În pragul schimbării anilor să încercăm din nou riscantul și provocatorul exercițiu intelectual de a anticipa ceea ce se va întâmpla în anul care începe, în domeniile care îi interesează pe cititorii rubricii CHANGE.WORLD. Care sunt ramurile cercetării științifice și proiectării tehnologice care vor crea știri pe primele pagini ale ziarelor sau în deschiderea buletinelor de știri în 2022? Ce evenimente politice vor influența industriile avansate? Cum vor fi afectate viețile noastre de zi cu zi, ca urmare a progreselor sau dificultăților din proiectele științifice? Va fi 2022 un an mai bun decât cei care l-au precedat?
Speram că 2021 va fi ultimul an al pandemiei, dar acum nu mai putem face un asemenea pronostic nici măcar în legătură cu anul care începe. Ne place sau nu, sigur este doar că 2022 va fi al treilea an al pandemiei. Eradicarea completă pare îndepărtată și nu este sigur că va fi posibilă. Putem spera că în acest an vom asista la o stabilizare a situației epidemiologice mondiale și la o reducere considerabilă a ratei de fatalități, în condițiile în care – cu toate impedimentele și în pofida protestelor anti-vaccin – va crește în toată lumea rata de vaccinare, și vor fi găsite tratamente eficiente care să reducă incidența cazurilor grave. Trecerea de la faza de pandemie la cea de endemie este, în opinia mea, scenariul pozitiv posibil al anului 2022. Odată cu acestea vor continua să se facă simțite și să se accentueze efectele macro-economice ale anilor Corona. Modul de lucru de acasă sau hibrid va continua să fie preferat în domeniile în care este posibil și această situație se va permanentiza. Sediile firmelor mari și mici vor trece în mare parte să lucreze în mod de lucru fluctuant, în care salariații nu mai au un loc fix (‘biroul lor’), ci sunt prezenți fizic numai pentru activități specifice. Consecințele acestor schimbări se vor vedea și în domeniul imobiliar (spații devenite disponibile în centrele orașelor sau în zonele industriale) și în domeniul transporturilor (mai puține deplasări pe șosele) sau al serviciilor (livrările culinare se deplasează de la birou spre casele celor care lucrează de la distanță).
Politica va continua să influențeze în mod determinant, și nu întotdeauna în bine, cercetarea științifică și industriile tehnologiilor avansate. Mai mulți bani investiți în sănătate și într-o nișă îngustă a biotehnologiei înseamnă mai puține fonduri pentru cercetarea fundamentală, pentru alte aplicații ale geneticii, pentru găsirea unor tratamente ale celorlalte boli care afectează omenirea. La aceasta se adaugă noua cursă a înarmărilor, care face ca multe investiții să fie dirijate spre sectorul militar. Se creează o încetinire a investițiilor în domenii diverse, care va avea influențe în acest an și în anii viitori. Pe plan geopolitic, ochii tuturor sunt îndreptați spre China. 2022 este anul în care cea de-a doua putere economică mondială va consolida și permanentiza regimul politic condus de președintele Xi Jinping. Controlul ideologic se extinde și în marile companii care aparțin domeniului tehnologic, cele care au fost motorul economiei chineze în ultimele 3-4 decenii. Unele dintre ele au ajuns să aibă dimensiuni și influențe globale, dar tendința în China pare să fie spre o planificare și control strict și central din punct de vedere regulator. China pare să se închidă din multe puncte de vedere, și piața internă – uriașă – devine inaccesibilă concurenței. Efectele negative nu cred că vor întârzia. Lumea economică și politică evoluează spre un bipolarism similar celui din perioada războiului rece, comentatorii și politologii chiar vorbesc despre ‘noul război rece’. Multe dintre lanțurile de aprovizionare globale vor fi înlocuite de lanțuri de aprovizionare locale sau bazate pe apartenență la ‘blocul chinez’ sau la ‘blocul american’. Impactul va fi tehnologic, dar el riscă și să încetinească standardizarea și acordurile tehnice internaționale în domenii diferite, de la telecomunicațiile 5G la orbitele vehiculelor spațiale. O înăsprire a măsurilor regulatorii se întâmplă și în alte părți ale lumii. În Statele Unite, la conducerea unora dintre agențiile federale, cum este Federal Communications Commission (FCC), au fost numiți înalți funcționari cu o clară agendă anti-trust. Nu va fi un an ușor pentru giganții Meta (fostul Facebook), Amazon, Google, Microsoft și Apple – nici în Statele Unite și nici în Europa, unde acțiunile anti-trust sunt amplificate de dorința de a încuraja activitățile companiilor europene. O efervescență crescută se înregistrează și cred că se va amplifica în zona asiatică din afara Chinei. Țări precum India, Japonia, Taiwan, Coreea de Sud și Singapore sunt locurile unde mă aștept să prolifereze inițiativele tehnologice și investițiile financiare care să le susțină. Există talente, există piețe destul de extinse cu cerințe specifice, și există un spațiu de afaceri creat tocmai de frânele puse intern de guvernul chinez și reticența acestor țări față de condițiile politice și economice impuse de partenerii chinezi.
Care sunt tehnologiile IT și de comunicații care vor fi interesant de urmărit în acest an? Rezolvarea crizei producției de semiconductoare va începe să fie simțită, în cel mai bun caz, în a doua jumătate a lui 2022. Până atunci, producția din industria automobilelor sau noile instalații de rețele 5G vor continua să înregistreze și să acumuleze întârzieri. Criptografia și tehnologiile ‘blockchain’ vor continua să fie ‘pe val’ și introducerea criptomonedelor va fi evaluata de bănci naționale, de marile instituții financiare și de corporații care doresc să intre în domeniul financiar. Covid-19 a creat o dependență de tehnologie în întreaga lume și a înregistrat o creștere a atacurilor cibernetice, făcând securitatea cibernetică mai importantă că niciodată, dar folosirea tehnicilor criptografice nu vine gratuit. Principala frână în acest domeniu este consumul de energie necesitat de securitatea cibernetică, de generarea de criptomonede și de verificarea integrității tranzacțiilor. Vom auzi vorbindu-se din ce în ce mai mult despre această problemă, și până când nu vor apărea soluții rezonabile care să reducă risipa energetica, cred că nu se poate vorbi despre o generalizare a acestor tehnologii. Sunt pesimist și în legătură cu succesul ‘universurilor informatice’ propuse de giganții IT, și în special de Meta/Facebook. Personal, cred că încercarea acestora de a deveni furnizorul exclusiv al unor servicii diverse, de la transferul de mesaje la operații financiare, de la divertisment la aprovizionarea cu produse alimentare este un pas prea departe și pentru firma care le oferă, și pentru consumatori. Vom primi vești despre dezvoltarea rețelelor neurale, care emulează legăturile neuronale și funcționarea creierului omenesc, cu aplicații în noua generație de dispozitive electronice (‘chip’-uri) și în programe de software care scriu software. În fine, inteligența artificială va continua să facă progrese semnificative, dar rezultatele acestora nu vor fi imediate și spectaculoase. Algoritmii AI vor fi implicați în recomandările de investiții financiare sau în detectarea și anticiparea mutațiilor genetice ale virusurilor, însă roboții personali nu vor deveni produse de larg consum în 2022 și probabil nici în anii următori.
După un an 2021 aglomerat, cu câteva salturi revoluționare în explorarea spațială, anul 2022 va continua această tendință de accelerare a activității în Cosmos. Ochii experților vor fi îndreptați spre telescopul spațial James Webb și sonda spațială Juno a lui NASA, care se va apropia de Europa, satelitul lui Jupiter. Nava spațială Artemis și Space Launch System, noua rachetă ‘grea’ a lui NASA, vor primi botezul spațiului tot în acest an, acestea fiind două dintre componentele fundamentale ale programului de revenire pe Lună a astronauților americani, ceea ce constituie o stație intermediară a misiunilor spre Marte. Programul spațial chinez va continua și el să progreseze spectaculos, și construcția stației spațiale Tiangong va fi terminată, posibil, în cinstea congresului partidului comunist din acest an. Rusia încearcă și ea să-și facă din ce în ce mai vizibilă prezența în spațiu, cu activități de turism cosmic, cosmonauți pe stația internațională și servicii de transport spre aceasta, și cu un transportor automat care va pune pe Marte un vehicul (rover) pentru explorarea planetei în cadrul programului european ExoMars. Programele SpaceX vor deveni mijloacele de transport preferențiale americane spre Stația Spațială Internațională, iar tehnologia rachetelor modulare și reutilizabile al cărei pionier și campion este firma lui Elon Musk va continua să se extindă. Programul european Ariadne și cel al lui Blue Origin (compania lui Jeff Bezos) cu racheta New Glenn sunt concurenții despre care vom auzi multe în acest an. Va merita să urmărim și misiunile NASA care vor explora asteroizii dintre Marte și Jupiter și va experimenta o ‘ciocnire cosmica’ pentru a verifica viabilitatea sistemelor de prevenire a ciocnirii asteroizilor cu planeta noastră în viitor. În fine, Blue Origin și Virgin Galactic speră să facă progrese vizibile în 2022 spre stabilirea unor programe regulate inclusiv orare ale zborurilor de turism cosmic.
Am fost martori în ultimii ani ai unor atacuri virulente ale inamicilor științei împotriva programelor de cercetare, a tehnologiilor avansate, a firmelor și a oamenilor care lucrează în aceste domenii. În epoca adevărurilor alternative și a relativismelor ideologice, interpretările ad-literam ale cărților religioase sau teoriile conspirative sunt propuse ca alternative viabile ale cunoașterii și educației științifice. Tehno-scepticismul sub diversele sale forme, fobia și invidia față de inginerii și cercetătorii care au revoluționat modul de comunicare și acces la informație în ultima jumătate de secol se întâlnesc cu ignoranța rezultată din lipsa unei educații științifice de bază și cu propaganda cercurilor politice extremiste. Rog să nu interpretați greșit. Orice idee științifică poate și trebuie să fie supusă dezbaterii, și consecințele economice, sociale, ecologice, morale ale progreselor tehnologice trebuie evaluate cu atenție. Aceste dezbateri trebuie să aibă loc însă în cunoștință de cauză, între oameni educați, informați și, mai ales, de bună credință. Manipulările politice sau mercantile și teoriile conspirative trebuie identificate, combătute și eliminate din dialogul public despre știință. Rubrica CHANGE.WORLD va continua să informeze și să ofere spre dezbatere subiectele cele mai interesante și mai relevante din aceste domenii.
Urez tuturor cititorilor rubricii Un An 2022 Minunat!
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
At the end of ‘Le bon plaisir‘ (1984), the film directed by Francis Girod, before the credits, a routine disclaimer is displayed stating that the story and the characters are imaginary. In fact, the relationship between this film and reality is much more complicated and interesting. ‘Le bon plaisir‘ is the screenplay of the novel of the same name published a year before Francoise Giroud, who also wrote the screenplay. These were the first years of Francois Mitterrand’s tenure as the first socialist politician to become president of France. Françoise Giroud, a well-known journalist and writer, editor of ‘Elle’ magazine, co-founder and editor of ‘L’Express’, was a former Minister of Culture in the center-right governments that preceded the Mitterrand era. It was rumored that the new president had a daughter from a secret relationship outside of marriage. ‘Le bon plaisir‘ is about a French president who has a child from a secret relationship, out of wedlock. Were the book and the movie inspired by these rumors? Worse perhaps, politically tendencious? Or was it just a coincidence? Or one of those cases where reality immitates fiction? The fact is that a decade later, in 1994, President Mitterrand’s extramarital affair was revealed. His daughter was 20 years old, so in 1984 she had been exactly the same age as the child in the movie.
The story in ‘Le bon plaisir‘ revolves around a lost letter that triggers a political-sentimental intrigue. The beautiful and elegant Claire (Catherine Deneuve), designer and owner of an elegant apartment in Paris, is robbed of her bag in the street. In the stolen purse there is a letter from her ex-boyfriend who is none other than the President of the Republic, a letter containing a secret that may compromise the career and presidency of the politician. Soon, the interior minister, the secret services, the scandalous press will rush into Claire’s life to reveal or protect, at any cost, the secret.
