I celebrated the 84th birthday anniversary of director Ridley Scott by watching his latest production, ‘House of Gucci‘. It is the second premiere of a film of his in two months, which demonstrates the vitality and desire to make films of the director. Apart from the presence of Adam Driver in the cast, it is a very different film from ‘The Last Duel‘. In fact, this is one of the characteristics of his career. His films are different from each other in terms of theme and genre. One can never predict what Ridley Scott‘s next film will be about. But it can always be assumed that it will be a quality film, an interesting and well-filmed story, a film that will attract talented and prestigious actors. ‘House of Gucci‘ is no exception from these points of view. With a formidable cast and a passionate story, inspired by real events that took place in the fashion empire that is the House of Gucci, a story that combines luxury, passion and crime, ‘House of Gucci‘ did not disappoint me at all .
I confess that I am very little interested and almost completely ignorant in terms of fashion and big fashion houses. ‘House of Gucci describes exactly the history of such an institution, but fortunately for me it is less about the aesthetics of fashion, although the film tries to say something about the conflicts between the classic lines and modernity, between the unique pieces designed to satisfy the fantasies of the world’s rich and mass production, as well as about the fate of the family businesses in an extremely competitive economy in which almost any means excuses the purposes of commercial success and profitability. However, the focus is on the family relationships between brothers Aldo (Al Pacino) and Rodolfo Gucci (Jeremy Irons) who had inherited and developed the business founded by their father and ran it together in the ’80s, and their sons Maurizio (Adam Driver) and Paolo ( Jared Leto). In the family also enters Patrizia Reggiani (Lady Gaga) whose relationship with Maurizio seems at first to be a beautiful love story that breaks down social barriers. However, the family conflicts and the personal relations between the five characters will take a dramatic turn.
Ridley Scott knows how to bring complex stories to screen and to nail in chairs his spectators in movies that last more than two and a half hours. This succeeds in this case as well. ‘House of Gucci‘ is fluent and cinematically consistent. The distribution is top notch and only the sequence of names on the generic would be enough to justify paying the admission ticket. The acting performance that seemed extraordinary to me is that of Lady Gaga. I had greatly appreciated her acting performance in ‘A Star Is Born‘ and hoped that she would confirm her value as an actress even in movies where she does not sing. My expectations were met. In the role here,Lady Gaga proves that she is a formidable actress, who brings life to the characters she enters, who creates roles different from each other and especially from the one she plays in life. Her Patrizia Reggiani, the beautiful, lovingly, ambitious, unscrupulous girl from the people, reminded me all the time while watching Anna Magnani. Al Pacino is also excellent in a consistent role of a character who goes through upheavals of destiny. We can only regret that Jeremy Irons does not have an equally solid role, but the time we see him on screen is a delight. Salma Hayek also shows up in a supporting role, one of her most interesting lately. Turning to the disappointments, I start with Adam Driver, who for the first time after many movies puzzled me, seemed more indecisive than his hero and failed to clarify who was this character who climbs to the top of the pyramid constantly looking like he wants to be somewhere else and do something else. Finally, Jared Leto seemed to me to exaggerate in the transformations of physiognomy and in the comic features that he attributed to his character.
This film could very well have been an Italian film, the language in which most dialogues are supposed to take place. Does it lose credibility by being spoken English sometimes adding, not very justified I would say, Italian accents to the English spoken by some characters. Of course, the Italian film would have been very interesting, but it would have had a different perspective, and I think the issue of authenticity is a false one. A movie is a movie. Ultimately, we don’t care if ‘Spartacus‘ should have been played in Latin or ‘The Last Duel‘ in medieval French. ‘House of Gucci‘ is a great studios film that takes place mostly in Italy and which does not try to pretend that it is something else. I think we’re lucky to have Ridley Scott with us in the ninth decade of his life, full of energy and desire to make movies. Let’s enjoy him!
The heroine ofJoachim Trier‘s latest film ‘The Worst Person in the World‘ (2021) is about 30 years old, but she still hasn’t managed to find a profession that would give full meaning to her life, or the man she would like to be with and spend the rest of her life, or what could make her happy. It is, if you wish, the film of her searches and the failure of these searches in a hurried and individualistic world. This contemporary Norwegian counter-heroine is one of the most complex and interesting female characters I have seen on screen in recent years. Renate Reinsve‘s formidable performance brought her a well-deserved award for female performance at the Cannes Film Festival. This is one of the important reasons, but not the only one for which this film is worth seeing.
Julie (Renate Reinsve) is an intelligent and intellectually gifted young woman. She starts studying medicine and then gives up, starts studying psychology and abandons this as well, decides to become a photographer and works in parallel and as a bookseller at a bookstore. Her parents are divorced, she is closer to her mother (who is worried about her daughter’s un-decisions) while her distant and indifferent father is a negative model that probably makes her wary of relationships with men. And yet she falls in love, not with one man but with two: with a comics book writer and cartoonist about 14 years her senior who wants a child and with a seller at a pastry shop who wants to have fun and maybe to get rid of his previous girlfriend who is more interested by ecology and vegetarianism. Time passes, life advances, but it is not clear in which direction.
I guess that one of ‘Joachim Trier‘s sources of inspiration are Woody Allen‘s older and newer films. The organization of the story in 12 chapters plus a prologue and an epilogue, the well-matched use in this case of off-screen voice, the relationship between lovers separated by age gap, the presence of parents in the lives of mature people, all these they reminded Allen. Even the almost exclusively urban setting seems inspired by his films, with a local touch, of course. If you haven’t visited Oslo (like me) by the time you finish watching this movie you will feel the desire to visit this city, which looks colorful, sophisticated, and … warm (most of the story seems to take place in the summer). The location in time is clear, thanks to the pandemic masks that the characters wear in the epilogue. Just count a few years back. There are at least two chapters in the film with original cinematography that fits well into the logic of the story – the imaginary or real encounter between lovers looking for and finding each other with the rest of the world frozen around and the sequence of the ‘experimentation’ with hallucinogenic mushrooms. ‘The Worst Person in the World‘ is the story of an imperfect woman with an imperfect life, as are the lives of most of us, a woman who is certainly not the worst person in the world, and the film about her is made interestingly and well acted. Recommended viewing.
