Released in 1941, ‘Suspicion‘ is one of the first films made by Hitchcock after crossing the ocean and relocating in the United States. The cast includes two of the biggest Hollywood stars of the day, but Cary Grant was also an Englishman, while Joan Fontaine, born in Tokyo, also had a British father. It can be said that, to a large extent, this film can be considered as one of the final films of his series of British movies, or as belonging to a period of transition to Hollywood. Given that Hitchcock was still filming almost exclusively in studios at the time, the placement of the action in England was not a problem. In addition, we are in 1941, the year in which the United States had not yet entered the war, while England was in the third year of the confrontation with Hitler’s Germany. ‘Suspicion‘, a British thriller with social overtones, probably could not have been made that year, had Hitchcock stayed in England. And if it had been made, it would probably have looked different, because in one famous episode in the history of cinema, the ending of this film was changed under the pressure of the producers, Hollywood-style, from the one that was written in the original script and in the book it was adapted from.
‘Suspicion‘ begins as a rather mundane story of social ascension based on fraud. Johnnie Aysgarth (Cary Grant), who is a dandy, gambling addict, uses her personal charms to trap her and marry Lina (Joan Fontaine), the naive heiress to a supposedly substantial fortune. Everyone around her and the movie spectators see who she’s dealing with, just not Joan, and inevitably, the two get married. Doubts and disappointments begin immediately after the honeymoon. The marriage being contrary to the will of Lina’s parents, the inheritance will be left to wait. Lina begins to have doubts about Johnnie and the doubts are more and more confirmed. When Johnnie’s (dubious) business partner dies, Lina suspects that this was a murder and that she could be the next victim. Justifiable suspicion or the paranoid behavior of a rather naive woman who finds herself deceived by the man she fell in love with?
It’s not one of Hitchcock‘s best films, but there are many features that would be better connected in the films that would follow. The gradual building of the suspense includes interesting elements and characters (a scrabble-like game in which the word ‘murder’ is formed, an author of detective novels, a poison expert). There are also a few shootings in nature, including vertical perspectives that will play an important role in a number of subsequent films. There’s a train scene and a ballroom dance scene, two of Hitchcock‘s favorite settings. Finally, here we have in this film the famous scene with the glass of milk radiating white from inside. However, the cinematography in general is too neutral and acting is too theatrical. Cary Grant and Joan Fontaine were already too strong personalities to be held in check by Hitchcock, and the casting, which in the eyes of the producers added appeal to the film, in the end I think it hurt it artistically. The two were fine actors, but their extroverted styles did not match the atmosphere of Hitchcock‘s films. As for the ending, it changed the whole perspective. Had the endin in the original script and the book remained, ‘Suspicion‘ would have been a classic ‘noir’, interestingly told, from the victim’s point of view. The screen ending of the film is, paradoxically, more open. Truffaut preferred this ending, probably considering it even ‘modern’, arguing that the viewer is left to guess what happens next. Hitchcock himself was of a different opinion. In the final frame of the film, a car makes a U-turn on a road. “That’s what I was forced to do,” the master seems to tell us, the spectators.
This is one of the rare cases in which the translation of the title of a movie from the original version into English (or another language) has been extremely inspired. ‘L’avenir’, the 2016 film by director Mia Hansen-Løve, was released in English-language markets as ‘Things to Come‘. This is in fact a game of words that refers to the origin of the French word for ‘future’ and expresses exactly the essence of the film. What happens to a woman when her age catches up with her after she has passed the peak, when some of the people close to her disappear in one way or another, and she is suddenly faced with the uncertainties that are called the rest of life, the future , the things to come? If and where can the power of overcoming these obstacles be found: in her profession? in the wisdom of philosophers? in a possible or impossible love? in books or music? in an old, overweight cat? These questions are answered in a dignified and delicate manner in Mia Hansen-Løve‘s film which is featuring the fabulous actress Isabelle Huppert.
Nathalie, the main heroine of the film, seems to have a fulfilled life. She is a philosophy teacher loved by her students at a high school in Paris, satisfied and finding meaning in her profession. She is married for over 25 years to a colleague of profession, their two children are on their feet and have left the parents’ apartment, leaving them to lead a seemingly peaceful intellectual and personal life. Almost simultaneously, however, storm clouds seem to gather from different directions in the skies of Nathalie’s life. The situation of the mother’s health, suffering from dementia, is getting worse. Her husband cheats on her and decides to leave her. Publishers who publish her textbooks are beginning to consider her writing too old-fashioned for the readers belonging to the generations of the Internet. Where will Nathalie find the resources to overcome obstacles, to remain intellectually and socially significant, and how will she balance her personal life?
Mia Hansen-Løve manages to treat the subject with delicacy and precision. Some of the situations in which the heroine finds herself could easily slip into melodrama, but that doesn’t happen. An example: there is a relationship in the story between Nathalie and a much younger former student, that would have been turned into an idyll or more than this in most other movies. Mia Hansen-Løve and Isabelle Huppert resort to a completely different solution, and I leave to those who have not seen the film the pleasure of discovering it. Isabelle Huppert‘s Nathalie radiates dignity and inner light, she has wisdom and intellectual landmarks strong enough to avoid the pitfalls of life and find those things around that will help her go on. The cinematography (by Denis Lenoir) is extremely suggestive, with some beautiful scenes filmed in nature, that manage to put in context and amplify the feelings of the heroine. The soundtrack is also very interesting. Using music as diverse as from Schubert to Woodie Guthrie, Mia Hansen-Løve makes direct and well-punctuated musical comments, in a style exactly opposite to the discretion of the narrative approach. ‘L’avenir’ is a sensitive and optimistic film, ennobled by the participation and exceptional acting of Isabelle Huppert, but there are many more reasons beyond her presence that make this movie worth watching.
I have a problem with George Clooney. I may be to blame, I may not be the only one to blame. I was never excited about his acting performances. All the less so as the director, and this lack of enthusiasm was only accentuated by watching ‘Suburbicon‘, his 2017 film. The problem is that I fail to identify a precise reason for my indifference. Both as an actor and as a director, Clooney seems to do everything according to the book. He was born maybe half a century too late for the Cary Grant-like roles that filled his acting career, but he is still impressive in physique, expressiveness and charisma. And yet, I can’t sympathize with the characters he plays. The same goes for the movies he directs. ‘Suburbicon‘ is based on a screenplay written in 1986 by the Coen brothers, one that they never brought to screen. The film brings together a gallery of formidable talent. The visual look is signed by Robert Elswit, an Oscar-winning cinematographer, and browsing through the stills after watching the film, I was able to appreciate even more the quality of the framing, the composition, the colors. Everything seems OK, ‘Suburbicon‘ is not a bad movie at all, but it is a movie that left me completely indifferent.
One of the problems in my opinion is the script. Clooney and his colleagues took on a typical story of the Coen brothers, about a seemingly peaceful American family, in which horror gradually creeps in and corruption caused by financial problems and illicit love affairs takes over the heroes in a spiral descending into dementia, and placed it against the background, or rather alongside a racial conflict in America in the late 1950s. It is based on a real case in a ‘model community’ that was trying to maintain its ‘homogeneity’ by discouraging and even resorting to violence against those who did not meet their criteria of ‘racial purity’. Two families, one white, the other Afro-American, are separated at first by a symbolic fence between meadows, then the fence rises, when the citizens of the city try to ghettoize the intruders, and the only ones who do not care about the conflicts of the adults are the two kids in the families who share their passion for baseball. The children’s perspective is one of the beautiful ideas of the script, but otherwise the stories are not connected at all.
