Cursa pentru explorarea spațiului cosmic dintre cele două mari supraputeri de la jumătatea secolului XX a fost unul dintre episoadele competiției globale politice, economice, militare și științifice care a rămas în istorie sub denumirea de Război Rece. Un aspect mai puțin studiat a fost cel al literaturii și filmelor de anticipație care s-au inspirat din această confruntare. Genul science-fiction s-a bucurat de o popularitate deosebită în Uniunea Sovietica și în țările satelite. A avut aspectele sale specifice, cu un conținut propagandistic-utopic, pe de-o parte, dar și cu succese și creații remarcabile, pe de altă parte. Pretextul fanteziei futuriste le-a permis scriitorilor și cineaștilor să exprime idei și să-și îndrepte imaginația spre zone care erau mai greu abordabile, scăpând uneori prin filtrele cenzurii ideologice realist-socialiste. Și în România anilor comunismului, genul s-a bucurat de o popularitate semnificativă. Între 1955 și 1974, revista ‘Știință și Tehnică’ a publicat Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice, inițiată de scriitorul Adrian Rogoz, un fanzin bilunar unic în Europa de Est, care oferea cititorilor din România traduceri ale literaturii de gen (la început, în special din Uniunea Sovietică), dar deschidea și drumul unei întregi generații de scriitori români. În cinematografe rulau în acea vreme filmele sovietice, și așa au fost expuși cinefilii români primelor producții în acest gen. Articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD este dedicat câtorva dintre filmele care au marcat evoluția cinematografiei sovietice de gen.
Printre primele filme pe care îmi amintesc că le-am văzut se numără două producții sovietice de science-fiction care m-au impresionat, dar m-au și speriat. Ambele sunt datate 1962, deci aveam 9 sau 10 ani când le-am văzut pentru prima dată. Memoria mea de cinefil funcționează într-un mod ciudat, de multe ori nu îmi amintesc prea multe detalii despre filme, dar știu sigur în ce cinematograf le-am văzut. La cinematograful Union din București, deci, devenit prin anii ’70 cinematecă, am văzut ‘Planeta furtunilor’ (‘Planeta Bur’ în limba rusă), film regizat de Pavel Klușanțev. Am revăzut recent filmul, și chiar după sute de filme științifico-fantastice vizionate într-o jumătate de secol, unele scene rămân pentru mine extrem de sugestive. Intriga în sine nu oferă prea multe motive de comentat, este la fel de complexă ca un episod din serialul de televiziune „Star Trek”, care avea să apară câțiva ani mai târziu. Cosmonauții plecați într-o misiune spre planeta Venus sunt surprinzător de independenți, iar după ce una dintre cele trei nave spațiale ale misiunii este distrusă de un meteorit, ei decid singuri, cu abnegație sovietică, să continue misiunea. Cele două echipe de explorare sunt pierdute momentan și se vor căuta pentru a face față pericolelor. Singura femeie din echipaj va trebui, de asemenea, să ia o decizie crucială de viață și de moarte. Eroism și devotament în spațiu. Surprinzătoare (în bine) este cantitatea destul de mică de propagandă dintr-un film care era menit să răspundă unor filme americane similare. Într-un singur moment al filmului, suntem serviți cu un discurs de mulțumire pentru sprijinul poporului sovietic. Există și un personaj ne-sovietic, cercetătorul Kern, care are în cap puțin din ideile „capitaliste”, dar este totuși un personaj pozitiv. Ni se spune că este finanțat de un grup independent de cercetători. Conceptul de misiune internațională nu se născuse încă, dar eram pe drumul cel bun. Americanii aveau să răspundă cu prezența comandantului Cehov pe puntea de comandă a primei misiuni Star Trek.
