăr, energic și zvelt, chiar dacă statura nu-l avantaja prin înălțime, semnala explicit capacitatea de a reprezenta un nou tip de om politic. În esență, liderul utecistilor corespundea, imagistic și biografic, reprezentării dorite.’ (pag. 158)
Bucurându-se de o conjunctură favorabilă prin vârstă și origine, dotat cu un talent organizatoric și cu o putere de muncă neobișnuită, Ceaușescu și-a croit drumul spre piscul ierarhiei în timpul perioadei Dej și prin ‘contribuții’ politice cum ar fi participarea la colectivizarea forțată, inclusiv reprimarea violentă a unor manifestații de protest, reorganizarea armatei (ajunsese general peste noapte deși nu prestase nici măcar o zi de serviciu militar), manevre politice în care a dat dovadă de oportunism și de talentul de a se ralia taberei câștigătoare în luptele interne în partid din anii ’50. Gheorghiu-Dej începuse să aibă dubii legate de personalitatea sa spre sfârșitul vieții, și cu toate acestea Maurer, care a fost cel care a jucat rolul de ‘kingmaker’ în martie 1965, la moartea lui Dej, l-a înscăunat în postul de conducător al partidului.
‘Mult prea târziu, Maurer s-a căit: nu bănuise grandomania și voluntarismul lui Ceaușescu. Îl intuise greșit ca modest și dornic de învățătură; dar corect în capacitatea și curajul de-a face fata presiunilor sovietice.’ (pag. 266)
Politica de independență fata de Moscova fusese începută de Gheorghiu-Dej la sfârșitul anilor ’50, și ea a fost aspectul cel mai consecvent al politicii externe romanești de-a lungul aproape întregii perioade comuniste. Reflectând interesele naționale față de puterea imperialistă aflată la granițele țării, ea s-a bucurat de sprijin popular până prin anii ’80, când a devenit mai degrabă o expresie a refuzului lui Ceaușescu de a se sincroniza cu schimbările care aveau loc în întreaga Europă de Est și cu politicile de ‘perestroika’ și ‘glasnost’ ale lui Mihail Gorbaciov. În realitate, afișând independența fata de Moscova și mimând de-stalinizarea, conducătorii comuniști ai României au adoptat vreme de decenii pe plan intern cea mai stalinistă politică din tot blocul comunist, cu excepția poate a Albaniei.
Lavinia Betea dedică multe capitole politicii externe a României în perioada Dej și apoi în cea în care Ceaușescu ajunsese la cârma tarii. Momentul 1968, în care opoziția fata de intervenția celor cinci țări socialiste în Cehoslovacia, a ridicat pentru o vreme și prestigiul intern al lui Ceaușescu, este analizat în detaliu. Așa cum arată autoarea, nu era vorba despre vreo asociere cu ‘primăvara de la Praga’ și cu ‘socialismul cu față umană’ ci de teama că soarta Cehoslovaciei și a liderilor ei vă fi împărtășită de toți oponenții din blocul comunist. Informațiile despre relațiile cu China, Statele Unite, Franța lui De Gaulle sunt detaliate și interesante. Paginile dedicate politicii României în Orientul Apropiat și contribuției la medierile dintre Israel, Egipt și Organizația pentru Eliberarea Palestinei a lui Yasser Arafat sunt și ele extensive, desi nu merg destul în adâncime. În anii ’80 tot creditul câștigat în deceniile precedente fusese consumat și țările occidentale i-au întors spatele conducătorului care reprima intern orice formă de opoziție și își supunea populația unor restricții extreme în scopul plății datoriilor externe, contractate și ele tot la comanda lui, pentru finanțarea progamelor grandioase dar ineficiente de industrializare.
Ideologia national-comunista a regimului a fost dublata de un deșănțat cult al personalității, temperat oarecum până în 1971, dar dezlănțuit fără limite din acel moment și până la căderea comunismului.
‘Prin biografie și pricepere, secretarul general se voia reprezentantul “treimii” țăranilor, al muncitorilor și al intelectualilor. Desi fiecare dintre aceste ipostaze a fost insuficient modelată. Rupt fiind prea de mic de sat, nu învățase să adune recolta din semănătură sa. Nu încercase spaimele plugarului că grindina, secetele ori lăcustele o pot compromite. Ucenicul în cizmărie n-a apucat să treacă proba de calfă. Nu s-a lăudat nimeni să fi purtat încălțări isprăvite de mâinile sale. Iar intelectualul n-a ajuns să deprindă ortografia și punctuația limbii materne. Dar în axa propagandei epocii sale, el apărea ca revoluționarul care-și “consuma” ființă, dârz și invincibil, pe altarul proiectului comunist și exemplu perpetuu în efortul construcției societale. Pe acest temei narcisistic, Ceaușescu salvgardează, de altfel, cultul personalității sale.’ (pag.440)
Narcisismul este tara de caracter care a contribuit în mod esențial la căderea sa, împreună cu politica de cadre, să-i zicem, care l-a făcut să se înconjoare de lingușitori și ‘yes-men’ care l-au izolat complet de realități. Daca vreme de două decenii cuiva i se spune că este cel mai mare geniu al omenirii, sunt șanse să înceapă să creadă. Nimeni nu mai avea curajul, se pare, în ultimul deceniu al ‘domniei’ sale să critice, să corecteze cifrele umflate care i se raportau, să se împotrivească ‘prețioaselor indicații’. Politica de returnare a datoriilor externe dovedea o crasă neînțelegere a mecanismelor economiei și finanțelor internaționale. Cel care dorea să devină ‘bancherul roșu’ al lumii, finanțatorul investițiilor țărilor în curs de dezvoltare nu pricepuse niciodată, se pare, noțiuni elementare cum ar fi fluctuațiile cursurilor valutare. Se adaugă acestor trăsături de caracter indiferența, ipocrizia, disprețul și lipsa de empatie față de poporul pe care îl vedea doar că pe o masă manevrabilă politic și economic.