Hollywood first-rate actors Matt Damon and Julianne Moore play roles that fit the overall level of the film. OK creations but which will not remain among the best of their filmography, despite the fact that the roles are generous as text. Damon is a father whose world is apparently devastated by the intrusion of criminals who kill his wife. He quickly consoles himself with her twin sister, and the couple turns out not to be exactly what they seem. As in many of the Coen brothers’ scripts, the appearances camouflage a thick layer of sordid corruption. Unlike the films directed by them, George Clooney fails to turn his characters into centers of interest, which would attract sympathy or repulsion. And Matt Damon as his father and Julianne Moore in a double role are unexpectedly tern. The child’s angle of view makes the plot be perceived in the key of horror movies – not only because of non-negligible amount of red fluids spilled on screen, but especially because of the psychological perspective which leads to the viewers’ empathising with the situation in which there the boy gradually understands that those who should protect him were in fact hostile to him. Unfortunately, too many details are dull and devoid of energy and emotion. ‘Suburbicon‘, with all the good intentions and cinematic professionalism of its directors, is a missed opportunity to make a much better film.
‘Iubirea nu e un vers liber’ este unul dintre cele mai frumoase titluri de carte cu care m-am întâlnit în ultima vreme. Cuprinde în el cuvintele ‘iubire’, ‘vers’ și ‘liber’ și fiecare dintre ele are o semnificație specială care se regăsește în romanul scriitoarei spaniole Susana Fortes apărut în traducere românească (impecabilă, semnată de Cornelia Rădulescu) în colecția ‘Raftul Denisei’ a Editurii Humanitas-fiction. Este vorba despre al nouălea roman al scriitoarei născute în 1959, apărut în limba spaniola în 2013, și al doilea roman al ei, după ‘Septembrie poate aștepta’, cartea ei cea mai recentă, apărută înainte în aceeași colecție.
Scriitoarea, prin intermediul eroinei cărții, notează undeva:
‘Exista epoci în care viața oamenilor nu înseamnă nimic, nu sunt decât puncte lipsite de semnificație în mijlocul marilor tragedii colective. Lacrimi în ocean.’ (pag. 229)
Trebuie să fim de acord că există o mare istorie și există istorii personale. Destinele oamenilor se petrec pe fundalul marilor evenimente și devin o parte din acestea. Majoritatea dintre noi și mai ales iubitorii de literatură, cunoaștem și retrăim epocile trecutului și prin povestiri sau romane, personaje cu care ne putem identifica sau cărora le putem înțelege trăirile, relatări directe, memorii și extrase din arhive. Spania interbelică și în special perioada războiului civil din al patrulea deceniu al secolului trecut este destul de bine documentată în literatura lumii, incluzând cărți memorabile ale lui Ernest Hemingway și George Orwell. ‘Iubirea nu e un vers liber’ este prima carte de acest gen pe care o citesc scrisă de un scriitor spaniol. Acțiunea se petrece în 1935, anul care precede începutul ostilităților Războiului Civil, dar norii furtunii care avea să se abată asupra Spaniei se fac deja simțiți, atât în atmosfera din capitala țării cât și în știrile care vin din exterior. Eroina principală a cărții, o tânără studentă americană pe nume Kate Moore își amintește senzațiile trăite la prima întâlnire cu Madridul:
‘Pe drumul de la gară se lăsase cuprinsă de vacarmul de afară. Orașul era ticsit de oameni care se plimbau braț la braț la soare. Pe bulevardul Castellana, fetedele clădirilor erau acoperite de afișe pentru coride amestecate cu cele de propaganda sindicală, lipite recent; tramvaie vopsite într-un galben țipător treceau troncănind zgomotos și iscând scântei pe șine; automobilele claxonau și lustragii vociferau la colțuri, chemând clienții. Residencia de Estudiantes era cocoțată ca o santinelă în vârful unei coline. Era o clădire cărămizie, cu geamuri mari la intrare și pavilioane laterale. Sub soarele începutului de vară, câțiva studenți discutau cu însuflețire la umbra copacilor. Se auzea o rumoare de râsete foarte tinere, prin ferestrele deschise răzbăteau discuții purtate în mai multe limbi.’ (pag. 15-16)
Multe luni mai târziu, după o poveste de dragoste inițiatică și câteva experiențe traumatice în plus, eroina trăiește astfel traseul despărțirii:
‘Privind pe geam a fost mirată de haosul de pe străzi. Aerul parca era agitat de zborul a mii de aripi, parcă se anunță ceva. … zidurile erau acoperite de afișe electorale care purtau sigla FP. Prea multă lume umplea trotuarele. Pe Gran Via avea loc o manifestație: pumni ridicați și steaguri roșii, încurcând traficul în sunet de claxoane. Kate a lăsat geamul jos, dar nu a priceput ce strigau oamenii. Mirosea a cauciucuri arse. Înspre Puerta del Sol se vedea o coloană înaltă de fum negru.’ (pag. 222)
Madridul este fundalul întâlnirii dintre tânăra americană care este eroina cărții și Spania reală. Dacă suntem atenți la biografia scriitoarei, observam că Susana Fortes a trăit o experiență inversă, călătorind în Statele Unite unde a trăit și predat o perioadă destul de îndelungată. Cunoscând, deci, bine cele două culturi, oamenii și mentalitățile, descrierea în oglindă a experienței unei americance la Madrid i-a fost la îndemăna. Kate Moore este un personaj foarte interesant. O tânără orfană, crescută în Midwest-ul american de un unchi a cărui filosofie educațională este că ‘dacă vrei să crești copii curajoși, dă-le o harta, o tabletă de ciocolată și o lanternă’, își construiește în imaginație, din lecturi, o Spanie ideală, populată de cavaleri care înfruntă cu vitejie orice mori de vânt.
‘Kate nu împărtășea credința oarbă a tarii sale în industrie și în progresul tehnic în general. Văzuse deja în 1929 cum totul se putea duce naibii într-o clipită. Ea și patria ei nu se aflau pe aceleași coordonate. După părerea ei, Statele Unite erau o țară blocată în consum aidoma unui peștișor care-și mușcă coada. O nație de proaspăt îmbogățiți, ajunsa de curând în istorie și care se credea buricul pământului. În timp ce Spania poseda o tradiție care venea din vechime. Un orgoliu aristocratic, unde partea materiala lasă loc unor lucruri mai valoroase. Asta găsea ea la autorii spanioli. Mintea îi era contaminată de idealismul romantic al nobleței de sânge.’ (pag. 32)
‘Admira caracterul individualist al spaniolilor. Demnitatea cu care înfruntau sărăcia i se părea un semn de putere în comparație cu vulgarul materialism al societății nord-americane. Mai bine sărac decât sclav al producției în serie. Era fascinată de țara asta de departe, visa la un loc necunoscut, la o lume exotică, plină de vechi virtuți și nobile idealuri. Un teritoriu necunoscut la celălalt capăt al lumii. Tărâm de poeți.’ (pag.211)
Dacă lui Kate Spania i se pare un tărâm depărtat și exotic, ea însăși este pentru cei din jurul ei, din Madridul efervescent politic dar totuși capitală a unei țări încă dominate de consevatorism, o apariție fascinantă, care atrage atenția prin tinerețe, frumusețe, franchețea sentimentelor și sinceritatea naivă cu care abordează problemele vieții. Întâlnirea dintre Kate și profesorul de literatura Alvaro Diaz-Ugarte pare la prima vedere o relație clasică, în genul legendei lui Pygmalion, dintre un bărbat care domină social și prin cultură și o femeie mult mai tânără, care îi acaparează nu numai simțurile, ci îi și schimbă modul de a gândi și de a interacționa social.