The film begins and develops in its first half as a political thriller, then seems to take the path of a political and ‘good feeling’ family comedy to end in political drama. The first part seemed to me the best, the story is well written, and the action kept me alert. The comedy part, on the other hand, is too diluted, except for the ridicule thrown at the pompous French republic in which the presidents live in the palaces of dethroned and beheaded kings and adopt their lifestyle. The ending is too short and abrupt to have the desired impact. Catherine Deneuve is beautiful and luminous, in this again it is impossible again not to fall in love with her. Jean-Louis Trintignant struggles with a character which is too schematic, a too dislikable president to be truly detested and who reveals nothing of the reasons why he could have been loved or adored by those around him, let alone elected president of France. Michel Serrault, on the other hand, is excelling in his more consistent role as a devoted interior minister. Also starring are Michel Auclair in an interesting and ambiguous role of a mysterious and highly connected editor and Hippolyte Girardot as the young man who triggers the whole story with a theft in order to satisfy the whim of a girlfriend who has left him in the meantime. ‘Le bon plaisir‘ is a watchable movie even today, an entertainment film that satisfactorily passes the 37-year-old exam (well, except for the phones), but it is also one of those cases where the story around the film is more interesting than the movie itself.
Printre efectele secundare ale pandemiei COVID-19 se numără faptul că unii dintre noi au găsit răgazul de a se dedica unor ocupații și pasiuni pe care altfel, în vâltoarea vieții, le amânaseră sau poate chiar le ignoraseră până acum. Printre cei pentru care hobby-ul adus la suprafață de pandemie este scrisul se numără și scriitorul israelian de limba română Raul Ancel. Am scris deja despre primele sale cărți apărute cu ceva mai mult de un an în urmă. Raul nu s-a oprit, dimpotrivă, pare să-și fi stabilit un ritm regulat și intens de apariții pentru cărțile sale, și la sfârșitul celui de-al doilea an de activitate editorială are deja în bibliografie, daca nu greșesc, zece cărți publicate. Formula este deja familiară. Cărțile lui apar în tandem, sunt volume în jur de 150 de pagini, au în general o temă centrală, dar sunt toate culegeri de schițe, poeme, povestiri, cugetări, memorialistică. Pe lângă tema centrală a volumului revin câteva subiecte recurente: problemele identitare legate de traseul propriu în viață, amintiri și nostalgie față de Fălti – Fălticenii copilăriei reconstruiți din memorie și din dragoste -, iubirea și îndrăgostiții, uimirea mai mult sau mai puțin ingenuă față de fenomenele lumii contemporane. Raul Ancel își prezintă și promovează cărțile prin intermediul Internetului fiind prezent și activ pe portaluri culturale, reviste virtuale, și rețelele sociale. Și-a câștigat un public care crește numeric, atât în rândurile cititorilor de limba română din Israel, ale foștilor concetățeni din Fălti, Iași sau București, și ale prietenilor virtuali din toată lumea.
‘Un fel de religie’ a apărut în prima jumătate a anului 2021. Nu este menționat în volum numele vreunei edituri, ceea ce mă face să bănuiesc că este publicat pe spezele proprii și editat cu ajutorul unor prieteni entuziaști. Este un volum mic și elegant, care are o tema centrală care mi-a captat atenția de la început – China -, o tema secundară la fel de incitantă – religiile, oamenii care le practică, și coexistența lor -, și în plus obișnuitul amestec de schițe cu teme aparent disparate. Tocmai aici am găsit câteva texte care mi-au plăcut în mod deosebit: ‘Clasa 1’ – o delicată relatare din perspectiva copilului, ‘Acea – Acel’ – o sensibila schiță de dragoste, ‘Așteptări’ – un poem despre trecerea prin vârste scris sub forma de amintiri încrucișate scrise de ‘Ea’ și de ‘El’, și frumosul mini-eseu ‘Prietenie – filozofie de 3 bani’.
Textul care dă numele cărții abordează tema religiilor. Este vorba despre trei episoade care se petrec în trei zone diferite ale lumii în trei momente de timp disparate. Prima secvență pe care o relatează se petrece la Fălti, într-o noapte de Paști. Paradoxal, abia atunci este băiatul evreu de 10-11 ani martor la prima procesiune religioasa din viața sa:
‘Lumea se aduna, venind tăcută, câte unu sau doi sau în grupuri mici, căutându-și repede și cu nerăbdare cel mai bun loc în apropierea bisericii. Erau câteva sute de oameni. Era în plina dictatură comunistă. … Dar credința îi făcea pe oameni gata să înfrunte posibilele șicane ale regimului … Noaptea coborâse peste târg … Nimănui nu-i păsa de frigul ce devenise mai înțepător … Deodată din biserică s-a auzit o voce puternica cântând, vocea preotului. Oamenii de afară repetau parcă spusele lui. Strada era prost luminată. Șușotiri de credință se urcau spre ceruri. …
Eu eram complet cuprins de freamătul străzii, străpuns de credința lor, a oamenilor din jurul meu. Atunci prima dată mi-am dat seama că o religie, oricare ar fi ea, nu trebuie judecată, trebuie doar înțeleasă, acceptata prin enoriașii ei …’ (pag.14-15)
Toate cele trei episoade demonstrează deschiderea și înțelegerea față de cei care cred, refuzul de a judeca sau categorisi, acceptarea modurilor diferite de a gândi și simți. Sentimente firești, dar atât de greu de găsit, uneori, în lumea de azi.
Mai mult de jumătate din carte este dedicată Chinei. Acest grupaj ar putea aparține genului jurnalelor de călătorie. Este vorba despre o întâlnire pe etape. Până la un punct experiențele mele cu China au fost similare cu cele ale lui Raul. Am cunoscut întâi civilizația chineză într-o călătorie profesională la Hong Kong, orașul care până acum câțiva ani era încă un stat-oraș aproape independent, cu oameni bucurându-se de majoritatea binefacerilor democrației, dar având sentimentul că timpul libertății se scurta iremediabil, până la momentul în care China comunistă avea să-și extindă controlul total. După întâlnirea cu ‘China capitalistă’ a urmat contactul cu ‘China – mainland’ adică cea mai mare parte a Chinei continentale, în care sistemul economic capitalist se combina cu sistemul politic comunist. Primul contact al lui Raul Ancel este cu capitala Beijing. Spre deosebire de mine, Raul a avut ocazia să călătorească și în alte zone ale Chinei însoțit de ghidul sau pe nume Chin. Lectura acestor relatări a fost deci cu atât mai interesantă pentru mine. Am putut compara ‘notițele’ legate de Hong Kong și Beijing, am aflat multe lucruri noi despre restul Chinei continentale. Sentimentele și concluziile au fost, cred, foarte asemănătoare.
Raul Ancel nu este prea aventuros și nici prea curios atunci când este vorba despre aspectele culinare, de exemplu, ale Chinei. Este poate vina ghidului său care nu l-a introdus în acest univers, divers și plin de culoare, mirosuri și gusturi care pot fi paradiziace sau șocante, niciodată aceleași și niciodată plictisitoare ale diferitelor școli culinare din China. Nici măcar ceaiul chinezesc cu miile sale nuanțe și arome nu este curios să-l exploreze. În schimb este impresionat, și nu ai cum să nu fii ca vizitator, de ritmurile frenetice și de dimensiunile industrializării și schimbărilor de peisaj făcute de mâna omului.
‘Urmau apoi colace de șosele pe 4-5 nivele, ce te făceau să te simți zburând printre înalții zgârie-nori de citeva sute de metri. Tăind aerul pe la etajul 10-15 al coloșilor de beton și sticlă, simțeai că-i poți atinge cu mâna … Trenuri rapide tăiau noaptea ca pe o săgeată arzândă ca apoi peste câteva secunde să dispară în noapte … Mallurile uriașe frumos luminate cu lumini în zeci de culori, în continuă schimbare te îmbiau să vii să cumperi ceva. … Hoteluri înalte cu forme curioase te făceau să te simți pe rând, la New York, Chicago, sau San Francisco …’ (pag. 59)
Spre deosebire de mulți alti turiști însă, Raul nu a căzut pradă propagandei, și a sesizat și descris uriașul preț uman pe care conducătorii Chinei, stăpânii ‘deciziilor’ îl impun populației, fară drept de protest sau discuție. Iată un dialog intre autor și ghidul său care captează în mod elocvent esența dictaturii pe fond confucianist și miezul diferențelor de atitudine:
”Stiu ce se spune despre futongs-uri’ mi-a replicat Chin, ‘e adevărat, a fost luată o decizie, vechii locuitori au fost urcați în trenuri și duși fiecare la o altă destinație. Dar să nu uităm că au primit un preaviz de o lună să părăsească locul … Și să nu uităm că la destinație, își puteau face meseria, fiecare meseria lui … Destinația fiind aleasă după meserie …’
‘Putem merge și vedea un fericit din ăștia care într-o lună și-a luat familia și a continuat nestingherit să-și practice meseria unde l-a oprit trenul?…’ întreb desi știam răspunsul.
A trecut un minut până când a venit răspunsul lui Chin …
‘Astea sunt genul de decizii ce se iau la noi. Numai cineva care știe totul despre necesitățile tuturor, posibilitățile tuturor și capacitatea fiecăruia poate lua astfel de decizii. Dar noi nu le comentăm. Noi suntem siguri că e cea mai bună decizie posibilă. Desigur că nu putem vizita așa o persoană, nimeni nu știe unde se află ea acum!’
‘Tu consideri că e normal ca altcineva să ia astfel de decizii pentru tine?’ îl întreb eu.
‘Fiecare cetățean trăiește două trei decizii din astea în timpul vieții, poate chiar mai multe. Câteodată sunt grele pentru el, dar folositoare pentru majoritate. Suntem un popor mare, avem o țară mare, fară o jertfă mică a fiecăruia nu se poate.” (pag. 66-67)
Nu sunt sigur că Chin este un personaj real, și dacă este, numele său poate nu este Chin. Cei care am călătorit în China și alte țări totalitare am avut ocazia să întâlnim astfel de personaje, și poate am reușit, precum Raul Ancel, să le spargem platoșa de frică și de propagandă. Rezultatele unor destăinuiri sincere sunt însă uneori surprinzătoare:
‘Spune-mi, tu, cu tot patriotismul tău ai fi dispus să pleci mâine în America, de exemplu?…’ îl întreb.
‘Mâine? Și acum aș pleca în America sau în Israel, aș pleca și astăzi, fără nici un regret. Să fiu liber asta e un vis pentru mine … Orice om visează libertatea … Da, dar acolo fiind m-ar bucura nespus de fiecare kilometru nou reconstruit al zidului, chiar dacă aș ști că au murit acolo 1000 de oameni la construirea lui!’ Doamne, să-i mai înțelegi pe chinezii ăștia. Chinezii ăștia sunt chineză pentru mine!’ (pag. 88)
Cu umor și cu discreție, fară a moraliza și fară a predica, Raul Ancel ne lasă să înțelegem care este opinia sa, și aceasta este clară și lipsita de ambiguități. Când Chin pune întrebarea reciprocă (‘Dar voi, evreii, sunteți patrioți?’) răspunsul nu vine direct ci prin intermediul unui alt personaj, poate real, poate imaginar (Yoni). Răspunsul nu este simplu, dar și în acest caz, este lipsit de echivoc.
Raul a ajuns, deci, în părți din China unde eu nu am fost și posibil nu voi ajunge vreodată. A suit la peste cinci mii de metri în Himalaya și a vizitat peisajele unice din zona GuanShi. Aici se poate întrevedea și expresivitatea originală a descrierii naturii în formele sale exotice, departe de cele pe care le cunoaștem în spațiul nostru european sau mediteranean:
‘Un gheb în definiția mea, este o formație geologica, o colină sau un deal.Numai că spre marea deosebire de acestea, are baza mai mica sau egală cu vârful. De aproape, tu fiind parte din el, ai senzația că ești pe un deal sfidând împrejurimile, din depărtare văzându-l proiectat pe ceruri, cu nori agățați de jur în jur, realizezi grandoarea lui. Apare ca buzduganul lui Gargantua, de câteva sute de metri înălțime, înfipt adânc cu coada în pământ. Cu partea de sus a buzduganului ca și pe coadă, depinde de mărimea ghebei, pot fi statui mărețe sau grădini tropicale ca în cazul ghebei Corcovado din Rio, pot fi mănăstiri și centre comerciale ca la Meteora în Grecia, dar poate fi și centrul unui orășel chinezesc, ca în cazul Guiilinului…’ (pag.117-118)
Raul Ancel are talent, are sete de comunicare, și acum pare să aibă la dispoziție și timpul și mijloacele pentru a-și pune pe hârtie și a-și publica gândurile în format de cărți. El își antrenează cititorii într-o aventură interesantă și nu lipsită de surprize. O aventură care continuă.
