It’s rare for a film to radically divide opinions like ‘Don’t Look Up‘, the political-apocalyptic satire written and directed by Adam McKay that ended the year 2021, succeeded to do. Fame preceded it in my mailbox and in the news stream on social media, and I found my friends’ opinions so radically divided as few movies (or other topics) managed to split them. My take joins those who liked the movie. ‘Don’t Look Up‘ seemed to me a quality comedy that tells a lot about the world we live in, about the quality of the world’s political class right now, and about the television that turns news into show business and show business into garbage, about the status of science and the denial of scientific evidence, about the mass addiction to celebrities and about the way big corporations control our lives, about the catastrophes that threaten humanity and the way we prepare to face or ignore them. The collection of celebrities participating in this production is impressive, but even more impressive is the fact that many of them play roles outside of their usual routines. If there were any doubts that Netflix is now in line with the big studios in the creation of interesting cinema, movies like ‘Don’t Look Up‘ should dissipate them without appeal.
Astronomy professor Mindy (Leonardo DiCaprio) and his PhD student (Jennifer Lawrence) discover a comet heading straight to Earth, which seems to have 100% chances of destroying the world as we know it, in just over six months. As good citizens should do, the two notify the authorities and land quite quickly in the anteroom of the Oval Office. However, President Orlean (Meryl Streep) is too busy to receive them on the first day, and even the next day the news of the impending end of the world seems to her to be of little importance compared to the appointment of a judge to the Supreme Court or the approaching by-elections. Desperate, the two scientists will turn to television to make their message known to mankind, but the main effect is that the professor will become a celebrity and will bed the anchor of a news show (Cate Blanchett) while his student will woke up being arrested by the secret services and warned to stop spreading panic to the public. The government and military machines, the big corporations and the whole world will finally start acting, and by the time Earth will meet the comet, much more will have happened, stuff that would be ridiculous if it weren’t about our only planet.
Adam McKay is passionate about politics, big finance (‘The Big Short‘) and the mechanisms of the White House (‘Vice‘) but his career also includes scripts and directing of numerous segments in ‘Saturday Night Live’. The inspiration for the laught about the planet on the verge of destruction in ‘Don’t Look Up‘, I think, comes further back, from Kubrick‘s ‘Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb‘ and Chaplin‘s ‘The Great Dictator‘. In fact, SNL and a number of other similar shows started there. A gallery of memorable acting performances helps. Leonardo DiCaprio adds another chameleon role to the repertoire. Jennifer Lawrence proves once again that beauty does not mean the denial of talent. Meryl Streep is a president descending directly from ‘Saturday Night Live’ whose character and (non-subtle) political allusions have the quality of upsetting everyone who wants to be upset. Cate Blanchett amazed me with another role in which it took me a long time on screen to recognize her. Ron Perlman plays a role that parodies all the other roles in his entire career. Ariana Grande almost plays herself, and sings very well. The number one acting creation, however, is, in my opinion, that of Mark Rylance in an anthological role of a big corporation tycoon that is far from everything he has done in the past. The only celebrities who get less consistent roles are Himesh Patel and Timothée Chalamet (when does this young man have time to star in so many movies?). The style of dialogue and filming is itself a satire and a parody of the ‘end of the world’ genre productions of the big studios. In my opinion, ‘Don’t Look Up‘ is one of the most entertaining but also significant films of this movie season. Many of today’s critics will regret later, I think, their opinions, because this is one of the films whose appreciation is likely to increase over time.
‘The Assassin‘ is a cinematic event. The film made in 2015 by Taiwanese director Hsiao-Hsien Hou came after eight years of silence, in which he had not directed any feature film. Another seven years have passed without a new feature film, although there is news that one is in the making. Until the release of that next one, ‘The Assassin‘ offers enough reasons for cinematic satisfaction, interesting debates, relating to what each of us knows about China’s history and its culture and traditions, very different from those of many of us. ‘The Assassin‘ was also the director’s first film with a story set more than a millennium ago. It is based on a story that has become part of the tradition, as is the case with many episodes in China’s millennial history. Like all great creators – writers or filmmakers – Hsiao-Hsien Hou, even when he brings a historical episode to the screen and tells stories about legendary heroes, tells a lot about people and the world today.
At first glance, the script brings to the screen a ‘wuxia’ story about heroes practicing martial arts. It’s just that in ‘The Assassin’ the main hero is a young woman named Nie Yinniang, trained from the age of ten by a nun aunt to become a lethal assassin. The story has its origins in a legend from the seventh or eighth century, during the Tang Dynasty, considered a golden age in the history of imperial China, one of the peak periods of culture but also a period of struggle to strengthen central authority. Yinniang is sent to the Weibo region, then on the outskirts of the empire, with orders to assassinate her cousin, Tian Jian, the governor of the province. However, her conscience does not allow the girl to carry out the orders and be the killing machine she was trained to be. The personal conflict between authority and individual will is one of the keys to interpreting the film. But it is not the only one. In a world dominated by men, the characters who control the events in ‘The Assassin‘ are women: Yinniang herself, her aunt and martial arts mentor, the wife of her cousin who coordinates the intrigues at the governor’s court. A third level of complexity is provided by the internal political conflict. The Taiwanese director chose an episode in the history of China that refers to a rebellious province that was to be brought under the control of the central authority. However, the methods of force do not seem to succeed and this seems to be symbolic in a film which is a co-production between the studios in Taiwan, Hong Kong and China, and which is filmed in part in Japan.
Political and feminist messages are well-wrapped in an exceptional cinematic aesthetic. The cinematography combines beauty with expressiveness, and offers an abundance of wide shots in nature, reducing people to their true size. This is also one of the compositional ideas and principles of traditional Chinese painting. Yinniang’s role is played with elegance and dignity by Shu Qi, who is one of the director’s favorite actresses, collaborating on some of his previous films. The fight scenes are short but effective, it is clear that Hsiao-Hsien Hou uses the wuxia genre as a vehicle to make the audience resonate with more complex ideas, but giving due honor to the action, when and as needed. I’m not competent enough to appreciate how historically authentic the costumes and sets are, but they are certainly beautiful and consistent with the aesthetics of the film. For the viewer with little knowledge of the ancient history of China, a minimum of preparation through reading makes it easier to watch, the few lines of explanation at the beginning being quite brief. Skillfully using the format of historical action films, ‘The Assassin‘ is a complex and aesthetically pleasing film, offering a memorable cinematic experience.
Petru Clej este o personalitate specială în peisajul jurnalismului românesc de astăzi. Vocea sa clară și distinctă s-a făcut remarcată pe mediile diverse în care profesiunea de jurnalist este astăzi exercitată. A fost redactor și corespondent al posturilor de radio BBC și Radio France Internationale, iar în prezent al grupului G4 Media. A inițiat, redactat și contribuit la unul dintre primele ziare internetice în limba română, a creat, participat și continuă să modereze și să direcționeze activitatea a numeroase grupuri de discuție în formate diferite (liste de mail, grupuri Facebook). Subiectele sale preferate sunt actualitatea politică, istoria României în ultimul secol, combaterea antisemitismului și … rugby-ul. Stilul său este combativ, este un polemist redutabil, atitudinile sale sunt clare și lipsite de echivoc.
Tocmai cei care îl cunoaștem de o vreme – prin scris cel puțin – pe Petru Clej putem fi surprinși de cartea ‘Șapte povesti de dragoste în vremea Holocaustului, comunismului și azi ‘ apărută în acest sfârșit de an 2021 la Editura Meridiane Publishing. Eu am citit-o în ediție electronică, am înțeles că o ediție tipărită este în pregătire și urmează să fie lansată în curând, dacă nu cumva a ajuns deja în librarii. Este o abordare dintr-un unghi foarte diferit a unora dintre problemele care îl preocupă în ultimii ani. Este vorba despre o culegere de texte, șapte la număr, care se lasă greu încadrate într-un tipar exact: ar putea fi vorba despre povestiri dar detaliile documentare sunt numeroase și contextul istoric este foarte precis conturat; ar putea fi vorba despre eseuri dar totuși personajele sunt fictive și în fiecare dintre texte există o narațiune care se întinde peste mai multe decenii. Prefer să folosesc termenul de ‘pilde’, cuvânt care mi se pare că include și elementul de ficțiune și mesajul clar și emoționant, și sentimentul care domină toate textele – cel al dragostei. Căci da, este vorba despre șapte povești de dragoste care se petrec în zbuciumații ultimi 80 de ani, povești de dragoste între evrei și ne-evrei, povești pline de emoție dar și de învățături pentru cititori. Petru Clej folosește pentru prima dată uneltele scriitorului de ficțiune, dar preocuparea sa principală rămâne mesajul, claritatea și incisivitatea acestuia.
Cinci dintre cele șapte povestiri își au începutul în timpul Holocaustului. Eroii lor sunt tineri cărora visurile și cursul vieților le-au fost curmate de dictatură, legi rasiale, deportări, război. Provin din medii sociale și etnii diferite – un fiu de ceasornicar și o fiică de croitor din Iași; descendentul unei familii de muzicieni romi și fiica unui cardiolog de renume din București; fiul unui preot și fiica unui rabin sefard; un tânăr evreu militant comunist și o fată româncă atrasă de mirajul doctrinei legionare din Brașov. Relațiile dintre ei se înfiripă împotriva tuturor barierelor și a prejudecaților. Un exemplu de dialog care are loc în Transnistria:
‘În zilele următoare, Rachel a început să exploreze împrejurimile și lângă grajdul romilor a vă̆zut un băiat de vreo 15 ani care umbla fără o țintă precisă. Rachel l-a întrebat:
— Vorbeșți românește?