‘De câteva zile, inima lui Diaz-Ugarte bătea altfel și nu putea face nimic ca s-o împiedice. Se simțea ca un crai bătrân care se molipsise brusc de boala dragostei, tipică primei tinereți. Era cuprins de nerăbdare. Abia aștepta să o vadă, percepând dureros fiecare minut, parcă avea o piatră în stomac. Uita orice alte angajamante. Nu-i stătea capul la treabă, nu reușea să se concentreze, era prizonierul gândurilor. Nu-i ieșea din cap gestul ei de a-și da părul pe spate cu mâna, nici felul în care se uita la el, într-o parte, zeflemitoare, cu o sprânceană ridicată. Fantaza imaginându-și pielea ei suavă sub atingerea mâinii sale, presiunea pântecului, răsuflarea caldă cu aroma de vanilie pe gâtul lui. De fapt, îl agasa să recunoască o dorință pe care nu știa exact cum s-o stăpânească. Un ilustru intelectual din generația de la ’27 mergea pe stradă cu ochii deschiși ca un băiețandru de cincisprezece ani.”Asta-mi mai lipsea”, și-a zis.’ (pag. 62-63)
Generația de la ’27 menționată în citatul de mai sus a fost o generație de aur a literaturii, artei și intelectualității spaniole, generația lui Frederico Garcia Lorca și a lui Pedro Salinas (care apare ca personaj în carte și care a inspirat portretul eroului), a lui Dali și Bunuel. Este generația care a fermentat și susținut Spania republicană, dar care se afla, împreună cu întreaga societate, într-o situație de criza.
‘Erau zile când se vedea așa cum era, un om zbuciumat, se aproape patruzeci de ani, cu ficatul obosit, cu o carieră literară care nu pornea și cu sufletul pustiit. Nu știa exact când anume începuse degringolada, când îl părăsiseră entuziasmul, bucuria începutului, încrederea în sine, inocența ideilor și toate excesele culturale care caracterizaseră primăvara Republicii. Trecuseră doar patru ani de atunci, dar la un moment dat se petrecuse ceva cu el. Ceva total neașteptat, aproape indecent. Ceva care făcuse ca, brusc, lumea să devină un loc pustiu, ca o arenă de corida imensă peste care s-a revărsat o ploaie torențială, care a gonit toată lumea în afara de el, rămas singur în ploaie și nestiind ce să facă cu viața lui.
Lucrurile nu mergeau bine. Însă nimeni nu părea să fie atent la detalii. Nici în viața publică, nici în cea privată. Dacă citeai ziarele, iți puteai face o idee, dar toată lumea prefera să privească în altă parte. Nimeni nu voia să vadă, iar daca cineva vedea, făcea tot posibilul să uite – și el avea toate motivele s-o știe bine, mai bine decât imensa majoritate a oamenilor.’ (pag.66-67)
Are șanse povestea de dragoste dintre studenta americană cu concepția ei despre Spania construită parcă în jurul figurii lui Don Quixote și intelectualul spaniol mult mai vârstnic, parțial integrat în sistem, pe deasupra și căsătorit ‘bine’ în lumea politica madrilenă? Cititorii cărții vor primi răspunsul la această întrebare, urmărindu-i pe cei doi eroi confruntându-se cu realitatea unei istorii care își accelerează cursul în jurul lor. Susana Fortes își poartă cititorii în Madridul efervescent, populat de intelectuali de elita și de studenți animați de idealuri revoluționare, de politicieni corupți și de ziariști duplicitari, de proletari influențați de propaganda extremistă și anarhistă de stânga și de agenții serviciilor secrete aflate în serviciul clasei conservatoare de dreapta. Ficțiunea romantică și realitatea istorică se întrepătrund, povestea incluzând o intriga detectivistă declanșată de dispariția unui student implicat în scandalul de corupție care avea să duca la căderea guvernului condus de Alejandro Lerroux. Ceea ce pare la prima vedere a fi un caz de domeniul faptelor diverse se dovedește a fi o intrigă mult mai complicată, care riscă să strivească idila fragilă, sfidând imposibilul, dintre cei doi eroi ai romanului.
Poate dragostea învinge furtunile istoriei, sau vor fi măturate sentimentele eroilor de furtunile istoriei, devenind lacrimi într-un ocean? Finalul cărții dă un răspuns care nu este nici simplu, nici idealizat, dar este totuși optimist. Îi invit pe cititori să intre prin intermediul paginilor cărții Susanei Fortes în Madridul anului 1935, să trăiască alături de eroi întâlnirea dintre două lumi foarte diferite și frumoasa lor poveste de dragoste, să înțeleagă mai bine prin intermediul sentimentelor și gândurilor lor o perioadă complexă din istoria Spaniei. Cartea este foarte bine scrisă, excelent tradusă, frumos editată și se citește ușor. Titlul se justifică deplin, este vorba în carte despre iubire, despre literatură, despre libertate și despre legătura dintre ele. Amatorii de romane istorice și de povești de dragoste, de literatură polițistă sau pur și simplu de cărți bune vor avea multe motive de satisfacție din lectura romanului ‘Iubirea nu este un vers liber’.
Articolul de astăzi prezintă câteva descoperiri științifice recente din domenii foarte diferite. Ceea ce au în comun aceste descoperiri este faptul că ele dezvăluie cercetătorilor de astăzi și contemporanilor lor secrete ale trecutului, care au fost aduse la lumină de tehnologii dintre cele mai avansate ale prezentului și care au potențialul de a ne influența viitorul. Istoria este un continuum în care faptele și evenimentele din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, la nivelul cosmosului sau la dimensiuni microscopice, influențează ceea ce suntem astăzi și ceea ce vor fi și felul în care vor trăi urmașii noștri.
Prima descoperire se referă la evenimente petrecute cu cel puțin 900 de milioane de ani în urmă. Este vorba despre două ciocniri între o gaură neagră și o stea neutronică, detectate pe 5 ianuarie și pe 15 ianuarie 2021. În ambele cazuri, găurile negre, cu dimensiuni de nouă ori, respectiv de șase ori mai mari decât ale Soarelui, au înghițit stele moarte cu dimensiuni ceva mai mari decât cea a Soarelui. Fiecare dintre aceste evenimente a generat valuri gravitaționale, care au o importanță științifică dublă: în primul rând, ele confirmă una dintre ipotezele-cheie ale teoriei relativității generalizate, publicată de Einstein în 1915. În al doilea rând, ele oferă una dintre explicațiile considerate cele mai plauzibile ale expansiunii materiei dense în istoria universului. Coliziunile dintre găuri negre și stele neutronice au un impact asupra expansiunii și contractării spațiului-timp – observație care influențează domeniul în curs de dezvoltare al astronomiei undelor gravitaționale. Ele oferă, astfel, bazele teoretice ale anticipării viitorului Universului.
În mai 2021, un grup de 99 de oameni de știință au publicat ceea ce ei numesc prima versiune a secvenței complete a genomului uman, cuprinzând 3 055 de miliarde de perechi de bază (cărămizile elementare din care este construit ADN-ul), repartizate pe cei 23 de cromozomi. Anunțul poate să-i surprindă pe cei care au citit știri similare începând cu anul 2000, dar realitatea este că aproximativ 8% din informație lipsea. Studiul este acum accesibil pentru ‘peer review’ – evaluarea experților din domeniu din întreaga lume. Aceste date vor oferi oamenilor de știință o înțelegere mai profundă a modului în care ADN-ul influențează riscurile de îmbolnăvire și modul în care celulele îl mențin în cromozomi ordonați, pentru a nu da naștere unor degenerări moleculare. De asemenea, cercetătorii au descoperit peste 100 de noi gene care pot fi funcționale și au identificat milioane de variații genetice în oameni. Unele dintre aceste diferențe joacă probabil un rol în boli. Tratamentele genetice personalizate vor fi bazate pe acest gen de informații. Și dacă suntem deja în domeniul secvențierii genetice, să menționam încă o știre publicata de revista ‘Nature’. Dinți de mamut conservați în ghețarii permanenți din estul Siberiei au oferit cel mai vechi ADN înregistrat, împingând tehnologia aproape de limitele ei. ADN-ul genomic extras dintr-un triplet de specimene de dinți descoperiți în anii 1970 a fost identificat ca aparținând unei specii de mamuți care a dat naștere speciilor ulterioare din America de Nord. Ideea care stă la baza cărților și filmelor din seria ‘Jurassic Park’ – reînvierea speciilor dispărute pe baza informației ADN recuperate din fosile – nu mai este considerată astăzi pură anticipație.