We can look at ‘La petite voleuse‘ (1988) in several ways. First of all, the film contains a few landmarks worth being studied in film schools: the last screenplay written by François Truffaut before his death in 1984, entrusted when the director realized that he would no longer have the strength and time to make the film to his friend Claude Berri, who produced the film but commissioned Claude Miller to direct it. Truffaut, Berri, Miller left us together with almost their entire generation, but very present is Charlotte Gainsbourg, who at the age of 17 played in ‘La petite voleuse‘ her first great role. Then this is a film about an almost lost generation, that of the French whose childhood, adolescence and life were diverted from the natural trajectories by war. Finally, it is a film that looks back with lucidity and a little anger from 1988, the year of its realization, to 1950, the year in which the story takes place.
‘La petite voleuse‘ opens with three scenes that seem to belong to a Truffaut movie or are a reverence for the beloved master and friend. A case of stealing takes place in a high school class. The heroine of the film, Janine (Charlotte Gainsbourg), is immediately identified by the camera as the main suspect. We then see her changing her student uniform into the clothes of a grown-up woman. An anthological frame, also present on the movie poster, shows her putting on high-heeled shoes. Going out in the city, her first stop is in front of a cinema hall. She looks at the languid photos of an American star. The quote from ‘Les 400 coups‘ is obvious. Janine, by the way, is Antoine’s female alter-ego, the hero of the film that launched Truffaut’‘s career. They should both have been the heroes of ‘Les 400 coups‘. To simplify the plot, Truffaut had taken her out of the story, later writing a separate script about her, a film whose filming was delayed her until his passing away. His friends and disciples took over the script and turned ‘La petite voleusee’ from a generational film into a combination of the genre of the female coming to age movies (I was wondering what would the film have looked like if it was directed by Agnes Varda?) and from time to time of a gangsters road movie like ‘Bonnie and Clyde‘. Here, too, is the closure of a cycle, for the filmmakers of the legendary American film had also been influenced by the films of the New French Wave. Many of the key scenes take place in the movie theater, which for Truffaut was the center of the universe.
Charlotte Gainsbourg is incredibly young but also incredibly Charlotte Gainsbourg, as we know her growing and evolving artistically in the over 30 years since the film was made. Janine is a rebellious and disoriented girl, looking to make her place among the adults and longing for love, fighting with the world around her through thefts but also with her imagination. A character hard to forget for those who see the movie. Charlotte Gainsbourg is surrounded by a team of good and well-distributed actors, who are all eclipsed by her performance. The reconstruction of the atmosphere of France in the first decade after the war is accurate and credible, excellently marked by the sequences of filmed news reels that put the actions and feelings of the heroes in the context of the time. The only thing we could blame the filmmakers for is the repetition of some ideas in different scenes, which leaves a feeling of rhetorical insistence.Berri and Miller practically gave up their own initiatives and relied on the talent of Charlotte Gainsbourg and the development of ideas from François Truffaut‘s script. In a way, ‘La petite voleuse‘ can be considered Truffaut‘s last film.
A venit ora bilanțurilor anuale. 2021 a fost unul dintre cei mai interesanți și mai complecși ani pe care mi-i amintesc. Este momentul să trecem în revistă cele mai importante evenimente și tendințe din sfera științei și tehnologiilor avansate care constituie subiectul articolelor rubricii CHANGE.WORLD. 2021 a fost un an ‘interesant’ nu numai în sensul blestemului chinezesc, ci și un an al unor realizări excepționale, al unor salturi calitative în domenii diverse, al unor schimbări radicale de perspective. Multe dintre aceste evenimente și tendințe noi sunt legate de pandemia COVID-19, dar nu toate și nu în mod exclusiv.
Să dam totuși Coronei ceea ce este al ei, căci această boală a fost factorul dominant care a influențat viețile tuturor locuitorilor planetei în acest an, inclusiv economia și cercetarea științifică și tehnologică. Începutul acestui an corespundea cu începutul campaniei de vaccinare și speram că 2021 va fi anul în care Corona va fi înfrântă. Aceste aprecieri s-au dovedit a fi optimiste și, de-a lungul celor 12 luni care au trecut, am aflat cu toții că vaccinarea nu va eradica boala, cel puțin nu pe termen scurt și câtă vreme există decalaje semnificative între țările dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate în ceea ce privește rata vaccinărilor. Am fost, de asemenea, mulți dintre noi surprinși de virulența și amploarea mișcărilor anti-vaccin, și de procentajul ridicat din populație, chiar și în tarile avansate, care a ales să nu se vaccineze. Este un semnal de alarmă care indică neîncrederea unei mari părți a cetățenilor față de politicieni, dar și față de autoritățile științifice și medicale sau față de știință în general, într-o lume în care Internetul aduce pe ecranele mici și mari ale tuturor teorii ‘alternative’ și conspirative în legătură cu orice. Am aflat în acest an că va trebui să ne adaptăm și să coexistăm cu Corona, și că nu știm încă dacă pandemia se va transforma în endemie. Realizările experților în biologie și industria farmaceutică au fost excepționale, atât în domeniul vaccinurilor, cât și al tratamentelor bolii, dar felul în care marile întreprinderi farmaceutice în cooperare cu guvernele lumii au gestionat producția și distribuirea de vaccinuri a generat multe discuții și a amplificat suspiciunile. În loc de colaborare am fost martorii unui fenomen de naționalism tehnologic și medical, în care fiecare țară și conducătorii ei au acționat doar în interesul propriilor cetățeni, uneori mânați de considerente electorale și de alte politici interne, cu tactici pe termen scurt, în absența unei strategii globale de combatere a pandemiei.
Efectele secundare ale pandemiei au fost resimțite în toate domeniile economice. 2021 a fost martor a două ‘valuri’ suplimentare ale pandemiei și cu această ocazie am aflat cu toții despre tulpinile și mutațiile genetice ale virusului și am început să ne reamintim literele alfabetului grecesc. Guvernele și investitorii privați au deplasat o parte din finanțarea științifică spre industria medicală și efectele pozitive sunt spectaculoase. Mai puțin vizibile sunt efectele negative și faptul că fondurile multor programe de cercetare fundamentală au fost reduse până la a fi sistate. Poate că era inevitabil, dar efectele pe termen lung se vor simți, mai devreme sau mai târziu. Perioadele lungi de izolare au dus la o schimbare a metodelor de lucru în companiile mai mari și mai mici, în lumea avansată tehnologic, și nu numai în ea. A fost demonstrată viabilitatea metodelor distribuite, a lucrului de acasă, a întâlnirilor virtuale. Au fost folosite pe scară largă tehnologiile și aplicațiile existente, unele au fost extinse, au apărut altele noi. Revenirea la sedii și birouri a început treptat, a fost parțială, și încetinită de valurile Delta și Omicron. Multe companii au adoptat un mod de lucru hibrid, în care salariații vin în birouri fizice doar atunci când o cer prioritățile comerciale sau fluxurile operative. Chiar și multe dintre întâlnirile ‘summit’ ale politicienilor au devenit virtuale. Ședințele marilor foruri de standardizare tehnică (Internet Engineering Task Force – IETF, Institute of Electrical and Electronics Engineers – IEEE) au avut loc în 2021 virtual, ca și în 2020. Tendințe interesante și surprinzătoare se manifestă și pe piața de muncă. Oferta depășește cererea în unele domenii de activitate, mai ales în cele legate de industriile software. O parte dintre salariați a prins gustul muncii de acasă și s-a obișnuit cu programele de lucru și de viață în care pot petrece mai mult timp cu familia și se deplasează fizic mai puțin sau deloc. Ei sunt cei care cer acum condiții de lucru în această direcție, și doar sub 20% dintre ei ar dori să revină la stilul de lucru în birouri și ‘cuburi’ dinainte de pandemie.
Politicul a influențat și în acest an tehnologia, și puține dintre tendințe au fost pozitive. Pandemia a accentuat interesele naționale și a limitat eforturile de cooperare. Atenția majorității observatorilor s-a îndreptat în acest an spre China și spre relațiile acestei țări cu restul lumii. 2021 a fost un an de consolidare a autorității președintelui Xi Jiping înaintea congresului partidului comunist chinez din 2022, care după toate semnele îl va reîntrona pentru mulți ani la conducerea celei de-a doua puteri mondiale. Printre procesele economice și sociale legate de această evoluție se află o întărire a controlului partidului asupra marilor concerne care au propulsat vreme de trei decenii economia Chinei și aducerea pe linie (sau scoaterea de pe linie, unde este cazul) a magnaților din fruntea lor. China nu renunță la sistemul capitalist în economie, dar îl aservește intereselor naționale și ideologiei. Internetul era de multă vreme atent controlat, acum și televiziunea va fi din ce în ce mai aservită ideologiei. Pe plan extern, China își construiește un sistem de alianțe în lumea a treia, bazat pe ajutor economic și financiar și pe investiții pe termen lung, garantate prin proprietăți și participare la gestiunea unor întreprinderi și exploatări de resurse naturale strategice. Previziunile conform cărora relațiile dintre China și Statele Unite se vor îmbunătăți în acest an, ca urmare a schimbării politice de la Washington, nu s-au adeverit. Dimpotrivă, în aceasta privință administrația președintelui Biden nu numai că a continuat politica fermă față de China a fostului președinte Trump, dar a și înăsprit-o în ceea ce privește încălcările drepturilor omului și transferurile de tehnologie dintre cele două puteri. Rezultatul este o lume fragmentată în care din ce în ce mai mulți comentatori vorbesc despre un nou război rece între sferele geopolitice și economice ale Statelor Unite și ale Chinei. Pe plan economic, multe dintre lanțurile de aprovizionare globale au fost regândite local. Rămâne de văzut cum se va confrunta economia Chinei cu un control centralizat întărit și în absența transferurilor de tehnologie în domenii de vârf.
Rețeaua globală a rezistat foarte bine la nivelul infrastructurii solicitărilor crescute, dovedindu-și utilitatea și fiabilitatea. Nu același lucru se poate spune însă despre nivelul aplicațiilor. Pe 4 octombrie, rețeaua socială Facebook împreună cu toate aplicațiile asociate, între care Messenger, WhatsApp, Instagram, a înregistrat o pană în funcționare care a durat peste 5 ore și jumătate. Chiar dacă sursa problemelor se află la frontiera dintre aplicații și sistemul global de gestionare a numelor (Domain Name Server – DNS) și de direcționare a mesajelor (Border Gateway Protocol – BGP), reponsabilitatea revine celor care administrează serverele lui Facebook, care au fost izolate de restul Internetului în acest interval de timp. Problema aceasta a apărut într-un moment cât de poate de delicat pentru firma înființată și condusa de Mark Zuckenberg, după ce Frances Haugen, o fostă salariată a companiei, făcuse dezvăluiri incomode legate de strategiile de atragere și păstrare a utilizatorilor concepute și aplicate de Facebook. Răspunsul a fost o reorganizare și o schimbare de nume a firmei, anunțată cu câteva săptămâni mai târziu. Facebook se va numi Meta, iar Mark Zuckerberg se va concentra spre conducerea activităților strategice. Prevăzusem la începutul lui 2021 restructurări și schimbări la nivelul conducerii marilor concerne ale Internetului. Aceste predicții s-au adeverit. Și Jeff Bezos a transferat conducerea operativă de la Amazon lui Andy Jassy în luna iulie, iar Jack Dorsey de la Twitter i-a predat pe 29 noiembrie cârma rețelei sociale globale numărul 2 lui Parag Agrawal. Administrația Biden a intensificat investigațiile anti-trust și perioada care va urma nu va fi ușoară pentru giganții erei internetice.