I was curious to see ‘Compartment no 6‘, the film by Finnish director Juho Kuosmanen, which became one of the most awarded movies on the festival circuit during this special year which is 2021. The film is a ‘road movie’ or if you wish a ‘railroad movie’ , whose story takes place most of the time in a train that runs through the Russian steppe from Moscow to Murmansk, in the far north, beyond the Arctic Circle. Two young people, a Finn woman and a Russian man, who have nothing in common except enough reasons not to be able to tolerate each other are forced to spend the three days and two nights of the trip together. The formula seems pretty rusty, especially as what almost everything viewers expect after the first ten minutes of watching the film happens, and yet, beyond the not very original story, the film manages to catch the attention through sincerity and the natural and empathetic way in which the characters and the reality around them are treated.
The film director and the lead heroine are Finnish, but the story takes place in Russia, sometime in the late ’90s. Laura (Seidi Haarla), a student in Moscow, is planning a trip to Murmansk, in the far north of Russia, together with Irina, her Russian girlfriend. The friend gives up at the last moment and from what will follow we understand that the relationship was almost over from her point of view. Laura takes the trip alone, in a sleeping cars train, the purpose of the trip being to see some petroglyphs 10 thousand years old, which arouse her interest as a future archaeologist. In the train she is assigned to the same compartment with a young Russian man named Ljoha (Yuriy Borisov), a drunk and rude person. She tries to find a place in another compartment, but this proves to be impossible. The trip promises to become a nightmare, the communication between the two being hampered by differences in language (Laura speaks only elementary Russian), culture, and alcohol fumes. From here, however, things will evolve.
The interaction between the two works wonderfully, and even if the situations are not that original – we have already seen similar ones in too many romantic comedies – the subtlety of the script writing, the talent and the chemistry between the two actors manage to make the relationship credible and human, leaving room for multiple subtexts and interpretations. The romantic element appears late, and until then the communication between the two young people is based neither on language (which is a tool of misunderstanding rather than understanding) nor on sexual attraction. Cultural differences are subtly described, juggling around stereotypes. We can of course ask ourselves how true to realities is the image of Russia in the first decade after communism that is presented to us on screen. I know too little about Finnish cinema, except for a few films by Aki Kaurismaki, so I’m not sure if my assessment is correct, but it seemed to me that compared to what I saw, the focus is less on the comic and sarcastic dimensions and more on the human connection and communication between the heroes. In other words, ‘Compartment no 6‘ looks more like a Russian film about a young Finnish woman directed by a Finn than like a Finnish film. Anyway and whatever shelf we lay it, it is a simple and good film, whose viewing has chances to please many spectators. The actors do an excellent job, and the camera work makes watching the scenes on the train, in Russian homes, or from the frozen steppe an immersive experience. The decisions of the juries of festivals such as Cannes or Jerusalem, I believe, will in this case be validated by the reception of the public.
Somehow, I succeed to see only now, 45 years after its release, ‘Mr. Klein‘, Joseph Losey‘s 1976 film, one of the most interesting movies about the Holocaust and Paris during the Nazi occupation. The film is produced by Alain Delon, who also plays the lead role, one of the best acting creations of his career. It is also one of the last films in the career of Joseph Losey, a remarkable American film and theater director, who spent many decades of his life in Europe, self-exiled because of his communist beliefs. He made several successful films, mostly in England in the 1960s. ‘Mr. Klein‘, made in France, is both significant as one of the first films that addresses lucidly and critically the problematic history of French collaborationism and also fits into the themes and atmosphere of Losey‘s previous films with heroes who question their identity and the description of ambiguous relationships, often leaving the viewers to decide the meaning of what they see on the screen. I don’t think I’m wrong in saying this is Losey‘s last great movie.
The story takes place in German-occupied Paris in the winter of 1942. Robert Klein (Alain Delon) is an art dealer who leads a comfortable life by taking advantage of the opportunity to buy at low prices paintings from the collections of Jews who were forbidden to practice their professions or trades and who had to sell household objects, including art, in order to survive. The ambiguity of his Alsatian name puts him in an awkward position when he is mistaken for another, Jewish, Robert Klein and begins to receive the newspaper of the Jewish community. Being a Jew in occupied Paris was more than a social stigma, and in trying to clarify the situation, Mr. Klein became entangled in the intricacies of the Petain regime’s bureaucracy. The search for his alter-ego becomes a kind of police intrigue in a world that has become absurd according to the criteria of logic and legality that he had known until then. Gradually, he begins to open his eyes to the extent of the discrimination suffered by the Jews and which he had taken advantage of until then nonchalantly. Trying to prove his own ‘national purity’, Mr Klein starts to get closer the other Robert Klein, who had endangered, intentionally or unintentionally, his easy existence until then. The two Robert Kleins never meet but their destinies are linked.
The quality of Joseph Losey‘s film-making is remarkable. Paris under occupation, decadent and indifferent, in which part of the population had adopted the slogans, policies and racial legislation of the occupiers and had become complicit in persecutions and deportations denying the democratic principles of France, is brought to the screen with authenticity and carelessness. Attentive as always to detail, Losey creates various interior sets, from the hero’s sophisticated apartment or residence in a castle of the probable mistress of the other Robert Klein to his rented, miserable and rat-infested house or the corridors of the police prefectures. The streets are deserted, cold, hostile and if vehicles appear they are police or Gestapo cars. Music plays an important role in two key scenes, one taking place in the castle, the other in a cabaret. The sound of the phones is as threatening as in Hitchcock’s movies. Last but not least, the final scene is probably the first on-screen rendition in a feature film of the arrests and deportations of the Paris Jews from the Winter Velodrome, a historical episode kept under silence until then, which many French would have preferred to forget. Alain Delon builds his role between nonchalance and defiance, between trying to ignore realities and assuming them. Among the actors in the cast, I must also mention Jeanne Moreau and Michael Lonsdale, two formidable actors who are cast here in consistent supporting roles. The ending is debatable and was debated, open to many interpretations that have not, I think, been definitively settled by this day. IMDB mentions that Costa-Gavras also contributed to the script, although he is not listed in the credits. ‘Mr. Klein‘ is a must-see film about occupied France and the attitude of the French towards the Holocaust, a film worth seeing, thinking about and discussing.
