‘After the Wedding‘ (2006) is, I think, the first film by Danish director Susanne Bier that I have the opportunity to see. He recommends not only the rather high rating he receives on IMDB but also the fact that the screenplay is written by Anders Thomas Jensen, screenwriter and director himself of some very interesting films I’ve seen lately, and especially since one of the main roles is played by Mads Mikkelsen, one of those actors who never seems to make a mistake in choosing his roles and who raises the level of any film in which he is acting. For the most part, ‘After the Wedding‘ lived up to my expectations. It is a combination of melodrama and social criticism film, an emotional human story filmed with artistic means inspired by the Dogma movement (but without abiding … dogmatically by the rules), with an extra touch of Bollywood. Mads did not disappoint me, but the weak point of the film seemed, surprisingly, in the script.
‘After the Wedding‘ begins and ends in India, but most of the story takes place in Denmark. The film’s hero, Jacob Pederson, runs an orphanage in a large Indian city. His life is dedicated to this philanthropic activity and to the children he cares for. When he is obliged to travel to Denmark to ensure continued funding, he does so without enthusiasm. But life has a big surprise in store for him. The wife of the rich man on whose support everything depends is his younger days sweetheart. Moreover, when invited to the wedding of the daughter of the rich family, he discovers that he is … the father of the bride. We are dealing with a story of forgotten love, with a clash between the classes of the rich donors and of those who need their help, but also with a confrontation of characters. The rich Jorgen has plans and conditions and will put Jacob in difficult dilemmas.
I liked the style of filming with the use of the hand-held camera, always having the heroes with their feelings in the center of the frame. Scandinavian morality, which is very evident in many of the films made in this part of the world, is approached here in an original way, which rejects the Manichaean patterns of class differences. Jacob is played by Mads Mikkelsen and the combination of principles and errors, steep sincerity and social clumsiness that characterizes the character is very well captured by this wonderful actor. Rolf Lassgård nuances the difficult role of the rich Jörgen Hansson. Sidse Babett Knudsen, an actress I do not remember having seen before, manages to shed light on the character of the woman in the lives of the two men. The script sometimes fails to avoid tones of soap opera, thus wonderful scenes alternate with cliché dialogs and situations. However, the surprising turn that the story takes at one point is well justified. I understand that in 2019 a remake was made after this movie. I did not see it, but I read that, as in many other cases, the American version fails to reach the emotional intensity of the European original. This does not surprise me. Despite its shortcomings, ‘After the Wedding‘ is a film with many qualities, honestly and well done. It’s hard to believe that Hollywood can beat it.
‘Clovnul’ este al patrulea din cele cinci romane ale sale apărute până acum pe care Iulian Ciocan le publică la Editura Polirom. Scriitorul din Chișinău dedică această carte locuitorilor orașului său natal și în care trăiește și Iașiului, orașul pe care îl iubește cel mai mult din România, după cum mărturisea într-un interviu. Dincolo de afinitatea afectivă, există poate și un subtext, căci cele care se petrec în această carte localizată la Chișinău s-ar putea poate petrece și pe celalalt mal al Prutului. Apărut în anul 2021 acest roman are toate calitățile pentru a-i atrage pe cititori. Este frumos scris, cu umor și cu personaje interesante, este ancorat în realitate dar și îmbibat cu fantezie și cu fantastic.
Eroul principal al cărții este Diavolul, și încă de la primele pagini asocierea cu ‘Maestrul și Margareta’, capodopera lui Mihail Bulgakov (și una dintre cărțile mele preferate) se impune. În romanul scriitorului rus, Satana este incarnată de fascinantul și maleficul profesor Woland, însoțit de o galerie de personaje grotesc-fantastice. La Iulian Ciocan, în zilele noastre și la periferia fostului imperiu, el este … un clovn, sau mai bine zis un personaj ciudat, îmbrăcat ca un clovn și căpetenie a unei fundații dubioase:
‘ … individul trântit în fotoliu nu semănă deloc cu un director serios, pus la punct. Părea mai curând un clovn sau un excentric. Era scund, în sandale albe, fară șosete, pantalonii albaștri i se mulau pe picioarele scurte, avea o curea roșie și un tricou galben cu imprimeu AC/DC, iar sub șapca roșie de baseball îi ieșea părul gras și cărunt.’ (pag.13-14)
Pe clovn îl cheamă Sandu Tanda Nagîț (atenție la primele două litere din cele trei nume) și el se află în fruntea unei fundații care tulbură viața Chișinăului și a locuitorilor sai. Organizația cumpără păcatele acelor locuitori care vin să și le mărturisească, și le plătește în Euro, la preturi pe măsura gravității păcatului. O galerie întreagă de personaje se vor agăța de aceasta ocazie de a câștiga sume considerabile de bani – pensionari și profesori plafonați, ziariste aspirante, taxatori pe tramvaie și muncitori de la salubritate – își vor neglija familiile sau vor renunța la muncă, vor face planuri de viitor și își vor modifica regimurile de viață. Schimbările par toate a fi la început în bine, dar necunoscute sunt și căile Diavolului, vânzarea păcatelor nu poate rămâne fară consecințe, și câștigul material ușor și rapid nu cumpără fericirea în condițiile în care iertarea nu mai este posibilă. În plus, impactul activității fundației asupra ordinii sociale trezește suspiciunile autorităților până la cele mai înalte nivele, căci Moldova este condusă de Marele Oligarh, care este și Coordonatorul guvernării. Poliția intră în acțiune, dar nici această instituție nu are prea mult succes în confruntarea cu forțe care par a fi mai puternice decât realitatea, schimbându-și forma în momentul în care cineva încearcă să le dezvăluie secretele.