‘Ce-a fost în mintea lui Ceaușescu? Chiar la întâlnirile informale, Tovarășul nu era dispus la dialog. Dar cum să îmbăiezi și să schimbi scutecele sugarilor în apartamentul de bloc? l-ar fi întrebat Ștefan Andrei, amintindu-i de politica creșterii demografice? Găsesc cetățenii soluții, avem un popor inventiv!, a pus punct Ceaușescu “lunecoasei”discuții.’ (pag. 606)
Din punct de vedere editorial, exceptând câteva mici probleme în text care vor fi ușor de corectat într-o viitoare ediție, nu am prea multe observații. De fapt am doar una, dar esențială. La 830 de pagini tipărite pe hârtie destul de groasă, cartea este pur și simplu prea mare în volum și greutate, și cere efort fizic la lectură. Poate că autoarea și editorii au dorit să evite fragmentarea în volume, precum operele Tovarășului? Nu am avut însă în niciun moment dorința să abandonez lectura, căci multe dintre capitole sunt de-a dreptul pasionante. Este vorba despre biografia omului care ne-a influențat viața celor mai mulți dintre noi în măsură egală doar părinților sau dascălilor. Ceaușescu mi-a dispărut de ceva vreme din coșmaruri, dar cartea am citit-o că pe un bun roman de ficțiune, greu de lăsat din mână, chiar dacă finalul îmi era cunoscut. Lavinia Betea are un cert talent de a scrie despre istorie în mod pasionant, atrăgându-și și păstrându-și cititorii.
Există și câteva probleme de conținut. Ici și colo s-au strecurat erori factuale, nu grave, dar care totuși merită să fie corectate în ediții următoare. Henry Kissinger era doar consilier pentru securitate națională la data vizitei lui Nixon în Romania, și nu secretar de stat, post la care avea să ajungă abia în 1973. Jacques Chirac nu era în 1975 președinte al Franței atunci când a vizitat Romania, în postul acesta avea să fie ales doar la câțiva ani după moartea lui Ceaușescu. Episodul Pârvulescu nu a avut loc la Congresul al XI-lea în 1974 ci la Congresul al XII-lea în 1979. Problematică mi s-a părut și atitudinea autoarei, de-a lungul întregii cărți, fata de opoziția din exil și mai ales față de postul de radio Europa Libera. Poate că ea face ecoul felului în care le considera Ceaușescu, dar cred că istoricul trebuie să privească echilibrat raporturile ideologice. În absența unei prese independente și cu controlul absolut al regimului asupra informației din mediile oficiale, românii au considerat Europa Liberă (și în măsură mai mică alte posturi de radio din lumea liberă) drept sursa principală de informații despre ceea ce se întâmpla nu numai în lume, dar și în propria țară. Lavinia Betea nu numai că nu acordă Europei Libere acest credit, dar prescurtează consistent REL atunci când nu scrie ‘postul american de la Munchen’ (!). Morțile suspecte ale directorilor succesivi ai postului de radio sunt menționate în treacăt, la fel și atentatul cu bombă din 1981 în care fusese implicat teroristul Carlos ‘Șacalul’. Pe plan intern nu sunt menționate protestele individuale, și nici mecanismul metastazic de informatori ai Securității, care supravegheau permanent populația și raportau la cel mai înalt nivel. Cazurile Gheorghe Ursu sau Radu Filipescu sunt trecute sub tăcere. Omisiunile acestea sunt greu de înțeles.
Este foarte greu de scris, chiar și astăzi, în mod obiectiv despre Nicolae Ceaușescu. Doctorul în psihologie Lavinia Betea nu își utilizează expertiza pentru a detecta momentul și mecanismele transformării tânărului revoluționar, fiu de țărani, în dictatorul detestat aproape unanim care fugea cu elicopterul de frica mulțimilor în decembrie 1989. Meritul ei este de a fi construit o imagine echilibrată, evitând demonizările și demontând adulările. Probabil că nu toate sursele sunt încă accesibile, iar cele care există și mărturiile directe riscă să fie poluate de subiectivism. Lavinia Betea a scris o carte importantă despre personalitatea și personajul care a condus România vreme de aproape un sfert de secol, dar nu este vorba despre o carte definitivă. Biografia lui Ceaușescu și istoria epocii sale continuă să se scrie.