— Da.
— Cum te cheamă?
— Nicu. Dar pe tine?
— Rachel. De unde ești?
— Din București.
— Da? Și eu tot din Bucureșți. Tu ești țigan, aș̦a e?
— Da.
— Știi că n-am mai vorbit niciodată̆ cu un țigan…?
— Nici eu cu o evreică… ‘ (pag. 73-74)
În fiecare dintre aceste povestiri valurile istoriei nu întârzie să-i copleșească pe eroi. Documentar, este momentul potrivit pentru Petru Clej de a aminti evenimentele care se petrec în jurul perechilor de tineri. Sunt evocate în povestiri diferite rebeliunea legionară și pogromul de la București din ianuarie 1941, pogromul de la Iași din iunie 1941, deportările și masacrele din Transnistria din anii 1941-1943, deportarea în 1944 în lagărele morții a populației evreiești din Ardealul de Nord ocupat de Ungaria horthista.
‘La București au ajuns 254 din cei 284 de evrei plecați în septembrie 1942. Familia dr. Grunberg s-a întors în întregime, dar din familia lui Nicu, pe lângă bunica moartă în drum spre Transnistria, murise și sora lui, cu copilul ei de șase luni, răpuș̦i de tifos exantematic ca și fratele tatălui să̆u. Sârmă se întorsese de pe front cu un picior amputat sub genunchi și le-a povestit despre oroarea de la Odessa la care a avut norocul să nu participe, dar care l-a zdruncinat iremediabil. Era o epavă umană.
Gheorghe a aflat și motivul deportării lor: o delațiune din partea unui lăutar rival care voia să̆ scape de el în calitate de concurent. Ca Gheorghe au pățit mulți alții, deportați arbitrar în Transnistria. Din totalul de 25.000 de romi deportați în 1942 s-au întors de acolo numai 14.000.
Cât despre lotul de 284 de evrei, Antonescu ordonase deportarea lor sub pretextul sustragerii de la muncă forțață, ca un exemplu și drept avertisment. Adevărul era altul: dictatorul fascist ceruse din partea comunității evreieșți o sumă importantă de bani în semn de contribuție la efortul de război. Când comunitatea a refuzat, Antonescu a ordonat deportarea, comunitatea a plătit ulterior, dar lotul de evrei bucureșteni nu s-a întors decât după 13 luni de deportare. ‘ (pag.79-80)
Destinele eroilor sunt urmărite în timp. Rareori poveștile de dragoste descrise de Petru Clej se termină cu ‘happy-end’. Doar în două din cele șapte povestiri perechile rămân împreună. Războiului și Holocaustului i-au urmat dictatura comunistă, represiunea politică, emigrarea majorității supraviețuitorilor comunității evreiești. Uneori eroii se reîntâlnesc peste ani și retrăiesc în amintire ceea ce a fost pentru unii dintre ei prima iubire:
‘— Pavel, vreau încă o dată să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine; fără tine nu aș̦ fi fost acum în viață. Vreau de asemenea să-mi cer iertare că nu am putut fi ălături de tine ca parteneră de viață, deși te-am iubit cum nu am mai iubit vreun alt bărbat în viața mea.
— Lea, nu trebuie să̆-ți ceri iertare. Vremurile și locurile unde am trăit nu ne-ar fi permis să fim împreună. Dar și eu vreau să-ți mulțumesc. Dacă nu te întâlneam, aș̦ fi rămas un simplu pădurar, care nu ar fi știut că în viață trebuie să lupți și să te sacrifici pentru o cauză. Mi-am pus viața în pericol și am stat 12 ani în închisoare, dar nu-mi pare rău. Simplul fapt că te-am cunoscut a fost o binecuvântare pentru mine, zise Pavel. ‘ (pag.58)
Fiecare dintre cele șapte povestiri are un titlu care include numele perechii de îndrăgostiți despre care se povestește în text: ‘Șimon și Ana’, ‘Pavel și Lea’, ‘Nicu și Rahel’ … Simple în aparenta, poveștile lor se petrec într-un context complicat. Nu numai cutremurele istoriei amenință și de multe ori distrug șansele unei realizări romantice a legăturilor, dar și originile diferite, prejudecățile și împotrivirile unei lumi care interpretează rigid tradițiile. În literatura universală există câteva exemple minunate care descriu asemenea relații, majoritatea în cărțile unor scriitori evrei că Șalom Alehem, Isaac Bashevis Singer sau Lion Feuchtwanger. În literatura română astfel de episoade lipsesc aproape complet, și Petru Clej face pionierat din acest punct de vedere, structurând întregul volum pe șapte asemenea episoade. Din viața reală cunosc puterea legăturilor dintre perechile mixte, multe dintre ele rezistând presiunilor și timpului tocmai deoarece au trebuit să învingă reținerile, daca nu prejudecățile celor din jur. Ceea ce cunosc eu personal nu este însă o statistică concludentă, și în realitate, la fel ca în cartea lui Petru Clej, poveștile nefericite probabil că le depășesc în număr pe cele fericite. Nu toți tinerii au avut șansa unei perspective liberale precum cea a rabinului Toledano din povestirea despre fiul preotului și fiica rabinului:
‘— Baruch Hashem! Dar acest tânăr cine este? întrebă rabinul.
— El este Titus, salvatorul meu, spuse Colette. Și aflați că este și iubitul meu.
O tăcere mormântală se lăsă̆ în casa rabinului. Titus era și el mut de uimire la curajul iubitei sale.
— Ei bine…, zise rabinul. Să̆ fie într-un ceas bun. Mazal Tov și mulțumesc, Titus!’ (pag. 97)
Ultimele două povestiri din carte lărgesc cadrul și se ocupă de perioade istorice mai apropiate în timp. Alex și Miriam sunt doi liceeni din ultimul deceniu al regimului comunist, care se întâlnesc în contextul împotrivirii anticomuniste a tineretului din România. Meir și Amina se cunosc în Israelul de astăzi și relația lor se înfiripă pe fundalul conflictului israelo-palestinian. Cei doi par destinați să fie dușmani, dar și intre ei se înfiripă sentimentul aparent imposibil. Împrejurările sunt diferite, dar structura narativă și miezul conflictului sunt similare cu cele ale celorlalte povestiri. Dragostea poate învinge dușmănia și prejudecățile. Punțile construite de asemenea povești individuale pot fi baza comunicării și coexistenței în viitor. ‘Daca dragoste nu e, nimic nu e’ – această frază care încheie unul dintre romanele memorabile ale lui Marin Preda, și ea un citat din pildele Apostolului Pavel, mi-a venit în minte în timpul lecturii povestirilor lui Petru Clej.
Recomand această carte cititorilor mai tineri și mai puțin tineri, părinților și elevilor de astăzi, din România și nu numai. Poate că nu este vorba despre literatură mare, dar este vorba despre o carte importantă. Începând cu anul viitor studiul Holocaustului devine materie distinctă în programa școlilor românești. Cred că este foarte pozitiv că se studiază această materie în scoli, că istoria evreilor care au trăit în România și tragedia Holocaustului sunt comemorate oficial, studiate de institute de istorie și reflectate în cărți și comunicări științifice. Pentru tinerii de astăzi însă, cred că este la fel de important să li se vorbească pe limba lor, cu povestiri despre tineri ca ei, care au trăit, simțit și iubit în aceleași locuri dar în alte vremuri. În întâlnirea dintre istorie și iubire, dintre tragedie și sentimente, binele poate uneori să învingă, și aceasta este șansa umanității. Cartea lui Petru Clej ‘Șapte povesti de dragoste în vremea Holocaustului, comunismului și azi ‘ este o colecție de pilde care pledează pentru acest mesaj frumos și important.
Astăzi ne vom ocupa de una dintre temele dragi mie – restaurantele! Când guvernele impun restricții pentru a încerca să oprească sau să domolească al nu-știu-câtelea val al pandemiei, printre primele instituții care sunt luate în discuție sunt restaurantele. Această industrie (folosesc termenul în sensul său larg) este printre cele mai afectate imediat și printre cele care, după ce vor fi trecut valurile, nu se vor întoarce sub aceeași formă și intensitate la situația de la sfârșitul lui 2019. Cu această ocazie, am realizat mulți dintre noi în ce măsură un mic dejun (sau poate ‘brunch’) cu familia la sfârșitul de săptămână, un prânz de afaceri sau de lucru, sau o seară romantică cu un partener sau parteneră mai mult sau mai puțin recent(ă) au devenit o parte din viețile noastre, dintre acele plăceri pe care trebuie să le abordăm cu precauție acum și pe care poate le vom re-evalua în viitor. În articolul de astăzi vom discuta despre istoria mai veche sau mai nouă a restaurantelor, despre prezentul lor agitat și despre viitorul incert.