Tehnologiile care au continuat să evolueze pe o linie ascendentă în acest an sunt inteligența artificială (AI) și tehnicile criptografice. Aplicațiile AI sunt uneori mai puțin vizibile, dar ele reprezintă din ce în ce mai mult o componentă de bază a aplicațiilor celor mai diverse de la planificare financiară până la producția de vaccinuri și predicția viitoarelor mutații posibile ale virușilor. Roboții au jucat și joacă un rol important în asistența medicală și activitățile în medii periculoase impuse de pandemie. Criptomoneda bitcoin a avut un an de fluctuații. A început 2021 cu o valoare de 28 de mii de dolari, pentru a ajunge în noiembrie la o maximă de 69 de mii de dolari și a scădea la data când scriu acest articol (12 decembrie) la 47-48 de mii de dolari. China a interzis în acest an tranzacțiile cu bitcoin, probabil pentru că dorește să păstreze vizibilitate și control asupra traficului financiar, în schimb statul El Salvador din America Centrală l-a adoptat în septembrie ca mijloc de plată oficial, și alte state printre care Guatemala și Honduras iau în considerare acțiuni similare. În acest timp tehnologia care stă la baza criptomonedelor se extinde. Am învățat în acest an și inițialele NFT pentru Non-fungible Tokens (jetoane nefungibile), unități de date unice care reprezintă certificate de autenticitate și titluri de proprietate pentru obiecte digitale, inclusiv lucrări de artă.
2021 a fost un an plin de evenimente în explorarea spațială. Trei misiuni au ajuns pe Marte, trimise de Statele Unite, China și Emiratele Arabe Unite. A fost confirmată pentru prima data cu certitudine prezența apei pe planeta (așa-zisă) roșie. Programul spațial chinez este în plină expansiune, cu o aselenizare reușită pe emisfera invizibilă a Lunii și cu lansarea primelor componente ale unei viitoare stații spațiale chineze. Rolul programelor spațiale private a crescut, SpaceX devenind partenerul principal al agenției NASA pentru transportul astronauților spre stația spațială internațională. Tehnologia rachetelor reutilizabile ale lui SpaceX se maturizează și devine din ce în ce mai fiabilă, iar rețeaua de sateliți de comunicații Starlink începe să se contureze. Alte două companii private – Virgin Galactic și Blue Horizon – au făcut primele zboruri în ceea ce poate va deveni peste câțiva ani o nouă ramură economică – turismul spațial. În fine, dacă totul merge bine, anul spațial se va încheia cu lansarea mult așteptată a telescopului spațial James Webb.
Fiecare an care trece reprezintă o treaptă pentru ceea ce se va întâmpla în viitor. Săptămâna viitoare, în ultimul articol al anului 2021, vom încercă să consultăm bila de cristal, pentru a descifra ceea ce ne așteaptă în 2022.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Rive droite, rive gauche‘ (1984) is the last of the 9 films in the career of director Philippe Labro. I don’t know exactly why Labro, who had been a friend and film disciple of Jean-Pierre Melville, concluded his directing career at that time, while continueing to write and becoming the programing director of the RTL television station for about 15 years. Judging by this film, he mastered the secrets of the profession. ‘Rive droite, rive gauche‘ is a political thriller combined with a romantic story, which makes very good use of a generous cast with Gérard Depardieu and Nathalie Baye in the lead roles. The reunion of the two actors who were then at the point of transition between youth and maturity is reason enough to see this film today, and it is not the only reason.
The plot is not very original, but is plausible. Paul (Gérard Depardieu) is a famous and expensive lawyer, who defends cases and people who are not always the most honest. Sacha (Nathalie Baye) is a Public Relations expert who promotes revolutionary medical products. He is married but not faithful to the marriage, she is divorced. Each has a boy about ten years old. Two ‘yuppies’ in the Paris of the’ 80s who find themselves involved in high-level corruption business and especially fall in love inevitably and irremediably and start a dangerous connection that adds to the other complications.
The story could take place nowadays and only car brands and a 30 kilo camcorder considered very modern that does what would be done today with a mobile phone indicates that the film is made almost four decades ago. And of course, Depardieu and Nathalie Baye, who are at the peak of their physical and artistic form, arousing feelings of nostalgia for those who have known them ever since. The charm of the film is largely due to the talent and chemistry between the two formidable actors. Some of the elements of the plot could be questioned – the bad guys are very bad and without any nuance, the ending is a bit accelerated – but all in all, ‘Rive droite, rive gauche‘ is an action and romantic thriller that passes well the proof of time.
The history of cinema is (also) a history of remake movies, and getting back to a famous theme such as ‘West Side Story‘ is an event, especially since the 2021 version is directed by the famous Steven Spielberg himself, who The 75-year-old is on his first musical attempt. But the new ‘West Side Story‘ is much more than a meeting between Leonard Bernstein’s musical genius and Spielberg‘s cinematic genius. Let’s not forget that the very musical written for Broadway was an adaptation of a book that was also a remake of a masterpiece that belongs to another art. It’s the zillionth take of Shakespeare’s play ‘Romeo and Juliet’. The story is well known. Boy loves Girl. The two belong to two camps that are deadly enemies. They swear eternal love in spite of the enmity of those around them. However, the boy cannot avoid getting involved in the conflict with tragic consequences. In the unequal struggle between love and hate, the chances of the two lovers are zero. The ending being known, the differences consist in the description of the historical and social environments and in the talent with which the actors reproduce the passion of the saddest love story in history. For Spielberg, the term of comparison is not only Shakespeare’s play but also the Broadway staging and the screen adaptation made 60 years ago, both of which enjoyed the endorsement and participation as Bernstein. How does the new film compare to the 1961 screen version? How inovative is the new version? Is the effort of creating a new and expensive production justified?
The last question is probably easy to answer. The remakes of successful movies (or adaptations of famous plays) don’t need much justification. Each generation of filmmakers and viewers deserves their own ‘West Side Story’ or ‘Romeo and Juliet’. Home success is largely guaranteed. What about the artistic success? Spielberg‘s ‘West Side Story’ tries at the same time to be inovative in its approach and extremely respectful of the music, dance and the original text or at least of its intentions. Some scenes are almost quotes – the dance that opens the movie, the balcony scene. However, new situations also show up, and these deserve some attention. Maria, the Puerto Rican Juliet, gets a life story that does not exist in the book or in the original film. She is not a new fresh immigrant, but has been in New York for many years, where she has cared for her elderly and sick father. Tony, the Romeo, also has a modified story, quite debatable in my opinion. His reluctance to engage in violence is determined by the positive influence (indeed!) of time spent behind bars for having committed a violent crime. The positive and interesting extension is that of the character of Valentina, who combines the figure of the Nurse in Shakespeare’s play with a mixed marriage, which could be an example of coexistence. Finally, the West Side of Manhattan is caught on screen as bulldozers take action to demolish the former slum of poor immigrant homes and make way for luxury apartment blocks and the fabulous Lincoln Center.
Not all of these inventions work well on screen. Social and racial tensions did not seem to me to be better highlighted by the updates in the script. The new background story attributed to Tony seemed unbelievable to me, and was not offset by the acting of Ansel Elgort, who was stuck in a single attitude in most of the scenes. Film debutant Rachel Zegler is a conquering, fresh and ingenue Maria. They both sing splendidly. In fact, the musical and the choreographic numbers are the strong points of this edition of Bernstein’s musical. Rita Moreno‘s performance as Valentine is remarkable, much more than a beautiful tribute and a symbol of continuity relative to the 1961 production, in which she played and sang Anita and received a supporting role Academy Award. In the new production, Rita Moreno has a consistent role, she sings excellently and speaks one of the memorable lines from the film – ‘Life is sometimes more important than love’. This ‘West Side Story‘ of our generation is not an ultimate production, it is an unequal film, but with many beautiful moments. Paradoxically, the musical ‘debutant’ director Steven Spielberg succeeds almost perfectly in the musical and dance parts. At least for them I recommend watching.
Drumurile mele s-au intersectat o singură dată în viața ‘reală’ cu cele ale lui Amos Oz. Se întâmpla în martie sau aprilie 2012, în sala teatrului Tzavta, din centrul Tel Avivului. Întâlnirea era prilejuită de vizita în Israel a Denisei Comănescu, directoarea Editurii Humanitas-fiction, editura care își asumase misiunea de a oferi în traducere cititorilor din România cărțile celui mai cunoscut scriitor israelian într-o frumoasă serie de autor. Sala, care număra câteva sute de locuri, era ocupată, poate, la o zecime din capacitatea sa, cu public în majoritate vorbitor și cititor de limbă română, inclusiv câțiva dintre traducătorii care contribuiseră la seria de autor. Eram dezamăgit. Cu câteva săptămâni înainte, Amos Oz primise la București titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității din București și umpluse până la ultimul loc sala Ateneului Român la un eveniment în care dialogase cu Gabriel Liiceanu. Scriam atunci, într-o relatare a întâlnirii, că probabil, peste câțiva ani, după ce prozatorul și eseistul israelian va primi Premiul Nobel pentru Literatură, nu va fi suficientă sala teatrului Tzavta pentru o asemenea întălnire. Din păcate, nici această prorocire a mea nu s-a îndeplinit, și la moartea sa, la 28 decembrie 2018, Amos Oz s-a alăturat ilustrei liste a marilor scriitori ai lumii pe care Premiul Nobel i-a ocolit, o listă mai lunga și probabil mai încărcată de valori decât lista laureaților.
La acea întâlnire Oz a citit un fragment dintr-o povestire, una dintre cele opt care alcătuiesc volumul ‘Între prieteni’ publicat în acel an în Israel, care avea să apară într-o primă ediție românească în anul 2014 în seria de autor, pentru a fi reeditat în 2020. Traducerea din ebraică îi aparține Marlenei Braeșter, iar frumoasa copertă este creată de Angela Rotaru. Oz a alternat în ultimele decenii ale vieții sale cărțile de povestiri, romanele și eseistica. ‘Între prieteni’ apărea în același an cu cartea de eseuri ‘Evreii și cuvintele’ scrisă de Oz împreună cu fiica sa Fania Oz-Salzberger și precede cu doi ani ultimul său mare roman, ‘Iuda’. Ambele cărți au fost deja traduse în limba română și publicate de Editura Humanitas-fiction. În această carte Oz se întoarce la primul deceniu de existență a Statului Israel, anii ’50 ai secolului trecut, și își plasează cele opt povestiri într-un kibbutz imaginar pe nume Ykhat. Cei care cunosc biografia autorului stiu că Oz, născut la Ierusalim în 1939, s-a alăturat în 1953, după sinuciderea mamei sale, kibbutzului Hulda din centrul Israelului, și a trăit acolo până în 1986. Cartea aceasta decantează și recompune amintirile dar și experiența socială, politică și umană a autorului. Fiecare dintre povestiri are o structură narativă independentă, unele personaje se regăsesc în mai multe dintre ele și, împreună, ele compun în tehnică de mozaic în care piesele sunt episoade din viața de zi cu zi, o imagine complexă și cuprinzătoare a unui loc și a unei perioade istorice. Genul, desigur, nu este nou în literatura lumii. Asocierea mai veche care îmi vine în minte este cu piesa de teatru ‘Orașul nostru’ a lui Thornton Wilder, iar cea mai recentă cu ‘Medgidia, orașul de apoi’ a lui Cristian Teodorescu.