The poster for ‘Riders of Justice‘, the 2020 film by Danish director Anders Thomas Jensen, features a bearded and tough-looking Mads Mikkelsen with a rifle on his back and a pistol in his hand. It could very well be a poster for a Bruce Willis movie, and the first ten minutes of the movie seem to indicate that we are watching a revenge movie. Markus, the hero played by Mikkelsen is a professional soldier who, while deployed on a mission to a country in the desert, receives the news that his wife died in an apparent train accident. Returning home to bury his wife and take care of his teenage daughter, Markus is contacted by an eccentric mathematician who, at the time of the accident, had traveled in the same car with his dead wife, and who convinces him that it was not an accident and that he suspects who might be culprits. What follows is a kind of revenge movie, but a very special one and very different from the ones in which Willis would act or have acted in.
The action scenes are not lacking throughout the film, and yet ‘Riders of Justice‘ is far from a routine genre film, and is rather close to the violent and colorful, comic and absurd world of the Coen brothers. One of the reasons why this film is special is the gallery of characters that are excellently outlined, each of them strange in his own way but with well-justified motivations for the way he or she behaves. Markus (Mads Mikkelsen) is a professional military who has lived a large part of his life away from his family, has probably seen everything related to violence and his first instinct is to resort to violence to resolve conflicts of any kind. Otto (Nikolaj Lie Kaas) carries back the loss of a daughter many years ago in an accident for which he was responsible, while his friend Lennart (Lars Brygmann) carries childhood traumas. Hacker Emmenthaler (Nicolas Bro) and Mathilde (Andrea Heick Gadeberg), Markus’ daughter, who share the overweight complexes, Bodashka (Gustav Lindh), a young Ukrainian trafficked as a male prostitute, and the teenager Sirius (Albert Rudbeck Lindhardt) complete an unlikely team that in the desire to help Markus in his revenge campaign ends up facing an ultra-violent gang of criminals.
The fact that the bad guys gang bear the judicial name ‘Riders of Justice‘ which is also the title of the film is, of course, an irony but also more than that. Far from assuming absolute clarity in separating evil from good, the story revolves around a few questions whose answers are not easy and are constantly changing, and these changes are even more interesting than gunshots duels. Are the chains of events deterministic, and can we calculate not only their sources but also their consequences and future events? To what extent can we rely on mathematical calculations and ‘modern’ technologies such as facial recognition? Screenwriter and director Anders Thomas Jensen‘s approach combines the sarcastic and anti-moralizing cynicism specific to some of the Danish films with the sympathy for his characters who are not blessed by luck. The result is that we can identify emotionally with the heroes of the film despite the many horrors that happen on the screen, some of which are committed by them. The film also has many moments of irresistible comedy, sometimes deriving from situations, sometimes resulting from dialogues, and my only reproach is a somewhat excessive length and a few redundancies in the second part, in which the screenwriter seemed to have finished the supply of original ideas and resorted in compensation to more routine action scenes and melodrama situations. ‘Riders of Justice‘ is a revenge film different from all the others that have been labelled as such so far, and the only thing we can hope for is that the American remake, if there will be one, will not cast Bruce Willis in the lead role.
‘L’aveu‘ (the English title is ‘The Confession‘), a film made in 1970 by Costa-Gavras a year after the international success of his previous film, ‘Z‘, is already an object of historical study. A year after exposing to the world in one of the best political thrillers ever made the mechanisms of political assassinations and the rise to power of a right-wing regime, Costa-Gavras describes the mechanisms of totalitarian repression of the communist regime in Czechoslovakia using a real historical case, the one of the communist leader Artur London. He had been tried and convicted in 1952 on fabricated charges and imaginary guilt, along with much of the leadership of the Czechoslovak Communist Party, in a public show trial organized by Stalin’s order. Being one of the few defendants who had not been sentenced to death, he had the chance to survive and even be released a few years later, after the death of the Kremlin dictator, and to write a book describing in detail the events that led to his arrest, the investigations and tortures, the trial. I think that Costa-Gavras‘ two films, ‘Z‘ and ‘L’aveu‘, should be appreciated together, because they represent together an indictment against totalitarianisms of any orientation and samples of political cinema among the best ever made.
Anton Ludvik (Yves Montand) was a veteran of the anti-fascist struggle and a convinced communist. The year the action begins is 1950, soon after the communist takeover of Czechoslovakia by force and with the help of the Soviet army. Gerard (the conspiratorial name turned into heroic nickname) becomes one of the members of the nomenclatura, a deputy foreign minister, he lives in a luxurious villa with his French wife (Simone Signoret) and he drives his own car. Despite all his merits, he notices that he is being pursued by the secret police, and after a short time he is arrested. He had fallen victim, along with much of Czechoslovakia’s communist leadership, to Stalinist paranoia and the Kremlin dictator’s desire to find scapegoats for the failures of the communist system. The method invented in 1936-1938 in the Soviet Union during the Great Terror was that of public show trials, in which accusers, former dignitaries of the regime, acknowledged imaginary and phantasmagoric guilt and were sentenced to harsh punishments, often to death, to the applause of the audiences. Those who could endanger the leaders at the top of the pyramid and those who had political tendencies that deviated from the party’s political line were thus eliminated, and an atmosphere of suspicion and terror was established throughout the population and even among the supporters of the regime. The film describes in detail the mechanisms of investigation and terrorization of detainees who turned them from dignitaries and sometimes heroes of communism into human wrecks, able to take responsibility for imaginary crimes and lead through their confessions to their own condemnation.