‘Oslo, August 31‘ (2011), the second film by Norwegian director Joachim Trier, is inspired by a French novel written in 1931, which was also brought to screen by Louis Malle during the Nouvelle Vague period of his career. Trier, a great admirer of this cinematic current, transplanted the story to the Norwegian capital, which is the favorite setting of his films. In fact, the film opens with an almost documentary journey through the city, with urban sequences associated with the thoughts of its permanent or temporary inhabitants. The city is the background for the lives and problems of those who live in it or pass through it, but it does not play an active role. One of the characters expresses this indifferent relationship with a phrase that can be a motto of the film: ‘Society does not save those who want to self-destruct’.
The narrative structure of the film reminded me of the American TV series ‘24‘ which was very popular 15-20 years ago. Its hero, played by Kiefer Sutherland, saves the city, America or the world within 24 hours. The hero of Joachim Trier‘s film, Anders (Anders Danielsen Lie), tries to save himself in the entire interval between two sunrises, and the mission proves to be no less difficult. Anders is nearing the end of a detox cure that has lasted several years. The result of the treatment is fragile. Physically, drug and alcohol addiction seems to have gone away. Psychologically, however, the motivation that makes most people continue to live beyond crises has disappeared – professional ambition, emotions in relationships with women or friends. In addition, the world has moved forward, age is beginning to show signs, friends have established families, years of absence from the CV raise questions when he is trying to get a job. The 24 hours that Anders spent in Oslo, during which he tries to renew contacts with the world from which he was absent, confronts him with the indifference of the surrounding society, all the more so as it is dressed in the velvet gloves of Scandinavian politeness and civility.
‘Oslo, August 31’ is not a ‘feel good’ film but rather a ‘feel bad’ one – melancholic and quite depressing. It was very difficult for me to identify in any way with the hero of the film, maybe because addiction to substances, feelings like uselessness and boredom, and the morals and codes of the world of northern Europe are foreign to me. I appreciated the way ‘Oslo, August 31st‘ is filmed and the acting, especially Anders Danielsen Lie, although I also have a doubt about that. The role in this film is so similar to the one he played in ‘Reprise‘, Joachim Trier‘s debut film, that I should see another film or more in which Danielsen Lie plays something different to be convinced by the quality and depth of his talent. Joachim Trier is without a doubt a talented director, very connected to what has happened or is happening in world cinema but also very attached to the city of Oslo where the stories in all his films that I have seen so far take place. These movies fall into the category of movies that I appreciate but not of those that I love.
Am adăugat în ultima lună încă un articol în dicționarul nostru de acronime: COP. Semnificația este Conference Of Parties (conferința părților interesate), fiind vorba despre unul dintre mecanismele de control periodic ale organizației United Nations Framework Convention on Climate Change (UNFCCC – Convenția Cadru a Națiunilor Unite despre Schimbările Climatice). COP 26 a fost cea de-a 26-a întâlnire a acestui for și a avut loc la Glasgow, în Scoția, între 31 octombrie și 13 noiembrie 2021, avându-i printre alții pe președintele Biden și pe printul Charles printre participanți. Încă din timpul desfășurării conferinței, și mai ales în zilele și săptămânile care au trecut de atunci, participanții, observatorii, jurnaliștii și militanții pentru diferite cauze ecologiste și mai puțin ecologiste se întreabă și dezbat dacă aceasta conferință a fost un succes moderat sau un eșec răsunător. Să încercăm să ne lămurim împreună.
Prima reuniune la nivel înalt pe scară globală care a avut ca subiect principal schimbările climatice și rolul economiei și al societății în influențarea acestora a avut loc în 1992, la Rio de Janeiro. Tratatul semnat de 154 de state a stabilit un cadru internațional pentru soluționarea problemelor de mediu prin combaterea „interferenței umane periculoase cu sistemul climatic”, în parte prin stabilizarea concentrațiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă. El a fost urmat două acorduri cu măsuri mai concrete – Protocolul de la Kyoto, semnat în 1997, și Acordurile de la Paris, din 2015, intrate în vigoare în 2016. Tratatul stabilea responsabilități diferite pentru trei categorii de state semnatare. Aceste categorii sunt țările dezvoltate, țările dezvoltate cu responsabilități financiare speciale și țările în curs de dezvoltare. Toate țările sunt chemate să adopte politici naționale și să ia măsuri corespunzătoare privind atenuarea schimbărilor climatice, prin limitarea emisiilor antropice de gaze cu efect de seră, precum și să raporteze cu privire la măsurile adoptate cu scopul de a reveni individual sau în comun la nivelurile lor de emisii din 1990. Scopul era sintetizat în Acordurile de la Paris – limitarea încălzirii globale până la sfârșitul secolului la 1,5 grade Celsius creștere a temperaturii medii pe planeta noastră față de temperaturile dinaintea erei industriale. Problema este însă că acțiunile de până acum ale țărilor semnatare și nesemnatare nu sunt nici pe departe suficiente. Media temperaturii globale în anul 2020 indică deja o creștere au 1,1 – 1,3 grade Celsius fata de epoca pre-industrială. În fiecare deceniu, temperatura creste între 0,1 și 0,3 grade Celsius. Chiar dacă angajamentele practice asumate la Paris ar fi integral puse în aplicare, creșterea de temperatură estimată la nivelul anului 2100 ar fi de 2,7 grade Celsius (cel mai probabil) și 2,4 grade Celsius în cel mai bun caz. Cu câteva săptămâni în urmă, am descris consecințele catastrofale ale unei creșteri de peste 2 grade Celsius, care ar putea pune sub semnul întrebării supraviețuirea omenirii pe Terra.