Tonul este firesc, exprimarea pare simplă și directă, dar minimalismul este fațadă unor semnificații multiple, începând de la titlu. ‘Bein haverim’, numele cărții în limba ebraică folosește substantivul ‘haver’ care are o semnificație triplă. Traducerea directă este cea din titlul românesc al cărții, ‘haver’ fiind echivalent cu ‘prieten’. Cuvântul înseamnă însă și ‘tovarăș’ în sensul folosit de comuniști, și mai înseamnă și ‘membru’ al unui grup, comunități, organizații. În acest caz este vorba despre apartenența la acea organizație economică și comunitate socială care era și este kibbutzul. Toate personajele cărții sunt locuitori ai localității Ykhat, majoritatea dintre ei sunt membri ai kibbutzului Ykhat, iar ceea ce se petrece intre ei sunt conflicte și iubiri intre prieteni dar și intre tovarăși, căci ideologia socialistă și chiar comunistă, uneori cu nuanțe staliniste, domină imaginea despre lume a unora dintre personaje. Trebuie spus aici că nu toate kibbutzurile erau asociate cu extrema stângă în acea perioadă, și desigur, cu atât mai puțin sunt astăzi. Dar atunci și acolo, iată ce observa unul dintre personaje:
‘Peste zece sau douăzeci de ani, zise Nina, kibbutzul va deveni un loc mult mai liniștit. Acum toate resorturile sunt încă întinse la maximum și mașina tremură încă din cauza efortului. Kibbutznicii cei vechi sunt de fapt oameni religioși care și-au părăsit religia și au adoptat în locul ei o religie nouă, plină de greșeli și de păcate, plină de interdicții și de legi rigide. De fapt nu au încetat nici o clipă să fie pioși, ci doar au înlocuit o pioșenie cu alta. Marx e biblia lor. Adunarea e sinagoga…’ (pag.144)
În 2012, când Amos Oz publica acest volum de povestiri, kibbutzurile trecuseră prin mai multe perioade de turbulențe politice și economice. Încă din anii ’70 și ’80 ai secolului trecut își pierduseră și din importanța economică, fiind nevoite să se integreze și să concureze într-o economie capitalistă liberalizată și apoi globalizată, și din statutul social, încetând să fie principalul rezervor de generare a elitelor politice. Această repoziționare s-a petrecut și în felul în care este reflectat kibbutzul în artă și literatură. De la literatura eroică s-a trecut la memorialistica critică sau la proza nostalgică, de la realism socialist s-a ajuns la minimalism sau, dimpotrivă, la fantezie. Amos Oz oferă o perspectivă de fost ‘insider’ dar încearcă să păstreze distanțarea și tonul obiectiv. Pentru cei care cunosc romanele din prima parte a carierei sale, este vorba despre o schimbare și de stil dar și de atitudine. Când unul dintre personaje prevede ‘îmburghezirea prudentă’ care vă avea loc peste douăzeci sau treizeci de ani cel care vorbește de fapt, indirect, este autorul care privește retrospectiv, după alți douăzeci sau trezeci de ani, la ceea ce devenise în timp un proces istoric.
Peisajul în mozaic pe care îl oferă ‘Între prieteni’ permite o înțelegere în profunzime a organizării complexe a kibbutzurilor, un prilej de a-i întâlni și de a-i cunoaște pe oamenii care le populau. Una dintre dimensiuni, cea politică legată de conflictul dintre evrei și arabi este prezentă mai mult în fundal, și asta poate fi doar o decizie intenționată din partea unui scriitor angajat, cu opinii clare de stânga cum a fost Amos Oz. Ykhat cel imaginar fusese fondat alaturi de un sat arab, Deir Ajloun, și în 1948, la izbucnirea Războiului de Independență al Israelului, cele două comunități se găsiseră în conflict direct și violent. Victoria evreilor în război a însemnat începutul unei perioade de liniște relativa, păzită permanent cu arma în mână. Ruinele satului arab al cărui locuitori deveniseră probabil refugiați rămân martori muți și amenințători. Situația aceasta există în multe locuri reale din Israelul de astăzi. Unul dintre personaje își caută uneori clarificările printre ruinele satului:
‘Yotam nu voia să discute cu secretarul. De fapt, nu voia să discute cu nimeni. Nici cu mama lui. Dorința lui era să plece. Uneori se ducea seara să se plimbe singur printre ruinele de la Deir Ajloun, se învârtea pe acolo câte o oră, intra în moscheea distrusă și în casa șeicului care fusese aruncată în aer cu dinamită, fără să găsească nimic, pentru că nu știa ce căuta, și se întorcea abătut în kibbutz. Avea o dorință de neînțeles să cerceteze ruinele de la Deir Ajloun, ca și cum s-ar fi ascuns acolo, sub avalanșa de pietre sau în adâncul fântânii astupate, vreun răspuns simplu. Dar care era întrebarea, nu știa.’ (pag. 139)
Amos Oz este un excepțional povestitor și creator de personaje. Își cunoaște eroii și locurile din care vin ca și cel în care trăiesc la momentul când se petrece narațiunea. Mulți dintre membrii kibbutzurilor anilor ’50 erau supraviețuitori al Holocaustului, purtau în suflete traumele pierderilor celor dragi și ale transplantării într-o țară nouă și diferită, dar erau în același timp animați și mobilizați sincer de idealuri politice (o lume mai bună și mai dreaptă după calapoade socialiste și comuniste) și naționale (o țară în care evreii să poată trăi în mod demn, fară teamă de persecuții). Condeiul lui Oz îi face pe fiecare dintre ei să capete ființă în paginile cărții din doar câteva fraze care definesc stereotipul și îi adaugă trăsăturile originale. Iată de pildă personajul povestirii ‘Regele Norvegiei’, care deschide volumul:
‘Și mai era la noi, în kibbutzul Ykhat, un individ, Tzvi Provizor, un burlac de vreo cincizeci de ani, mic de statură, care clipea întruna și căruia îi placea să dea vești proaste: cutremure, avioane care se prăbușesc, clădiri care cad peste locuitori, incendii și inundații. Citea ziarul în zori, înaintea tuturor și asculta toate emisiunile de știri, ca să-și poată face apariția în ușa sălii de mese, uimindu-ne cu cei două sute cincizeci de mineri surprinși de prăbușirea unei mine de cărbuni în China, fară nici o speranță de salvare, sau cu pachebotul scufundat cu toți cei șase sute de călători aflați la bord, în timpul unei furtuni în Marea Caraibilor. Se străduia să țină minte până și anunțurile mortuare. Era la curent, înaintea tuturor, cu decesul tuturor personalităților, el fiind acela care înștiința întreg kibbutzul … Era respectat aici, la noi, pentru munca lui devotată: în toți cei douăzeci și doi de ani cât a trăit în kibbutz, nu a fost notată în cartea lui de muncă nici o zi de concediu de boală. Întreg kibbutzul prospera datorită lui. Sădise în fiecare colțișor flori de sezon. Din loc în loc făcuse aranjamente din piatră și plantase tot felul de cactuși. Construise chioșcuri de lemn, acoperite cu viță de vie. În fața sălii de mese instalase o fântână arteziană, cu peștișori aurii și plante de apă. Avea simț estetic, și toată lumea știa să-l aprecieze. Dar pe la spate îl numeau “îngerul morții” …’ (pag 7-9)
Presiunea știrilor și mai ales a celor rele este o constantă a vieții israeliene, de la nașterea statului până în zilele noastre. Rolul pe care astăzi îl joacă buletinele de știri transmise la radio sau televiziune la fiecare oră sau chiar jumătate de oră sau butonarea frenetică a telefoanelor mobile, îl jucau în alte timpuri personaje ca Tzvi Provizor al lui Amos Oz. De remarcat și faptul că acestea sunt definite nu numai prin ceea ce fac, dar și prin felul în care se interacționează cu comunitatea. Sunt oameni ai faptelor, mulți dintre ei singuratici, evită contactele fizice sau gesturile de afecțiune retorice. Pentru fiecare dintre personajele cărții există o tensiune permanentă intre viața colectivului și cea personală. Kibbutzul propune o utopie socială, în teorie asumată voluntar de fiecare dintre membrii săi. Există în modul de a vedea lucrurile al acestor colective un model de ‘om nou’ însă formele de inginerie socială nu erau impuse dictatorial ci implementate prin decizii adoptate prin democrație directă. Natura umană este însă mai puternica decât orice regulamente de funcționare și decât decizii adoptate prin vot majoritar. Tocmai traiul în colectiv face mai evidentă singurătatea fiecăruia dintre personaje. Comunicarea interumană este dificilă chiar și intre soț și soție sau intre părinți și copii, atât pentru cei din generațiile trecute prin focurile Holocaustului sau prin luptele de la întemeierea statului, cât și pentru generațiile care vin după ei.
‘Întorcându-se în camera ei, Osnat își turna un pahar de apa rece și esență de lămâie și își scoase sandalele. Stătea desculță lângă fereastra deschisă, spunându-și că majoritatea oamenilor au probabil nevoie de mai multa căldură și afecțiune decât poate lumea să le ofere, iar decalajul acesta dintre cerere și ofertă – nici o comisie a kibbutzului nu va reuși vreodată să-l acopere. Kibbutzul, se gândi ea, schimbă puțin orânduială societății, însă natura omeneasca nu se schimbă, și natura asta nu e deloc maleabilă. Invidia, meschinăria și limitarea oamenilor nu pot fi anulate o data pentru totdeauna prin vot de către comisiile kibbutzului.’ (pag. 162)
Câteva dintre povestiri între care cea care dă titlul volumului expun unul dintre conflictele clasice din lumea kibbutzurilor în care se confruntau în mod dramatic viața personală, regulamentele de organizare și ideologiile. Cum vor fi crescuți copiii născuți în kibbutz? Unde vor dormi ei nopțile – în dormitoare comune sau împreună cu părinții lor? De fapt, cui aparțineau aceștia – părinților sau întregii comunități a kibbutuzurilor? Disputa este soluționată de o comisie care ajunge la un compromis – părinții vor petrece în fiecare seară timp cu copiii lor, dar noaptea aceștia vor dormi în dormitorul comun. Decizia are consecințe devastatoare pentru cel puțin unul dintre copii, vom afla într-o altă povestire. Nici relațiile personale dintre bărbații și femeile din kibbutz nu sunt normative după judecata celor din afară și chiar după standardele corectitudinii politice de astăzi. Unul dintre liderii carismatici ai colectivității schimbă des femeile cu care trăiește, și cucerirea sa cea mai recentă este o fostă elevă, abia ieșită din adolescență, fiica unuia dintre colegii săi de generație. Un alt bărbat se mută de la soție la amantă, și cele doua femei comunică în culise și-și împărtășesc secretele pentru binele bărbatului pe care îl iubesc. Cu mijloace simple, cu fraze care emană o senzație de firesc, Amos Oz descrie o umanitate care sfidează convențiile.
Cititorii români au ocazia să cunoască un mod de viață și o etapă de dezvoltare istorică a societății israeliene din perspectiva unui martor direct, distanțat însă și el în timp și din punct de vedere social de momentul și de locurile prezente în narațiune. Amos Oz privește înapoi cu nostalgie dar și cu spirit critic. În cele pe care le relatează despre oamenii și organizarea kibbutzurilor de la mijlocul secolului trecut pot fi deja găsite elementele de rigiditate ideologică, de inadaptabilititate la lumea din afară precum și conflictele structurale care aveau să constituie o parte din cauzele destrămării țesăturii sociale pe care conducătorii de atunci încercau nu numai să o construiască în interior ci și să o propună ca model pentru întreaga societate. Câteva dintre personajele cele mai interesante exemplifică aceste tendințe centrifuge, încercând să-și învingă marginalitatea. Facem astfel cunoștință cu Moshe – tânărul sefard adoptat de kibbutz, provenit dintr-o familie tradiționalistă, a cărui atașament față de tatăl bolnav intră în conflict cu datoriile impuse de viața de zi cu zi compusă în principal din studii și din muncă – și cu Yotam, care visează să învețe construcții de mașini, dar studiile universitare depind de aprobarea adunării membrilor kibbutzului, chiar dacă ele sunt finanțate de un unchi bogat, provenit și el din kibbutz și ajuns printr-un concurs de împrejurări în Italia.