The format conceived by Costa-Gavras is that of docu-drama, although the term was probably not invented at the time the film was made. The main source of the script is the book written by Artur London and his wife after their release from prison and after they arrived in the West. Yves Montand plays one of the great roles of his career here, following the twenty months of investigation in which the self-confident man, the hero of the Spanish Civil War and the Anti-Fascist Resistance becomes a prisoner identified only by a number and a coward able to denounce and falsely accuse his friends and himself. Simone Signoret is also excellent in the role of the wife who suffers the consequences of the fall of her husband, continuing to support him and taking responsibility for the survival of the family. Many of the scenes are harsh and painful, but the two actors manage to give dignity and human dimensions to the dilemmas and confrontations that the heroes experience. The scenes from the trial are also of a remarkable authenticity and precision in reconstructing the historical details. Watching this film, we can’t help but think of the other ‘Process’ that was created in the Czech space, Kafka’s novel. The finale puts the episode of Stalinist trials in the context of the events of 1968, in which Czechoslovakia had experienced for a few months ‘socialism with a human face’, an experiment cut short by another invasion of the Soviet army. Today, 70 years after the Stalinist trials, 50 years after the film was made, and 30 years after the fall of communism in Czechoslovakia and the rest of Eastern Europe, we can see ‘L’aveu‘ in perspective and appreciate Costa-Gavras‘ lucid vision in bringing to screen one of the painful episodes in the history of totalitarianism and its consequences.
Economia modernă conștientizează din ce în ce mai mult valoarea informației. Reciproca este însă și ea valabilă. Informația înseamnă bani. Banii înseamnă informație. Transferurile financiare se făceau acum un mileniu în cufere umplute cu monede transportate de caravane. Cu doar câteva secole în urmă au apărut băncile și titlurile financiare care reprezintă un simbol al valorilor în tranzacții. În lumea contemporană însă, tranzacțiile financiare sunt o formă de schimb de informație. Pentru specialiștii în comunicații, sistemele de plăți ale lumii globale sunt surprinzător de similare cu cele ale transferurilor de date. Există o infrastructură fizică (hardware) și, prin intermediul ei, sunt activate proceduri de schimburi de valori sau informații bancare (software). Multe dintre avantajele și pericolele caracteristice accesului și schimbului de informație pe Internet sunt aplicabile și sistemelor de plăți și transferuri monetare. Revoluția IT și a Internetului oferă alternative, deschide noi perspective, oferă oportunități celor întreprinzători și inventivi, și conține și amenințări care trebuie evaluate și pericole care se cer prevenite. Articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD le va trece în revista pe cele mai importante dintre acestea.
Până cu mai puțin de jumătate de secol în urmă, transferurile bancare internaționale implicau o procedură greoaie, înceată și conținând multe surse de erori. Trebuiau completate formulare care conțineau zeci de instrucțiuni și acestea erau transmise telefonic sau prin telex (vă mai amintiți de această rețea de teleprintere interconectate?). O revoluție în acest domeniu a fost, ca și în cazul telecomunicațiilor, adoptarea unui standard internațional suficient de simplu și de flexibil pentru a fi acceptat și utilizat pe scară largă. Organizația care a creat în 1977 acest sistem se numește Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunications (SWIFT), un club compus din vreo 500 dintre băncile cele mai importante din lume. Lor le place să se definească drept ‘o cooperativă globală deținută de membri și principalul furnizor mondial de servicii de mesagerie financiară securizată’. Standardul propus de SWIFT conține două componente esențiale – rețeaua de transmisie a informației și un cod (codul SWIFT). Ce este acest cod? Este o variantă a codurilor BIC (codul de identificare a băncii), un șir format din 8 până la 11 caractere, care este folosit pentru a identifica o bancă atunci când este efectuată o tranzacție internațională. Este aproape ca un cod poștal pentru bancă, asigurând faptul că banii merg la locul potrivit. Formatul acestui cod este AAAABBCCDDD, în care AAAA este o versiune prescurtată a numelui băncii, BB codul țării, CC codul locului unde se află sediul central al băncii și DDD reprezintă (opțional) codul filialei.
Ca specialist în comunicații, nu pot să nu remarc asemănările cu protocolul care face să funcționeze internetul (IP) și cu sistemul său de adresare. Ca și în cazul Internetului, este vorba despre o procedură care nu tinde să fie perfectă, ci suficient de simplă pentru a fi aplicată și utilizată în mod eficient. SWIFT era conceput în aceiași ani în care se puneau bazele rețelelor internetice, proiectanții celor doua sisteme par a fi absolvenți ai aceleiași scoli. La fel cum Internetul a devenit media dominantă a transferurilor de informații, sistemul SWIFT este lider în tranzacțiile financiare internaționale. Peste 140 de trilioane de dolari au fost transferați peste frontiere în 2020, din care aproximativ 90% au folosit rețeaua SWIFT. Astăzi, ‘cooperativa’ are peste 11 000 de membri în 200 de țări, care înregistrează în medie 42 de milioane de legături pe zi. Mesageria SWIFT este susținută de standarde internaționale validate de International Organization for Standardization (ISO), cel mai recent și mai important fiind standardul ISO 15022 din 1995.
Criticile nu lipsesc nici ele. Una dintre cele mai semnificative este că tehnologia folosită are deja o vârstă remarcabilă pentru lumea comunicațiilor (44 de ani!), ceea ce o face să fie lentă și costisitoare. Adevărul este că timpii de procesare sunt în măsură mai mare influențați de orarele de funcționare ale băncilor și de diferențele de fusuri orare decât de tehnologie. Costurile sunt într-adevăr semnificative, orice tranzacție SWIFT fiind însoțită de obicei de comisioane de cel puțin câteva zeci de dolari și anumite transferuri implicând un lanț de tranzacții, atunci când băncile expeditorului și adresantului nu sunt legate direct. Și aceste costuri însă se datorează în parte necesitații unor validări executate de operatori umani. Securitatea este un alt motiv de critică și îngrijorare. Ca orice mijloc de transport de valori, și rețeaua SWIFT pare o pradă tentantă pentru hackerii și pirații lumii digitale. În ultimul deceniu au fost înregistrate cazuri de furturi de identitate, majoritatea neutralizate înainte de a se produce pagube semnificative, dar este de presupus că acestea vor continua și se vor intensifica în viitor. În fine, o altă critică este de natură politică. SWIFT nu mai este perceput ca o infrastructură neutră. După 2011, în urma presiunilor americane dar și a deciziilor unor foruri internaționale, băncile iraniene au fost excluse de la participare. Presiuni similare au fost exercitate în 2014 pentru a izola de sistem băncile rusești, în urma invaziei din Crimeea. Acestea din urmă nu au dat rezultate, dar multe guverne consideră că SWIFT nu mai este independentă și neutră politic.