Celălalt film din 1962 pe care mi-l amintesc l-am văzut la cinematograful Scala de pe bulevardul Magheru, care atunci se numea ‘Republica’. Este vorba despre ‘Omul amfibie’, ecranizarea unui roman al lui Alexandr Beliaev, regizat de Vladimir Ciubotarov și Ghenadi Kazanski. Este vorba despre o combinație dintre un film gen Frankenstein cu o poveste romantică. Omul-amfibie care seamănă groaza într-un sat de pescuitori de perle de la marginea oceanului este creația unui savant, fiul acestuia, de fapt, căruia îi implantase bronhii pentru a-i salva viața. Povestea de dragoste dintre băiat și fiica unui pescuitor de perle nu are mari șanse să se termine bine. Aspectele științifice sunt folosite ca pretext pentru o meditație despre puterea dragostei, incompatibilitatea dintre regnuri și limitele științei. Filmul a fost văzut de peste 65 de milioane de spectatori în primul an după lansare și a fost, pentru o vreme, cel mai vizionat film sovietic al tuturor timpurilor.
Am citit romanul ‘Nebuloasa din Andromeda’ al lui Ivan Efremov atunci când a apărut în mai multe episoade în ‘Colecția de povestiri științifico-fantastice’. Filmul din 1967, regizat de Evgheni Sertobitov, este o excelentă exemplificare a stadiului în care se găsea cinematografia sovietică aflată la concurență cu cea americană, într-un moment în care cursa pentru Lună nu era încă decisă. Americanii vor ajunge, poate, primii pe Lună, dar noi, sovieticii, țintim mult mai departe – acesta pare a fi ‘mesajul’. Filmul urmărește povestea unor cosmonauți de pe nava spațială ‘Tantra’, care au sarcina de a investiga planeta de origine a unei rase extraterestre. Ei descoperă că radioactivitatea artificială a ucis aproape toată viața de pe acea planetă. În timpul călătoriei de înapoiere spre casă, nava este prinsă de forța gravitațională a unei stele de fier și aterizează pe una dintre planetele care orbitează în jurul acestei stele. Înconjurați de predatori care distrug sistemul nervos uman, prin costumele spațiale, membrii echipajului trebuie să lupte pentru a vedea din nou Pământul. De observat că nici aici nu sunt ocolite elemente de ‘horror’ spațial. În acel moment, cinematografia spațială americană și cea sovietică se aflau, din acest punct de vedere cel puțin, cam la același nivel.
Lectura a precedat cinematografia și în cazul lui ‘Solaris’. Romanul scriitorului evreu polonez Stanislaw Lem, publicat în original în 1961, a apărut la început în România serializat în numerele 312-316 ale ‘Colecției de povestiri științifico-fantastice’, publicate în 1967 și 1968. Traducerea aparținea lui Adrian Rogoz și Teofil Roll, și această versiune a fost preluată în volume și de editura Dacia, în 1974, și editurile Savas și Nemira, după 1990. Ideea cărții este formidabilă și a fost, poate, pentru prima dată când, citind romanul lui Lem, am înțeles că și genul science-fiction poate genera literatură mare. Cartea vorbește despre întâlnirea dintre civilizații și despre diversitatea formelor de viață din Univers, dar și, sau mai ales despre, proiectarea lumii interioare a eroilor și materializarea imaginarului. Filmul din 1972 al lui Andrei Tarkosvki este mult mai mult decât o ecranizare. Regizorul rus preia ideile lui Lem și le amplifică, găsind metafore vizuale care echivalează forța cuvântului scris. Romanul lui Lem este despre conflictele dintre condiția omului în natură și natura omului în univers. Filmul lui Tarkovski este despre viețile interioare ale oamenilor de știință. Scriitorul polonez nu a agreat, cel puțin la început, versiunea cineastului sovietic. I-a reproșat chiar că a ecranizat mai degrabă ‘Crimă și pedeapsă’ a lui Dostoievski decât cartea lui. Reconcilierea s-a întâmplat mai târziu. Au apreciat filmul personalități ca scriitorul Salman Rushdie, regizorul Akira Kurosawa sau criticul de film american Roger Ebert. Astăzi este considerat ca fiind una dintre capodoperele genului. Premiera a avut loc la Festivalul de la Cannes din 1972, unde filmul a obținut Premiul Special al Juriului. 30 de ani mai târziu, Steven Soderbergh avea să realizeze o versiune americană, care este departe de forța poetică a filmului lui Tarkovski.