Restaurantele sub forma lor actuală au o istorie de numai câteva sute de ani. Cuvântul însuși a împlinit în 2021 două secole de când a fost prima dată menționat într-un dicționar. Provine – mais, bien sur – din limba franceză, de la verbul ‘restaurer’, care la rândul său are la origine latinescul ‘restauratio’. Însemna și încă mai înseamnă ‘un loc unde mâncarea poate fi cumpărată și consumată’. Ce rol are mâncarea? Cel de a restaura puterea oamenilor. Semantica lui ‘restaurant’ era puțin diferită până la începutul secolului al XIX-lea. Într-o carte clasică de istorie a artei culinare, geograful și gastronomul francez Jean-Robert Pitte menționează că prin 1765, un bărbat pe nume Boulanger a deschis un magazin lângă Luvru (deci o ‘boulangerie’). Acolo vindea ceea ce el numea ‘restaurante’ sau ‘restaurante cu bulion’ – adică supe pe bază de carne menite să „restaureze” puterea unei persoane. Încă din Evul Mediu, cuvântul ‘restaurant’ era folosit pentru a descrie oricare fel dintr-o varietate de bulioane bogate făcute din pui, carne de vită, rădăcini de un fel sau altul, ceapă, ierburi și, conform unor rețete, condimente, zahăr cristalizat, prăjit. pâine, orz, unt și chiar ingrediente exotice, cum ar fi petale de trandafiri uscate, struguri de Damasc și chihlimbar. Revoluția franceză i-a disponibilizat profesional pe bucătarii fostei nobilimi, exilate dacă nu decapitate, și în Paris au proliferat după anul1790 stabilimentele care serveau bulioanele populare. Destul de repede, o parte dintre ele s-au transformat în ‘restaurante’ după sensul înnoit al cuvântului.
Oamenii mâncau însă în afara caselor lor cu mult timp înainte. În fapt, mâncarea a fost o activitate socială în perioada pre-istorica, devenind o componentă a vieții private doar odată cu apariția locuințelor familiale dotate cu bucătarii, și asta nu în toate civilizațiile. Anumite comunități au practicat bucătăria comună de-a lungul întregii lor istorii (mănăstirile, de exemplu). La Pompei, arheologii au identificat 158 de locuri în care se vindea mâncare gătită – unul la fiecare 60-100 de oameni, o concentrare mai mare decât în majoritatea orașelor contemporane. Sistemul era mai degrabă ‘take-away’, în terminologia de astăzi. Carnea, vânatul și peștele gata gătite erau disponibile pentru consumul londonezilor cel puțin din anul 1170. Samuel Cole, un imigrant în Lumea Nouă din perioada colonizării timpurii, a deschis ceea ce este considerat a fi prima tavernă americană, în 1634, la Boston. Elliott Shore și Katie Rawson, coautorii cărții ‘Dining Out: A Global History of Restaurants’, consideră însă că primele afaceri care ar fi ușor de recunoscut ca restaurante au apărut în jurul anului 1100 în China, în perioada dinastiei Song, când orașe precum Kaifeng și Hangzhou se mândreau cu populații urbane de peste un milion de locuitori fiecare. În Japonia, încă din secolul al XV-lea, au început să apară localuri în care se servea mâncare, derivate din tradiția ceainăriilor. În Europa, conceptul de ‘table d’hote’, adică masă din restaurant unde clienții (oaspeții) se așază pentru a fi serviți cu mâncare, apare în Franța în secolul al XVII-lea și se răspândește rapid. Meniurile erau fixe, clienții se așezau și mâncau ceea ce li se oferea. A mânca în public nu era considerat un lux. Cei avuți mâncau acasă, mai ales că stabilimentele care aveau mai târziu să se numească restaurante erau gălăgioase și condițiile de igienă erau dubioase. A mânca ‘afară’ era, de altfel, mai ieftin decât a mânca acasă, și așa a fost cam până după jumătatea secolului al XIX-lea. Atunci au apărut mesele private, separate de cele comune, uneori în spații ‘rezervate’. A frecventa anumite restaurante a început să devină un lux, lumea bună ieșea la restaurant pentru a fi văzută, în aceeași măsură cu pentru a mânca. Șefii bucătari au început să devina celebrități și a răsărit o noua meserie – criticii culinari. Primul ghid ‘roșu’ (dedicat restaurantelor) al lui Michelin a apărut în 1900, dar aveau să treacă încă 26 de ani până când să-și facă apariția râvnitele stele Michelin.
Secolul XX avea să aducă schimbări revoluționare și în felul în care hrana este preparată și consumată, determinate de schimbările sociale, economice, culturale și politice. Pe de-o parte, femeile au început să fie din ce în ce mai mult angajate ca salariate în industrie și comerț. Pe de altă parte, a apărut aparatura casnică, înlesnind prepararea mâncării și scurtând timpul de execuție. A mânca în afara casei a devenit mai scump, chiar și pentru restaurantele sau dughenele populare. Tendința aceasta s-a accelerat pe măsură ce secolul avansa. În 1930, o masă la restaurant era în medie cu 30% mai scumpă în Statele Unite decât echivalentul ei pregătit acasă. În 2014, proporția devenise 280%! Michelin a început să includă un indice al costului în calculele sale.
Valurile de migrații au jucat un rol important în istoria restaurantelor. Imigranții noi, de multe ori burlaci, căutau mâncarea cu care erau obișnuiți în țările de origine. Alții dintre ei găseau în deschiderea de restaurante un gen de afacere relativ ușor de încropit la începutul drumului în țările care îi primiseră. În multe locuri, noile localuri au stârnit curiozitatea și au deschis apetitul localnicilor. Restaurantele cu bucătărie chinezească, sushi japoneze, paste italienești, precum și pub-urile irlandeze pot fi astăzi găsite în mai toate marile orașe ale lumii. Nu toate sunt sau au fost de la început restaurante ieftine. Un exemplu ar fi ‘Delmonico’s’, deschis în New York în 1827, pe William Street 23, de doi frați veniți din cantonul Ticino, zona italiană a Elveției. Restaurantul, cu suite separate luxoase și o pivniță cu peste o mie de soiuri de vin, a rămas la aceeași adresă din Manhattan vreme de aproape două secole, și și-a închis porțile, temporar, pentru prima dată doar în 2020, în timpul crizei Covid-19. ‘Delmonico’s’ susține că este primul restaurant din America care a folosit fețe de masă, iar bucătarii săi nu numai că au inventat celebra friptură Delmonico, ci și alte feluri clasice gourmet, precum ouăle Benedict, peștele Alaska la cuptor, homar Newburg și pui à la Keene. Globalizarea a desăvârșit, dar a și nivelat calitativ într-o mare măsură acest proces de internaționalizare a mâncării. Putem găsi astăzi în multe locuri din lume restaurante la preturi și niveluri de calitate și varietate diverse, pornind de la marile brand-uri de junk food (în majoritate americane) până la restaurantele marilor maeștri ai artei culinare.
Ultimele câteva decenii au accelerat unele dintre procesele economice descrise, și au dat naștere unora noi. Implicarea femeilor în economia țărilor avansate în poziții bine remunerate și cu un buget de timp din ce în ce mai redus a făcut ca din costurile pregătirii meselor acasă, componenta timp să capete o pondere din ce în ce mai mare. Este ceea ce se numește ‘costul din umbră’. În plus, a apărut un alt fenomen – o pătură de salariați cu venituri frumoase și puțin timp la dispoziție, care au mijloacele financiare și preferă să iasă la restaurant. Pentru ei, a mânca în oraș sau a comanda mâncare este regula, și în unele centre urbane aglomerate (Hong Kong, de pildă) au început să fie cerute apartamentele fără bucătarii. Prânzurile de lucru și cinele de afaceri au devenit și ele o practică curentă. Pot depune aici mărturie din experiență proprie. În decursul celor peste trei decenii de viață profesională de după emigrare, cred că am mâncat cel puțin jumătate din prânzuri și un sfert din cine la restaurante. De puține ori am făcut asta din alegere, de cele mai multe ori impus de protocoalele firmelor pentru care lucram sau de orarul de 12-16 ore de lucru pe zi. Nu numai că ajungeam acasă la orele târzii ale serii, dar și soția mea, de asemenea ingineră în domeniul tehnologiilor avansate, avea un regim de viață (și mâncare) similar.
Pandemia a lovit fulgerător întreaga industrie a restaurantelor. Data de 9 aprilie 2020 a rămas în istoria acestora ca o ‘zi neagră’. Majoritatea țărilor avansate impuseseră carantine și populația nu putea ieși din casă. În multe țări, restaurantele fuseseră închise prin decret, chiar și opțiunea ‘take-away’ încetase să mai fie accesibilă. Acolo unde restaurantele rămăseseră deschise, comenzile erau firave. Lumea se temea de orice fel de socializare care includea riscuri de contaminare. În aceste condiții, cei care doreau (și aveau curajul) de a comanda de la restaurante aveau la dispoziție doar livrările la domiciliu. Acestea erau permise în majoritatea locurilor, și erau executate fie de companii specializate, fie de restaurantele înseși. Aceasta este una dintre tendințele care vor rămâne și după pandemie, sigur în perioada de ‘coabitare’ cu boala. Trebuie menționat că există o tensiune între restaurante și firmele care prestează livrări la domiciliu. Pe de-o parte, aceste firme percep un comision care se adaugă la preț. Nu toate restaurantele sunt însă pregătite pentru livrări la domiciliu, și unii clienți preferă un singur loc (portalul firmei de livrări) de unde pot alege comenzi la restaurante diferite. Sistemul câștigă în popularitate, și este în plină extindere. Uber, de exemplu, are venituri globale mai mari în prezent din livrările la domiciliu decât din transportul de persoane. Și consumatorii, și, mai ales, restaurantele vor trebui să se adapteze. Consumatorii revin la restaurante. În perioadele de după carantine și alte restricții, numărul de rezervări a înregistrat recorduri în multe locuri. Pentru a-i păstra însă pe acești clienți, restaurantele vor trebui să se străduiască să le ofere acele servicii pentru care aceștia aleg masa la restaurant – mâncare proaspătă, servicii prietenești și competente, ambianță estetică, atmosferă plăcuta și, de ce nu, romantică.