SWIFT însăși a luat măsuri pentru a răspunde acestor critici și manifestări de îngrijorare. Masurile de securizare a infrastructurii și programelor au fost intensificate. Neutralitatea deciziilor cheie este garantată în ultimii ani de un sistem de guvernare internațional și independent politic. În 2017 a fost lansat sistemul SWIFT Global Payments Innovation (GPI), care acordă prioritate tranzacțiilor de valoare mai mare, permite urmărirea acestora în timp real și asigură (astăzi în proporție de 92%) că ele sunt executate și confirmate în mai puțin de 24 de ore. Anunțurile cele mai recente sunt legate însă de tranzacțiile cu valori mici – este vorba despre sistemul SWIFT GO lansat cu câteva luni în urmă și care în octombrie se bucura de sprijinul a peste 100 de bănci și instituții financiare majore. Acest model permite efectuarea de operații instantanee automatizate bazate pe o pre-validare a consumatorilor individuali și a firmelor de dimensiuni mici sau medii. Din punctul de vedere al utilizatorilor, sistemul arată și se comportă similar cu plățile pe Internet cu care mulți dintre noi ne-am obișnuit. Din nou se impune o paralelă cu lumea transferului de date, în care rețeaua este constituită dintr-o parte centrală (backbone), rapidă și super-securizată, și o periferie distribuită sub controlul unor dispozitive (routere) regionale și locale. Astfel, sistemul este proiectat pentru a fi rapid, previzibil, sigur, prietenos pentru utilizator și la preturi convenabile.
Acolo unde exista oportunități se ivește și concurența. SWIFT domină încă piața, dar amenințările apar din mai multe direcții, fiecare dintre ele reprezentând o alternativă pentru anumite categorii de clienți, sau pentru toți clienții care doresc să efectueze tranzacții financiare internaționale. O parte din acestea aparține domeniului numit ‘fintech’ – unul dintre domeniile ‘fierbinți’ pe piață – ce include noile tehnologii care urmăresc să îmbunătățească și să automatizeze furnizarea și utilizarea serviciilor financiare. Trebuie menționat însă că automatizarea completă nu este sigură și probabil nici posibilă tehnologic în acest moment, și că nu toate noile inițiative ocolesc complet SWIFT. Firma Ripple, cu sediul în San Francisco, este o companie fintech cunoscută în principal pentru o criptomonedă numită XRP. Platforma sa RippleNet concentrează tranzacțiile și folosește tehnologia blockchain pentru a trimite bani peste granițe pentru bănci și alte instituții financiare. Concurența vine însă și din alte locuri. Facebook a anunțat pe 19 octombrie lansarea unui ‘portofel de valută digitală’, care va permite tranzacții financiare între utilizatorii rețelei sociale. Marile firme de carduri de credit (VISA, MasterCard) și-au manifestat interesul de a intra și ele în joc, permițând tranzacții directe în mod ‘push’, adică inițiate de expeditorul banilor între deținătorii de carduri. Câteva dintre marile bănci, în frunte cu JPMorgan Chase, au anunțat crearea unui cartel care va folosi un sistem privat bazat tot pe blockchains. În fine, și băncile naționale vor intra probabil în arenă, folosind criptomonedele lansate de fiecare dintre ele. Prima care a anunțat un plan detaliat în acest sens este Banca Națională a Chinei, care implementează încă din 2015 sistemul Cross Border Interbank System (CIPS) și oferă servicii garantate pentru tranzacții în renmimbi firmelor chineze care operează în străinătate și cetățenilor chinezi care trăiesc în diferite părți ale lumii.
Concurența are, în general, influente pozitive. Impactul macro-economic potențial asupra tranzacțiilor financiare internaționale este evident. Ce înseamnă însă aceste evenimente și evoluții pentru noi, consumatorii de rând? Mulți dintre noi trăim în afara granițelor țării, primim uneori sau trimitem bani rudelor ori prietenilor din țară și din alte părți ale lumii. Cei mai mulți dintre noi efectuăm asemenea tranzacții prin intermediul băncilor sau agențiilor. Speranța noastră este ca prețul comisioanelor să scadă (poate chiar dramatic) în anii următori și ca unele dintre aceste operații să le putem efectua de acasă, prin intermediul laptopurilor, tabletelor sau telefoanelor noastre inteligente, folosind proceduri similare comerțului pe Internet.
Vom urmări, vom comenta, vom informa.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Made in 1972, ‘Sisters‘ is one of Brian De Palma‘s few ‘Hitchcockian’ films in the first stages of his long and prolific film career. Arguably the best in this category. It is interesting that De Palma had become a Hitchcock fan due to his admiration for the directors of the French New Wave, whose techniques and creative philosophy he had adopted in his first experimental underground films. If his idols Truffaut and Melville had made films in the thriller and horror genres, why would not try Brian De Palma to do the same, especially since such films were much more popular with viewers and were easier to find funding for? ‘Sisters‘ is a quote-rich reverence to Hitchcock, but is also an interesting film by itself as it develops some themes beyond the self-censored limits of the master, and expands the dream elements in a way that predicts David Lynch.