Noutăți au fost înregistrate recent și în ceea ce privește arborele genealogic al omenirii. Un craniu analizat în China poate aparține uneia dintre rudele noastre misterioase de mult pierdute, denisovenii, o specie sau subspecie dispărută de om arhaic, care s-a răspândit în Asia în timpul paleoliticului inferior și mijlociu. Specialiștii chinezi au însă o opinie diferită – ei au plasat fosilele ca aparținând unei noi specii umane, Homo longi, un nume care derivă dintr-un termen chinezesc care înseamnă „dragon”, ceea ce înseamnă că strămoșul timpuriu poate deveni cunoscut informal ca „om-balaur”. Alți cercetători susțin că descoperirea este importantă și incitantă, dar cred că decizia de a adăuga o nouă specie la arborele nostru genealogic este prematură. Craniul Harbin a fost descoperit în împrejurări misterioase în orașul Harbin din provincia Heilongjiang din China, în anii 1930. Bărbatul care l-a dezgropat l-ar fi ascuns într-o fântână, dezvăluind locul doar pe patul de moarte. Cercetătorii estimează că acel craniu a aparținut unui bărbat care avea aproximativ 50 de ani când a murit, între 146 000 și 296 000 de ani în urmă. Caracteristicile sale sunt un amestec dintre cele văzute la oamenii arhaici și moderni. Chris Stringer de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra susține că este vorba despre cel mai mare craniu pe care l-a văzut vreodată. Are creste groase ale sprâncenelor, de exemplu, dar „fața seamănă mult cu o versiune mai mare a unei fețe umane moderne”, spune Stringer. Mărimea creierului său era similară cu a noastră. O altă descoperire recentă, făcută în Israel, a unui craniu și fragment de falcă, oferă încă multe indicii noi și surprinzătoare despre diversitatea familiei strămoșilor noștri.
Încep să apară și rezultatele intensificării explorărilor lunare și ale planetei Marte din ultimul deceniu, pentru moment cu misiuni automate din ce în ce mai precise, în așteptarea misiunilor cu astronauți în deceniul care urmează. Știrile despre descoperirea gheții din apă în craterele reci, umbrite permanent, de la polii Lunii, au atât o valoare teoretică, legata de istoria satelitului natural al Pământului, cât și una practică, deoarece aceste rezerve de apă vor putea fi folosite de bazele permanente sau temporare (în drum spre Marte și alte destinații) care vor fi instalate pe Lună. Pe Marte, au ajuns cu bine în 2021 două vehicule care au început să exploreze suprafața planetei: Perseverance al lui NASA și Zhurong al Chinei. Ambele au ca scop detectarea de urme de viață – prezente sau trecute – pe Marte, și a mineralelor care ar putea fi exploatate aici. Zhurong a marcat primul contact reușit al unei nave automate chineze cu o altă planetă. Pe 19 aprilie 2021, a fost executat un zbor în premieră cu un elicopter în atmosfera altei planete. În zilele următoare, în cadrul uneia dintre experiențele comandate de la distanță, de pe Pământ, a fost produs pentru prima dată pe Marte oxigen din bioxid de carbon. Un procedeu similar va putea fi folosit în viitor de astronauți pentru a putea obține gaz respirabil în condițiile planetei. La rândul său, Perseverance a realizat și el în septembrie 2021 o premieră, culegând automat primele mostre care se vor întoarce pe Pământ pentru a fi studiate. Cu această ocazie, este testată și tehnologia rachetelor care vor transporta dus-întors viitoarele misiuni umane de explorare a planetei Marte și a altor corpuri cerești.
Atenția întregii omeniri este îndreptată spre vaccinurile care combat COVID-19, dar frontul vaccinărilor este mult mai larg. În octombrie 2021, Organizația Mondiala a Sănătății a recomandat pentru toate categoriile de vârstă primul vaccin împotriva malariei. Numele său este RTS,S/AS01, iar denumirea comercială este Mosquirix – fiind produs pe bază de proteine recombinate. Testele clinice au indicat o eficacitate de 56% după 12 luni, ceea nu este suficient pentru a înlocui orice altă sursă de prevenire, dar constituie o unealtă importantă în arsenalul luptei împotriva malariei, o boală care a afectat 229 de milioane de oameni în 2019 și a produs 627 de mii de decese. Este și primul vaccin aprobat pe scară mondială împotriva unei boli umane produse de paraziți. Comparația cu vaccinurile COVID-19 se impune. Ratele de eficiență sunt mai reduse decât ale celor mai multe vaccinuri anti-COVID, dar la fel și gradul de contaminare. Lipsa condițiilor de igienă elementare și unii factori climatici fac ca malaria să fie răspândită mai ales în țările tropicale din lumea a treia. La fel ca și cazul pandemiei COVID-19, eradicarea nu va fi posibilă decât în condițiile unei vaccinări globale. Rămâne de văzut dacă aceste lecții prețioase vor putea fi aplicate în mod susținut pentru ambele boli care afectează omenirea.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘The Eagle Has Landed‘ concluded John Sturges‘ directing career in 1976. Over the course of 30 years, the American director has made 44 films, achieving some remarkable successes in the western genre (‘The Magnificent Seven’, ‘Last Train from Gun Hill’). Action films, some of which were inspired by events during World War II, were another of his specialties, including ‘The Great Escape’. ‘The Eagle Has Landed‘ brings to screen a Jack Higgins novel depicting an imaginary behind-the-lines action in which a German commando allegedly tried to kidnap Winston Churchill. Benefiting from a select cast, the film manages to be even today, at a viewing after 45 years since its premiere, a reasonable entertainment, a more than honorable end of career and a kind of epilogue that makes visible the limits of a genre of productions very popular in the 60’s and 70’s.
We know from history that Winston Churchill was not abducted by the Germans during World War II. What is original in the script of this film is that, unlike most of the war films we know, ‘The Eagle Has Landed‘ is told from the point of view of the Germans. The main hero, Colonel Kurt Steiner, played by the very British Michael Caine, is a hero paratrooper, a devotee military, decorated with the Iron Cross. Steiner does not adhere to Nazi ideology, he is even punished for trying to save the life of a Jewish woman in the occupied countries, but on the other hand he proudly carries the Iron Cross and proceeds without moral hesitation in an action that, if successful, could have changed the fate of the war. None of the Germans, except Heinrich Himler (played by Donald Pleasence), is a negative character. Steiner’s ally in this action is the Irishman Liam Devlin, an IRA activist and an enemy of the British (played by Donald Sutherland) a picturesque character, who commits a few bad things before he falls in love with a young Englishwoman. This ‘humanization’ of the enemy would probably not have passed today without causing controversy, but in 1976 it seems to have been accepted without much dispute. The plot has quite a few unbelievable aspects, but we are in the territory of historical fiction and action movies, so the historical reality must be treated more like a pretext.
https://www.youtube.com/watch?v=3sI_cAvLNFM
As an action movie, ‘The Eagle Has Landed‘ largely meets expectations. He has a good sense of humor, and the action is fast-paced, although the situation is not very credible. The feeling is that we are watching a film written in the ’50s but made in the’ 70s. The characters are well defined, and some of the acting performances are remarkable. In addition to Michael Caine and Donald Sutherland, I enjoyed Robert Duvall‘s acting as the German officer planning the whole action, although he is aware that the war is lost. John Sturges avoids caricature and the choice is correct, at least from a cinematic point of view, the risk being that the approach will be considered too idealized. The soundtrack is composed by Lalo Schifrin, a composer whose music career spans nearly six decades, including the soundtracks and music themes of over a hundred movies and television series, some famous (‘Mannix’! – does anyone remember? and ‘Mission Impossible’, among others). I recommend the movie, it’s a more than acceptable entertainment, and a good starting point for discussions about ‘action movies from another time’.