Este vorba fără îndoială despre o situație de urgență, și participarea a fost pe măsură. În primele zile ale conferinței au participat lideri politici din câteva zeci de țări, lista incluzând Argentina, Australia, Canada, Columbia, Republica Democrată Congo, reprezentanți ai UE din cele 27 de state membre, Franța, Ghana, India, Israel, Italia, Nigeria, Scoția, Coreea de Sud, Suedia, Elveția și SUA. Au fost în total în jur de 40 de mii de participanți, de la magnații din fruntea corporațiilor globale la militanți ecologiști. Cât combustibil poluant a fost consumat pentru a-i transporta pe delegați la Glasgow și înapoi acasă? Ziariștii au numărat 118 zboruri speciale în avioane particulare, considerate a fi cel mai poluant mijloc de transport. Presa locală și de aici comunitatea informatică globală au publicat fotografii cu peisajul dezolant al râului Clyde care traversează orașul, plin de deșeuri de plastic în zilele conferinței. Lucrările conferinței erau încă în plina desfășurare când cunoscuta activistă Greta Thunberg declara într-un miting la Glasgow că summitul COP26 privind clima a fost un „eșec”. Ea îl califica drept un „festival de propagandă verde a nordului global”, spunând că sunt necesare reduceri „imediate și drastice” ale emisiilor. În ce măsură are dreptate?
Să începem cu veștile bune. Nimeni dintre participanți nu a negat gravitatea problemelor cu care se confruntă planeta și nevoia urgentă de a acționă. Statele Unite s-au întors printre participanții activi și liderii activităților globale. Țările dezvoltate și-au luat angajamentul să ofere 100 de miliarde de dolari pe an în asistență legată de climă țărilor în curs de dezvoltare până în 2020. Au fost discutate și propuse o serie de procese care păstrează șansa de a atinge scopurile propuse de acordurile de la Paris, cu condiția ca guvernele țărilor participante să găsească resursele și sprijinul intern pentru măsuri drastice. A fost lansat un apel neașteptat, și în cele din urmă unanim, pentru o reducere mai rapidă (deși nu o eliminare) a utilizării poluante a cărbunelui și pentru eliminarea subvențiilor pentru combustibilii fosili. Au fost create ‘coaliții’ ale statelor care se angajează să ia masuri concrete pentru eliminarea energiei bazate pe cărbuni, reducerea emisiilor de metan, servicii financiare ‘verzi’, protejarea pădurilor și altele. Guvernele s-au angajat să includă în planurile și bugetele naționale proiecte de reducere a emisiilor pentru deceniul următor și să le prezinte conferinței COP (COP 27) care va avea loc anul viitor la Sharm el-Sheikh, în Egipt. Fiecare țară participantă va defini contribuția națională la scăderea cantității de gaze care produc efectele de seră. Până în 2030 ar fi nevoie de o reducere intre 23 și 27 de tone a cantității de gaze poluante care vor fi eliberate în atmosferă. În cursul anului care a trecut multe țări au promis că vor deveni ‘neutre’ din punctul de vedere al emisiilor gazelor de seră până în 2050. China s-a angajat să atingă acest prag în 2060 (în prezent 60% din energia să electrică este produsa în termocentrale pe bază de cărbune), iar India, în 2070. Un alt angajament al Chinei este cel de a întocmi un plan de reducere al emisiilor de gaz metan.
Din ce în ce mai mulți experți sunt de acord că metoda taxării consumului de carbon nu este eficientă. Oricât de mult ar fi ridicate impozitele, atunci când nu există o alternativă rezonabilă economic, factorii politici și comerciali se vor uni în a continua producția de energie și a evita stagnarea sau crizele economice și mai grave. Se impune accelerarea introducerii de metode energetice alternative și a proceselor active de reducere a carbonului din atmosferă prin captare și îngropare. Trebuie acordată mai multă atenție altor gaze poluante, cum ar fi metanul și bioxidul de sulf. Se cere o evaluare atentă și holistică a impactului introducerii unor tehnologii ‘verzi’ care s-ar putea să nu fie chiar așa de eficiente ecologic cum se apreciază. Unul dintre exemplele evidente sunt autovehiculele electrice. Tehnologiile de producție ale bateriilor trebuie optimizate ecologic, ținând cont de generarea de energie pentru încărcare și de impactul asupra mediului ambiant al bateriilor consumate. De altfel, deși foarte vizibilă în marile orașe, poluarea cauzată de vehiculele acționate cu motoare cu ardere internă reprezintă doar o contribuție de 4% din poluarea globală totală. Deciziile legate de energie vor determina nu numai profilul economic viitor al statelor și regiunilor lumii, dar și felul în care va fi influențată clima planetei. Energia atomică se află într-o fază de re-evaluare după ce noile generații de reactoare au îmbunătățit sistemele de siguranță, capabile acum de a evita catastrofe cum au fost cele de la Cernobîl și Fukushima. Faptul că Franța și Germania adoptă strategii complet diferite este elocvent. Franța produce peste 70% din energia sa în reactoare atomice, în timp ce Germania plănuiește să închidă ultimele centrale nucleare în 2022.