The first part of the film begins in the classic Hitchcock style. A New York young couple meet at a TV contest and start a relationship that can last one night or maybe more. Spectators will immediately notice that something strange is happening about the woman and their suspicions will be confirmed by the crime that will not be long in coming. Both the huge knife that is the murder weapon and the fact that there was a witness watching the crime through her window from the neighboring building seem familiar. From here, however, the story takes a different trajectory and, of course, I will not tell more so as not to spoil the joy of those who will be interested and will seek to watch ‘Sisters‘.
Unlike other films of the genre, the main witness in this case is a woman, an investigative reporter, who is in a rather tense relationship with the police. A little-known or forgotten actress named Jennifer Salt undertook this role. Her acting performance is excellent, reminding me of the roles that Sandra Bullock will play 20-30 years later. The other main female role is played (also very well) by Margot Kidder who in a few years will become Lois, Superman’s girlfriend. I also noticed the acting creation of character actor William Finley as a memorable bad guy. If the soundtrack also reminds of Hitchcock‘s films, it is not surprising, because its author is Bernard Herrmann, the author of the music for ‘Psycho’ but also for other well-known films from ‘Citizen Kane’ to ‘Taxi Driver’. However, the most powerful scenes of the film are the dream ones. Wait, watch and prepare to be scared. With ‘Sisters‘, Brian De Palma entered decisively the period of his box office successes and created a cinematographic link between the period of’ discreet horror ‘of the 50s-60s and the post-’70s extremes.
Dialogul nostru de astăzi îl are ca interlocutor pe caricaturistul israelian născut în România Andy Ceaușu sau pe scurt ANDY. Inginer de formație, Andy este absolvent al Facultății de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Iași. Grafician și artist complex, Andy a ales limbajul universal al caricaturii ca mod preferat de exprimare a ideilor umoristice și a spiritului satiric, dar preocupările sale artistice se extind și în alte domenii cum sunt sculptura sau ilustrația de carte. Permanent activ, publică caricaturi în cotidiene și reviste, expune în expoziții cu tematică, participă la concursuri și expoziții internaționale în Israel, în România, și în alte țări din Europa. Rafturile cu premii și mențiuni obținute în toată lumea sunt în permanentă extindere. Expozițiile sale personale sunt concentrate în special pe aspectele cu care se confruntă lumea contemporană: probleme sociale, politice, culturale, ocrotirea mediului. Andy este membru al Asociației Caricaturiștilor Israelieni.
DR – Te cunosc de multă vreme mai ales în calitate de caricaturist. De fiecare dată când mă întâlnesc cu lucrările tale plastice ‘serioase’, cu cărțile și ilustrațiile tale sunt surprins de calitatea și profunzimea lor. Tu cum te defineșți? Ce ai scrie daca ar fi constrâns să te prezinți într-un paragraf?
AC – Definirile devin mai grele când e vorba de propria-mi persoană, dar voi încerca. Cred că sunt un individ care vrea să vrea să transmită un mesaj prin intermediul creației artistice, mesaj care să stârnească privitorului un proces de gândire, un sentiment sau un zâmbet.
DR – Cum îți amintești anii copilăriei, adolescența, perioada de studii în România? Când ai început să desenezi? Ai publicat în România înainte de emigrare?
AC – Desigur. Am fost un copil pus pe șotii. Îmi plăcea să înveselesc atmosfera din preajmă. Multe ore le-am petrecut de partea cealaltă a ușii clasei în care învățam. Îmi plăcea să caut lucrurile deosebite din limbaj, în conduită, să fac asociații de cuvinte. Era un fel de joacă, mă distra și așa puteam distra și pe alții. Ajuns la Facultatea de Electrotehnică din Iași, am continuat firul umorului și am urcat de nenumărate ori pe scena Cenaclului Moldavia. Desenul a apărut destul de târziu, la vârsta de 23 de ani, după absolvirea studiilor superioare. Am simțit dorința de a-mi exprima grafic ideile umoristice. Era sfârșitul Erei Comuniste, o perioadă destul de complexă pentru libertatea de exprimare, totuși am publicat primele caricaturi în Suplimentul de sală a Teatrului Național din Iași și în Gazeta studențească din Galați.
DR – Cum a fost confruntarea cu noua lume în care ai ajuns să trăieșți? Ce a trebuit să înveți complet nou pentru a supraviețui, a te adapta, a reuși? Ce a trebuit să uiți?
AC – Impactul a fost destul de puternic. Am aterizat într-o nouă lume, în care poți spune tot ceea ce gândești, însă mi-a lipsit pentru început limbajul de conversație/mi-au lipsit la început cuvintele! M-a ajutat limbajul grafic neto, care este o limbă universală, mai ales că nu obișnuiesc să folosesc text în caricatură. După părerea mea, caricatura trebuie să vorbească prin intermediul desenului și nu al textului. Pășind într-o lume nouă, pe primul loc a fost ingineria, însă dorința de a mă specializa în caricatură, m-a făcut să-mi petrec nopțile cu creionul în mână și așa am reușit ca în 1995 să devin membru al Asociației Caricaturiștilor Israelieni. Am încercat să nu uit cele învățate în „regimul de tristă amintire”, care a determinat caricaturistul să se exprime grafic cu mai multe înțelesuri (sau subînțelesuri), pentru a putea critica societatea, mediul. Poate că acesta este secretul succesului caricaturiștilor din fostele țări comuniste, în comparație cu ceilalți caricaturiști născuți și trăiți într-o lume în care libertatea cuvântului era la ea acasă.
DR – Ce înseamnă pentru tine caricatura? Ai putea trăi fără să desenezi?
AC – Caricatura este o modalitate de exprimare, de transmitere a mesajelor, de a „pune lumea pe gânduri”. Bineînțeles că nu e singura modalitate. În decursul anilor, formele mele de exprimare s-au ramificat, intrând în domeniul picturii, sculpturii, poeziei, epigramei, alături de prima dragoste: satira & umorul. Importantă pentru mine este creația în sine, modalitatea de exprimare este o rezultantă a dorinței de a-mi exprima ideile.
DR – Cum se naște o caricatură? Ce este mai întâi – gluma sau desenul? (seamănă cu întrebarea cu oul și găina, poate).