‘ … văzuse multe ciudățenii în viața lui dar niciodată așa ceva. Realitatea se contorsionase și parcă nu mai putea fi înțeleasă cu instrumentele logicii. Pe de o parte, existau oamenii uluiți care veniseră să vândă păcate fundației, iar pe de altă parte, fundația se metamorfozase într-o farmacie al cărei patron avea actele în regula și ai cărei clienți fideli nu au întârziat să-și facă apariția. Păi ce naiba fusese asta? Un fenomen paranormal?’ (pag. 81)
Proza lui Iulian Ciocan este o permanentă și fermecătoare combinație de realism, roman polițist, comedie și fantastic. Cartea este structurată în 13 capitole, legate intre ele printr-un fir de acțiune, dar care ar putea fi citite cu placere și independent unul de celalalt. În centrul fiecăruia dintre capitole se află câte un personaj, fie dintre cei momiți de fundație intru vânzarea păcatelor, fie dintre detectivii care pornesc pe urmele Clovnului și încearcă să elucideze secretul persoanei și activităților sale. Efectul comic începe de la numele personajelor. Unele dintre ele au conotații alimentare – pe directorul Regiei Trasport Electric Chișinău îl cheamă Petru Malai, pe primarul orașului Denis Cartof, un analist politic se numește Corneliu Jambon, etc. Așa cum remarca Andrei Oisteanu în colecția sa de eseuri ‘Moravuri și năravuri’ limba română este plină de expresii legate de mâncare, și personajele literare, inclusiv la Caragiale (Farfuridi, Branzovenescu, …) preiau chiar și în nume această obsesie națională cu origini istorice. Iulian Ciocan continuă această tradiție. Fiecare dintre eroii are autenticitate, ni se pare că îi cunoaștem pentru că ne sunt vecini de bloc sau chiar rude, sau poate că am citit despre ei în ziare sau i-am văzut la televiziune.
Cotidianul se combină cu absurdul dar asta deja face parte din realitatea moldovenească și nu numai, căci situațiile le-am întâlnit și pe alte meridiane. Lipsiți de orizont, decepționați de generații succesive de politicieni incapabili sau corupți, părăsiți de copiii plecați să-și caute norocul spre vest, în Europa, cetățenii Chișinăului sunt prăzi ușoare unei antreprize care le promite satisfacții financiare cu un preț minim. Aparențele însă inșeală, căci pedeapsa există. Intervenția Clovnului are până la urmă consecințe fatale în viețile celor care se lasă momiți – boli subite, eșecuri devastatoare, morți ciudate. Fundația Conversiunea Păcatelor dispare peste noapte și reapare în altă parte a orașului. Anchetele poliției nu reușesc să dezlege ițele, stabilind în schimb o asociere ciudată între Marele Oligarh și Clovn, întruchipată printr-un tablou care ornează pereții amândorura în care predatorii din vremea dinozaurilor își sfâșie prăzile. Sunt oare cei doi întruchipări diferite ale acelorași forțe malefice? Mai mult, o amenințare colectivă pare a pune în pericol orașul. Stoluri uriașe de ciori întunecă cerurile, în scene care par extrase din celebrul film al lui Alfred Hitchcock:
‘Când coborî din mașină, în curtea casei, auzi un croncănit lugubru și își ridică privirea spre cer. Rămase cu ochii țaglă: stoluri imense de ciori se hârjoneau în tăriile cerului, acoperind soarele aproape în totalitate, producând un zgomot asurzitor. Erau atât de multe pasări, încât Petru Malai avea impresia că cerul e negru, că, de fapt, vara devenise neagră. Ciorile păreau agitate, speriate de o anomalie pe care oamenii nu puteau s-o vadă.’ (pag.69)
Iulian Ciocan este ziarist, critic literar și prozator. Care dintre aceste îndeletniciri îl reprezintă mai bine? Un răspuns posibil îl aflăm prin intermediul unuia dintre eroii cărții, publicistul Artur Pironda.
‘Într-una dintre zile îl vizită un amic vechi, scriitorul Ciprian Poiată, un idealist incurabil care îi spunea deseori, la o agapă, că literatura e mai importantă decât analiza evenimentelor politice, că literatura accede la eul profund, pe când studiul politicii e apanajul superficialității. Cu o convingere de granit, cu ochii învăpăiați, scriitorul Poiată îi spunea că un roman atinge veșnicia deoarece poate fi citit și peste o sută de ani, iar politologia este un soi de efemeritate. Altădată, aceasta fetișizare a literaturii îl amuza copios pe Artur Pironda și îl făcea să se uite la prozatorul Poiată cu milă și cu un aer de superioritate. Dar acum, întins pe patul scârțăitor din salon, Artur Pironda realiza că amicul Ciprian avea dreptate. Cel puțin, un roman are mai multe șanse să fie băgat în seama decât volumele de politologie. Abia acum i se revela adevărul gol-goluț: cu adevărat importante și profunde erau poveștile lui Poiată, iar analizele sale, cu traseiști și indivizi pusi pe căpătuială, nu prezentau nici un interes. Dumnezeule!’ (pag. 187-188)
Finalul romanului poate lasă o parte dintre cititori descumpăniți, mai ales pe aceia care l-au citit într-o cheie detectivistică. Lui Iulian Ciocan nu îi place să ia decizii pentru cititori. Viața este plină de minuni, de pericole și de enigme, și rolul scriitorului este de a le pune în evidență pentru cititori pe primele și nu de a le descifra și oferi soluții pentru cele din urmă. Departe de a fi o ratare, acest gen de finaluri deschise reprezintă și o soluție de proză modernă, care mie personal îmi place și cred că se potrivește în acest roman.