Regizorul sovietic avea să dezvolte unele dintre ideile sale în ‘Călăuza’ (titlul original și cel sub care a fost difuzat în lume este ‘Stalker’) din 1979, considerat vârful creației sale, și unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile. Și în cazul acestui film, îmi amintesc cinematograful unde l-am văzut prima dată, pe bulevardul cinematografelor din Capitală. La o primă vedere, se poate spune că filmul aparține genului filmelor post-apocaliptice. Ar fi vorba despre o expediție condusă de un personaj cunoscut sub numele de ‘Călăuza’, care își conduce doi clienți – un scriitor melancolic care caută inspirație și un profesor în căutarea unor descoperiri științifice – într-un loc misterios al cărui acces este restricționat, cunoscut pur și simplu sub numele de „Zona”, un loc unde se presupune că există o cameră care satisface cele mai secrete dorințe ale unei persoane. Camera aceasta seamănă mult ca idee cu planeta misterioasă din ‘Solaris’. Sunt însă oamenii capabili să se confrunte cu propriile lor dorințe, sau teama de demonii interiori îi va împiedica să facă pasul decisiv? Am văzut ‘Călăuza’ de câteva ori de atunci, și de fiecare dată parcă am trăit o experiență diferită. Filmul acesta complex, poetic, răscolitor se dezvăluie cu noi semnificații la fiecare revizionare. El vorbește despre raportul dintre cunoașterea științifică și cea poetică, despre relația dintre om și mediul înconjurător, despre limitele exterioare și mai ales interioare ale voinței. Metafora ‘Zonei’ are desigur o primă semnificație ecologică, dar spectatorii sovietici nu au putut să nu facă asocierea cu petele albe ale hărților sovietice acolo unde se aflau lagărele Gulagului, iar mai târziu, să o considere o viziune premonitorie a teritoriului contaminat de catastrofa de la Cernobîl.
Închei trecerea mea în revista cu ‘Kin-dza-dza!’, o producție din 1986 a studiourilor de film sovietice Mosfilm, regizată de regizorul georgian Gheorghi Danelia. Daca nu am ști nimic despre acest film și dacă ar fi vorbit în engleză, l-am putea clasifica în categoria filmelor low-cost cu un scenariu trăsnit care combină pretextul science-fiction cu comedia absurdă și cu critica socială. Pentru spectatorul informat, ‘Kin-dza-dza!’ este însă mult mai mult. 1986 era unul dintre primii ani ai democratizării Uniunii Sovietice. Regizorul Gheorghi Danelia, care își văzuse multe dintre filmele sale precedente cenzurate și alte proiecte oprite înainte de a fi realizate, era printre primii care foloseau atmosfera de deschidere (‘glasnost’ în limba rusă) pentru a realiza un film satiric la adresa societății sovietice, a inegalităților dintre popoarele din URSS, a lipsurilor suferite de populație, a dezastrelor ecologice provocate de industrializarea forțată. El combină în acest film tradiția științifico-fantastică din literatura și cinematografia rusă (Arkadi și Boris Strugatzki) cu satira socială practicată în primele decenii ale istoriei sovietice de Ilf și Petrov. Rezultatul este un film original, caraghios și straniu care a devenit pe bună dreptate un film de legendă sau ‘de cult’, dacă vreți (nu sunt adept al acestui termen).
Filmele de science-fiction sovietice au parcurs o cale lungă de la ‘Planeta furtunilor’ la ‘Kin-dza-dza!’. Dacă la început filmele sovietice se doreau o replică a celor americane, într-o întrecere care era și tehnologică și propagandistică, pe drum au apărut câteva filme originale și profunde, dovezi ale profesionalismului cineaștilor unei scoli artistice solide, dar și a îndrăznelii de a gândi altfel și de a folosi genul anticipației ca vehicul social și artistic. Războiul Rece (sau poate primul dintre ele) a luat sfârșit la începutul anilor ’90 și Uniunea Sovietică a încetat să existe. Filmele sovietice, cu toate calitățile și defectele lor, și cele științifico-fantastice printre ele, au rămas ca documente ale epocii și ale creatorilor ei.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)