Poftă bună!
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
John Krasinski, the director of the horror films in the ‘A Quite Place‘ series, learned an important lesson from the classics of the genre, and especially, I believe, from Alfred Hitchcock. If you have a good idea in hand, focus the film around it, avoid complications, and especially avoid explanations. In horror and the associated sub-genres, effects are amplified by the lack of technical details and complicated solutions. Fog and shadows are definitely, after all, well-known elements of the genre’s props. The first film in this series, ‘A Quiet Place‘, lasts only 90 minutes, has only four characters (I only counted the human ones), and yet it manages to make an impact and make its viewers think about what they have just seen after the end of the screening. The less fortunate may even be haunted some of the scenes in nightmares.
We are in a post-apocalyptic world. The apocalypse happened about 246 days ago. We don’t know exactly what it was (ecological catastrophe?, alien invasion?). Underground monsters have taken over the planet and exterminated a large part of the human population. Their most developed sense, perhaps the only one, is hearing. Any noise that survivors make endengers their lives. They are forced to live in a world of silence. The Abbott family has a hearing-impaired teenage daughter. Their knowledge of sign language is an advantage. Survival is not easy, especially since a baby is about to be born.
The terror of silence is a great idea and John Krasinski builds around it. Viewers can’t help but wonder how long they would last if they were to survive in such a world. The monsters in ‘A Quite Place‘ do not look very original, they seem to be borrowed from movies like ‘Alien’. The characters belong to the family horror movies, but the spectators are not exempt from scenes of explicit violence. Everything is filmed impeccably, we are somewhere in the American Midwest and we see rendered with anticipatory accuracy the look of the world a few months after a major disaster. Among the actors I have to mention Emily Blunt (great casting as a mother in extreme conditions) and especially Millicent Simmonds in the role of the teenage daughter. The latter is a very young and extremely talented actress and I hope that she will get the chance of good roles, which will develop her career. Made with talent and simple means, violent as needed without falling into extremes, ‘A Quiet Place‘ manages to combine good cinematic quality with a horror film that will fully satisfy fans of this genre. The second film in the series was released in 2020 and seems to be close to the quality of the first, and the third is in preparation. It’s a series worth watching.
Născut în 1946, Julian Barnes este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori englezi contemporani. Prozator, eseist, critic literar, este laureat al premiului Man Booker câștigat în 2011 pentru romanul ‘Sentimentul unui sfârșit’, iar în 2021 i-a fost decernat Premiul Ierusalim pentru libertatea individului în societate, un premiu literar bienal asociat cu Târgul Internațional de Carte de la Ierusalim, premiu care este acordat scriitorilor ale căror lucrări au tratat teme ale libertății umane în societate. Majoritatea cărților sale au fost traduse în limba română și publicate de Editura Nemira. ‘Bărbatul cu haină roșie’, cea mai recentă carte a sa, publicată în 2019, a apărut în 2021 colecția ‘Babel’ a editurii, în traducerea lui Radu Paraschivescu.
De ce a scris Barnes această carte? O explicație parțială putem găsi în postfață. O alta în perioada în care a fost scrisă cartea, anii de după votul pentru Brexit și ai agonizantelor negocieri care au precedat ieșirea Marii Britanii din Comunitatea Europeană. Julian Barnes este francofil și este unul dintre acei intelectuali englezi care crede că locul țării sale este în Europa, care studiază și scrie în mod consecvent despre punțile de dialog dintre cultura engleză și cea a Europei în general și a Franței în particular. Cunoscător în profunzime și la nivel de nuanțe și de finețe al spațiilor lingvistice, literare și artistice de cele două părți ale Canalului Mânecii, el se oprește asupra uneia dintre perioadele cele mai interesante și mai efervescente din istoria Franței, dar punctul de vedere englez este permanent prezent. Este vorba despre perioada pe care o numim în perspectiva istorică La Belle Epoque, dintre anii 1880 și 1914, o epocă de înflorire a artelor și de modernizare și creștere a Franței după catastrofa din 1871. Este și o perioadă de contradicții și de crize, de acumulări de conflicte interne și internaționale, care aveau să duca la conflagrația Marelui Război.
‘Merrie England, Epoca de Aur, La Belle Epoque: denumirile strălucitoare, devenite un soi de brand, sunt născocite doar retroactiv. Oamenii nu și-au spus la Paris în 1895 sau în 1900: “Trăim în La Belle Epoque, fă bine și profită!” Sintagma referitoare la perioada de pace dintre catastrofala înfrângere franceza din 1870-1871 și catastrofala victorie franceză din 1914-1918 a intrat în vocabular abia în 1940-1941, după o altă înfrângere franceză. A devenit titlul unei emisiuni de radio care s-a transformat într-un spectacol de teatru și muzică live: o formulă și un program de bună dispoziție care, pe deasupra, dădeau apa la moară anumitor preconcepții germane despre Franța cancanului și a “oh-la-la”-ului. La Belle Epoque: locus classicus al păcii și al plăcerii, strălucire cu un aer profund decadent, o ultimă înflorire a artelor și cea din urmă înflorire a unei înalte societăți așezate, înainte ca această fantezie blândă să fie dinamitată cu întârziere de metalicul și nepăcălibilul secol douăzeci, care a smuls afișele elegante și spirituale ale lui Toulouse-Lautrec de pe zidul mâncat de mucegai și de o vespasienne fetidă. Ei bine, ar fi putut fi așa pentru unii, pentru parizieni mai mult decât pentru majoritatea. Pe de altă parte, după cum a scris cândva Douglas Johnson, învățatul istoric al Franței, “Parisul e doar periferia Franței”. (pag.35)
Perioada pare în aparență cunoscuta, și totuși, și punctul de vedere, și stilul de abordare, și o parte însemnată din informații oferă cititorilor o cu totul altă perspectivă decât cele familiare. Mai nimic despre impresioniști sau despre revoluțiile în artă. Nici proletarii din romanele lui Zola nu se regăsesc aici. Personajele cărții se învârt în lumea nobilimii și a marii burghezii pariziene, a artiștilor și a scriitorilor, a expatriaților (americani în special) și a medicilor faimoși, a colecționarilor de artă și a colecționarilor de aventuri sentimentale. Este o lume complexă și colorată, plina de contradicții și de violență, marcată de procesul Dreyfuss și de schisma adâncă pe care acesta l-a creat în societatea franceză a timpului. Iată doar unul dintre detaliile pe care le ignoram complet. Până la primul război mondial, în Franța exista dreptul cetățenesc al deținerii de arme, dobândit la Revoluția Franceză și consfințit constituțional cam la fel ca în Statele Unite de astăzi. Rezultatul este că accesul la arme era extrem de facil, și în carte sunt descrise câteva crime politice dar și crime pasionale, comise de persoane care pur și simplu (unele dintre ele) cumpăraseră arma de la magazin, în dimineața respectivă. Câteva pagini sunt dedicate și instituției duelului, obicei de a decide dispute profesionale sau sentimentale legate mai mult sau mai puțin de ‘onoare’, practicat de membri claselor avute dar și de ziariști sau scriitori.
Nu stiu dacă Julian Barnes a citit ‘Craii de Curtea-Veche’. Teoretic ar fi posibil, căci prima traducere în limba engleză, cea a lui Cristian Baciu este datată 2011. În orice caz, cele trei personaje pe care le cunoaștem la începutul cărții, cei trei francezi veniți în 1885 la Londra de la Răsărit (adică de la Paris) par descinși din paginile scrise de Mateiu Caragiale. Doi dintre ei (Polignac și Montesquiou) erau nobili, unul prinț, celălalt conte, descendenți ai unor familii al căror nume marca personalități ale Franței Luminilor cu mai bine de un secol înainte. Cel de-al treilea, lipsit de titluri nobiliare, descendent al unei familii protestante de sorginte italiană era doctorul Samuel Jean Pozzi. Daca această carte are un personaj principal, atunci el este doctoril Pozzi. ‘Bărbatul cu haină roșie’ poate fi considerată și ca o biografie a acestuia. Titlul cărții de altfel este preluat de la titlul tabloului pictat în 1881 de John Singer Sargent, artist american exilat, care trăia în acea vreme la Paris și urma să se stabilească peste câțiva ani la Londra, portret în care doctorul este reprezentat în floarea vârstei, îmbrăcat într-un flamboiant halat roșu. Un detaliu care include mâinile fine și de o excepțională frumusețe ale chirurgului este de altfel folosit pentru coperta cărții. Doctorul Pozzi a fost o somitate a medicinii franceze a timpului: a introdus în Franța metodele de chirurgie antiseptică, a organizat spitale și clinici în condiții de igienă și cu un tratament uman față de pacienți, a revoluționat chirurgia ginecologică și a scris un tratat al acestei discipline care a fost vreme de mai multe decenii, în secolul 20, o carte de referință.