‘ … îi spuse Heniei că avea de gând să voteze împotriva cererii lui Yotam din trei motive. Mai întâi, din principiu, fiecare tânăr și fiecare tânără trebuie să muncească în kibbutz cel puțin trei ani după încheierea serviciului militar și numai apoi se poate vorbi de specializări și studii academice. Altfel, în curând nu mai rămâne nimeni aici, să mulgă vacile. În al doilea rând, cadouri de felul acesta, venite din partea rudelor bogate dau o lovitură gravă principiului egalității. Și în al treilea rând, ar fi mai potrivit ca tinerii care merg la studii să învețe ceva care să ne folosească aici, comunității și gospodăriei noastre. Ce legătură avem noi cu construcția de mașini? Avem doi mecanici care întrețin un service auto și nu e nevoie să le mai aducem și un profesor cu diplomă.’ (pag. 133)
Istoria și-a urmat cursul și o parte dintre fenomenele ale căror germeni se întrevăd în relatările lui Amos Oz au influențat profund lumea kibbutzurilor. Departe de a dispare, ea continuă să existe dar a trecut prin transformări profunde. Astăzi mai există în Israel circa 250 de kibbutzuri, dar ponderea lor economică a scăzut, la fel și procentajul membrilor lor în rândurile populației. Profilul lor este divers, la fel și structura lor socială. Economia agrară reprezintă doar o fracțiune din venituri, restul provenind din ramuri dintre cele mai diverse de la turism până la industrie hi-tech, de la cercetare științifică la servicii. Componenta ideologică s-a diluat și profilul social și politic s-a diversificat și integrat în peisajul social al Israelului. Ceea ce a surprins Amos Oz în povestirile din ‘Între prieteni’ este un moment istoric dintr-un proces care continuă și în ziua de astăzi. Cititorul acestei cărți beneficiază de o ‘privire înapoi lipsită de mânie’ față de un mod de organizare și acțiune sociala care a încercat să schimbe și fața pământului, și interiorul oamenilor. În prima antrepriză succesul a fost spectaculos. În ceea de doua, eșecul a fost previzibil. Natura umană învinge ideologiile, și puțini sunt scriitorii care au reușit să exprime acest adevăr într-un mod atât de simplu, de expresiv și de convingător cum a făcut-o Amos Oz.
Articolul a apărut inițial în Revista FAMILIA din Oradea, numărul 10/2021
Nu l-am întâlnit niciodată pe Laszlo Alexandru. Mă refer la întâlnirile fizice, într-un spațiu în care să ne strângem mâinile, să ne privim ochi în ochi, să discutăm. Și totuși, profesorul clujean face parte din categoria oamenilor pe care îmi pare că îi cunosc bine, prin intermediul cărților sale și a comunicării digitale. L-am întâlnit pe Internet cu aproape două decenii în urmă, Laszlo Alexandru fiind printre acei intelectuali care au înțeles devreme, înaintea multora dintre colegi, capabilitatile comunicării pe rețea, libertatea de exprimare (cu părțile ei pozitive și cu cele negative), accesul la cititori indiferent de locul geografic în care se află, de vârste și de posibilitățile economice. A întemeiat în 2003 revista internetica “E-Leonardo” și a fost redactorul ei timp de aproape un deceniu de apariție, până în 2012, realizând împreună cu colegii și colaboratorii săi una dintre publicațiile care au demonstrat că se poate face cultură liberă, de calitate și de atitudine, în limba română, pe Internet. Blogul său arhiveaza aproape două decenii de articole, recenzii, contribuții și împărtășiri personale și se îmbogățește și se actualizează permanent. Este activ și pe rețelele sociale. Toate acestea se adaugă unei remarcabile activități didactice, unei intense activități științifice și unei publicistici susținute, toate concretizate în zeci de cărți publicate în ultimele două decenii și jumătate. Traducător din limbile franceză și italiană, specialist în literatura română și în cea italiană, este cel mai remarcabil exeget al lui Dante în spațiul limbii române și probabil unul dintre Dante-iștii cei mai reputați din lume.
sursa imaginii https://www.jurnal-israelian.com/
Volumul ‘Viață șocantă. Scrieri despre evrei’ apărut în acest an prin colaborarea editurii clujene Ecou Transilvan și a editurii SAGA din Israel reunește scrierile și comunicările științifice în care Laszlo Alexandru a abordat frontal sau s-a ocupat tangențial de probleme legate de identitatea evreiască, de locul intelectualilor evrei în cultura română, de modul în care minoritatea etnică evreiască a fost tratată istoric și de felul în care personalități ale culturii române s-au înrolat în slujba doctrinelor și mișcărilor politice extrem-naționaliste și antisemite. Multe dintre aceste teme nu sunt noi, dar ceea ce este specific abordării lui Laszlo Alexandru este consecvența poziției și perspectiva etică pe care o considera axa principală a atitudinii intelectuale, cea fară de care nici aspectele ideologice și nici cele estetice nu pot fi susținute. La întrebarea firească ‘de ce evreii?’, autorul răspunde succint în prefață cărții: ‘ … aceste pagini au la temelia lor o nedumerire, o discrepanță etică, pe care nu aveam de gînd s-o accept tăcut.’ (*)
Volumul este împărțit în două secțiuni. Partea întâi este intitulată ‘Despre evrei’. Partea a doua se numește ‘Despre antisemiți’. Două fețe ale aceleiași monede pe care o reprezintă prezența evreilor în spațiul românesc și contribuția acestora la ceea ce este România ca societate și cultură pe de-o parte și prejudecățile antisemite transformate în producte jurnalistice și culturale dar mai ales în activitate politica în perioada interbelică și în atrocitățile din timpul Holocaustului și felul în care acestea sunt reflectate în istoriografia și în dialogul cultural contemporan din România, de cealaltă parte. Textele sunt datate intre 2004 și 2018. Toate personalitățile evocate, problemele ridicate și polemicile întreținute cu un deceniu sau chiar două în urma rămân actuale și au ecou în actualitatea românească de astăzi. De altfel, Laszlo Alexandru respinge explicit ideea de filtru temporal atunci când este vorba despre dezvăluirea și dezbaterea anumitor categorii de fenomene culturale și istorice:
‘Și care ar trebui să fie intervalul cronologic optim pentru cercetarea adevărului istoric? Iată, de pildă, atunci cînd oamenii mor mitraliați pe străzi (ca în decembrie 1989), ni se spune că faptele sunt prea apropiate de prezent ca să le putem aprecia obiectiv. Atunci cînd oamenii mor spintecați pe străzi, iar apoi sînt atirnati în cirlige la abator (ca în ianuarie 1941) ni se spune că faptele sînt prea îndepărtate ca să le putem aprecia obiectiv. Departe – aproape: care e perspectiva potrivită pentru a condamna crima colectivă în România?’ (pag. 244)
Primele două capitole ale cărții sunt dedicate unor personalități de origine evreiască dintre cele care și-au lăsat amprenta în istoria și cultura României. Lazăr Șăineanu (menționat pe marginea unei monografii semnate de George Voicu) a fost un eminent lingvist și folclorist, care la sfârșitul secolului 19 a adus contribuții esențiale la dezvoltarea acestor discipline în tânăra cultură română. Eforturile sale de a se integra în sistemele de învățământ și academice ale României au fost sortite eșecului, cererile sale de dobândire a cetățeniei române fiind refuzate din cauza opoziției politicienilor și a unor oameni de cultură și colegi de breaslă printre care se aflau B.P. Hasdeu și Nicolae Iorga. Dezamăgit, înfrânt, Șăineanu a plecat în Franța, România a pierdut un intelectual strălucit, Franța și-a mai adăugat un giuvaer la coroana de contribuții ale imigrației pariziene. Wilhelm Filderman a fost activist evreu, senator în perioada interbelică și conducător al comunității evreiești în timpul celui de-al doilea război mondial. Susținător al principiului că ‘o națiune reprezintă totalitatea cetățenilor care trăiesc într-o anumită țară’ (chestiune deschisă dezbaterii până astăzi și nu numai în România) a adoptat și el o linie asimilaționistă, pentru a fi contrazis de istorie și pe plan național și pe plan personal.
Un alt articol se referă la ‘Enciclopedia geografică a Holocaustului din Ardealul de Nord’, lucrare coordonată de istoricul evreu american născut la București Randoplh Lewis Braham (1922 – 2018), apărută în limba maghiară la Cluj și Budapesta. Nu stiu dacă această carte a apărut și în limba română, dar ea pare una dintre încercările cele mai solide de a aborda tragedia evreilor din Nordul Ardealului ocupat de Ungaria în perioada războiului ca urmare a Dictatului de la Viena, din rândul cărora 90% au pierit în lagărele naziste.
‘Nici pînă astăzi nu există un studiu comun, reciproc asumat de specialiștii români și maghiari, privitor la trecutul Transilvaniei de Nord. Tensiunile acumulate o dată cu evoluția istorică sînt încă departe de a se fi decantat. Lipsește deocamdată o privire globală, neutră, o abordare științifică senină. Problema se complică suplimentar, atunci cînd în discuție intră și situația minorității evreiești, intens persecutate, din aceasta zonă. Cele două state vecine și-au pasat responsabilitatea tragediei, în timpul războiului rece. … (pag. 26)
Acești primi pasi pe calea reconstituirii adevărului istoric vor trebui continuați. A venit vremea amplelor conlucrări, în direcția cunoașterii corecte a trecutului. Cortina trebuie ridicată, chiar dacă ne vom îngrozi de ceea ce vom găsi în spatele ei.’ (pag.33)
Am citat primul și ultimul paragraf al articolului. Între ele, în opt pagini, cititorul poate găsi o istorie condensată a suferințelor evreilor din Transilvania de Nord în timpul Holocaustului. În România, primele marturii în acest sens au fost publicate în anii ’70 în revista ‘Flacăra’ și apoi adunate în câteva cărți semnate de Oliver Lustig (1926 – 2017), el însuși evreu clujean la origine și supraviețuitor al lagărului de exterminare de la Auschwitz. Cât despre speranța exprimată în paragraful final, mă întreb ce s-o fi ales din ea în cei 12 ani trecuți de la publicarea articolului, ținând cont de evoluțiile politice de atunci până azi, în special de cele de la Budapesta.
Soarta evreilor din Cluj și din Nordul Ardealului este abordată în cu totul alt registru în articolul care dă și titlul cărții, “Viață șocantă”, care se ocupă de cartea lui Andrei Klein ‘Lea. Povestea familiei mele’. Am citit și eu această carte și am scris despre ea la apariția primei ediții în 2014. Laszlo Alexandru a făcut în articolul său o analiză minuțioasă a acestei cărți unice – biografie, cronică de familie, mărturie de istorie.
‘Andrei Klein nu e un scriitor în adevăratul înțeles al cuvîntului. Nu e preocupat să rotunjească frazele, să le împodobească stilistic, să evite cacofoniile. Dar înțelege să-și facă datoria de martor al destinului stupefiant al familiei sale. A primit ca moștenire de la mătușa Mariska un pachet de scrisori … Le-a citit conținutul și a rămas adînc tulburat. Și-a asumat misiunea de a aduce la cunoștință publică cele intîmplate. Nu finalitatea artistică i-a stat în intenții, de-a lungul anilor cît a lucrat la compunerea acestei cărți extraordinare. … Lucrarea comentată ridică valul de pe două sectoare de existență înfășurate de obicei în pudoare: abisul relațiilor de familie și visul exilului fericit.’ (pag.136-137)
Mi s-a părut excepțională și analiza volumului al cărui titlu este tradus de Laszlo Alexandru în ‘Nedestinare’ care i-a adus în 2002 Premiul Nobel pentru literatură scriitorului evreu de limbă maghiară Kertesz Imre, premiu care a stârnit contradicții și a pus în încurcătură clasele politică și culturală din Ungaria. Expertul în literatură sesizează aspecte fine dar esențiale din textul cărții, în timp ce cercetătorul interesat de soarta evreilor detectează filoanele de istorie care ies cu greu la lumină și sunt contestate și în țara vecină.