Stilul este alert, direct, câștigând de la început și păstrând tot timpul atenția cititorilor. Personajele lui Iulian Ciocan gândesc și vorbesc folosind un limbaj firesc, de zi cu zi, ceea ce înseamnă că nu sunt ocolite sau ascunse sub metafore cuvintele și exprimările fără perdea. Din când în când, dar nu foarte des, pică și câte un arhaism mai puțin folosit pe malul drept al Prutului, sau cuvinte pe care le presupun a fi de origine rusă, care ar fi putut beneficia de traduceri în note de subsol. Una peste alta însă, cartea se citește cu placere, că să nu zic că se devoră. Este o lectura amuzantă cu substraturi foarte serioase, care se pretează la intepretari multiple și ne prezintă o imagine alegorică dar de substanță a lumii care a inspirat-o. Iulian Ciocan este, fără îndoială, unul dintre cei mai talentați și mai interesanți scriitori basarabeni contemporani.
Să discutăm astăzi despre biblioteci. Câteva dintre cărțile și publicațiile citite în ultima vreme le-au avut ca subiect comun. Tezaure ale spiritului uman, depozite ale cunoașterii, receptacule ale memoriei omenirii – iată câteva dintre metaforele inspirate de biblioteci. Istoria bibliotecilor ca instituții și clădiri, suporturile fizice ale cunoașterii pe care acestea le păstrează, organizarea și catalogarea informației în biblioteci, aspectele economice și de gestionare sunt tot atâtea ramuri ale disciplinei nobile și bogate care este știința bibliotecilor. Voi puncta în articolul de astăzi câteva aspecte legate de nașterea, impactul cultural și politic și vicisitudinile întâmpinate de biblioteci în istorie și voi pune câteva întrebări legate de viitorul și perenitatea acestora. Comentariile și discuțiile sunt, ca întotdeauna, binevenite.
Când au apărut primele biblioteci? Invenția scrisului, localizată în timp înaintea anului 3000 î.e.n. și geografic în ‘leagănul civilizației’ sau ‘Cornul abundenței’ – zona dintre câmpiile fertile ale Tigrului și Eufratului, la o extremitate, și Valea Nilului, la cealaltă – a permis externalizarea memoriei umane, păstrarea și transmiterea produselor gândirii pe suporturi fizice diferite de creierul omenesc. Câteva secole mai târziu, au apărut primele biblioteci, care constau din arhive ale celei mai vechi forme de scriere – tăblițele de lut cu cuneiforme, descoperite în camerele templului din Sumer, unele datând din anul 2600 î.e.n. Aceste arhive, care includeau în principal evidențele tranzacțiilor comerciale sau ale inventarelor de mărfuri, marchează sfârșitul preistoriei și începutul istoriei. Templele egiptene au început și ele să adăpostească informație pe papirusuri, iar la Ugarit, în nordul Siriei, este menționată prima bibliotecă particulară. Conținutul a început să se diversifice: coduri de legi, texte religioase, mituri fondatoare s-au adăugat arhivelor administrative și comerciale. În cetatea sumeriană Nippur și la Ninive, capitala imperiului asirian, au funcționat biblioteci celebre. Cele peste 30 000 de tăblițe de lut din biblioteca lui Asurbanipal, ultimul mare rege asirian, care au fost descoperite la Ninive, oferă savanților moderni o comoară de lucrări literare, religioase și administrative din Mesopotamia. Printre descoperiri s-au numărat Enuma Elish, cunoscută și sub numele de Epopeea Creației. care descrie o viziune tradițională babiloniană asupra creației, și Epopeea lui Ghilgameș, precum și texte fundamentale de astronomie și astrologie și dicționare care au contribuit semnificativ la cunoașterea limbilor vorbite și scrise în antichitate.
Relația dintre putere – încarnată de împărați, regi, preoți și mari dregători – și cuvintele scrise și instituțiile care le păstrează a fost complexă de la începuturi. Pe de-o parte, conducătorii și-au dorit faptele înscrise în istorie, iar meseria de scrib, combinată cu cea de cronicar, era una dintre cele mai bine văzute. Pe de altă parte, schimbările de regim duceau din cele mai vechi timpuri la revizuiri ale istoriei, iar ideile subversive au reprezentat o sursă de neliniște pentru conducătorii absoluți din totdeauna. Antropologul, etnologul și istoricul religiilor și al mentalităților Andrei Oișteanu dedică delictului de bibliocid ultimul eseu din cea mai recentă carte a sa, ‘Moravuri și năravuri’, apărută în 2021 la Editura Polirom. Unul dintre primele cazuri istorice descrise de el este menționat în Vechiul Testament – distrugerea, în jurul anului 700 î.e.n. de către regele Iezechia, a faimoasei Cărți a lui Solomon, considerată prea ‘liberală’, deoarece conținea informații despre remedii, talismane, descântece, metode de exorcizare a bolilor care abăteau credincioșii de la rugăciunile monoteismului. Tot cam pe atunci suveranul babilonian Nabonassar (747 – 734 î.e.n.) a crezut că ar fi suficient să distrugă toate cronicile înaintașilor pentru ca istoria lumii să înceapă de la el. Iluzia aceasta au avut-o mulți dictatori de-a lungul istoriei, care au încercat (și tragic, uneori au și reușit) să distrugă urmele celor care i-au precedat. Împăratul chinez Ying Zheng (246 – 210 î.e.n.) a deportat și executat jumătate de milion de oponenți și a ordonat distrugerea tuturor cărților, cu excepția celor de divinație. Metoda folosită? Arderea în public a cărților. Avea să fie preluata de regii creștini și de Inchiziția Evului Mediu, care ardeau cărțile religioase evreiești (în special Talmudul, dar și multe altele, cum ar fi scrierile lui Maimonide) și de hitleriști. În anul 1820, poetul german de origine evreiască Heinrich Heine avea să scrie, istoric și profetic totodată: ‘Când sunt arse cărțile, le urmează oamenii’. Președintele Kasian, personaj din romanul ‘Istoria Insulei’, o alegorie a istoriei Rusiei scrisă de Evgheni Vodolazkin, avea să ordone ceva asemănător, interzicând în plus scribului său, călugărul Galaction, cercetarea trecutului, înlocuind-o cu investigarea Viitorului Luminos. Observând că din acest punct de vedere dictaturile mai mult se aseamănă între ele decât se deosebesc, Andrei Oișteanu notează că una dintre trăsăturile esențiale comune este ura față de intelectuali și față de produsul lor spiritual, cărțile.