AC – Caricatura se naște când vrea ea, fără vreun aviz prealabil, fără dureri, de multe ori în moment nefavorabile: când te pregătești să dormi, când faci baie sau ești la toaletă, când ești într-un trafic intens. Nu prea vine la comandă, cu toate că modul de gândire a unui caricaturist experimentat îi poate permite să creeze caricaturi pornind de la o tematică dată. Cât despre glumă/poantă, ea poate să existe sau nu. Unele caricaturi pot fi hazlii, altele „serioase”, mă refer la cele care dezbat problemele primordiale ale omenirii: mediul încojurător, pacea, educația, sănătatea, etc. Eu aleg de obicei cea de a doua categorie.
DR – Care este viața unui caricaturist în Israel? Cum reușește? Cum trăiește? Cum creează?
AC – Pentru cine își câștigă existența din caricatură, situația nu e deloc simplă. Sunt prea puține ziare pentru numărul destul de mare de caricaturiști din Israel. Pentru a ți se oferi spațiu pentru o caricatură într-un anumit ziar, trebuie să te faci frate cu dracu și job-ul este destul de nesigur – de-ajuns o caricatură care a ofensat un anumit public pentru a te trezi afară. De aceea mulți dintre caricaturiști au trecut „granița” spre ilustrație de carte și design.
DR – Viața în Israel nu este ușoară. Este o țară cu o economie dezvoltată pe de-o parte, dar cu multe contraste sociale, etnice, religioase, o țară confruntată periodic cu războaie și terorism. Există o adevărată pasiune a dezbaterii (cum spunea Amos Oz) dar care în ultima vreme s-a polarizat spre extremele dezbinării. Cum sunt reflectate aceste contraste, uneori traumatice, în caricaturile tale?
AC – Contrastele sunt o sursă inepuizabilă pentru caricatură. Găsesc în ele enorm de multe situații și tematici: stereotipuri, probleme de conduită, sociale, politice, etc. Ai ce critica, 24/7, incluzând sărbătorile legale și ilegale. Dintre toate genurile de caricatură, încerc să evit caricatura politică. Uneori am flirtat cu ea, pentru că este foarte atrăgătoare. Caricatura politică este cea mai tăioasă și poate lăsa urme serioase. Ea transformă condeiul într-un adevărat cuțit, care trebuie mânuit cu atenție și dexteritate. Trebuie avută și mare atenție la manipulații.
DR – Există subiecte tabu? Subiecte pe care nu le vei aborda niciodată sau pe care refuzi uneori să le abordezi?
AC – Sunt convins că aproape orice subiect poate fi abordat, dar… în anumite limite. Sportul caricaturii ar trebui să se oprească la nivelul centurii și să nu lovească sub ea. Caricatura trebuie să învețe, să lupte pentru un anumit ideal, să trezească opinia publică, nu să distrugă sau să falsifice realitatea pentru a atinge un anumit țel. Caricatura care îți lasă un gust amar este o caricatură de prost gust.
DR – Poți descrie o zi de lucru tipică a ta? (dacă există așa ceva). Ai un plan de lucru? Când te trezeșți de dimineață știi dacă vei desena sau vei crea altceva? Cum lucrezi?
AC – Dimineața ceasul biologic mă deșteaptă destul de târziu, însă cel electronic i-o ia înainte zilnic. Nici vorba de caricatură. Întâi, pâinea cea de toate zilele. Spre seară, revin acasă, muncit de fapte și de gânduri. Atunci îmi încep cea de-a 2-a existență, cea a sufletului, care mă ține treaz până după miezul nopții. La mine timpul se măsoară în… week-end-uri !
DR – Povestește-ne, te rog, mai mult despre lucrările tale plastice. Am zis deja că am fost surprins (plăcut) de ele, de profunzimea ideilor și de inventivitatea și versatilitatea confruntării cu alte materiale decât hârtia și creioanele sau penițele. Nu ai senzația că ar trebui să dedici mai mult timp acestei direcții artistice, poate chiar în detrimentul caricaturii?
AC – Pentru mine caricatura, este de fapt o modalitate de transmitere a unui mesaj, a unui stări de fapt, a unui sentiment sau chiar a unei dorințe către public. Nevoia de a mă exprima îmbrăcă diferite modalități. Mesajul poate fi transmis prin intermediul culorii (pictură), formei (sculptură) sau prin metafore (poezie). Importantă este existența mesajului, dar și conținutul său. Trecerea dintr-un domeniu artistic în altul mă pasionează din ce în ce mai mult, având grijă de a păstra amprenta gândirii caricaturale.
DR – Poți povesti pentru cititorii Revistei Familia despre viața culturală și literară în limba română din Israel așa cum o percepi tu? Cât este de intensă? Care sunt formele de organizare și manifestare? Ai concurenți în domeniile umorului și caricaturii? Cum te încadrezi tu în această comunitate a vorbitorilor, cititorilor, scriitorilor, artiștilor originari din România?
AC – Multe întrebări, cu mult mai multe răspunsuri. Există în Israel o bogată viață culturală românească. Se publică cărți, se deschid expoziții, se practică colocvii și întâlniri literare. Personalități remarcabile a vieții culturale române viziteză Țara Sfântă și aduc cu ele crâmpeie din limba și culoarea țării natale. Sunt întâlniri cu totul deosebite. Sigur că am destui concurenți atât în domeniul caricaturii, cât și în umor. Numai că eu nu-i consider concurenți, ci colegi, fiecare cu particularitățile și deprinderile sale.
DR – Te-ai întors de multe ori în România în ultimul deceniu. Ai expus din lucrările tale, ai participat la concursuri, ai primit premii. Cum a fost reîntâlnirea cu România? Ce impresie ți-a făcut viață artistică din România? Ce relații continui să ai cu colegii de artă și umor și cu publicul din România?
