Petru Clej este o personalitate specială în peisajul jurnalismului românesc de astăzi. Vocea sa clară și distinctă s-a făcut remarcată pe mediile diverse în care profesiunea de jurnalist este astăzi exercitată. A fost redactor și corespondent al posturilor de radio BBC și Radio France Internationale, iar în prezent al grupului G4 Media. A inițiat, redactat și contribuit la unul dintre primele ziare internetice în limba română, a creat, participat și continuă să modereze și să direcționeze activitatea a numeroase grupuri de discuție în formate diferite (liste de mail, grupuri Facebook). Subiectele sale preferate sunt actualitatea politică, istoria României în ultimul secol, combaterea antisemitismului și … rugby-ul. Stilul său este combativ, este un polemist redutabil, atitudinile sale sunt clare și lipsite de echivoc.
Tocmai cei care îl cunoaștem de o vreme – prin scris cel puțin – pe Petru Clej putem fi surprinși de cartea ‘Șapte povesti de dragoste în vremea Holocaustului, comunismului și azi ‘ apărută în acest sfârșit de an 2021 la Editura Meridiane Publishing. Eu am citit-o în ediție electronică, am înțeles că o ediție tipărită este în pregătire și urmează să fie lansată în curând, dacă nu cumva a ajuns deja în librarii. Este o abordare dintr-un unghi foarte diferit a unora dintre problemele care îl preocupă în ultimii ani. Este vorba despre o culegere de texte, șapte la număr, care se lasă greu încadrate într-un tipar exact: ar putea fi vorba despre povestiri dar detaliile documentare sunt numeroase și contextul istoric este foarte precis conturat; ar putea fi vorba despre eseuri dar totuși personajele sunt fictive și în fiecare dintre texte există o narațiune care se întinde peste mai multe decenii. Prefer să folosesc termenul de ‘pilde’, cuvânt care mi se pare că include și elementul de ficțiune și mesajul clar și emoționant, și sentimentul care domină toate textele – cel al dragostei. Căci da, este vorba despre șapte povești de dragoste care se petrec în zbuciumații ultimi 80 de ani, povești de dragoste între evrei și ne-evrei, povești pline de emoție dar și de învățături pentru cititori. Petru Clej folosește pentru prima dată uneltele scriitorului de ficțiune, dar preocuparea sa principală rămâne mesajul, claritatea și incisivitatea acestuia.
Cinci dintre cele șapte povestiri își au începutul în timpul Holocaustului. Eroii lor sunt tineri cărora visurile și cursul vieților le-au fost curmate de dictatură, legi rasiale, deportări, război. Provin din medii sociale și etnii diferite – un fiu de ceasornicar și o fiică de croitor din Iași; descendentul unei familii de muzicieni romi și fiica unui cardiolog de renume din București; fiul unui preot și fiica unui rabin sefard; un tânăr evreu militant comunist și o fată româncă atrasă de mirajul doctrinei legionare din Brașov. Relațiile dintre ei se înfiripă împotriva tuturor barierelor și a prejudecaților. Un exemplu de dialog care are loc în Transnistria:
‘În zilele următoare, Rachel a început să exploreze împrejurimile și lângă grajdul romilor a vă̆zut un băiat de vreo 15 ani care umbla fără o țintă precisă. Rachel l-a întrebat:
— Vorbeșți românește?
— Da.
— Cum te cheamă?
— Nicu. Dar pe tine?
— Rachel. De unde ești?
— Din București.
— Da? Și eu tot din Bucureșți. Tu ești țigan, aș̦a e?
— Da.
— Știi că n-am mai vorbit niciodată̆ cu un țigan…?
— Nici eu cu o evreică… ‘ (pag. 73-74)
În fiecare dintre aceste povestiri valurile istoriei nu întârzie să-i copleșească pe eroi. Documentar, este momentul potrivit pentru Petru Clej de a aminti evenimentele care se petrec în jurul perechilor de tineri. Sunt evocate în povestiri diferite rebeliunea legionară și pogromul de la București din ianuarie 1941, pogromul de la Iași din iunie 1941, deportările și masacrele din Transnistria din anii 1941-1943, deportarea în 1944 în lagărele morții a populației evreiești din Ardealul de Nord ocupat de Ungaria horthista.
‘La București au ajuns 254 din cei 284 de evrei plecați în septembrie 1942. Familia dr. Grunberg s-a întors în întregime, dar din familia lui Nicu, pe lângă bunica moartă în drum spre Transnistria, murise și sora lui, cu copilul ei de șase luni, răpuș̦i de tifos exantematic ca și fratele tatălui să̆u. Sârmă se întorsese de pe front cu un picior amputat sub genunchi și le-a povestit despre oroarea de la Odessa la care a avut norocul să nu participe, dar care l-a zdruncinat iremediabil. Era o epavă umană.
Gheorghe a aflat și motivul deportării lor: o delațiune din partea unui lăutar rival care voia să̆ scape de el în calitate de concurent. Ca Gheorghe au pățit mulți alții, deportați arbitrar în Transnistria. Din totalul de 25.000 de romi deportați în 1942 s-au întors de acolo numai 14.000.