Cei trei prieteni avut o viață sentimentală agitată (unul dintre ei era homosexual declarat):
‘Perechile își compară mereu situațiile cu cele ale altor perechi. Iată-i pe soții Polignac pornind de la un aranjament financiar și sfârșind în afecțiune autentică; iată-i pe soții Pozzi pornind de la ceva care părea iubire pătimașă și sfârșind în aranjament social. În al treilea rând, iată-l pe “alde Montesquiou”. În relația cu Yturri contele era irascibil, iar Yturri intermediarul emolient; de asemenea organizator, deslușitor, om de legătură și reporter al vânătorii sexuale. Montesquiou mai are grija să sublinieze – de două ori – că Yturri locuia “pe aceiași stradă”, nefiind vorba de “doi gentlemani cu același domiciliu”.’ (pag.144)
Pozzi a avut un număr impresionant de amante. Căsătoria sa cu Therese s-a transformat rapid dintr-o poveste de dragoste într-o relație instituționalizată, pe care Therese (catolică practicantă) a refuzat să o destrame formal chiar când, în ultimele decenii ale vieții, cei doi se despărțiseră și Samuel intrase într-o relație serioasă și stabilă cu evreica Emma Fischoff. Printre cuceririle sale din tinerețe se numărase și actrița Sarah Bernhardt, care i-a rămas prietenă fidelă și pacientă până în ultimii ani ai vieții. Din căsătoria lui Samuel cu Therese au rezultat trei copii, din care fiica, Catherine, a fost cea mai apropiată de tatăl ei, lăsând în urmă și un jurnal în care își descrie adolescența și tinerețea petrecute sub tutela faimosului ei tată. Sfârșitul lui Pozzi are și el elemente de tragedie amestecate cu melodramă. Se prezentase voluntar ca medic de front în război, deși se apropia de 70 de ani, dar nu gloanțele inamice i-au provocat rănile mortale ci cele trase de un pacient, nemulțumit de tratamenul unei tumori la testicole care rezultase în impotență. A fost transportat la spital și operat de un coleg sub anestezie locală, participând cu indicații la operație. O arteră secționată pe masa de operație i-a fost fatală.
De multe ori citesc cărți de istorie și comentez despre calitatea scrierii apreciind în ce măsură lucrarea respectivă este accesibilă la lectura. Cu ‘Bărbatul în haina roșie’ se petrece fenomenul invers. Cartea lui Julian Barnes este scrisă și se citește ca o carte de ficțiune, deși toate personajele sunt reale și întâmplările descrise în carte au avut loc și sunt autentificate istoric. Atunci când apar ‘dialoguri’ sau ‘monologuri’ ele sunt bazate pe memoriile sau jurnalele lăsate de personalitățile epocii. Stilul este liber, autorul ne invită să privim ‘peste umăr’ în timp ce scrie și din când în când ne acordă acces în laboratorul său de creație, combinând relatarea istorică (care nu este rigid cronologică) cu fișe editoriale, fragmente de eseu și studii de caracter. Cunoaștem pe mulți dintre oamenii celebri ai epocii: Henry James, John Singer Sargent, frații Goncourt, Sarah Bernhardt, Anna de Noailles, Marcel Proust. Acesta din urmă este prezentat din mai multe puncte de vedere: el este personaj, prieten cu cei trei ‘crai’ dar și posibil autor alternativ al acestei cărți. În fapt nu numai că cele trei personaje principale ar putea apare într-un roman scris de Proust, dar ei sunt chiar prezenți, cu numele lor sau ca personaje ‘cu cheie’ în volumele aflate ‘În căutarea timpului pierdut’. Despre romanele cu cheie Julian Barnes scrie la un moment dat:
‘Le roman a clef are atracții evidente pentru romancier – bucuria maliției, clipirea din ochi pentru secretomania fără secrete, vanitatea de a ști niste lucruri și de-a le împărtăși altora. Însă pericolele sunt mai la vedere. Romanul poate părea viclean și egocentric; poate duce la procese și chiar la dueluri; dar principalul pericol e că are pe el ștampila timpului, ca dandy-ul, ca fluturele. Și de asemenea, ștampila locului.’ (pag. 207)
Citind aceste rânduri nu am putut să nu mă întreb dacă Julian Barnes nu a scris, poate intenționat, poate nu, un fel de roman cu cheie? Călătorind în timp pentru a reînvia, cu talentul său incontestabil de prozator și creator de personaje, Franța și Anglia de acum un secol și câțiva ani sau decenii, descriind efervescența magnetică a celor doi poli intelectuali, culturali, artistici, științifici ai Europei, legătura de competiție, atracție, și complementaritate dintre ei, se referă poate scriitorul, ‘sub cheie’, la Europa celui de-al doilea deceniu al secolului 21, cea în care câteva zeci de mii de englezi peste jumătatea matematică a votanților au decis că insulele britanice se rup și se îndepărtează de Europa.
Ediția românească a Editurii Nemira preia ilustrațiile versiunii englezești și este o reală plăcere pentru cititor răsfoirea volumului cu ilustrațiile în pagină. Păcat doar că picturile din versiunea originală nu au fost reproduse în color, dar probabil că aici și-au spus cuvântul limitări tehnice sau legate de cost. Traducerea lui Radu Paraschivescu, este fluentă și expresivă. Am detectat o singură gafă, poate editoriala, care ar trebui corectată la o ediție viitoare. Adele, după cum știe orice iubitor al filmelor lui Francois Truffaut, a fost fiica și nicidecum sora lui Victor Hugo, cum este amintită la pagina 248.
‘Bărbatul cu haină roșie’ este o carte pasionantă și bine scrisă, dar nu neapărat o lectură ușoară. Cere concentrare, interes pentru istorie, literatură sau artă, și pentru ca plăcerea intelectuală să fie completă, necesită din când în când consultarea enciclopediilor pe net. Julian Barnes reînvie o perioadă istorică zbuciumată din istoria Franței și câteva personaje emblematice pentru acea epoca. Scriind istorie el se gândește însă și la prezentul în care problemele relațiilor dintre culturi, ale artei și ale moralității au rămas aceleași, desi soluțiile și perspectivele sunt diferite. Iubitorii de artă, de istorie, de actualitate și de literatură bună se vor delecta cu această lectură.
‘Mademoiselle de Joncquières‘ (or ‘Lady J.‘ as sounds the title under which it was distributed in English, avoiding the difficulties of French spelling), the film made in 2018 by Emmanuel Mouret was a pleasant surprise. I confess that I had not seen any film by this French director before and that I was a little reluctant when reading that it was a gallant-romantic story from the 18th century, a free adaptation of a novel by Diderot. The presence in the cast of Cécile de France an actress I like, as beautiful as she is intelligent, convinced me to see the film. I sat down in front of the screen for her, I got much more.
The Marquis de Arcis (Edouard Baer) is one of those men of his century who inspired the character of Don Juan, the womanizing serial conqueror of female hearts. Madame de la Pommeraye (Cécile de France) is a beautiful and intelligent widow, who gives in to the charms of the conqueror to be abandoned when he gets bored and moves on to the next target. Together with her friend and confidante Lucienne (Laure Calamy), she devises a plan of revenge involving Madame (Natalia Dontcheva) and Mademoiselle de Joncquières (Alice Isaaz), mother and daughter, impoverished women forced into prostitution. The conflicts and intrigues of the nobility cause suffering to the other people, but the consequences will be borne by all.
What are the secrets to the success of this version of the story of ‘Mademoiselle de Joncquières’? First of all, cinematography. Both the natural landscapes and the interiors are composed with style and attention to detail, reminiscent of late Baroque paintings. The color palette is superb, and the costumes fit into landscapes and interiors. Emmanuel Mouret did not necessarily pursue authenticity, the costumes and sets being more a representation of the way we imagine the 18th century France before the revolution than a historical reconstruction. He spared his characters from wearing wigs, which was a must at the time, and let Edouard Baer wear a beard that dates back the centuries before and after the 18th century. However, the characters are authentic in the way they move and especially in the way they speak. Taking over the dialogues from Diderot and other Enlightenment authors, the screenwriters managed to create an elegant and expressive atmosphere. The acting is all excellent, and the only reproach I would bring to the script and production is the weakness of the two female characters from the ‘lower classes’ – Madame and Mademoiselle de Joncquières. They should provide a realistic counterpoint to the fairytale life of the nobility, describing the economic and social chasm that was the main cause of the French Revolution. Unfortunately, they don’t have enough screen time or text of the same intensity and quality as the rest of the characters. We will surely will meet Alice Isaaz, the beautiful and talented young actress who plays Mademiselle de Joncquières, in many films in the future, and I hope that they will be at least of the quality of this production.
I’m not much of a fan of melodramas. Most movies in that genre leave me indifferent at best, and unwillingly amuse me in the worst cases. However, there are exceptions, and in those cases the effect may be the opposite. In rare cases, in quality movies, the melodramatic effect works very well for me. This is the case of ‘Chère inconnue‘, a film made in 1980 by Israeli director Moshé Mizrahi, during the French period of his career, bringing to screen a novel written by Bernice Rubens, and starring three of the most formidable actors in French cinema at the time. The very uninspired English title under which the film was distributed was ‘I Sent a Letter to My Love‘.