The Burning of the Library of Alexandria, 1876. Private Collection. Artist : Anonymous. (Photo by Fine Art Images/Heritage Images/Getty Images) (sursa imaginii: time.com/5912689/library-of-alexandria-burning/)
Un caz celebru este cel al Bibliotecii din Alexandria, una dintre cele mai importante instituții de acest fel din antichitatea clasică. Biblioteca făcea parte dintr-o instituție de cercetare mai mare numită Museion, care era dedicată Muzelor, cele nouă zeițe ale artelor. Înființarea ei este legată de dinastia ptolemeică, întemeiată de Ptolemeu I Soter, la moartea lui Alexandru Macedon, în anul 323 î.e.n. Biblioteca în sine, al cărei loc fizic nu este cunoscut, nu a fost construită probabil până în timpul domniei fiului său Ptolemeu al II-lea, Philadelphus. Biblioteca a achiziționat rapid o cantitate uriașă de suluri de papirus, în mare parte în urma politicilor agresive și bine finanțate ale regilor ptolemeici pentru procurarea de texte. Orice corabie ancora în port era obligată să aducă odată cu ea, din orice parte a Mediteranei venea, papirusuri. Originalele erau păstrate în biblioteca centrală, copii erau distribuite altor biblioteci din oraș. Nu se știe cu exactitate câte astfel de suluri au fost adăpostite la un moment dat. Estimările variază de la 40 000 la 500 000. Ele conțineau lucrări de literatură și texte de istorie, drept, matematică și știință. Biblioteca și institutul de cercetare asociat au atras oameni de știință din întreaga Mediterană. Mulți dintre ei trăiau în oraș pe baza unor burse guvernamentale, în timp ce efectuau cercetări și copiau conținutul bibliotecii. În momente diferite, personalități că Strabon, Euclid și Arhimede s-au numărat printre academicienii de aici. Se poate spune că, pentru câteva secole, Alexandria a fost capitala intelectuală a lumii.
Sfârșitul neprețuitei biblioteci este menționat de unele surse ca unul exemplar. Califul Omar ibn al-Chattab, cucerind Alexandria în septembrie 642 e.n., ar fi ordonat arderea bibliotecii, justificând-o prin faptul că, dacă toate cărțile din ea conțin aceeași doctrină ca în Coran, atunci ele sunt de prisos, iar dacă ele conțin altă doctrină, sunt dăunătoare. Este o pildă utilizată des ca referință istorică de către adepții teoriei ‘pericolului islamic’. Problema este că, istoric, povestea este inexactă. Biblioteca încetase să existe cu secole înainte. Dispariția marii biblioteci este datată în mod tradițional în anul 48 î.e.n., când se presupune că a ars după ce Iulius Cezar a incendiat accidental portul Alexandriei, în timpul unei bătălii împotriva conducătorului egiptean Ptolemeu al XIII-lea. Incendiul ar fi deteriorat biblioteca, dar majoritatea istoricilor cred acum că aceasta a continuat să existe într-o anumită formă timp de câteva secole, deoarece Marcus Antonius o refăcuse, ca un cadou pentru Cleopatra. Unii istorici susțin că, în cele din urmă, și-a găsit sfârșitul în anul 270 e.n. în timpul domniei împăratului roman Aurelian, în timp ce alții cred că dezastrul s-a întâmplat chiar mai târziu în secolul al IV-lea. Oricum, cu cel puțin trei secole înainte de sosirea califului Omar. În context, este bine să menționăm că tocmai înțelepții arabi sunt cei care în multe cazuri au prezervat memoria scrisă a antichității clasice și romane, copiind și traducând papirusuri, o parte dintre ele provenite probabil din Biblioteca din Alexandria sau din copiile cărților de acolo. În mare parte, prin această filieră au ajuns cărțile înțelepților și poeților antici în Europa, păstrate uneori în secret de călugării mănăstirilor. Romanul ‘Numele trandafirului’ al lui Umberto Eco ne propune un model de astfel de bibliotecă mănăstireasca, și o intrigă detectivă în secolul al XIV-lea în căutarea unor cărți presupus pierdute. Biblioteca imperială din Constantinopol, rivala Bibliotecii din Alexandria, a fost distrusă de cruciații din vestul Europei, în anul1204, și tot în numele Crucii a fost distrusă, ritual, în secolul al XVI-lea, toată literatura, istoria și înțelepciunea aztecilor de către conchistadorii spanioli.
O altă carte pasionantă în acest domeniu este ‘The Library: A Fragile History’, semnată de istoricii englezi Andrew Pettegree și Arthur der Weduwen și apărută la editura Profile Books în 2021. Istoricii englezi evidențiază proliferarea bibliotecilor particulare după inventarea și răspândirea tiparului. O parte dintre acestea aparțineau caselor regale și nobilimii, dar multe dintre ele se găseau, începând cu perioada Renașterii, în casele medicilor, avocaților, profesorilor din universități. Fenomenul de democratizare a bibliotecilor compensa controlul strict exercitat, în unele perioade, de autorități, în bibliotecile publice. Tot ceea ce interzicea cenzura era păstrat, uneori cu mari riscuri, în bibliotecile particulare. Un exemplu relativ recent: Romanul ‘Gluma’ al lui Milan Kundera a fost tipărit și vândut în 119 000 de exemplare în 1967, anul dinainte ‘primăverii de la Praga’. Guvernul comunist a interzis cartea în 1970 și a dispus scoaterea ei din biblioteci. 110 000 de exemplare au fost păstrate în bibliotecile particulare. S-a practicat și în România metoda scoaterii din biblioteci sau interzicerea accesului publicului la literatura care contravenea politicilor dictatoriale. Începutul a fost în perioada guvernării național-legionare, în 1940, când Ion Antonescu și Horia Sima au decis instituirea unui Indice al cărților care aveau conținut subversiv și a celor scrise de evrei și le-au scos din circulație. Politica a continuat și s-a accentuat în timpul regimului comunist. Au fost distruse mii de cărți și publicații, iar altele au fost trecute în fonduri speciale, aproape imposibil de accesat. Nu au scapăt cenzurii nici Mihai Eminescu și nici Mircea Eliade. Student fiind (și încă la Politehnică) în anii ’70, nu am reușit niciodată să obțin aprobările necesare pentru a citi ‘Istoria literaturii române de la origini până în prezent’ a lui George Călinescu.