Famous artists are not easy themes in movies and TV series, as it may seem at first glance. The great personalities in the history of art have their fans who have opinions that are hard to change and dangerously to contradict about the lives and the personalities of their idols. Art historians and experts check the authenticity of biographical details and the compatibility of the characters created on the screen with what is known about the lives or works of artists. It is even more difficult to bring to the screen an entire artistic movement and the institution that gave birth to it. This ambitious venture was undertaken by German director and co-writer Lars Kraume who created the 2019 mini-series ‘Bauhaus – A New Era‘ (in German ‘Die Neue Zeit‘). I found the result a little surprising. Lars Kraume and his team managed to bring to the screen a detailed and truthful description of the political and social context in which Bauhaus was born in a Germany just out of the First World War and also imagined a beautiful love story which is artistically credible, even if challenged by rigorous researchers. However, the series says less about the movement that would revolutionize art and architecture, creating a fusion between industrial and aesthetic that underlies what we call design today. But ultimately, this is a fictional series, not a documentary, so we have plenty of reasons to watch ‘Bauhaus – A New Era‘ as mere fans of quality television.
The series covers the first period in the history of the art school and the Bauhaus art movement, the period between 1919 and 1925, when the institution was based in Weimar. Walter Gropius (played by August Diehl) sets up here, with the support of a liberal minister of culture, an institution that aims to represent the progressive and avant-garde currents of German culture, opening it to the rest of the world, while combining artistic and social ideals: life dedicated to creation, art and crafts for the masses, the rejection of rigid conventions and traditions. As it appears in the film, the city of Weimar represents the effervescence but also the social and political contradictions of a war-torn Germany, in which extremisms were fighting each other and in which conservatism tried to limit or even annihilate the avant-garde. This, in turn, was segmented between the followers of expressionism, which had already manifested itself in the decades before the First World War, and the abstract, minimalist, industrialized art promoted by Gropius. Much of the film, however, focuses on the largely unconsumed love story between the school principal and the movement leader and one of his students, Dörte Helm (played by Anna Maria Mühe). She is a minor artist, coming from a conservative family, who will gradually get rid of prejudices and will simultaneously become the opponent and stimulator of the cautious Gropius, but also his muse and his sentimental interest. This connection, probably fictitious, becomes the main focus of the action, and provides the motivation for many of the decisions attributed to Gropius, both as a school principal and as an artist and architect. The story is told through flashbacks, using the pretext of an interview that the architect, who became famous and settled in the United States, gives to the Vanity Fair magazine many decades later. The reporter is more interested in the romantic aspects than in art, design, and architecture, and this interest is also transferred to the narrative structure of the series.
The narrative captures some of the main aspects of Germany immediately after the defeat in World War I, with the contradictions that would lead within the next 14 years to the collapse of democracy and the rise of Nazism. The creative effervescence of the arts and crafts school is also very well captured, as are the difficulties and contradictions between the liberal and the institutionally conservative artistic vision, in aspects such as equal access to courses by women. August Diehl and Anna Maria Mühe play the two main roles excellently, describing a teacher-student relationship that was morally problematic even a century ago, but which acquires significance and is full of emotion in the context of the story. There are many other significant acting roles, but the one I do not want to leave out is Sven Schelker‘s role as the esoteric professor Johannes Iten, Gropius’ deputy in the first period of the Bauhaus. The movement sought to stay out of politics, to become a creative field and a model of artistic and social progress in a conflict-ridden Germany. As an institution, it is clear that it has failed. This can be seen in the series, which covers the first stage of its history, and we know that the school partially changed its direction after Walter Gropius left it in 1928 and closed in 1933, after the Nazis came to power. Its main promoters have emigrated, spread their ideas and created art, crafts and architecture around the world. The style and design survived the school and influenced the architecture and art of the next century. The series ‘Bauhaus – A New Era‘ presents a view of the beginnings of the movement, is well made and beautifully acted and, even if it does not have the rigor of a documentary, it is worth watching.
Între romanul de debut (‘Podul invizibil’) și cartea următoare a scriitoarei americane Julie Orringer au trecut nouă ani. Publicat în 2019, romanul ‘Portofoliul fugii’ are toate semnele unei documentari temeinice, a unei gândiri bine structurate în construirea edificiului epic și a grijii pentru ritmarea narațiunii și șlefuirea sa stilistică. Apărut în 2021 în traducere românească în colecția ‘Raftul Denisei’ al Editurii Humanitas-fiction, ‘Portofoliul fugii’ justifică pe deplin timpul dedicat pregătirii și scrierii. Este unul dintre cele mai interesante și mai incitante romane americane publicate în ultimii ani.
Cartea lui Julie Orringer propune un mixaj interesant între istorie și ficțiune. Eroul principal este un personaj istoric, ziaristul american Varian Fry, care, în primii ani ai celui de-al doilea război mondial, a reprezentat în Franța, la Marsilia, Comitetul de Intervenție de Urgență (Emergency Rescue Committee), organizație patronată de Eleonor Roosevelt, care a salvat viețile a mii de europeni, în majoritate artiști, scriitori, politicieni antifasciști. Acționând împreună cu vice-consulul american Hiran Bingham IV și în pofida supravegherii regimului colaboraționist de la Vichy, Fry și un mic grup de voluntari au ascuns oamenii la Villa Air-Bel până când aceștia au putut fi scoși legal sau ilegal din Franța. Peste 2.200 de persoane au fost trimise pe mare prin Martinica, sau transportați peste graniță în Spania și apoi în siguranța Portugaliei neutre, de unde au plecat spre Statele Unite. Pentru faptele sale Varian Fry a fost primul american căruia Institutul Yad VaShem și Statul Israel i-au acordat titlul de Drept Între Popoare. Romanul lui Julie Orringer ar putea fi deci o biografie literară a activității lui Fry între iunie 1940 și septembrie 1941, dar nu este doar atât. Scriitoarea a adăugat un fir narativ paralel, cel al unei povești de dragoste între Varian Fry și Elliott Grant, iubitul său din tinerețe, cu care se regăsește în acea perioadă la Marsilia. Pe lângă faptul că este homosexual în vremuri în care aceasta orientare sexuală era încă ostracizată social și chiar criminalizată, Grant mai are un secret – este pe jumătate negru. Cele două filloane narative, cel real istoric și cel de ficțiune romantică, avansează în paralel. Grant este un personaj imaginar, dar ideea are o bază reală, confirmată de familia lui Fry. Acesta era într-adevăr și homosexual, ducând o viață dublă (a fost căsătorit de două ori, a avut doi copii). Combinația celor două povești, a celor doua fațete ale personalității lui Varian Fry funcționează foarte bine literar, însă a și stârnit, cum era probabil de așteptat, controverse în rândul cititorilor cărții.
Când Varian Fry a ajuns la Marsilia avea 3000 de dolari ca fonduri și o listă de peste o mie de persoane pe care Comitetul intenționa să le salveze. Un fel de listă Schindler, dar care includea unele dintre cele mai luminate personalități ale Europei, condamnați la exil pentru a-și salva viețile, alternativa fiind moartea în mâinile călăilor care îi considerau dușmani pentru arta și literatura lor ‘degenerată’, pentru opiniile lor politice, sau pentru simplul fapt că se născuseră evrei. Lista a mai fost completată în timp, ea incluzând nume ca Hannah Arendt, Victor Brauner, André Breton, Marc Chagall, Max Ernst, Leon Feuchtwanger, Wilfredo Lam, Jacques Lipchitz, Jacques Hérold, Alma Mahler, Heinrich Mann, Victor Serge. Ca notă de subsol – Brauner și Hérold erau originari din România, amândoi născuți în Piatra Neamț, amândoi supra-realiști. În biografia reală a lui Fry a mai existat încă un personaj originar din România, Marcel Verzeanu, coleg la CIU și ‘neobosit salvator de vieți omenești’ cum îl numește Julie Orringer în postfața cărții. Nu a fost inclus însă ca personaj în roman.