Deci succes sau eșec? Comparat cu întâlnirile precedente se poate spune că la Glasgow s-a realizat mai mult și s-a discutat mai concret decât în anii de până în 2019 (în 2020 conferința nu a avut loc din cauza pandemiei COVID-19). Participarea a fost la nivel înalt, ceea ce se întâmplă odată la câțiva ani, deși unii dintre liderii țărilor semnificative nu au făcut deplasarea, adresând participanților mesaje de la distanță (președintele Xi al Chinei și președintele Putin al Rusiei, între alții). Se așteptă cineva ca la această conferință să fie luate toate deciziile drastice, radicale și imediate necesare redresării tendințelor alarmante de schimbări climatice? Probabil că nu, și chiar și acest scepticism spune multe. Există însă semne și procese încurajatoare. Unul dintre ele este acordul bilateral dintre SUA și China, care include angajamentul chinez de reducere a emisiilor de gaz metan, menționat mai sus. Pe lângă aspectul său concret, este pentru prima data după câțiva ani în care relațiile dintre cele două prime economii ale lumii (care sunt și cele două mai poluante țări ale planetei) au fost dominate de conflicte, că cele doua guverne se aliază și semnează un acord în care se angajează să colaboreze pentru a rezolva problemele create de schimbarea climei. Acordurile privind apărarea pădurilor și reducerea consumului global de metan au fost semnate de peste 100 de țări fiecare. Nu împărtășesc pesimismul Gretei Thunberg și nici modul nihilist, fără a propune alternative, în care este exprimat. Ceea ce s-a realizat la COP 26 este mai mult și altceva decât doar ‘bla … bla … bla’ – face parte dintr-un proces ale cărui rezultate le vom trăi cu toții împreună în viitorii ani și decenii. Dacă va fi vorba despre succes sau despre eșec, vom simți cu toții, și contribuțiile semnificative le așteptăm nu de la politicieni și nici de la militanți, ci de la oamenii de știință, inginerii, tehnologii, experții și toți cei care participă activ și efectiv la schimbările care profilează viitorul.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Reprise‘, the 2006 debut film by Norwegian director Joachim Trier, is a tribute to the directors of the French New Wave and their films. In many ways it looks like a New Wave movie made in Norway in the 2000’s. Its heroes are young intellectuals searching for their personal and artistic identity. It is filmed mostly on the streets of the metropolis that is Oslo, and even includes in the story two episodes that take place in Paris. The style of the narration is non-linear, reality is intertwined with imaginary ‘what-if’ scenes, the point of view is personal and the off-screen voices are used copiously. The problem is that ‘Reprise‘ was made about 45 years after the New Wave appeared on the screens of the world, and another 15 years have passed since then. The novelty effect is non-existent. In order to be able to capture the attention of the spectators, it is necessary to have a story and characters that will win the interest and, if possible, the affection of the spectators. From this point of view, the success is partial.
‘Reprise‘ begins with an exceptional opening scene. Two young men stand in front of a mailbox, each with a large envelope in his hands. They are excited and hesitant. They finally put the envelopes in the box. The two are Philip (Anders Danielsen Lie) and Erik (Espen Klouman Høiner), two 23-year-olds aspiring to become writers. The envelopes contain the texts of their debut books, which they hope to see published. From here, with the help of the off-screen voice, we enter the field of conditional mode. One of them may succeed and the other may not. Their sentimental ties may have diverted them from writing. Life and literature may come into conflict and the price of success may be the inability to feel or, conversely, the fear of feeling and engaging too much.
The narrative is quite twisted, storytellers alternate, and the style of ‘possible scenarios’ is a permanent challenge for viewers. The masters of the New French Wave understood the difficulty and in their best films they had the skill and maybe the luck to cast actresses and actors who won the empathy of the audiences of their time. They also simplified their stories or used classic narrative structures borrowed from the detective genre or from American movies. Joachim Trier, in this debut film, failed to follow his teachers from this point of view. He tries to say too much, which is a debutant syndrome. It is obvious that he is very familiar with the environment he describes, after all the heroes are his generational fellows. He has some great ideas, such as the mute dialogues with outside voices between lovers. The soundtrack is composed exclusively of live music, punk and metal, violent and at full volume, kind of a counterpoint to the rules of Scandinavian conversation. However, the narrative is too contorted, and from the cast only Anders Danielsen Lie as Philip and Viktoria Winge as his girlfriend Kari manages to create a credible relationship on screen. The rest of the characters are simply not interesting enough (at least that’s how they seemed to me) and their intellectual contortions and even the satire of the editorial system remain too abstract, especially since we are never told what the writers film’s heroes write. ‘Reprise‘ is the interesting debut of the talented director who was to become Joachim Trier, but the title of the chronicle of the debut book of one of the heroes, ‘Form without substance’ fits also the film.