Secolul XX a fost și el plin de exemple de bibliocid, și ele nu s-au terminat odată cu sfârșitul perioadei naziste. Biblioteca bosniacă din Sarajevo a fost bombardată în 1992 de forțele armate sârbe. Chiar și în Anglia, în timpul războiului, în 1943, au fost distruse 60 de milioane de cărți, retopite pentru a susține efortul de război. De multe ori, când armele zăngănesc, cărțile ard. România și-a adus și ea o tristă contribuție la această istorie funebră. O menționează tot Andrei Oișteanu. Prima versiune a eseului său despre bibliocid a fost scrisă în 1990, la scurt timp după ce Biblioteca Centrală Universitară arsese. Clădirea fusese ridicată în timpul domniei lui Carol I, una dintre piesele unui complex în inima Bucureștiului în care Palatul Regal (simbol al puterii statului) stătea alături de casa muzelor (Ateneul Român) și de tezaurul spiritual (Biblioteca Fundațiilor Regale). Contorsiunile istoriei au adus-o să se afle vreme de decenii ca un obstacol între cele două clădiri-simbol ale puterii comuniste și în decembrie 1989 la încrucișarea focurilor:
‘Când, la câteva ore după „arderea-de-tot” (= holo-caust în greaca veche), am reușit să intru în ceea ce a rămas din bibliotecă, am avut parte de o imagine de coșmar: sute de rafturi labirintice, cu cărți negre așezate pe locurile lor. Am încercat să scot câteva, dar mi s-au spulberat în palme, transformându-se în praf fin, de cenușă. Pe rafturi nu erau cărți, ci fantomele lor. Un Ceauschwitz al cărților …’ (pag.377-378)
Care este impactul revoluției internetice asupra prezentului și viitorului bibliotecilor? Saltul calitativ în accesul, distribuirea și păstrarea informației este la fel de semnificativ ca și cel al inventării tiparului. Cărțile electronice și bibliotecile virtuale au devenit modul preferat de lectură al unei mari părți a omenirii. Mai pot arde bibliotecile? Mai pot fi întocmite indexuri de cărți damnate și de autori interziși? Din păcate, răspunsul este în mare măsură ‘Da’. Cel puțin la nivel local sau regional, accesul poate fi îngrădit, informația controlată, și, mai rău, poate fi stabilit un sistem de supraveghere a ce citește și ce accesează orice cetățean. Conceptul de ‘grădină îngrădită’, gândit inițial în cu totul alte scopuri, este folosit cu succes de regimuri dictatoriale sau autocratice, precum cel din China, pentru a crea un spațiu ‘purificat’ de ideologii străine, de prezența personalităților incomode sau de informații neconforme cu pseudo-realitatea virtuala în care guvernanții doresc să trăiască toți cetățenii lor. Pe de altă parte, orice carte sau altă creație intelectuală, în momentul în care există chiar și pentru un scurt interval de timp pe Internet, își asigură automat eternitatea virtuală. Distrugerea completă a unor întregi perioade de creație intelectuala nu mai este posibilă decât în condițiile unei catastrofe digitale de mari proporții – un puls electromagnetic, care ar șterge întreaga informație păstrată electronic. Acest din urmă argument este motivul pentru care suporturile fizice clasice – cărțile tipărite! – sunt și vor fi încă necesare pentru o vreme, chiar dacă omenirea își virtualizează din ce în ce mai mult accesul la informație. În oricare dintre scenarii, Renașterea sub o formă sau alta a bibliotecilor va fi totdeauna posibilă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Romy Schneider is nowadays a legend. Along with James Dean, Gerard Philipe, Heath Ledger, John Belushi, Philip Seymour Hoffman, she is part of that tragic gallery of actors who lived too short and died before they could perform all the roles for which their great talents were destined. The actress, born in Vienna in 1938, combined beauty and talent in her person, both of which were completely extraordinary. She lived and loved intensely. She worked with some of the most famous directors of the 20th century, she had as partners on screen many of the great actors of her times. Her personal life was sprinkled with romantic episodes and tragedies, the actress being constantly followed by the press in search of sensations. Austria, the country where she was born, Germany where she reached fame at a very young age, and France where she sought freedom and artistic achievement perceived her very differently. German filmmaker Emily Atef has written and directed an interesting and moving film, which focuses on the dramas that followed the actress in the last part of her too short life, capturing a moment of personal crisis. In a way, the fact that ‘3 Days in Quiberon‘ is the first film dedicated to her is surprising, because Romy Schneider is far from forgotten.
This film is not a biopic, although we find out many new things about the actress’ biography. The story focuses on three days in the spring of 1981, when Romy Schneider (Marie Bäumer) was undergoing a detox (alcohol, unhealthy eating, depression) treatment at a hotel-sanatorium in Quiberon, on the Breton shores of the Atlantic. She is visited by Hilde (Birgit Minichmayr), a childhood friend who is worried about her physical and especially her psychological condition. A German journalist, Michael Jürgs (Robert Gwisdek), famous for the way he manages to manipulate celebrities to squeeze from them information worthy of the interest of the sensationalist public, comes to interview her, the first interview for the German press after many years of breakup with the public in this country. He is accompanied by photographer Robert Lebeck (Charly Hübner), an old friend ofRomy and perhaps more than that. The interview and especially the intrusive methods of the reporter bring to surface traumas from the actress’ past (he life as a teen star, relationships with parents, the first husband who committed suicide) and accentuate the current reasons for depression (separation from second husband, inability to be a good mother). The four characters engage in a cruel dance of dialogues that contain truths and appearances. Hilde tries to protect Romy from the manipulation techniques of the journalists, but the actress feels the need to reveal herself and reconnect with a part of her audience. In three days, the four of them get to know each other better, and we, as spectators, get more than a glimpse of the intimacy of the actress’ feelings.