Unele dintre celebritățile de pe listă au ezitat să plece, temându-se de riscurile călătoriei și dezrădăcinării sau crezând că prestigiul lor îi va apăra de persecuții. A fost cazul cu Marc Chagall și cu André Gide, cu care Fry a trebuit să duca discuții îndelungate încercând să-i convingă să se salveze. I-a salvat pe Marc și Bella Chagall, pe André Gide nu a reușit să-l convingă, acesta ajungând până la urmă în Tunisia în 1942. Câțiva dintre cei de pe listă au plătit ezitările și întârzierile cu arestarea, deportarea și în final cu viața. Iată un dialog elocvent intre Fry și Chagall:
‘- Nu-i puțin lucru să traversezi oceanul, declara Chagall. Se pot pierde mai mult decât pânze și vopsele. Artistul trebuie să fie martor, monsieur Fry. Nu poate întoarce spatele, chiar dacă ar vrea-o.
– Un artist mort nu poate fi martor.
– Comitetul de Intervenție de Urgență, grăi pictorul scoțându-și pălăria și aranjandu-și-o pe genunchi, nu trebuie să se mai preocupe de bunăstarea noastră. Păstrați-vă fondurile pentru cei care au cu adevărat nevoie. Max Ernst, bunăoară, se zvonește că s-ar afla într-o tabără de concentrare la Gurs. Sau Jacques Lipchitz, prietenul meu din Montparnasse. Cine știe unde o fi fugit acum? Sau Lev Zilberman, care a realizat niște picturi murale enorme la Berlin.
– Da, cunosc opera lui Zilberman. Alfred Bar s-a luptat să-l pună pe lista noastră.
– Atunci nu sunteți pe o cale totalmente greșită. Ajutați-l pe Ernst, ajutați-l pe Zilberman. Nu pe mine.’ (pag. 14)
Pentru a-și atinge scopul și a salva cât mai mulți oameni Varian Frey nu a ezitat să folosească aproape orice mijloc: a recrutat fonduri de la expatriați americani bogați inclusiv de la Peggy Guggenheim, a coordonat falsificarea de acte de identitate și de vize de ieșire sau de tranzit, a mituit polițiști și funcționari guvernamentali. Vila Air-Bel pe care a închiriat-o la marginea Marsiliei a devenit un adăpost care îi ferea pe artiști de urmăritori și o pepinieră de creație. Aici aceștia au decis să participe la efortul relocării lor creând o colecție unică de lucrări de artă și literare, care, daca era vândută amatorilor și cunoscătorilor putea deveni sursa unei părți a finanțării activităților. Acesta este ‘Portofoliul fugii’ care a dat titlul cărții. Din păcate, mapa care includea cea mai mare parte a lucrărilor s-a pierdut, fiind sacrificată ca mită pentru eliberarea unora dintre artiștii și activiștii angrenați în efortul de adăpostire și trimitere spre libertate a refugiaților.
‘Câteva dintre desene se adunaseră prin colțurile casei de la sosirea lor: unul al lui Jacques Hérold de la un joc de după cină, înfățișând un băiat alergând fară cap, în mare viteza, printr-o pădure în flacări; altul, aparținând lui Masson, reprezenta un Messerschmitt roz dând drumul unei încărcături de șerpi. Și încă unul, clar al lui Chagall, numai linii pale hașurând un cer negru că tăciunele, imagine întrezărită din adăpostul de la Gare de Noailles în timpul raidului aerian. Sub aceste desene se zăreau altele, un teanc dezordonat.
– Ce propuneți să faceți cu astea? vru să știe Varian.
– Să le eliberam din Franța, își ridică Zilberman tichiuța că să-și netezească parul. Să ajungă în State! Artiștii au căzut deja de acord să-și doneze operele. Chagall are mulți prieteni la New York, iar soția mea are legături la Boston. Hai să transportam lucrările astea în America, să punem pe picioare o sumă de expoziții. Să arătăm tuturor ce riscă. Ce s-ar putea pierde. E posibil să se strângă bani, domnule Fry? Am putea face litografii, un set, într-o mapă. Și i-am spune ‘Portofoliul fugii’. (pag. 292)
Julie Orringer scrie atât de bine încât unele pagini care descriu Marsilia acelor ani și sentimentele de teamă ale eroilor provoacă o experiență de lectura de-a dreptul imersiva. Descrierile evenimentelor petrecute în vila Air-Bel – astăzi dispărută, dar care poate fi vizitată virtual pe net -, a petrecerilor organizate cu diferite ocazii în pofida lipsurilor datorate războiului, prilejuiesc câteva dintre paginile cele mai reușite ale volumului. Personaje reale și imaginare stau împreună la masă, discută, dansează și interacționează:
‘Mai devreme, sorbind cocteiluri în bibliotecă, Breton îi făcuse cadou lui Miriam o broșă formată dintr-un bondar înțepat într-un ac; îl găsise mort pe pervaz în aceeași dimineață. … De cealaltă parte se afla Walter Mehring, palid și parcă intrat la apă, într-un smoching de împrumut și o cravată albă de mătase, după ce reușise pentru eveniment să-și înfrângă atât de falsa maladie, cât și temerile justificate. … Alături de acesta se găsea Théo Bénedite, cuminte ca o tânără contesă, în rochia de culoarea smaraldului, cu Danny, subțire și corect lângă ea, lustruit la culme; apoi ațoșii Serge, pere et fils, Jean Gemahling, nervos, cu umeri lati, torturând cu degetul mare o delicată lingură de supă; Lev Zilberman studiind adunarea prin lentilele ochelarilor săi cu ramă de baga; și un grup mic de suprarealiști din vecinătate: Wilfredo Lam cu ochi enormi și iscoditori și mâini alungite; André Masson, masiv și direct, cu o eșarfă pepit; pictorul spaniol Oscar Dominguez și prietenul său cu un ochi, Victor Brauner; Jacques Hérold, ale cărui tablouri erau tot atât de precise pe cât erau de ciudate,ca și cum cineva ar fi îndreptat un aparat de fotografiat spre iadul lui Dante; și finalmente, în capul mesei, Breton, înveșmântat într-o haină de catifea albastră…’ (pag.228)
Întocmirea listei nu este lipsita de dileme morale. Se aflau în pericol în acea vreme în Europa viețile a milioane de oameni. A-i selecta pe unii și a-i ignora pe alții după criterii de meritocrație intelectuală sau artistică – era aceasta o opțiune morală? Întrebarea îi frământă pe unii dintre eroii cărții, fără a-și găsi un răspuns lipsit de ambiguitate.
‘- Ascultă, Varian, despre chestia asta. Miriam își aprinse o altă țigară, a nu stiu câta dintr-un sir. Nu crezi că e o prostie? Și nu numai o prostie, dar și o judecata greșită sau poate o simțire greșită? Criteriul, vreau să zic, pentru a decide cine trăiește și cine moare? Pentru că, să fim cinstiți, în multe cazuri la asta se va ajunge. Nu crezi că un artist mediocru merită la fel de mult o șansă ca unul mare?’ (pag.220)
‘- Crezi că vreau să hotărăsc? Chiar crezi asta despre mine?
– A fost ideea ta să salvăm artiști și scriitori. Cu predilecție.
– Ideea mea? Trebuie să-ți explic, sau să-mi apar proiectul în fața ta? N-a fost doar o toană. Nu am fost singurul care s-a gândit că tezaurul intelectual al Europei nu trebuie risipit sau distrus. Numele de pe listă înseamnă ceva. Fiecare dintre ele. Înseamnă ceva și pentru mine.
– Oricine înseamnă ceva pentru cineva.’ (pag. 222)
Cartea descrie și o furtunoasă poveste de dragoste, dar nu una obișnuită în acele vremuri. Curajul de a lega cele două fire narative atât de diferite este salutabil. Problema identatii sexuale este pusă în termeni care nu existau în literatura epocii, și Julie Orringer a trebuit să inventeze un limbaj care să reflecte sentimentele și dilemele eroilor fară a aluneca în contemporaneizare trivială.