A film appears from time to time, defying any attempt at categorization, a film so strange, absurd, disturbing but also comic and human, that a special genre must be created for it and the film declared as the head of the series. This is the case with ‘Men & Chicken‘, a movie released on screens in 2015, written and directed by Anders Thomas Jensen. It’s a film that doesn’t belong in my comfort zone, and the viewing experience was mixed for me, alternating moments when I wondered ‘what is this nonsense about?’ with moments of real cinematic fascination. This is the second film by the Danish director that I have seen in the last ten days and the fact that Jensen is one of the most original and interesting screenwriters and directors not only in Denmark but also in the whole world seems undeniable to me.
Elias (Mads Mikkelsen) and Gabriel (David Dencik) are brothers. On his deathbed, their father confesses to them that they are in fact adopted. Their biological father lives somewhere, on an isolated island with a population of 42 inhabitants. While searching for hime, they will discover a landscape worthy of horror movies, a farm full of animals and the fact that they have three more brothers. The two are already pretty weird characters, but that’s nothing compared to how their brothers look and behave. From here the film slips into an intrigue and an atmosphere that combines the absurd with the grotesque, the rude with the bizarre. Almost anything I can write here would be a spoiler, so I’ll just say that the five brothers will discover the hidden secrets of their own origins and natures together.
Anders Thomas Jensen practices a kind of humor in this film that is far from my personal taste. The film is full of extremes that can only be taken as a joke. Even if I am resistant to many of the types of effects that are current in modern horror movies, I dislike some of the stuff exposed in this film. Mads Mikkelsen is formidable and the whole team of actors is able to build a world of strange characters whose behaviors, if they follow any rules, these are totally different from the usual. The scenario holds surprises at every turn, it is impossible to predict what will happen in the next minute, especially since what is happening does not always make sense. There is a message in this film, and it is an important one, but before I got to it I had to make the effort to endure many scenes and situations that were hard to digest for me. ‘Men & Chicken‘ belongs to the category of films that I can appreciate in terms of cinematography and originality, but whose viewing require an effort for me.
‘Tout feu tout flamme‘ (1982) is one of only eight films directed in his career by Jean-Paul Rappeneau, an interesting but not very prolific French film director. This is one of his least appreciated films today, although at the time of its release on screens it enjoyed good publicity and the presence in the cast of two formidable actors: Yves Montand whose career already had gathered three decades and Isabelle Adjani at her peak, shining and beautiful. In fact, the two actors support this film and if the movie is worth seeing today it’s because of them. In their absence, we would have been left with a mediocre and not very funny movie.
The heroine of the film is Pauline Valance (Isabelle Adjani), a beautiful and brilliantly intelligent young woman, the expert assistant of the Minister of Finance. She spends her days in international conferences at the highest level, the evenings she returns home where she takes care of her two younger sisters, teenagers, and her grandmother, the owner of a Parisian building. Suddenly the father (Yves Montand) reappears in their life, many years after having left his family (his wife is apparently dead) to do dubious business with casinos in the Bahamas and Canada. We will soon find out that the exuberant and charming father returned not only because of the longing of the family, but also to seize the property, sell it and use it as a source of financing another dubious business with a casino, this time on on the shores of Lake Geneva, between France and Switzerland. How much is scam and how much is paternal feeling in the person and the actions of the character?
‘Tout feu tout flamme‘ suffers from the syndrome of films that try to attract viewers of several film genres without deciding exactly where it belongs. It’s often a recipe for failure, and that’s exactly what happens here. The film begins as a family comedy, continues as a film about father-daughter relationships, to become in its second part an action comedy with a touch of political satire. It doesn’t do very well in any of these categories. What makes the film interesting even almost 40 years after its release on screens is the charismatic presence of Yves Montand, who conquers not only the hearts of those around him on screen, but also those of the audience in the room, manages to convince both when he loves and acts melodrama, and as a bonus, he even sings. Besides him, Isabelle Adjani seems less convincing than usual, the comedy scenes in particular are thickened without much effect. Singer Alain Souchon also appears in a supporting role. He has an interesting physiognomy, but unfortunately his role was too thin. All those who miss Yves Montand, who is in this film at the age of maturity but in best physical and artistic form, must see this film. For the rest of the spectators, watching is optional.
Uneori profețiile se împlinesc. Mie mi se întâmplă destul de rar, dar iată, una dintre previziunile făcute de mine la începutul lui 2021 este pe cale să se întâmple. Scriam atunci, în primul articol al anului, că cel puțin unul dintre giganții care domină industriile tehnologiilor avansate (ceea ce numim hi-tech) ar putea trece printr-o restructurare semnificativă în cursul anului care începea. Este exact ceea ce se petrece în ultimele luni la Facebook, și sunt semne de schimbare semnificative nu numai acolo, ci și la Amazon, de exemplu. Mi-a atras atenția însă în ultimele săptămâni încă o evoluție importantă. General Electric și Facebook sunt două companii foarte diferite, care au totuși multe elemente comune. Ambele sunt companii gigantice, care s-au extins în domenii foarte diverse de activitate. General Electric este un veteran al industriei americane care a traversat două schimbări de secol de la înființare. Facebook este o firmă a secolului 21. Ambele au anunțat aproape simultan restructurări importante. Care sunt direcțiile? Ce ar avea de învățat Facebook din evoluția și experiența lui General Electric?