The story takes place somewhere near Brest, in a house on a cliff on the shores of the Atlantic Ocean, which could very well be the setting for a thriller directed by Hitchcock. By the way, I think that the master of suspense would have liked this story. Louise (Simone Signoret) and Gilles Martin (Jean Rochefort) are a sister and brother, 50+ years old, living together. He is disabled since childhood, she dedicated her life to his care. Yvette (Delphine Seyrig), who is their close friend, brings them fresh bread every morning and discusses the day’s news with them. None of the three are married, life almost passed near them, but the flames of their passions are not completely extinguished. When Louise tries to find – using an imaginary identity – a sentimental relationship, using the ads in the newspaper publicity, she is surprised that the one who answers is Gilles. An aparent idyll flourishes in the correspondence between the two, which becomes more and more dangerous, especially after Gilles wants to meet personally the mysterious stranger with whom he had begun to fall in love.
A side comment. This film, made in 1980, is one of those that highlight the huge changes brought about by mobile telephony and the Internet in the way of inter-human communication. The relationship advertising in newspapers, the letters sent in envelopes, the mailboxes (made of tin!) and the ‘post restante’ mail at the post office have almost completely disappeared from our lives in less than a generation. If it were made today, the screenwriters of this film would have to completely rethink these details.
The story works well thanks to the intelligent, sensitive and humanly credible script and the exceptional acting performances. A real storm of feelings develops between the three characters. Behind the appearances of quiet, banal and conventional lives there is friendship, true love, and carnal passion. But nothing is declarative, spoken words do not express feelings, and even the words written under the cover of anonymity do not reveal everything that happens in the depths of souls. The melodramatic part is excellently dosed, and the tension of the relations between the characters sometimes reaches the thriller genre. Simone Signoret and Delphine Seyrig create two of the best roles of the mature periods of their careers. However, they are topped by Jean Rochefort, an actor of great finesse and with a special character and culture, who did not always have the chance to be distributed in roles up to his immense talent. Here he has the opportunity to show everything he can and knows, and he does it masterfully. Director Moshé Mizrahi proves with this film that he was one of the valuable filmmakers of his generation, despite the fact that his filmography, developed on three continents, did not have many peaks. No doubt, ‘Chère inconnue‘ is one of them.
‘Kin-dza-dza!‘ is a 1986 science fiction production of the Soviet film studios Mosfilm, directed by Georgian director Georgiy Daneliya. If we didn’t know anything about this movie and if it was spoken in English we could classify it in the category of low-cost movies with a crazy script that combines the pretext of science fiction with absurd comedy and social criticism. For the informed spectator, ‘Kin-dza-dza!‘ is much more. 1986 is one of the first years of the democratization of the Soviet Union. Director Georgiy Daneliya, who had seen many of his previous films censored and other projects stopped before they were made, was one of the first to use the atmosphere of openness (‘glasnost’ in Russian) to make a satirical and critical film about the Soviet society, the inequalities between the peoples of the USSR, the deprivation suffered by the population, the ecological disasters caused by forced industrialization. In this film, he combines the science-fiction tradition of Russian literature and cinema (Arkadi and Boris Strugatzki) with the social satire practiced in the first decades of Soviet history by Ilf and Petrov. The result is an original, funny and strange film that has rightly become a legend or ‘cult’ film if you wish (I’m not a fan of this term), unforgettable for those who know it, but also ignored by many others.
The movie begins in Hollywood style. Two Soviet citizens on a Moscow street press the wrong button on a strange device and suddenly find themselves on a desert planet in another galaxy. Vladimir Nikolaevich (Stanislav Lyubshin), the elder of the two, is an engineer or team leader in a Soviet factory, the younger one, Gedevan (Levan Gabriadze), carries a violin. Attempts to contact the Soviet embassy, of course, fail, and the Soviet moral and behavioral codes are put to the test. The inhabitants of the world they have reached master telepathy and intergalactic travel, but their society is divided into classes, and those belonging to the upper classes have almost supreme rights over the destinies of those of the lower classes or races. The language is reduced to a few words and one of them (‘ku’ if you are curious) can have thousands of meanings. Matches are at a great price, and the box that Vladimir Nikolaevich has in his pocket can buy a lot, including a trip between stars, while the violin will turn them into a kind of ‘performers’ of the planet’s inhabitants, although their musical talent seriously scratches the ears of earthly spectators. Those who lived through the era and those who learned about it will recognize many aspects specific to Soviet society, from the inequalities between the Russians and the other peoples of the Union to the ecological catastrophe transforming the planet into a huge desert, strewn with rusty industrial skeletons witnesses of a past industrialization, and with ships stranded in what was once a seabed. In 1986, it took not only talent but also courage to bring such a chain of subversive metaphors to the screen.
Georgiy Daneliya and cinematographer Pavel Lebeshev manage to create a consistent and effective cinematography, turning the lack of technical means into an artistic quality. Costumes are superb, among the best in post-apocalyptic cinema. Stanislav Lyubshin is a fine actor in the tradition of Soviet film, and the young Levan Gabriadze is so expressive that I can’t help but wonder why his filmography was limited to just a few films. The whole cast is great. ‘Kin-dza-dza!‘ is a reference film for the period in which it was made, but also a strange and funny entertainment, which tells a lot about the world then and … about today, because some things have not changed much.
Prima întrebare care mi-a venit în minte când am început să citesc ‘Tovarășa. Biografia Elenei Ceaușescu’, solida carte biografică pe care istorica Lavinia Betea a publicat-o la Editura Corint, în colecția ‘Istorie – Autori români’, în tandem cu biografia (și mai solidă, dublă ca număr de pagini) lui Nicolae Ceaușescu despre care am scris cu câteva săptămâni în urmă, este dacă acest demers științific și publicistic este justificat. Nu lipsesc personalitățile feminine care s-au impus în politică și în știință de-a lungul zbuciumatului secol 20. Unele dintre ele ca Indira Ghandi, Margareth Thatcher, Golda Meir au fost personalități remarcabile, au schimbat cursul istoriei popoarelor din care s-au ridicat, au condus perioade îndelungate destinele țărilor lor. Altele au fost consoarte active și vizibile ale soților lor – împărătese (Farah a Iranului) sau Prime Doamne (Eleanor Roosevelt, Jacqueline Kennedy). În fine, cel puțin două dintre personajele feminine ale lumii politice a secolului trecut (Isabel Martinez de Peron, Imelda Marcos) au trecut pragul dintre poziția de primă doamnă spre politica, încercând să devină succesoare ale soților lor. Niciuna dintre acestea nu a reușit însă performanța Elenei Ceaușescu. Plecată dintr-un sat românesc de câmpie, înarmată cu patru clase de studii elementare, devenită ‘primă tovarășă’ după ascensiunea lui Nicolae Ceaușescu la cârma partidului comunist și apoi a statului român, Elena Ceaușescu a ajuns să ocupe a doua poziție politică a tarii și să se impună ca academiciană și ‘savantă de renume mondial’. Persoana ei, acțiunile ei politice, influența pe care a avut-o timp de un sfert de secol în politica românească au avut un impact nefast asupra tuturor celor care au trăit acea perioadă. Ascensiunea și recunoașterea ei în politica națională și internațională, dar și în știința mondială este o performanță dar și un avertisment. Istoria se repetă daca lecțiile îi sunt ignorate.
Cartea Laviniei Betea oferă o multitudine de informații despre viața și cariera Elenei Ceaușescu, evitând în același timp diagnosticele psihologice și judecățile istorice. Primul și ultimul din cele 19 capitole se ocupă de procesul care a avut loc în ziua de Crăciun a anului 1989 într-o unitate militară, la Târgoviște. Retrospectiv privind a fost un simulacru de justiție, nul din punct de vedere procedural și legislativ, dar a cărui sentință a fost în consensul din acel moment al marii majorități a românilor, sărăciți, umiliți, oprimați politic în cele patru decenii de comunism. Restul capitolelor urmăresc cronologic viață și cariera Elenei Ceaușescu, într-un format similar celui folosit în biografia lui Nicolae Ceaușescu. Aparatul critic este ceva mai redus, dar și aici notele de subsol însoțesc aproape fiecare pagină a cărții. Sursele de documentare sunt arhivele partidului comunist și ale tribunalului militar, articole din presa vremii și reconstituiri istorice publicate în cele peste trei decenii trecute de la căderea comunismului, memorii, amintiri și interviuri ale autoarei cu politicieni dar și sau mai ales cu oamenii care au lucrat în serviciul cuplului Ceaușescu, volume de analiză, alte cărți ale autoarei și colegilor istorici. Una dintre dificultățile scrierii unei astfel de biografii este vizibilă din ponderea diverselor teme în capitolele cărții. Nu întotdeauna a existat material documentar sau suficiente informații demne de menționat legate de activitatea Lenuței (în multe locuri așa o numește autoarea în carte) mai ales în perioada 1948-1965. Lavinia Betea completează textul cu informații despre modul de viață al protipendadei comuniste – pe care o numește nomenklatura și bănuiesc că ortografierea cu ‘k’ este importantă – și despre viața de familie a cuplului Ceaușescu, inclusiv evoluția copiilor săi. Din acest punct de vedere volumul în discuție completează cu succes informațiile din cartea dedicata de autoare lui Nicolae Ceaușescu.