‘ … se trezi invidiindu-și clientul, pe Walter Mehring, dintre toți, fost dușman al statului german, care fusese urmărit, persecutat, silit să se ascundă într-o cameră de hotel la Marsilia, sărindu-i inima din loc la fiecare bătaie în ușă ce ar fi putut însemnă sfârșitul fugii sale. Acum, în posesia unor vize și a unui bilet de vapor, Mehring putea pur și simplu să se îmbarce pentru America unde avea să fie bine primit, cel puțin relativ vorbind, și să-și construiască o viață și o casă. În timp ce el, Varian Fry, copil din Ridgewood, New Jersey, fiu răsfățat de agent de bursă newyorkez, absolvent de Harvard, recent editor al Headline Books – daca accepta ce este, și cum putea să n-o facă acum, când dovezile erau strigătoare la cer? -, nu putea găsi nici o națiune pe pământ, nici un țărm primitor, nici o statuie a Libertății ridicându-și torța în port. Nu exista stradă pe care să poată păși fară teama de a fi descoperit, nu exista un sfârșit al diasporei sale. Grant era singura lui țară și avea să rămână cât timp trăia.’ (pag. 405)
Există totuși o legătură psihologică strânsă intre cele doua fațete ale personalității lui Varian Fry așa cum sunt descrise în carte. În niciun moment nu este dezvăluit mecanismul care a declanșat acțiunile lui Fry și riscurile imense pe care și le-a asumat acesta. O călătorie în Berlinul primilor ani ai nazismului contribuiseră la trezirea și formarea sa ideologică, dar asta nu explica eroismul și imensa compasiune umană care îi susțineau faptele. S-ar putea că secretul să se găsească tocmai în asumarea condiției de minoritate oprimată, care își găsea corespondența în persecuțiile rasiale promovate de puterea care cucerise aproape întreaga Europă. Acest punct de vedere mi se pare mai plauzibil decât o interpretare a acțiunilor lui Fry împreună cu Grant, partenerul său, în termeni care corespund concepțiilor pro-gay și antirasiale ale secolului 21.
‘Adevărata greșeală ar fi fost să nu fi venit deloc. Să fi rămas la New York cu restul newyorkezilor. Să nu fi încercat!’ (pag. 505)
Două știri mi-au atras atenția în luna septembrie 2021. Ele se refereau la doi bărbați, inventatori și antreprenori, plămădiți din acele materiale care combină cunoștințele tehnologice cu viziunea despre viitor, îndrăzneala cu tendința de a-și asuma riscuri. Destinele lor păreau însă, cel puțin în acel moment, foarte diferite. Unul era britanic, celălalt american. Unul murea elogiat pentru anticiparea câtorva dintre aparatele cele mai folosite în lumea digitală și activitățile de pionierat în încercarea de a le introduce – poate prea devreme – în viețile tuturor contemporanilor săi. Celălalt încerca să relanseze o propunere a sa mai veche, sub o formă diferită și adaptată perioadei actuale. Propunerea era întâmpinată cu scepticism și chiar mai mult decât atât, căci în afacerea aceasta investiseră financiar mii de oameni, comandând produse care întârziau să apară. Ceea ce au cei doi în comun este o propunere bazată pe aceeași viziune – vehicule pe trei roti, acționate electric, la prețuri convenabile oricărui buzunar. Propunerile celor doi sunt despărțite de peste trei decenii, și nu este clar încă dacă această direcție este viabilă. Biografiile celor doi merită să fie studiate, ele fiind cazuri extreme care demonstrează că, în lumea volatilă în care trăim, distanța dintre succes și eșec, dintre glorie și infamie, este uneori foarte mică.
Imaginea lui Clive Sinclair (30 iulie 1940 – 16 septembrie 2021) va rămâne în amintirea multora dintre britanici datorită unei fotografii făcute în ianuarie 1985. Îl reprezintă la volanul (sau poate ghidonul) unui vehicul cu trei roți, care reprezentă prototipul unui vis la care lucra de peste un deceniu. Modelul Sinclair C5, definit ca o tricicletă electrică (dacă bateria se epuiza, putea fi acționat cu pedale!), avea un preț de intrare de 399 de lire sterline de atunci (cam 1 300 de lire sterline astăzi, cu ajustările necesare datorate inflației). Putea fi cumpărat într-un magazin universal, și avea dreptul legal să-l conducă orice persoană de peste 14 ani. Cântărea (cu baterie) cam 45 kg, și autonomia de deplasare era de 20 mile (32 km). Parcarea nu mai reprezenta o problemă, lungimea vehiculului fiind de 1,75 m. Dezavantajele au fost și ele destul de evidente din start. Pe lângă autonomia limitată și viteza redusă (maxim 24 km/h), vizibilitatea pe sosea era redusă din cauza poziției joase a conducătorului, iar lipsa unui acoperiș făcea ca experiența să fie puțin plăcută în condițiile climatice ale insulelor britanice. Au fost vândute cam 5 000 de exemplare, și multe dintre ele au ajuns în posesia excentricilor din cluburile de pasionați, care le-au modificat adăugând roți mai mari, motoare cu reacție și motoare electrice de mare putere, pentru a-și propulsa C5-urile la viteze de până la 150 de mile pe oră (240 km/h). Astăzi, fericiții posesori ai unui asemenea model l-ar putea vinde cu vreo 6 000 de lire sterline. Financiar însă, antrepriza a fost un dezastru, și producția a încetat după câteva luni. Clive Sinclair era cu vreo trei decenii prea devreme pe piață.
Nu era prima și nu avea să fie nici ultima aventură de inventator și antreprenor a lui Clive Sinclair. Într-o Anglie conservatoare economic, el proiecta și fabrica în 1968, la 18 ani, aparate de radio miniaturale pe care la 22 de ani le vindea prin comenzi poștale. În același an, într-o vreme când calculatoarele erau de dimensiunile unei camere sau ale unui frigider, a conceput un calculator de buzunar, bazat pe microprocesoarele abia apărute. Un televizor de buzunar i-a urmat în scurt timp. În fine, între anii 1980 și 1982, a lansat modelele de calculatoare ZX 80, ZX81 și ZX Spectrum, care permiteau programarea și executarea de programe în limbaj Basic, puteau fi folosite și pentru jocuri și costau sub 100 de lire sterline, o cincime din prețul calculatoarelor similare americane. Chiar dacă niciunul dintre aceste aparate nu a devenit un succes comercial, ideile i-au fost adoptate, cumpărate și încorporate în produsele altor firme cu nume. Clive Sinclair devenise o celebritate. Era prezent în presa tabloidă britanică nu numai pentru invențiile tehnice, dar mai ales pentru prietenele superbe și petrecerile bine stropite cu alcool, însă era și un model de om cu inițiativă, îndrăgit și promovat de Margaret Thatcher, și înnobilat de regină. Datorită lui și încă unor puțini colegi de generație, orașul universitar Cambridge a devenit un concurent britanic al lui Silicon Valley. În deceniile următoare, invențiile și ideile sale au devenit, una câte una, realitate. Telefoanele mobile inteligente de astăzi concentrează în același aparat, la dimensiunile de buzunar visate de Sinclair, calculatorul, televizorul și încă multe alte funcții suplimentare. Inventatorul englez nu era însă un mare adept al acestor noutăți și se spune că a continuat să trimită scrisori pe hârtie și să folosească rigla de calcul de-a lungul întregii sale vieți. Prefera muzica clasică, poezia și vinul bun, orice altceva dăuna, zicea el, creativității. Visul nerealizat al lui Sir Clive Sinclair a fost un mini-automobil electric. Se spune că avea în lucru planurile unui prototip revoluționar. Acesta nu a ajuns însă niciodată pe șosele.