‘3 Days in Quiberon‘ oscillates somewhere between docu-drama and melodrama. It is easy to empathize with the fate of the actress – crushed by her own fame, unlucky in her personal life, eager to control her life but insecure about her ability to do it independently. It would be a good soap opera subject, but screenwriter and director Emily Atef avoided this trap with a rigorous documentary research and a careful analysis of Romy Schneider’s personality and the problems she faced. The 1981 interview was the starting point for describing the three days. I don’t know if the personal relationships described in the film were real, for example the suggested idyll between the actress and the photographer, but they are credible. The added elements are authentic and moving. The scene of the getaway of the four in the small town by the ocean, with the meeting with the locals who adore the actress, with her friendly and open attitude to them, is one of the most beautiful scenes I’ve seen lately in movies. It also benefits from Denis Lavant‘s contribution in an exceptional ‘cameo’ role. The final is a kind of happy ending with sarcastic nuances. It seems like a reconciliation and a possible new beginning, but those who are familiar with the actress’ biography know that her teenage son she was talking to on the phone in the movie was going to die in a few months, and that Romy herself was going to die a year later, in circumstances that have not been fully elucidated.
The reconstruction of the era is extremely precise, both in terms of sets and ambiance. The cinematography signed by Thomas W. Kiennast contributes to the sensation of docu-drama, with the use of the hend-held camera in many scenes and in black and white which is more of a style decision here, because had filming been real in the early ’80s, they would have used color film, even for a documentary. Marie Bäumer is great in the role of Romy Schneider. The physical resemblance is amazing and the actress merges in the role of her predecessor. The rest of the acting team plays in the same natural style and in many moments I lost the feeling that I was watching a fiction film and not a filmed interview or a (good) reality TV show. I recommend the movie. Those who loved and admired Romy Schneider will add information and emotions to those already accumulated, and for the others it is a good opportunity to meet a woman who was a unhappy in her private life, but an admirable actress on screen and especially to search and see her movies.
Yeah, I can hear your protests and I understand your amazement. Watching a film about a global pandemic that is causing unrest and disorder around the world and is endangering the social order and perhaps even the existence of the human species? In addition, the first symptoms of the disease include loss of sense of smell and then loss of taste? Is that what we need? Well, yes, that’s how ‘Perfect Sense‘ could be described. The film was made in 2011, almost a decade before we all learned the word COVID, by English director David Mackenzie. That would be, however, a very rough description of what is happening on the screen. Premonitions aside, we are dealing with a combination of a love story and an apocalyptic movie that works unexpectedly well in many moments. The apocalypse takes forms that seemed to be in the realm of imagination until two years ago, the resemblance of what is happening on screen to events that would take place on our planet ten years later is undeniably coincidental, but I think we can draw parallels and draw some lessons concerning the realities around us. In other words, ‘Perfect Sense‘ is a film of anticipation made in the past and actual for the present.
Susan (Eva Green) has a job that is very fashionable today – she’s an epidemiologist. Michael (Ewan McGregor) has a job that is very fashionable in movies – he’s a chef. Although they live and work close to each other, in London in the near future of 2011, the two meet just as the world begins to end. A strange pandemic is attacking humanity. It is not known exactly how it spreads and no one escapes in the end. People suffer successive attacks of depression, hunger, violence and … love, followed by the complete loss of a sense one after the other. Can love emerge and survive in these circumstances?
I don’t know if Danish screenwriter Kim Fupz Aakeson and director David Mackenzie dreamed when they made this film how actual it would look a decade after its making. They were inspired not to insist on the scientific aspects, and the mechanisms of the disease are not discussed, nor is the expert in epidemiology a super-hero. The successive loss of the senses creates a personal resonance for the spectators, thus a horror effect. The authors found it more important to show the consequences of the disease. Masks, forced quarantine scenes and reactions of mass hysteria seem at times extracted from the last night news. Every loss of a sense is preceded by a psychological reaction – a metaphor for the fact that the root of disease may be primarily in ourselves. The couple of actors is excellently chosen and manages, in my opinion, to convey the feeling of anxiety in face of the unknown, of revolt in face of the inevitable that many of us have experienced in recent years. The ending can be considered tragic, or perhaps, paradoxically, it contains a dose of optimism and confidence in the power of love. ‘Perfect Sense‘ probably wouldn’t have had the same impact if the COVID pandemic hadn’t happened, but I consider it one of the best movies to predict it. We had been warned.
Scriam în articolul de săptămâna trecută despre scăderea valorii burselor care făcuseră din luna ianuarie a lui 2022 cea mai ‘neagră’ lună din istoria piețelor de valori și de investiții din ultimul deceniu. Cei care se întrebau ‘ce va urma?’ au primit un prim și îngrijorător răspuns joi, 3 februarie, când acțiunile Meta (firma umbrelă a lui Facebook) au pierdut într-o singură zi peste un sfert din valoarea lor, iar proprietarul lor, Mark Zuckerberg, a ‘sărăcit’ cu vreo 31 de miliarde de dolari (nu fiți îngrijorați, este considerat încă cel mai bogat om din lume!). O poticnire surmontabilă sau începutul sfârșitului pentru populara, hulita, controversata firmă care a făcut din rețelele sociale o prezență indispensabilă în viețile unei mari părți a cetățenilor planetei? Cum plănuiește Meta să se confrunte cu aceste probleme? Ce fac ceilalți giganți, care le sunt planurile? Ce rol joacă inventivitatea în strategiile de surmontare a crizelor și de dezvoltare în deceniul care urmează? Vom discuta aceste aspecte și vom analiza și legătura dintre concurență și inventivitate. Este o analiză care ne rezervă câteva concluzii surprinzătoare. În final, vom trece în revistă vești din domeniul Inteligenței Artificiale, o ramură care iese treptat din categoria tehnologiilor viitorului și devine element al vieții de zi cu zi, chiar dacă nu întotdeauna suntem conștienți de prezența ei.