‘Protagonistul are un destin frapant de asemănător cu al autorului: deportat la vîrsta de 14 ani, ca evreu, în lagărul de exterminare de la Auschwitz, unde scapă cu viață doar întâmplător, iar apoi în lagărele de muncă de la Buchenwald și Zeitz, copilăria sa este o necopilarie. Lumea întoarsă pe dos avea nevoie, pentru a fi exprimată, de această carte “întoarsă pe dos”, care ne răvășește. Nu simpla antifrază reprezintă arma stilistică de căpătîi a prozatorului, ci de-a dreptul antitextul.’ (pag. 34-35)
‘Strategia antitextului constituie la Kertesz Imre metoda esențială de ocolire a patetismului. Tragedia realității e “camuflată” de suprafața inversată a mesajului, a explicitarii sale. Cititorul așteaptă oripilat, cu sufletul la gură, să vadă cînd se vor unifica, în sfirsit, cele două niveluri. Tehnica așteptării amînate reprezintă una dintre virtuțile artistice predilecte ale scriitorului. Ea își găsește justificarea în perspectiva naratorială “din interior”, căci totul e perceput și relatat din punctul de vedere al protagonistului ingenuu, agresat în pragul adolescenței. Eroul romanului, sub impactul acestei monstruoase inginerii social-politice, e supus unui proces contradictoriu: crîncena maturizare și evoluție sufletească – devastatoarea debilizare și involuție fizică.’ (pag.36-37)
Mai găsim în aceasta primă parte a cărții un extins eseu intitulat ‘M. Sebastian și evreii’ care reconstituie detaliat și exact contextul colaborării lui Sebastian la ‘Cuvîntul’ lui Nae Ionescu (ziarul care apare, cel puțin în prima perioada, ca fiind mai pluralist ca idei culturale și politice decât mai târziu, ceea ce dă o altă perspectivă colaborării tânărului intelectual evreu), geneza cărții ‘De două mii de ani’ și analiza infamei prefețe a lui Nae Ionescu, și mai ales ecourile în epocă și pozițiile unor intelectuali evrei ca Isac Ludo și A.L. Zissu. S-a scris mult despre Mihail Sebastian și despre felul în care s-a raportat la ideologiile epocii, despre respectul și chiar fascinația pentru Nae Ionescu și despre suferințele din timpul Holocaustului așa cum sunt reflectate în Jurnal. Sinteza lui Laszlo Alexandru mi se pare dintre cele mai corecte și mai bine argumentate:
‘N-a crezut că Nae Ionescu, într-un cinism fară margini, se va folosi de această armă pentru a izbi, extrem de violent, tocmai în protejatul său, precum și în minoritatea din care Mihail Sebastian făcea parte. N-a crezut că magistrul își va răsfiră tezele incendiare și orientările fasciste, tocmai în prefața volumului care descrie, în simplitatea și transparența sa, ipostazele și suferințele comunității evreiești din România acelor vremuri. Avem, prin urmare, o carte construită ca un deal, cu doi versanți opuși: ceea ce spune ficțiunea realistă – sau realitatea ficțională -, răstoarnă prefața antisemită. Inclusiv datorită acestei situații deosebite, putem înțelege teribilul zăngănit de săbii pe care l-a produs și care nici pînă azi nu s-a stins.’ (pag. 69-70)
Dintre capitolele care completează prima parte a cărții, există despre care aș pune o întrebare – cel despre ‘Cimitirul lui Eco’. Am fost intrigat de motivele care l-au determinat pe Laszo Alexandru să plaseze această analiză a textului și subtextelor ultimului roman al lui Umberto Eco – cu dilema plasării tribulațiilor eroului în zona antisemitismului sau a analizei rădăcinilor antisemitismului -, în acea parte a cărții care este ‘despre evrei’ și nu în cea ‘despre antisemiți’.
A doua secțiune a cărții se deschide cu un scurt și excelent text intitulat ‘Idei care ucid’. Scris și publicat în 2006 el mi se pare remarcabil cel puțin sub două aspecte. În primul rând este vorba despre unul dintre puținele ecouri în epocă ale publicării raportului Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, al cărei președinte onorific a fost Elie Wiesel. În al doilea rând textul include o listă de citate infame care demonstrează cât de profund și de ‘mainstream’ era antisemitismul în rândurile clasei politice și ale oamenilor de cultură din Romania celei de-a doua jumătăți a secolului 19 și a primelor decenii ale secolului 20. Găsim aici nume ilustre, de la Ion Brătianu și și Mihail Kogălniceanu la Vasile Alecsandri, Ioan Slavici sau Nicolae Iorga. Este cel mai bun argument care poate fi folosit în orice dezbatere în care cineva susține că antisemitismul ar fi fost un curent marginal în cultura și istoria română. Singura mea nedumerire este legată de absența numelui lui Mihai Eminescu și a unui extras din textele jurnalisticii sale.
Cea mai mare parte a acestei secțiuni a volumului lui Laszlo Alexandru este dedicată reluării unor grupaje de articole care reconstituie polemicile autorului cu o parte dintre istoricii și publiciștii promotori ai negaționismului și recuperatori pentru cultura română a unor intelectuali care au îmbrățișat doctrinele fasciste și legionare. Unii dintre ‘recuperați’ făceau parte din elita culturii românești, alții sunt considerați minori, toți erau uniți de aceeași adeziune la naționalismul extremist mai mult sau mai puțin mistic și la antisemitism, niciodată repudiat complet și lucid de vreunul dintre ei.
‘Istoria reprezintă un subiect de importanță strategică. Manevrînd orwellian cercetarea trecutului, cu scopul de a stăpîni prezentul ideologizat, propaganda comunistă a îngrădit cercetarea curajoasă. Chiar trecutul fascist al României a rămas într-un con de umbră, pentru a fi uneori excavat, fragmentar, parțial, în scopuri politizate. În anii ’70-’80, regimul își umplea pușculița vînzînd peste hotare, pe valută forte, cetățeni din minoritatea germană sau evreiască. Ultimul lucru care trebuia publicizat era faptul că un alt regim românesc, situat la cealaltă extremă, cu doar citeva decenii mai înainte, marginalizase, persecutase, exilase sau masacrase o parte a aceleiași minorități evreiești. Liniștea apăsătoare care s-a așternut asupra incidentelor criminale din perioada fascismului a menținut în culise numele unor semnificativi scriitori români care se puseseră în slujba discriminărilor politice.
Odată cu redobindirea libertății, după decembrie 1989, moștenirea s-a dovedit greu gestionabilă. Ce preluăm din trecut? Care sunt criteriile noastre de lectură? După ce priorități judecăm păcatele comise cu vorba și cu fapta? Răspunsurile la aceste întrebări n-au mai venit pe o singură voce, ci au reflectat orientarea politică, ideologică, de simpatie personală, de calcul strategic, etc. al diverșilor vorbitori. Prăbușirea cenzurii a adus polifonia, însă dispariția criteriilor limpezi de judecată a provocat cacofonia.’ (pag. 165-166)
‘După decembrie 1989, direcția principala a discursului, în legătură cu scriitori ca Octavian Goga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu, Constantin Noica, etc. a insistat pe valoarea literar-filosofică a operei lor, pe necesitatea elogierii acestora, cu scopul consolidării patrimoniului românesc. S-au făcut auzite puține voci – rapid descurajate -, care atrăgeau atenția asupra activității politice extremiste a respectivelor personalități. Strategia de reducere la tăcere a dezbaterilor oneste despre scheletele din dulap a fost pe cit de insistentă pe atît de repetitivă. De la clasicul “nu e momentul”, trecîndu-se prin previzibilul “de ce să condamnăm extremismul de dreapta, acum, cînd trebuie să ne concentrăm pe cel de stînga?” …, mergîndu-se pină la atacul dezlănțuit în grupuri de presiune, împotriva cărților incomode, sau refuzul de publicare a acestora, nici o variantă n-a fost neglijată.’ (pag. 213-214)
Două dintre grupajele principale de articole din această secțiune sunt dedicate contribuțiilor autorului ca participant activ în două dintre polemicile de răsunet cu 10-15 ani în urmă, care nu numai că au rezonante și în prezent, dar de fapt continuă sub alte forme până astăzi. Prima este legată de încercarea de reabilitare a lui Vintilă Horia inițiată de teleasta Marilena Rotaru, încercare la care aderaseră un număr de intelectuali, scriitori, și personalități mai mult sau mai puțin informate despre trecutul acestuia de jurnalist militant pentru cauza fascismului mussolinian și mai tărziu a hitlerismului. Scriitorul, exilat după război la Paris, încercase să-și facă uitat trecutul și se transformase în scriitor de limba franceză, câștigând în 1960 singurul Premiu Goncourt dobândit vreodată de un scriitor născut în România. Cazul fusese complicat, paradoxal, tocmai de condamnarea lui Vintilă Horia pentru crime de război în 1946 de către un tribunal controlat de comuniști și de manevrele regimului comunist care în 1960 au trimis la Paris documente care l-au compromis pe romancier în ochii opiniei publice. Al doilea caz este cel al lui Constantin Noica, filosoful care devenise și este până astăzi un model pentru scriitorii și publiciștii dreptei din România. El a fost declanșat de monografia lui Sorin Lavric, ‘Noica și mișcarea legionară’, publicata de Editura Humanitas în 2007. Pentru a-l exonera pe idolul dreptei românești de trecutul său care includea aderararea publica la Mișcarea Legionara, funcția de redactor-sef al ziarului-tribuna al Mișcării și articole pe linia anti-democrației și admirației fata de fascism, Lavric încerca o spălare de păcate idealizată a celei mai extremiste forme de activism și terorism politic din istoria României moderne. Surprinzătoare sunt luările de poziție mușamalizatoare sau favorabile pe față cărții ale unor intelectuali și critici cu renume cum sunt Vladimir Tismăneanu (!), Dan C. Mihăescu și Gheorghe Grigurcu. Adevărul istoric este restabilit cu argumente, și periculozitatea pozițiilor exprimate în carte și în recenziile prietenoase combătută fără menajamente. Ar fi interesantă, desigur, și punerea poziției autorului monografiei, Sorin Lavric, în lumina evoluției sale politice ulterioare și a activităților sale publice de atunci și până astăzi.
Din punct de vedere istoric, dar și din perspectiva personală a lui Laszlo Alexandru, eroul ultimului capitol al cărții, ‘Paul Goma antisemit’ este un caz special. Și pentru el și pentru mulți dintre noi, Paul Goma a fost ‘cel mai important reper al nostru de curaj și verticalitate din anii comunismului’. Cu atât mai mult, deriva sa extrem-naționalistă și antisemită, demontată și detaliată în articolul publicat inițial în 2004, a reprezentat o mare deziluzie, aproape un act de trădare care ne-a dezorientat. Ultimul capitol al eseului său este numit, semnificativ, ‘Despărțire’. Laszlo Alexandru, care întreținuse un dialog susținut cu Goma în anii ’90 scrie:
‘De când am devenit conștient de mine însumi, de propriul meu statut social și profesional, efortul principal pe care l-am depus a fost de a cunoaște cit mai mult despre realitatea înconjurătoare, prin intermediul cărților. Înainte de a mă considera elev, sau student, sau acum, de vreo cincisprezece ani profesor, m-aș fi putut defini mai precis prin categoria de cititor. Din adincul întregii mele experiențe intelectuale de cititor, vreau să declar aici răspicat că n-am mai avut pină acum prilejul de a cunoaște cărți atît de mizerabile precum ‘Săptămîna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940’ sau ‘Basarabia și Evreii’.
Mărturisirea aceasta poate părea cu atît mai neașteptată cu cît vine din partea celui mai perseverent susținător al personalității și literaturii lui Paul Goma (prin zecile de comentarii și analize pe care i le-am consacrat). Chiar daca mi-ar sta în putință, n-aș avea nimic de schimbat sau de regretat din trecutul meu.
… Nu-i va surprinde probabil pe cititori cînd afirm că și pentru mine Goma a fost un mentor (deși nu ne-am întîlnit niciodată și întreaga noastră prietenie s-a manifestat doar în scris și la telefon.). Am golit însă pină la fund cupa amărăciunii, în aceste luni și săptămîni, după ce am constatat “rinocerizarea” scriitorului parizian și m-am văzut nevoit să optez între afecțiune și rațiune, intre recunoștință și conștiință.’ (pag. 318 – 319)
Câteva cuvinte despre stilul lui Laszlo Alexandru. Din cele câteva citate oferite în această recenzie se poate vedea că scrie tranșant și fără menajamente. Sunt pasaje în articolele sale, mai ales în cele care fac parte din discuțiile în contradictoriu în care autorul devine de-a dreptul pamfletist, în care polemica atinge note acerbe. Iată încă un exemplu:
‘Ce-ar mai fi de adăugat? Statul român își permite, probabil, după integrarea europeană din 2007, luxul de a-l “repune în drepturi” (care drepturi? de a i se republica în ediții de lux articolele naziste?) pe unul dintre cei mai nocivi și neobrăzați ideologi ai criminalului secol trecut. Viața politică e o imensă broască țestoasă, în ale cărei viscere pot să încapă, ca într-o pastă vîscoasa, atît concluziile Raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului, cit și autorii morali, intens vociferanți, ai Holocaustului însuși. De așteptat ar fi doar ceva mai multa decență și mai puțin patetism, din partea numelor prestigioase constituite în complice grupuri de presiune. A invoca ordinea morală pentru a reșapa de la cimitirul elefanților pe un cinic propagandist aduce o boare sulfuroasă de cinism la pătrat.’ (pag. 163)
Ajută aceasta cauzelor pe care le promovează? Desigur, simpatia celor criticați nu și-o raliază, în schimb pozițiile sunt clare și lipsite de echivoc. Lucrurilor li se spune pe nume. Laszlo Alexandru o face întotdeauna în mod documentat și argumentat, de altfel o parte dintre capitolele cărții sunt însoțite de aparat critic cu note și referințe, în text sau la finele articolului.