Americanul Paul Elio s-a născut cam atunci când Clive Sinclair demara primele sale invenții. Spre deosebire de alți antreprenori americani faimoși, Elio este foarte rezervat în legătură cu viața sa particulară. Se știe că are 57 de ani, că locuiește în orașul Phoenix, statul Arizona, și că se află, din 2009, la cârma companiei pe care a înființat-o, Elio Motors, după 18 ani de carieră de inginerie și management în industria automobilistică. Elio Motors are ca scop proiectarea și lansarea în producție a unei mașini (ei o numesc autocycle – autocicletă) cu trei roți. Primul model de vehicul cu trei roți al firmei, acționat cu motor cu benzină, a fost prezentat lumii sub numele de Elio P4 și a fost proiectat de companie ca fiind foarte economic (consuma cam 3 litri la 100 km), oferind funcții moderne, cum ar fi geamuri electrice, blocare electrică a ușilor, control de croazieră și aer condiționat, într-o caroserie aerodinamică închisă. Viteza maximă este de 172 km/h. O mașină rezonabilă după toate criteriile, super-economică, oferită inițial la un preț de mai puțin de 7 000 de dolari. O serie limitată de 100 de vehicule a fost lansată în decembrie 2016, testată pe șosele și prezentată la expoziții. Firma a ieșit la bursă și a recrutat investiții și de la fonduri și investitori particulari. Pe baza promisiunii de a crea 1 500 de locuri de muncă în industria auto, Elio Motors a primit subvenții de la statul Louisiana. În 2013, a început să accepte pre-comenzi cu 1 000 de dolari investiție inițială. Între 2013 și 2017, a primit peste 65 de mii de comenzi. În contractul de cumpărare, printre acele pagini multe pe care 90% dintre clienți nu le citesc, scria clar că acest acont este nerambursabil. Lansarea în fabricație nu a avut loc nici până astăzi. În 2020, firma a încercat fără succes să mai strângă fonduri în cadrul programului de relansare economică post-pandemie inițiat de guvernul federal. O anchetă a cotidianului UȘA Today menționa faptul că firma ar fi avut în 2020, conform rapoartelor înaintate forurilor financiare, doar trei salariați permanenți.
(sursa imaginii: eliomotors.com/)
Am ajuns în septembrie 2021. Spre surpriza generală, Eliot Motors a reapărut și a anunțat că își reprofilează planurile pentru a lansa pe piață mai întâi un automobil pe trei roți cu un motor electric performant. Suplimentar specificațiilor precedente, noul model ar oferi perne de aer, frâne antiblocare, control al tracțiunii, cadru unibody din oțel și structură maleabilă pentru protecție în caz de accidente. Noul preț este 14 900 de dolari, mai scump, dar mult sub prețul altor vehicule electrice disponibile sau anunțate pe piață. Semnul de întrebare este însă disponibilitatea. Elio Motors continua să susțină că este pregătită pentru lansarea fabricației la 75 de săptămâni din momentul în care va strânge fondurile necesare. Cine va mai risca însă o asemenea investiție? Cine mai pune bani pentru o comandă făcută unei firme cu asemenea istorie? Prețul unei acțiuni Elio Motors la bursă, care depășea cândva 20 de dolari, era la începutul lui 2022 de 8 cenți.
Cele două cazuri descrise au, poate, în comun mai mult decât viziunea transportului electric personal. Clive Sinclair și Paul Elio sunt amândoi inventatori, dar în primul rând antreprenori. Viziunile lor sunt apropiate – a oferi consumatorilor produse economice și funcționale la preturi accesibile. Niciunul dintre ei nu a reușit din punct de vedere comercial (în cazul lui Elio ar trebui să adaug – până acum). Se va întâmpla cu mini-automobilele electrice ceea ce s-a întâmplat cu calculatoarele și televizoarele de buzunar imaginate de Clive Sinclair, cu câteva decenii înainte ca tehnologia să permită fabricarea lor fiabilă, în serii mari și la preturi accesibile? Istoria a fost până la urmă generoasă cu inventatorul și antreprenorul englez. Cum va fi judecat Paul Elio, cel care visa să devină un Henry Ford al automobilelor electrice? Va reuși firma lui să depășească greutățile care par acum insurmontabile sau se va complica și mai mult, poate și juridic, nu numai financiar? Pentru cei care investesc în tehnologii avansate, este vorba despre încă un exemplu de volatilitate și instabilitate și de încă o dovadă că ideile, oricât ar fi de strălucite tehnic sau atractive economic, trebuie să fie susținute și de un drum credibil spre producție și desfacere. Iar pentru noi, consumatorii care comandăm produse diferite, este încă un argument că trebuie să citim cu atenție contractele de vânzare-cumpărare înainte de a plăti, chiar și numai un acont.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Yimou Zhang is one of the most famous and prolific Chinese directors. Some of his films, historical blockbusters based on traditional legends and stories, sprinkled with spectacular martial arts scenes, have gained international fame and circulation. It is possible that they finance and allow the making of his other films, those that deal with today’s China or the troubled and controversial history of his country in the last century. The 2014 production ‘Coming Home‘ belongs to this later category. It is a family drama that follows the fate of a Chinese family during the haunting decade of the Cultural Revolution and the years that followed. The year the film was made is also significant – ‘Coming Home‘ could not have been made or would have looked differently a decade or two before 2014, and it would look differently or not be made today. The title of the film refers to the return from exile of a Chinese intellectual convicted of an unspecified guilt, who reunites with his family after almost two decades of separation. ‘Coming Home‘ brings to screen a novel by a Chinese writer based in the United States, Geling Yan. It is an original approach to a topic present in the films and literature of the world, especially from other communist or former communist countries – the first example that comes to my mind os the one of the novel ‘Panta rhei’ by the Russian writer Vasili Grossman.
The film opens with a long prologue, which takes place during the period of maximum terror and repression. Political prisoner Lu Yanshi (played by Daoming Chen) escapes from the ‘re-education’ camp where he was exiled and tries to see his wife, Feng Wanyu (played by Gong Li), and daughter Dan Dan (Huiwen Zhang) who was only three years old when he was arrested. The woman and her daughter are warned by the authorities not to receive him and to report on him as soon as he appears. In a heartbreaking scene, Feng Wanyu refuses to let him into the apartment. He is denounced by the teenage girl, educated in ‘patriotic’ spirit, who hopes that in this way her career as a dancer in ‘revolutionary’ ballets will not be barred. A few years later, the period of terror ends and the released prisoners return home. Feng Wanyu, who had suffered a shock and became amnesic in the aftermath of her husband’s re-arrest, no longer recognizes him. Dan Dan, whose dreams of becoming a dancer had been shattered by being the ‘traitor’s daughter’ and despite denouncing her father, together with Lu Yanshi will try to awaken the woman’s suppressed memory to return the family life to normal.
The story focuses on the family cell and viewers can decide whether what they see on the screen can be generalized to the historical context in which the story takes place or even beyond. Is it possible to return to normalcy after long periods of separation and the traumatic experiences of those deported or imprisoned and of those left at home? Is Feng Wanyu’s amnesia a coincidence or a symbol of a society trying to forget the dark episodes of its history? Each spectator will draw her or his own conclusions and lessons. But all, I believe will admire the acting. Gong Li and Daoming Chen are formidable actors who play with sensitivity and dignity the drama of a couple hit by the storms of history. The cinematography, combined with the authenticity of the sets and costumes, transports us to that period in history, unknown to those who did not live in a communist country. At one point I had the impression that the film is black and white, but the sensation was due to the almost mono-chromatic monotony of life, the simplicity of clothes, the decay of standard homes of the time. In the simple and impoverished interiors we witness the intrusion of the authorities into private life, the constant surveillance to which the common people were subjected. The scenes in the train station are memorable. The soundtrack is enriched by the music played by the wonderful pianist Lang Lang. The last part of the story and the conclusion of ‘Coming Home‘ may seem melodramatic, but here too there is room for reflection. The characters do not revolt and take individual responsibility in front of the others for their share of the blame for what happened. Forgetting and forgiving each other is the key to their survival.