General Electric (GE, cum este cunoscuta în America și în lume) are 129 de ani de istorie. Actul formal de naștere a fost semnat în 1892, în orășelul Schenectady din statul New York, ca rezultat al unirii firmei locale Edison General Electric Company, a lui Thomas Edison, cu Thomas Houston Electric Company din Lynn, Massachusetts, cu sprijinul financiar al unei bănci din grupul lui J.P. Morgan. În 1896 a devenit companie publică, și a fost una din cele 12 firme americane ale căror acțiuni la bursă au format indicele Dow Jones, rămânând una dintre componentele calculului acestui index în majoritatea timpului scurs de atunci. Istoria lui General Electric a fost pentru multă vreme o istorie de expansiune pe piața americană și apoi pe cele internațională și globală, de diversificare a gamei de produse și de servicii, realizate prin achiziții, contopiri și investiții. Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea și pentru cea mai mare parte a secolului XX, General Electric a dominat piața americană și a fost un producător major pe cea internațională în domenii dintre cele mai diverse: iluminarea publică și a locuințelor, aparate casnice, receptoare, aparatură pentru studiouri și emițătoare pentru radio și televiziune, locomotive, turbine electrice, motoare pentru avioane și alte componente pentru industria aeronautică, instalații eoliene, aparatură medicală. GE a contribuit la programul nuclear american în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și la programele NASA de explorare a spațiului cosmic. Singurul domeniu în care succesul i-a ocolit a fost cel al fabricării de calculatoare, domeniu din care General Electric s-a retras. Asta se petrecea la sfârșitul secolului trecut și era probabil unul dintre semnele unor probleme majore.
Ambiția de a produce orice era legat de electricitate a dus la formarea unui uriaș conglomerat. Între 1981 și 2001 firma a fost condusă de Jack Welsh, figura legendară, considerat un geniu al organizării și administrării operațiilor. La ieșirea sa la pensie, a primit un ‘pachet de compensare’ în valoare de 417 milioane de dolari. Problemele nu au întârziat însă să iasă la suprafață imediat după plecarea lui. Trei crize financiare au zguduit economia mondială de atunci, și firmele ale căror profiluri nu erau adaptabile și ale căror structuri nu erau suficient de solide nu au rezistat sau au fost nevoite să facă schimbări semnificative. Sinergia internă, principiul care domina firmele conglomerat cum era și GE, masca în multe cazuri lipsa de rentabilitate a unora dintre fabrici, departamente sau linii de activitate. Jeff Immelt, CEO-ul ales de Welsh, care a condus firma intre 2001 și 2017, nu a avut viziunea sau curajul unor măsuri radicale. Înlocuitorul său a rezistat doar un an, și doar venirea la conducerea firmei în 2018 a lui Larry Culp a dat semnalul schimbărilor atât de necesare. Culp este primul șef executiv (CEO) adus din exterior. Valoarea de piață a lui General Electric este astăzi de 121 de miliarde de dolari, cam o cincime (ajustată pentru inflație) din maximul atins în secolul trecut, când GE era cea mai valoroasă firmă din lume (astăzi acest loc este ocupat de Apple).
Schimbările anunțate pe 9 noiembrie înseamnă pași decisivi spre simplificare prin vânzarea liniilor de business și operații mai puțin productive și restructurare, prin împărțirea lui General Electric în trei companii publice diferite și independente. Prima va fi specializată în motoare de avioane, o piață în care GE produce în prezent două treimi din motoarele care echipează avioanele liniilor aeriene civile. Cea de-a doua va produce turbine, instalații și sisteme de producție a energiei electrice, care acoperă cam o treime din piața mondială. În fine, a treia va fi specializată în domeniul aparaturii pentru sistemele medicale, furnizând cele mai moderne instalații pentru spitalele lumii. Dispar complet (mai ales prin vânzări) fabricile care produc aparatură casnică. GE renunță și la girarea operațiunilor financiare care susțineau intern întreaga structură a conglomeratului, dar și ofereau finanțări în condiții avantajoase consumatorilor. Acestea sunt lăsate pe seama băncilor.