Cât despre lotul de 284 de evrei, Antonescu ordonase deportarea lor sub pretextul sustragerii de la muncă forțață, ca un exemplu și drept avertisment. Adevărul era altul: dictatorul fascist ceruse din partea comunității evreieșți o sumă importantă de bani în semn de contribuție la efortul de război. Când comunitatea a refuzat, Antonescu a ordonat deportarea, comunitatea a plătit ulterior, dar lotul de evrei bucureșteni nu s-a întors decât după 13 luni de deportare. ‘ (pag.79-80)
Destinele eroilor sunt urmărite în timp. Rareori poveștile de dragoste descrise de Petru Clej se termină cu ‘happy-end’. Doar în două din cele șapte povestiri perechile rămân împreună. Războiului și Holocaustului i-au urmat dictatura comunistă, represiunea politică, emigrarea majorității supraviețuitorilor comunității evreiești. Uneori eroii se reîntâlnesc peste ani și retrăiesc în amintire ceea ce a fost pentru unii dintre ei prima iubire:
‘— Pavel, vreau încă o dată să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine; fără tine nu aș̦ fi fost acum în viață. Vreau de asemenea să-mi cer iertare că nu am putut fi ălături de tine ca parteneră de viață, deși te-am iubit cum nu am mai iubit vreun alt bărbat în viața mea.
— Lea, nu trebuie să̆-ți ceri iertare. Vremurile și locurile unde am trăit nu ne-ar fi permis să fim împreună. Dar și eu vreau să-ți mulțumesc. Dacă nu te întâlneam, aș̦ fi rămas un simplu pădurar, care nu ar fi știut că în viață trebuie să lupți și să te sacrifici pentru o cauză. Mi-am pus viața în pericol și am stat 12 ani în închisoare, dar nu-mi pare rău. Simplul fapt că te-am cunoscut a fost o binecuvântare pentru mine, zise Pavel. ‘ (pag.58)
Fiecare dintre cele șapte povestiri are un titlu care include numele perechii de îndrăgostiți despre care se povestește în text: ‘Șimon și Ana’, ‘Pavel și Lea’, ‘Nicu și Rahel’ … Simple în aparenta, poveștile lor se petrec într-un context complicat. Nu numai cutremurele istoriei amenință și de multe ori distrug șansele unei realizări romantice a legăturilor, dar și originile diferite, prejudecățile și împotrivirile unei lumi care interpretează rigid tradițiile. În literatura universală există câteva exemple minunate care descriu asemenea relații, majoritatea în cărțile unor scriitori evrei că Șalom Alehem, Isaac Bashevis Singer sau Lion Feuchtwanger. În literatura română astfel de episoade lipsesc aproape complet, și Petru Clej face pionierat din acest punct de vedere, structurând întregul volum pe șapte asemenea episoade. Din viața reală cunosc puterea legăturilor dintre perechile mixte, multe dintre ele rezistând presiunilor și timpului tocmai deoarece au trebuit să învingă reținerile, daca nu prejudecățile celor din jur. Ceea ce cunosc eu personal nu este însă o statistică concludentă, și în realitate, la fel ca în cartea lui Petru Clej, poveștile nefericite probabil că le depășesc în număr pe cele fericite. Nu toți tinerii au avut șansa unei perspective liberale precum cea a rabinului Toledano din povestirea despre fiul preotului și fiica rabinului:
‘— Baruch Hashem! Dar acest tânăr cine este? întrebă rabinul.
— El este Titus, salvatorul meu, spuse Colette. Și aflați că este și iubitul meu.
O tăcere mormântală se lăsă̆ în casa rabinului. Titus era și el mut de uimire la curajul iubitei sale.
— Ei bine…, zise rabinul. Să̆ fie într-un ceas bun. Mazal Tov și mulțumesc, Titus!’ (pag. 97)
Ultimele două povestiri din carte lărgesc cadrul și se ocupă de perioade istorice mai apropiate în timp. Alex și Miriam sunt doi liceeni din ultimul deceniu al regimului comunist, care se întâlnesc în contextul împotrivirii anticomuniste a tineretului din România. Meir și Amina se cunosc în Israelul de astăzi și relația lor se înfiripă pe fundalul conflictului israelo-palestinian. Cei doi par destinați să fie dușmani, dar și intre ei se înfiripă sentimentul aparent imposibil. Împrejurările sunt diferite, dar structura narativă și miezul conflictului sunt similare cu cele ale celorlalte povestiri. Dragostea poate învinge dușmănia și prejudecățile. Punțile construite de asemenea povești individuale pot fi baza comunicării și coexistenței în viitor. ‘Daca dragoste nu e, nimic nu e’ – această frază care încheie unul dintre romanele memorabile ale lui Marin Preda, și ea un citat din pildele Apostolului Pavel, mi-a venit în minte în timpul lecturii povestirilor lui Petru Clej.
Recomand această carte cititorilor mai tineri și mai puțin tineri, părinților și elevilor de astăzi, din România și nu numai. Poate că nu este vorba despre literatură mare, dar este vorba despre o carte importantă. Începând cu anul viitor studiul Holocaustului devine materie distinctă în programa școlilor românești. Cred că este foarte pozitiv că se studiază această materie în scoli, că istoria evreilor care au trăit în România și tragedia Holocaustului sunt comemorate oficial, studiate de institute de istorie și reflectate în cărți și comunicări științifice. Pentru tinerii de astăzi însă, cred că este la fel de important să li se vorbească pe limba lor, cu povestiri despre tineri ca ei, care au trăit, simțit și iubit în aceleași locuri dar în alte vremuri. În întâlnirea dintre istorie și iubire, dintre tragedie și sentimente, binele poate uneori să învingă, și aceasta este șansa umanității. Cartea lui Petru Clej ‘Șapte povesti de dragoste în vremea Holocaustului, comunismului și azi ‘ este o colecție de pilde care pledează pentru acest mesaj frumos și important.