Acțiunile Meta Platforms Inc. (cunoscute înainte sub numele Facebook Inc.) au început anul 2022 la o valoare de 338,54 de dolari americani pentru o acțiune. ‘Ianuarie negru’ și-a lăsat amprenta și asupra valorii acestei firme, alături de întreaga industrie, pe 26 ianuarie o acțiune Meta valorând 294,63 de dolari americani fiecare, deci o scădere de 13%. Ultima săptămână a lui ianuarie a fost însă pozitivă și începea să se vorbească despre o redresare. Pe 2 februarie, la ora închiderii activității bursei NASDAQ, o acțiune Meta valora 323 de dolari. Joi, 3 februarie, a avut loc marea cădere. Valoarea bursieră a scăzut cu peste 230 de miliarde de dolari, într-o pierdere zilnică record pentru o firmă din SUA. Valoarea acțiunilor a scăzut cu 26,4%, la 237,76 dolari. Scăderea averii personale a lui Zuckerberg a fost echivalentă cu produsul intern brut anual al Estoniei. Cauzele căderii? Printre rezultatele trimestrului precedent și prognozele pentru trimestrul în curs și pentru perioada următoare, Facebook a anunțat că numărul utilizatorilor activi zilnici ai rețelei sociale a scăzut pentru prima dată în istoria sa de 18 ani. Meta a avertizat, de asemenea, despre încetinirea creșterii veniturilor în fața concurenței din partea platformelor rivale, inclusiv TikTok și YouTube, în timp ce agenții de publicitate reduc și ei cheltuielile. Firma a estimat veniturile între 27 de miliarde de dolari și 29 de miliarde de dolari pentru primul trimestru al acestui an, mai puțin decât se așteptau analiștii. Efectul imediat a fost o cădere a valorii întregii nișe a platformelor de rețele sociale. Celelalte firme au șansa însă de a se redresa mai rapid. Acțiunile lui Snap (competitor preferat de mulți tineri) au crescut cu aproape 60% în tranzacțiile în afara orelor de program, după ce firma a raportat primul profit trimestrial. În aceeași săptămână, Amazon și Alphabet anunțaseră rezultate trimestriale peste așteptări și își văzuseră prețul acțiunilor crescând, aproape ștergând pierderile din ‘ianuarie negru’.
Problemele lui Facebook par a fi mult mai profunde, și ne-am referit la ele în multe articole precedente. O parte dintre ele sunt legate de confidențialitatea informației personale și erodarea încrederii partenerilor și a consumatorilor. La asta se adaugă faptul că, anul trecut, Apple, care furnizează unele dintre principalele sisteme de operare pe care rulează aplicațiile Meta, a introdus o nouă politică de transparență a urmăririi aplicațiilor. Aceasta permite consumatorilor să decidă dacă doresc sau nu să fie urmăriți pe Internet de companii cum ar fi Meta, care apoi pot vinde acele informații agenților de publicitate. Aceasta este o problemă majoră pentru Facebook, deoarece găsirea de informații despre consumatori și vânzarea acestora agenților de publicitate este o pentru ea o sursă principală de venit. Schimbările, care îngreunează măsurarea de către branduri a publicității pe Facebook și Instagram, ar putea avea un impact de ordinul a 10 miliarde de dolari pentru acest an, a comunicat firma. Meta câștigă bani din publicitate. Cu toate acestea, numele companiei a fost schimbat pentru a se focaliza în jurul unui concept – Metaverse – care nu există încă și nu va exista ani de zile sub formă de produse. Mark Zuckerberg se angajează să cheltuiască zeci de miliarde de dolari pentru acest proiect, chiar dacă dovezile că oamenii vor să-și trăiască viața în realitate virtuală sunt cel puțin discutabile și disputate. Strategia lui Meta diferă semnificativ de cea a celorlalți patru giganți hi-tech. Mai mult decât oricare dintre concurenții sai, compania lui Zuckerberg pare să mizeze pe succesul unui singur concept, încă insuficient de clar și de acceptat de consumatori.