Din multe puncte de vedere, Facebook pare o versiune în secolul XXI a lui General Electric. Cu o valoare de piață de aproape un trilion de dolari, este a șaptea cea mai valoroasă firmă din lume. La fel cum GE dorea să fie producătorul de produse electrice cât de aproape de exclusiv pentru clienții săi, Facebook și-a dezvoltat în jurul platformei sale de rețea socială aplicații care permit comunicația interumană (WhatsApp, Messenger), depozitarea informației digitale și grafice (Instagram), accesul la realitățile virtuale și extinse prin hardware video specializat (Oculus, Portal). A lansat un ‘portofel virtual’ (Novi) și studiază introducerea propriei cripto-monete (Diem). Dacă GE tindea cu un secol din urmă să fie furnizorul și punctul central de achiziționare pentru toate produsele electrice, Facebook sau Meta, cum ar trebui să învățam să o numim după anunțurile din 28 octombrie, dorește să devină furnizorul și portalul de acces pentru toate produsele și serviciile din lumea aplicațiilor digitale și a comunicațiilor pe Internet. Atrage atenția accentul sporit pus pe aplicațiile legate de casă (comunicații în familii și între familii, divertisment, jocuri, biroul virtual și aplicațiile care înlesnesc telemunca) și accentul pus pe aplicațiile și aparatele de realitate virtuală (căștile Cambria) și extinsă (Oculus Quest), care urmează să fie integrate cu conceptul de prezență (identitate confirmată și securizată, localizare geografică și în spațiul internetic). Rețineți termenul Horizon Home, care reprezintă aplicația de bază sau portalul de legătură dintre casă-locul de muncă virtual și Universul Meta (Metaverse). Aplicațiile financiare mizează, la fel ca o mare parte din restul industriei la ora actuala, pe tehnologiile blockchain.
Răspunsul consumatorilor și al analiștilor la anunțurile făcute de Mark Zuckerberg la Connect 2021 a fost mixt. Consensul sugerează că este vorba despre o lărgire a sferei aplicațiilor care folosește tehnologii software noi dar verificate, evitând o schimbare radicală de arhitectură și păstrându-i pe actualii utilizatori în spațiul lor familiar și cu interfețele de utilizator cu care erau obișnuiți. Vectorii de creștere identificați de Zuckerberg par a se afla în spațiul aplicațiilor casnice și al telemuncii, plus o interesantă intrare în domeniul aplicațiilor vehiculare prin intermediul ochelarilor inteligenți, anunțați în cooperare cu Ray-Ban și BMW. În aceste domenii, concurență va fi însă acerbă, căci firme ca Microsoft și Amazon se afla aici de câțiva ani buni. Va fi evitată o ciocnire competitivă directă sau se va ajunde la o formă sau alta de alianțe și integrări? Rămâne de văzut. Alți analiști și mai ales competitori au fost mai puțin diplomați afirmând că Facebook reîmpachetează aplicații într-un concept integrativ existent deja, pretinzând că ar fi vorba despre ceva inovator. Problema principală este însă cea legată de încrederea sau mai bine zis susceptibilitatea consumatorilor fata de o firmă care a dovedit în numeroase rânduri că are probleme și în păstrarea informației utilizatorilor, și în folosirea ei în scopul optimizării comerciale. Nu se poate spune că Facebook nu a depus eforturi în aceste direcții, de la moderarea și filtrarea traficului considerat nociv (cu aplicații AI și cu 40 de mii de angajați în echipe de supraveghetori) și înființarea unui sistem independent de apel al deciziilor pentru Facebook până la cele 5 miliarde de dolari pe care firma i-a investit în acest an în securizarea informației. Consumatorii și forurile regulatorii au devenit însă din ce în ce mai sceptici. Dezvăluirile lui Frances Augen, o fostă salariată a firmei, în documente publicate de Wall Street Journal și în comisiile Congresului American, au întărit percepția unei firme care pune interesul comercial înaintea protecției informației despre cei care folosesc aplicațiile sau care aparține acestora. Unii comentatori au început să-și pună întrebarea dacă problema nu este chiar Mark Zuckerberg însuși, a cărui imagine publică este compromisă și orice măsuri ar anunța sau despre care se știe că sunt luate sub îndrumarea lui sunt privite cu suspiciune. Mark însă nu pare că are nicio intenție să se retragă. Evoluția de la Facebook la Meta oferă însă oportunitatea unei repoziționări.
Ce putem învăța punând alături cele două cazuri? Schimbările și restructurarea companiei General Electric au ca scop continuarea liniilor principale de producție în domenii esențiale în secolul XXI, în care firma și-a demonstrat expertiza și în care domină piețele. Desigur, doar viitorul va spune cât de inspirate au fost aceste decizii. În cazul lui Facebook, anunțul Meta pare destul de asemănător celui făcut în 2015 de Google, care a creat firma ‘umbrelă’ Alphabet și organizații paralele pentru tehnologiile noi și pentru cercetare. Schimbarea nu este structurală, fiind vorba despre o evoluție, și nu o revoluție. GE pare să fi învățat că este nevoie de o reducere a dispersării și de focalizarea eforturilor pe liniile principale de expertiză. Facebook se consideră încă în faza de expansiune. Ambele companii evoluează spre structuri mai descentralizate. Și în cazul lui General Electric și în cazul lui Facebook este vorba despre depășirea unor crize în evoluțiile unor mari firme americane, care la anumite momente în timp au încercat să producă aproape totul, pentru cât mai mulți consumatori. Ambele încearcă să analizeze problemele, să identifice cauzele lor structurale și să facă schimbările necesare pentru a se adapta realităților și evoluțiilor economice și tehnologice. În ce măsură vor reuși? Vom urmări și vom relata.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