AC – În România mă reîntorc cu mare plăcere și sunt primit întotdeauna cu brațele deschise. La festivalurile de caricatură la care am participat în ultimii ani, am legat prietenii noi și am cunoscut „prieteni virtuali” de pe Facebook, cu care eram în legătură de foarte mulți ani. De fiecare dată atmosfera a fost deosebită. Viața artistică din România este prolifică, apar în permanență artiști noi, interesanți, cu viziuni noi ale spațiul cultural mioritic.
DR – Cât crezi că datorezi din umorul și stilul tău umorului evreiesc și israelian și cât datorezi tradiției românești? Unde te poziționezi în raport cu cele două sau poate trei culturi?
AC – Probabil că umorul evreiesc lucrează liniștit în subconștientul meu. Dorința de a face haz de necaz, de a mă critica pe mine însumi, de a folosi pesimismul tocmai pentru a trezi optimismul, sunt doar câteva repere care conduc spre umorul evreiesc. Pe de altă parte, subtilitatea și multi-sensurile sunt amprente românești și ale perioadei în care m-am format. Acest conglomerat de culturi face în mine un corp comun.
DR – Cum ai trecut prin perioada de pandemie?
AC – Ciudat, ca toată lumea. Teama de acest virus invizibil și necruțător, care nici nu poți ști de unde îți poate sări, m-a ținut mai tot timpul în casă. Serviciul s-a mutat acasă și așa au apărut deodată mai multe ore libere, provenite din faptul că nu mi-am pierdut timpul pe drumul înspre și dinspre servici. Am putut să îmi organizez gândurile, să-mi fac planuri și să creez, chiar dacă existența Coronei și a știrilor sumbre umbreau deseori elanul și muza. Festivalurile „on line” de caricatură s-au înmulțit parcă, toate orbitând în jurul tematicii „Corona-virus”. Am avut și clipe de bucurie, când am fost anunțat de cele 3 Premii de Excelență primite la Festivalului Umorului „Constantin Tănase” Vaslui – ediția a XXVI-a, la al-14 lea Concurs Internațional de Caricatură de la Urziceni și la Campionatul Național de caricatură de la Suceava.
Chiar dacă nu am putut ajunge în străinătate, în luna iulie 2020 am deschis o expoziție personală de artă fotografică îmbinată cu tehnică computerizată, la Florența, intitulată Ricamo in pietra (Broderie în piatră). Tot în domeniul artelor plastice, am participat la 2 expoziții de grup, la Galeria municipală de artă din Hertzlia, atât cu sculpturi, cât și cu picturi. Apropos de această perioadă, am creeat și primele sculpturi din deșeuri plastice.
DR – Poți să ne împărtășești câteva dintre planurile tale de viitor?
AC – Ar fi mai multe, dar mă voi opri doar la cel mai apropiat în timp. În luna august a. c. voi participa la o expoziție de grup, la Casa Artișilor din Rishon le Zion. Tematica „Natura umană” mi s-a părut interesantă și sper ca cele 2 tablouri și 6 sculpturi să reflecte viziunea mea despre acest subiect.
DR – Ce întrebare nu am știut să pun și ai dori să-i răspunzi?
AC – „De unde se naște dorința creației?” Dar fiindcă nu cunosc răspunsul adecvat, mă bucur că nu m-ai întrebat.
DR – Ce dorești să transmiți cititorilor Revistei Familia?
AC – Să se bucure de o energie spirituală pozitivă, să îmbine frumosul cu cotidianul, să caute să descifreze mesajele artei pentru a primi mulțumire sufletească.
Vă mulțumesc.
Ilustratiile (C) Andy Ceaușu
Interviul a apărut inițial în ediția tipărită a Revistei Familia din Oradea, nr. 7-8 / 2021
Here is a movie that I beleive deserves a better fate than the one it has had so far. ‘Boite noire‘ (or ‘Black Box‘ in English) directed by Yann Gozlan, who is also co-author of the screenplay, got lost in France and other French-speaking countries in the avalanche of releases that have taken place in recent months, after movie theaters reopened. It’s a shame, because it is, in my opinion, the best thriller I’ve seen this year. I write this, of course, with caution, given that we still have a month and a half of movies ahead of us until the end of 2021. Techno-thriller fans will be happiest if they get a chance to see it, but I don’t think it will be only them, taking into account that the lead role is cast to Pierre Niney, an actor who dominates the films in which he appears, and who has a complex and disturbing role here, which he plays formidably.
The only category of spectators who probably will not have the opportunity to see ‘Boite noire‘ are the passengers who access the entertainment systems of the air flights. The reason is that the film begins with a plane crash in which 300 people lose their lives, and the story of the film revolves around the investigation of this case: accident due to human error? terrorist attack? technical failure maybe due to the accelerated launching of a new model of aircraft? Those in charge of such investigations in France are the experts from BEA, a real organization with the full name of the Bureau of Investigations and Analyzes for Civil Aviation Safety. The person in charge of the investigation and the main hero of the film is Mathieu Vasseur (Pierre Niney), an expert in listening to the soundtracks recorded during flights and coordinating with the information transmitted by aircraft, information that is stored in the famous black box that is installed in modern aircraft. Mathieu has an extraordinary sense of hearing, imagination in building scenarios based on accumulated data, integrity and perseverance, but all these qualities can become impediments when revealing the truth puts him in conflict with bosses, industry magnates and even his beautiful wife who it is also involved in the flight approvals of aircraft in the skies of Europe. So we are finally dealing with the rather classic scheme of the individual hero who fights with the system and endangers his professional status, his family and at extreme his life in search of the truth. An American situation in a European film.
Pierre Niney is perfectly suited to the roles in which he fights with his own demons and in which he tries to internalize his weaknesses. Mathieu Vasseur from ‘Boite noire‘ is one of these roles. Alongside him are Lou de Laage, a beautiful and intelligent actress, in the role of his wife and Andre Dussollier, a veteran of the French screen that I have seen in many supporting roles and who here gets a well-deserved more consistent role. The story is cleverly written with many twists and turns that keep the viewers’ attention permanently awake. ‘Boite noire‘ is a well-made and well-played techno-thriller, which I hope will have the opportunity to be seen and enjoyed by as many spectators as possible.