Nu se știu prea multe detalii despre copilăria și tinerețea ‘eroinei’. Documentele sunt disparate, amintiri nu a împărtășit, iar propaganda a adăugat legende incredibile și fără valoare istorică. În perioada comunistă anul nașterii era un ridicol secret de stat, ceea ce a dus la presupunerea că ar fi fost mai în vârstă decât soțul ei. În realitate, înscrisele primăriei comunei Petrești din județul Dâmbovița arată că s-a născut în 1919, la un an după Nicolae Ceaușescu. Tatăl, țăran mijlocaș, avea un magazin în care vindea printre altele bricege, și ca urmare a fost cunoscută în tinerețe ca Lenuța lui Briceag. Studiile s-au oprit la patru clase, în clasa a V-a s-a înscris dar nu a terminat-o. Autobiografiile academicienei de mai tărziu, scrise de mâna ei și rămase în dosarele de cadre, arată că avea probleme, târziu în viață, cu ortografia și gramatica limbii române. Ajunsă la București a lucrat croitorie și apoi s-a angajat în textile, dar a fost concediata din cauza activității comuniste. L-a cunoscut pe Nicolae, cu care avea să trăiască din 1939, desi s-au căsătorit doar în 1948, cu puține luni înainte de nașterea primului lor copil, Valentin. A fost o activistă minoră și multă vreme, până ce Nicolae a ajuns în funcții importante, nici măcar nu i s-a recunoscut stagiul de ilegalistă.
Schimbarea de statut a avut loc după preluarea puterii de către comuniști. Familia Ceaușescu a locuit întâi într-un apartament în Cotroceni, și apoi s-a mutat în cartierul protipendadei, cartierul Primăverii din nordul Bucureștiului. Totul pe socoteala Gospodăriei de Partid. Lavinia Betea este o expertă a istoriei acestui cartier și a populației de conducători și activiști comuniști care l-au ocupat după 1948.
‘Vechii proprietari ai caselor din Primăverii erau, după grila cadriștilor comuniști, din categoria burghezilor și mic-burghezilor. “Dezburghezirea” lor s-a făcut mai ales fară baze legale. “Poliția” intra în casă și înștiința familia respectivă că în câteva ceasuri trebuie să-și pregătească mutarea. …
… În fața fiecărei porți campa câte un autoturism sovietic, marca Volga, mașină de serviciu, și câte o Pobeda, de aceeași proveniență, pentru trebuințele de familie. Nici de magazine, nici de biserici n-a fost nevoie. Beneficiarii acestui regim erau aproximativ 350 de familii dintre locuitorii capitalei. … Locuințele celor din Olimpul partidului se repartizau gata mobilate și decorate. Exceptând lenjeria și garderoba proprie, chiriașii găseau toate cele de trebuință. Pentru ceilalți cetățeni, cartierul era unul interzis …
Odată cu aceste case, înalții activiști au preluat și obiceiurile de a fi serviți de personal specializat. Pe când țăranii care angajaseră argați sezonieri sau permanenți erau trecuți în categoria chiaburilor destinați exterminării ori reeducării pentru că practicau exploatarea, reședințele nomenklaturistilor au fost dotate cu șoferi, paznici, bucătărese, menajere și bone. Plătiți nu din veniturile celor pe care-i slujeau, ci de Gospodăria de Partid.’ (pag.113 – 114)
La data căderii comunismului, în decembrie 1989, cuplul Ceaușescu avea în spate 41 de ani în care cei doi trăiseră în lux, fără să plătească nimic din buzunarul lor. Întâi au avut la dispoziție o vilă, după 1965 patru vile (în Primăverii, la Snagov, Neptun și Predeal) și câțiva ani mai tărziu case de oaspeți în toate județele tarii. În acest timp aveau salarii uriașe pentru acele vremuri, și li se permitea și cumulul de salarii interzis altora prin lege. Nicolae Ceaușescu avea pe statele de plata vreo 40 de mii de lei pe lună, Elena Ceaușescu vreo 20 de mii, în timp ce salariul mediu pe economie era 2700 de lei. Neînțelegerea condițiilor reale în care trăiau marea majoritate a cetățenilor României era firească.
Intre 1948 și 1951 s-au născut cei trei copii ai viitoarei perechi prezidențiale. Elena a stat mai mult acasă în această perioadă, și activitatea ei politică s-a redus considerabil. Avea să reapară pe scena politică după 1965. Se ocupa de coordonarea echipei de slujitori care avea în grija vila și mai târziu vilele pe care familia le avea la dispoziție. S-a transferat pe post de laborantă la Institutul de cercetări în chimie, viitorul ICECHIM al cărei directoare avea să devina. Precum mulți dintre liderii comuniști dar și precum multe dintre soțiile lor, Elena Ceaușescu avea să urmeze o facultate, la fară frecventa, admisa fiind fară examen și fară studii liceale sau examen bacalaureat. Cu ironie, Lavinia Betea scrie:
‘ … activiștilor de la vârful partidului și angajaților din ministere li s-a trasat sarcina înscrierii în învățământul superior, la secția fară frecvență. A apărut astfel o practică inedită în istoria învățământului romanesc – meditația la biroul studentului cu profesori universitari. Pentru cei mai de sus, meditații acasă. Meditatorii nu s-au plâns de această “activitate obștească”. În locul conferințelor populare susținute prin diferite case de cultură și cămine culturale din tara … era de preferat vizita în biroul sau în reședință unui demnitar.’ (pag. 129)
După optinerea diplomei de inginer chimist, Elena Ceaușescu a fost reîncadrată ca cercetătoare științifică. Numele ei a început să apară pe comunicări științifice și ca autoare de cărți. La început ca făcând parte din colectiv, apoi prima pe lista autorilor, în ultimele decenii doar numele ei ‘și colectivul’. Doctoratul, a fost și el o farsă. Se află aici una dintre sursele degradării prestigiului și devalorizării diplomelor universitare și a titlurilor academice care aveau să devina atât de vizibile după 1990? Întrebarea mi se pe pare legitimă.
‘Pasiuni sau hobby-uri deosebite Tovarășa n-a avut niciodată. Fără extraordinara șansă pusă de talerul marii istorii în fata lui Ceaușescu, Lenuta din Petrești ar fi rămas o oarecare femeie cicălitoare și strânsă la punga, maniacă la curățenie, certăreață și clevetitoare.’ (pag.287)
A avut câteva prietene apropiate, intre care Martha, soția lui Alexandru Drăghici și Rașela, cumnata ei, soția fratelui Gheorghe (Gogu) Petrescu. Ea este cea care s-a ocupat de educația copiilor, înfruntând revoltele celor doi copii mai mari (Valentin și Zoia) și pregătindu-l pe preferatul ei, mezinul Nicu, pentru cariera politica, eventual în calitate de succesor al tatălui sau. Capitolul dedicat soțiilor nomenclaturiștilor este dintre cele mai pasionante, se poate citi ca o telenovelă, pe care cândva, poate, cineva o va scrie sau va fi pusă pe ecrane. Este poate vorba despre ‘istorie mică’, însă departe de a fi nerelevantă. Lavinia Betea este o expertă în domeniu. Atrage atenția faptul că multe dintre soțiile membrilor conducerii PCR (sau PMR într-o perioadă) erau evreice la origine, inclusiv cumnata soților Ceaușescu. Am dubii în legătură cu afirmația din carte care le atribuie sentimente antisemite – făcută în contextul refuzului de a accepta căsătoria băiatului lor cu fiica lui Petre Borilă (mama fetei fiind evreică). Daca existau asemenea prejudecați ele nu par să fi fost virulente. Cumnata lor era evreică. Medicul personal al cuplului și arhitectul care le proiecta vilele și amenajările interioare erau evrei. Păstrarea legăturilor diplomatice cu Israelul după 1967 (dictata și de interese clare) a rupt frontul anti-israelian al țărilor blocului comunist.
Sunt pasionante și detaliile legate de educația copiilor. Până în 1965, cei trei copii ai lui Nicolae și Elena Ceaușescu au avut o soartă similară copiilor celorlalți membri ai protipendadei comuniste:
‘Educația noii generații din Primăverii s-a inspirat, de asemenea, din modelul Kremlinului. Copiii liderilor sovietici frecventau o școală speciala, cu circuit închis și cursuri în limbi străine …
Școala specială a beizadelelor din Primăverii a fost, la început, cu predare în rusă. După plecarea trupelor sovietice din țară, Scoală Medie Mixta Nr. 28 a fost redenumita Liceul “Dr. Petru Groza’. Funcționa pe baza programelor naționale de învățământ, dar mamele angajau meditatori de limba engleză și franceză. … Diferențele date de funcțiile părinților se observau și la Liceul “Dr.Petru Groza”. Unii fumau țigări Rothmans, se plimbau cu biciclete și motorete de import și își făceau uniformele la comandă. Generația a doua din Primăverii purta blugi. Pe fete le pasionau fustele mini, iar băieții își lăsau plete, unii și bărbi. ‘ (pag. 214 – 215)
Despre condițiile de viață ale prinților:
‘În reședința din Primăverii a Ceausestilor, fiecare dintre cei trei copii va avea un apartament somptuos, decorat în stil aparte. Compus din dormitor, baie și birou, oferea deplină intimitate. Nu și independență, deoarece nu puteau invita musafiri. În vremea aceasta însă, după normele spațiului locativ, o familie alcătuită din ambii părinți și doi copii era îndreptățită la un apartament de 50mp, cu două camere.’ (pag.215)
Marea schimbare în viața Lenuței lui Briceag a început în martie 1965, când Nicolae Ceaușescu ajunge secretar general al partidului. Începe brusc ascensiunea ei științifică și politică. Câteva săptămâni mai târziu este menționată ca directoare la ICECHIM. În decembrie același an, a fost aleasă membră al nou înființatului Consiliului Național al Cercetării Științifice, iar în septembrie 1966 i s-a acordat Ordinul Meritul Științific Clasa I. În martie 1974, a fost numită membră a Secției pentru Științe Chimice a Academiei Române. Primește numeroase premii pentru realizările științifice în domeniul chimiei polimerilor, publică cărți în Romania și în străinătate, este numită co-inventatoare pentru o serie de brevete. Și mai uluitoare este însă recunoașterea internațională de care începe să se bucure.