Cartea este impecabil editată și nu m-am mirat să descopăr că partea de corectură a fost asumată de autor însuși. Lipsește o singura informație: coperta preia o pictura a artistului lituanian-israelian-american Samuel Bak, născut în 1933, supraviețuitor al Holocaustului, numita ‘With a Blue Thread’. Adaug eu aici aceste date cu speranța că vor fi incluse într-o ediție viitoare.
Prin curajul și independența sa, și prin scrierea clară, argumentată și documentată, profesorul Laszlo Alexandru este o personalitate aparte și necesară în peisajul literar și publicistic românesc. Evenimentele din ultimii ani în România și în lume demostreaza că problemele dezbătute de articolele sale rămân actuale și că multe dintre dezbaterile și polemicile la care a contribuit sunt încă deschise. Volumul ‘Viață șocantă. Scrieri despre evrei’ adaugă operei sale o contribuție intelectuală remarcabila și încă un argument tezei care poate fi considerată un motto al activității sale: Istoria și estetica au valoare doar atunci când au o dimensiune etică.
(*) – citatele respectă ortografia autorului
Recenzia a fost publicată inițial pe portalul cultural ‘Filme și cărți’ – filme-carti.ro.
Cititorii fideli ai rubricii CHANGE.WORLD știu deja că, o dată la câteva săptămâni, le solicit atenția în legătură cu evenimente care se petrec în afara planetei noastre și a atmosferei sale, în spațiul extraterestru. Tradiția aceasta este legată de faptul că o parte dintre procesele semnificative legate de viitor se petrec în cosmos și sunt determinate de explorările științifice, cercetările tehnologice și acțiunile politice extra-planetare. Obiecțiile celor care consideră că omenirea investește prea mult în spațiu când sunt atâtea probleme de rezolvat aici, pe Pământ, sunt justificate, dar ceea ce ei poate omit din raționamentele lor este faptul că o parte dintre soluțiile problemelor terestre se găsesc în Universul infinit din afara atmosferei. Parafrazând cuvintele unei personalități faimoase, peste câteva secole omenirea va exista în Cosmos sau nu va mai exista deloc. Până atunci, spațiul de câteva sute de kilometri din proximitatea planetei noastre devine din ce în ce mai aglomerat. Această aglomerare a spațiului extra-planetar din proximitatea Terrei este subiectul articolului de astăzi.
Fascinația omenirii pentru Univers datează de la începuturile istoriei, de când oamenii și-au îndreptat privirile, în nopțile senine, spre bolta cerească înstelată. Luneta astronomică este o invenție a Renașterii, datând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, paternitatea fiind disputată între Anglia, Italia și Țările de Jos. Din ce în ce mai perfecționate, cu adăugiri legate de detectarea lungimilor de undă din afara spectrului vizual, lunetele au constituit până spre sfârșitul secolului XX instrumentarul care a permis explorarea tainelor Universului de la sol. Era explorării spațiale a însemnat și lansarea primelor telescoape spațiale, dar și o problemă suplimentară pentru observatoarele de pe suprafața Pământului. Multiplicarea obiectelor cerești și în special a sateliților de comunicație pe orbite relativ joase înseamnă că nopțile înstelate nu vor mai fi la fel, și asta se va întâmpla în viitorul apropiat. Un exemplu: pe 24 mai 2019, o rachetă Falcon 19 a companiei SpaceX a lansat simultan 60 de sateliți de comunicații. Acest ‘roi’ de sateliți a produs panică în acea noapte în rândul astronomilor profesioniști și amatori. Până în acel moment fuseseră lansați doar vreo 70 de sateliți de comunicații și lansarea de atunci aproape dubla numărul obiectelor cerești similare. Perspectivele erau însă și mai intimidante. Tehnologia rachetelor reutilizabile promovată în premieră de SpaceX nu numai că permitea lansarea simultană a unui număr mare de obiecte în spatiu, dar și reducea considerabil costul lansărilor. Programul Starlink, din care tocmai fusese trasă prima salvă, prevedea lansarea a douăsprezece mii de sateliți într-o primă fază și numărul acestora ajungea la patruzeci de mii în faza a doua, grupați în formații în forma de scoică, la înălțimi între 335 și 614 km. Urmează să dispară nopțile senine în care astronomii de pe Pământ pot căuta pe cer constelațiile îndepărtate?
Starlink nu este însă singură pe piață telecomunicațiilor prin satelit. Uniunea Internațională de Telecomunicații (ITU) estimează, conform cererilor pentru alocarea de benzi de frecventa pentru comunicații, că numărul sateliților care ar putea fi lansați până în 2030 este de peste o sută de mii. Printre concurenții lui SpaceX se numără OneWeb, o firmă engleză care a lansat deja 200 din cei 6 400 de sateliți în plan, proiectul Kuiper al firmei Amazon cu 3 000 de sateliți, și programul de comunicații al Chinei care are în plan lansarea a 13 000 de sateliți la înălțimi intre 500 și 1 145 km. Telecomunicațiile reprezintă cea mai importantă doar una din multiplele aplicații posibile ale economiei spațiale care se estimează că va creste până la un trilion de dolari în 2040, de la 350 de miliarde în 2016. Între 50 și 70% din această creștere va fi datorată comunicațiilor Internet prin satelit. Activitățile de standardizare ale Internetului Spațial, începute cu vreo două decenii în urma ca o curiozitate în organizații internaționale, au devenit în ultimii ani proiecte prioritare.
De ce este nevoie de un număr așa de mare de sateliți? Scopul principal al comunicațiilor spațiale este de a asigura legătura Internet performantă pentru orice punct de pe suprafața globului pământesc. Pentru a atinge acest scop, este necesară o acoperire a suprafeței Pământului cu sateliți cât mai apropiați intre ei, căci siguranța comunicațiilor și economia de energie sunt proporționale cu pătratul distanțelor între sateliții releu. Reprezintă 100 000 de sateliți un număr controlabil? Teoretic, nu ar trebui să fie nicio problemă. Pentru comparație, în anul 2017 se aflau în aer simultan în medie peste 9 000 de avioane, iar în perioadele de vârf până la 20 000 de avioane, zborurile desfășurându-se pe o înălțime de 11 kilometri. (În cei doi ani de la declanșarea pandemiei, aceste cifre au fost mai reduse.) Sateliții în spațiu au o gamă de înălțimi de câteva sute de kilometri. Ar fi necesar, deci, doar a ordona și coordona traficul spațial, așa cum se întâmplă cu cel aviatic. Problema este că această standardizare este în faze incipiente. Tratatul Spațiului Exterior (Outer Space Treaty) lasă pentru moment responsabilitățile consecințelor oricăror incidente în sarcina țărilor lansatoare, în timp ce alocarea frecvențelor de comunicații este administrată de ITU. Acest cadru este insuficient. Ar trebui reglementate o serie de probleme printre care cele mai urgente sunt evitarea ciocnirilor dintre sateliții activi și cei ieșiți din funcțiune sau rămășițele lor, scoaterea de pe orbită a sateliților care și-au încheiat ciclul de viață utilă, controlul experiențelor militare și, dacă s-ar putea, interzicerea folosirii în spațiu a diferitelor forme de armament. Ar trebui reglementate și formele și suprafețele sateliților, în așa fel încât aceștia să nu devină elemente de obstrucție a câmpurilor vizuale ale astronomilor de pe suprafața planetei. Deja aici s-au înregistrat progrese, prin discuții directe între grupurile de astronomi și compania SpaceX. Problema în 2019 a fost că sateliții fuseseră lansați cu oglinzile solare care captează energia folosită de aceștia în spațiu desfășurate și orientate aleator. În fapt, nu este necesară desfășurarea lor la lansare, iar orientarea spre Soare ar economisi energia reflectată spre Pământ, care oricum se pierde. SpaceX a remediat deja o parte din aceste probleme. Viitoarele acorduri internaționale ar trebui să facă din sateliții de telecomunicații obiecte invizibile cu ochii liberi de pe Pământ.
O ilustrare a pericolelor aglomerației spațiale o reprezintă și incidentul care s-a petrecut pe 15 noiembrie și care a pus în alertă astronauții care se aflau în acel moment în Stația Spațială Internațională – patru americani, doi ruși și un german. Aceștia au fost treziți din somn cu o alertă reală (‘acesta nu este un exercițiu!’) de coliziune cu obiecte spațiale aflate în proximitate. Era vorba despre deșeuri cosmice, rezultate în urma distrugerii unui satelit de spionaj rusesc, Kosmos-1408, ca urmare a testării de către Rusia a unei arme anti-satelit. Cam 1 500 dintre aceste deșeuri erau destul de mari pentru a fi observabile de stațiile radar americane, și erau grupate într-un ‘nor’ aflat în apropierea Stației Spațiale. Experții rusi și cei care au în grijă zborul internațional au avut opinii diferite în legătură cu pericolul real și incidentul a trecut fără vreo consecință cunoscută, dar el aduce încă un argument părerilor conform cărora Tratatul Spațiului Exterior semnat în 1967 are nevoie urgent de revizuire și extindere. Un alt tratat legat de prevenirea lansării și folosirii de arme și a utilizării forței în spațiul extra-terestru, propus de China și Rusia în 2008, nu este agreat de Statele Unite. Pentru moment, incidentul din noiembrie a crescut cam cu 10% cantitatea de deșeuri cosmice, care pot fi urmărite de pe suprafața Pământului. Și India, China și Statele Unite au executat în trecut teste similare. Negocierile sunt deocamdată înțepenite pe culoarele Organizației Națiunilor Unite.
Să ne întoarcem la cerul înstelat și observarea sa. Nimic nu poate însămânța mai bine, într-un copil, curiozitatea explorării Universului decât o lunetă îndreptată spre ceruri în nopțile senine. Poate că lunetele viitorului vor detecta mai mulți sateliți și mai puține stele, dar în definitiv și sateliții sunt obiecte fascinante de urmărit. Cât despre cercetările astronomiei științifice, există alternative la observările de la sol. Se vorbește de multă vreme despre instalarea de observatoare astronomice pe partea ‘nevăzută’ a Lunii, de unde vederea nu este obstrucționată de niciun satelit artificial. O altă variantă sunt telescoapele spațiale. Întreaga comunitate științifică legată de astronomie și explorare spațială așteaptă cu încordare lansarea telescopului spațial James Webb. Data actualizată a lansării este 22 decembrie, cu o lună mai târziu decât precedentul termen, care fusese 22 noiembrie, și care era și el, de altfel, un termen decalat. Proiectul acesta a fost conceput în anii 1990, la scurt timp după lansarea telescopului Hubble. Numele care i-a fost atribuit este al șefului NASA din anii 1960, deceniul de glorie al agenției în perioada cursei spre Lună. De la estimările inițiale de 500 de milioane de dolari, costurile au ajuns la 9,7 miliarde de dolari și fiecare zi de întârziere mai adaugă un milion. Performanțele tehnice sunt însă uluitoare. Telescopul spațial James Webb va avea o sensibilitate care îi va permite să detecteze fotoni cu o vârstă de 13,5 miliarde de ani, cu ‘doar’ 300 de milioane de ani de la nașterea Universului. Aceasta va permite vizualizarea proceselor de naștere a galaxiilor și a primelor generații de stele. Viziunea Poetului, exprimată uimitor cu câteva decenii înainte ca Einstein să publice teoria relativității, începe să prindă contur:
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