‘Conform documentelor oficiale, prima distincție a venit de la Paris, în 1970 – membru de onoare al Societății Internaționale de Chimie Industrială. Ca director la ICECHIM și soție a unui lider cu care se perfectau profitabile afaceri, un astfel de titlu onorific putea fi interpretat în parametrii unei anume normalități. Apoi, pragmatismul american s-a vădit, după aceleași documente, și în cooptarea soției lui Ceaușescu, în 1973, ca membru activ al Academiei de Științe din New York și membru de onoare al Institutului American al Chimiștilor, de la Washington.’ (pag. 253)
‘Cireașa de pe tort au fost titlurile conferite, în 1978, în Marea Britanie: membru al Institutului Regal de Chimie din Regatul Unit și profesor onorific al Politehnicii Londrei centrale.’ (pag. 261)
Au mai fost zeci de alte asemenea titluri și onoruri. Oare niciuna dintre aceste prestigioase instituții academice nu avea obiceiul de a verifica măcar nivelul de studii al laureaților? Paradoxal, ‘savanta’ devenise academiciană în Statele Unite în 1973, cu un an înainte de a deveni membră a Academiei Române! Viață științifică și academică ar trebui să fie independentă de asemenea interferențe politice. Cum o fi astăzi?
Ascensiunea politică a fost în aceeași măsură de fulgerătoare. Modelele Elenei Ceaușescu au fost Patricia Nixon și împărăteasa Farah a Iranului, pe care le-a cunoscut în timpul vizitelor reciproce la înalt nivel din anii 1969-1970, dar și Jian Qing, soția lui Mao pe care a întâlnit-o în 1971. În ultimii 20 de ani ai regimului comunist, Lenuta din Petrești a acumulat funcții la cel mai înalt nivel în conducerea partidului (inclusiv controlul cadrelor, care fusese responsabilitatea lui Nicolae în perioada lui Gheorghiu-Dej), a guvernului, a CNST și a Academiei Române. Devenise, în mod clar și în anii ’80 și explicit, numărul 2 în partid și în stat.
Dependența lui Nicolae de Elena și a Elenei de Nicolae au avut o influență malefică asupra întregii conduceri și au radiat în întreagă societate românească. Cultul ridicol al personalității s-a extins. Lavinia Betea reia în carte o teorie legată de originea acestei dependențe psihologice în presupuse experiențe homosexuale ale lui Nicolae Ceaușescu în timpul detenției la Doftana. Este greu de validat aceasta teorie, și poate nici nu contează, față de ceea ce s-a întâmplat mai tărziu:
‘Pe măsură ce copiii creșteau, părinții păreau a se apropia și mai tare unul de altul. … Mefiență și disprețul față de colaboratori au crescut în prea lunga expunere la toxicitatea puterii. Astfel că, de-a lungul vieții, soția i-a devenit unicul sfetnic și confesor. Intimitatea fizică s-a prelungit și în cea sufletească, iar conviețuirea maritală, într-o relație de conspiratori. Liantul vieții lor conjugale n-au fost copiii sau proprietățile, ci puterea. În acest sens alcătuiau o imbatabilă echipă, acționând în etica moralei proletare: pentru victoria “cauzei”, totul a fost permis. Prin “cauză”, însă, bolșevicii înțelegeau revoluția. Dar Ceausestii și-o închipuiau ca fiind puterea lor.’ (pag.225)
Propaganda comunistă a prezentat ascensiunea Elenei că pe un triumf al promovării femeii. În conducerea României în anii 70-80 figurau de altfel un număr de femei, dar toate erau alese pe criteriul fidelității față de cuplul de conducători și rolul lor nu depășea aplauzele la cuvântările Tovarășului și citirea de elogii la ședințele festive. Dacă ar fi dorit să găsească modele feminine, Elena Ceaușescu le-ar fi putut găsi în istoria României, în figurile reginelor Elisabeta sau Maria. Ea a ales să fie însă exact contrariul lor, al nobleței, culturii, al dedicației față de popor care le-a caracterizat pe acestea. Cât despre susținerea femeilor, este suficient să menționăm infamul Decret 770/1966, care criminaliza avorturile. Numărul victimelor în 23 de ani de aplicare este estimat la aproape zece mii de femei.
‘Răsfățatei de soartă nu-i va păsa nici când mamele nu vor găsi în magazine și farmacii lapte pentru hrana bebelușilor, nici țesături de bumbac pentru scutece. În anii 1980 nu vor avea nici apă caldă ca să-i îmbăieze, nici lumină ca să-i schimbe noaptea, nici căldură în apartamente.’ (pag. 201)
Capitolele care se ocupa de ultimele două decenii ale dictaturii conțin informații detaliate despre rolul jucat de Elena Ceaușescu în dezastrul economic și mai ales social creat de regim. ‘Experta’ în chimie a avut un rol determinant în decizii legate de investiții dezastruoase, combinate chimice nerentabile, bazate pe materii prime de import, distrugătoare pentru mediul ambiant. Neînțelegând mecanismele financiare internaționale și neavând nici răbdarea, nici respectul de a-și asculta consilierii, cei doi dictatori s-au angrenat în anii 60-70 în acumularea de credite investite în industrie, și apoi în anii 80 în returnarea acestora. Totul s-a făcut pe seama populației, al timpului ei liber, al puterii de munca, al capacității de consum.
‘În memoria colectivă a românilor, traiul în regimul comunist înseamnă cotidianul anilor 1980. Frig, cozi, întuneric, frica femeilor de graviditate, starea tot mai accentuată de lehamite, sufocare și revoltă. O angoasă generală în care oamenii se simțeau pierduți … Decizia de rambursare integrală a datoriei externe, luată fără a fi adusă la cunoștința cetățenilor și fără macar aprobarea formală a conducerii partidului, a generat o criză fară precedent. … În criza generala a populației, Ceausestii și-au menținut stilul de relaționare, habitatul de viață, salariul și … insațietatea de elogii. Precum faraonii care-și pregăteau nemurirea în megalomane piramide, povara au așezat-o pe umerii robilor.’ (pag. 316 – 317)
Printre sursele pe care Lavinia Betea le ignoră sau le critică explicit se afla ‘Orizonturile Roșii’ ale lui Pacepa, etichetate drept ‘ficțiune’și considerate lipsite de valoare istorică, dar și cărțile și articolele de analiză a comunismului românesc și a conducătorilor săi semnate de Vladimir Tismaneanu. Critice sunt și majoritatea referințelor la postul de radio Europa Liberă, etichetat de multe ori ca ‘postul american REL’. Există probabil un subtext al acestor relaționări care mie îmi scapă. În schimb, Lavinia Betea disipă câteva legende urbane și cred că bine face. Personajul era destul de malefic și fără ele. Sălile de baie din Primăverii nu aveau, se pare, robinete de aur; nu a existat niciun iaht pe Marea Neagră; și nici conturi personale în bănci elvețiene în valoare de milioane de dolari (în orice caz nu au fost descoperite până azi). Nu sunt confirmate nici urmăririle telefonice sau înregistrările partidelor amoroase ale ‘colegilor’ din CPEx.
Orice atitudine am avea față de Elena Ceaușescu, trebuie să recunoaștem că este vorba despre o viață și o biografie excepțională, la rău și la foarte rău. Sfârșitul îl cunoaștem cu toții. Personajul moare, dar nu este o tragedie, ci oportunitatea unui noi început. Pentru aceasta însă, ar trebui o analiză lucidă a ceea ce a fost. Lecțiile istoriei se cer învățate. Cum a putut un cuplu de semi-analfabeți să ajungă la cele mai înalte funcții în stat, să conducă țara cu incompetență dar cu o mână de fier, să fie adulați de o parte din mase cu complicitatea poeților, muzicienilor și pictorilor, să fie recunoscuți international nu numai drept conducători legitimi, dar și pentru merite științifice inexistente? Karl Marx scria ca ‘Istoria se repeta. Prima data, ca tragedie, a doua oara, ca farsa’. Episodul Ceaușescu din istoria Romaniei a combinat tragedia unui popor cu farsa și cu frauda. Elena Ceaușescu a fost o anomalie a istoriei care se cere a fi cunoscută pentru a nu fi repetată. Cartea Laviniei Betea este o importantă contribuție în această direcție.