Din când în când, învățăm prescurtări noi. Acronimele săptămânii sunt MAAMA sau cu alte cuvinte Meta – Alphabet – Amazon – Microsoft – Apple. Revista ‘Economist’ a dedicat recent două articole politicii de investiții în tehnologii emergente și strategiilor de introducere a acestora de către cei cinci giganți ai industriei hi-tech, firme fondate și având sediile în Statele Unite, devenite toate însă, uriașe concerne globale. Motivul este faptul că, tocmai în ultimii doi ani, companiile MAAMA și-au accelerat investițiile în noile tehnologii, deci în viitor. În 2021, suma investită de ele (proiectare și cercetare proprie plus achiziții) a fost de 280 de miliarde de dolari, reprezentând 9% din investițiile americane, față de doar 4% cu cinci ani în urmă. Domeniile de investiții sunt diverse, însă majoritatea banilor se îndreaptă spre tehnologii emergente, de la vehicule autonome până la calculatoare cuantice. Ceea ce era nou și ‘fierbinte’ cu un deceniu în urmă a intrat în producție de serie astăzi, sau a fost declarat învechit și abandonat. Desigur, Microsoft continuă să investească în aplicații pentru mediul de afaceri și birouri, Amazon în comerțul electronic, și Meta în rețele sociale, dar tehnologiile noi ocupă un rol din ce în ce mai important. Cheltuielile pentru cercetare și proiectare (R&D) au crescut de la 9% la 12% din vânzări intre 2015 și 2020, în condițiile în care cifrele de vânzări ale firmelor MAAMA aproape s-au triplat în acest interval. În 2021, cifra de investiții în R&D era apreciată la 149 de miliarde de dolari, cam un sfert din totalul de investiții publice și particulare americane. Campaniile anti-trust și agresivitatea crescută a activităților regulatorii în Statele Unite și în lume reprezintă, desigur, motive de îngrijorare, dar istoria tehnologiilor arată că marile firme ale trecutului s-au prăbușit în special din cauză că nu au știut să evalueze care vor fi tehnologiile importante ale viitorului, ‘the next big thing’, cum spun americanii în jargon corporatist. Exemple? Câte doriți: Fairchild Semiconductors, care era liderul producției de componente electronice în perioada tranzistorilor și a primelor circuite integrate, a ratat revoluția microprocesoarelor și a tehnologiilor economice care și-au mutat centrul de greutate în Asia; Kodak, care a dominat piața filmelor și aparatelor de fotografiat, nu a reușit să intre la timp în ramura fotografiei și a filmului digital, deși primele invenții în aceste domenii îi aparțineau; IBM care într-un singur deceniu a căzut din poziția de lider al pieței de calculatoare în cea de competitor dezavantajat și neprofitabil, deoarece a întârziat să recunoască tranziția spre calculatoarele personale. Chiar și Microsoft aproape că a ratat revoluția internetică la începutul anilor ’90 și doar ezitările concurenței (sistemele de operare bazate pe Unix) legate de platformele PC au permis redresarea și recuperarea întârzierii.
O întrebare legitimă se impune totuși. Nu este periculoasă concentrarea unei părți atât de semnificative a investițiilor în tehnologii noi în doar câteva firme uriașe? Întrebarea îi preocupă și pe consumatori, dar este în centrul atenției și pentru forurile legislative și regulatorii din Statele Unite, Europa și, mai recent, inclusiv din China. Răspunsurile pot fi surprinzătoare. Este incontestabil că concurența stimulează inventivitatea, dar nu este o condiție obligatorie. Tehnologiile care stau la baza revoluției digitale – teoria informației alui Claude Shannon și tranzistorul – nu au fost rezultatul unor războaie de piață, ci al faptului că o mare firmă – AT&T – investise sume considerabile în cercetare științifică fundamentală și aplicativă la Bell Labs. Internetul însuși a început ca un proiect dintr-un program guvernamental cu scopuri militare. Viziunea de viitor și buzunarele adânci pot și ele produce inovații. Un alt argument este că în tehnologie concurența este departe de a fi dispărut. Ea este prezentă sub forma firmelor start-up, dar și între firmele MAAMA. Aproape că nu există domeniu în care doi sau mai mulți dintre cei cinci mari nu concurează unul contra celuilalt. Planurile lui Apple includ o cască de realitate virtuală care concurează cu Oculus a lui Meta și cu HoloLens a lui Microsoft. Alphabet, Apple și Amazon investesc masiv în domeniul vehiculelor autonome. Alphabet, Amazon și Microsoft sunt liderii pieței platformelor de calcul în nori (cloud-computing) care, practic, închiriază memorie și capacitate de calcul celorlalte firme pentru a-și rula aplicațiile. Apple și Amazon sunt concurenți și în piețele aplicațiilor medicale, iar Amazon verifică opțiunea achiziției firmei de biciclete de sală de gimnastică Peleton, concurentul principal fiind… Nike. Problema este că nimeni nu poate spune precis acum ce va fi în viitor. Tehnologiile emergente care sunt evaluate de majoritatea firmelor sunt universurile virtuale, aplicațiile legate de sănătate, comunicațiile spațiale, robotica, aplicațiile financiare, criptografia și calculul cuantic. Care dintre ele se va transforma în produse și surse de venit la sfârșitul deceniului? Între timp, între 2015 și 2019, firmele MAAMA au publicat peste 16 mii de comunicări științifice. În 2020, le-au fost aprobate în jur de 10 mii de patente americane. Între 2019 și 2021, cei cinci giganți au cumpărat 33 de alte firme de dimensiuni mijlocii și mari, posesoare ale unor tehnologii emergente semnificative.
Din lista precedentă lipsește însă un domeniu care se află permanent în atenție: Inteligența Artificiala (AI). Omisiunea este intenționată. AI este prezentă astăzi în aplicații dintre cele mai diverse, de la jocuri la educație, de la finanțe la autonomia navigației. China investește și ea enorm în acest domeniu, iar ambiția acestei țări de a deveni lider mondial în AI face parte în mod oficial din programul de dezvoltare al partidului. Chinezii au și ei topul lor și cele cinci mari firme chineze în domeniu au o valoare însumată estimata la 120 de miliarde de dolari. Folosirea tehnologiilor AI combinate cu recunoașterea facială și supravegherea electronică îi îngrijorează pe cei preocupați de respectarea drepturilor omului. Știrile cele mai spectaculoase din acest domeniu anunțau săptămâna trecută o realizare semnificativă dintr-un domeniu pe care l-am menționat deja cu câteva luni în urmă – generarea de cod, cu alte cuvinte programe software scrise de mașini-programatori. DeepMind, o companie de inteligență artificială cu sediul în Marea Britanie, și-a programat unele dintre mașinile sale să scrie software pentru alte calculatoare, cu performanțe la fel de bune precum cele ale unui programator uman. Pentru demonstrație, au înscris programele AlphaCode într-un concurs de programare, în care este verificată capabilitatea de a rezolva problemele software care necesită o combinație de gândire critică, logică și înțelegere a limbajului natural. Aplicația a participat la concursul de programare Codeforces în zece etape, concurs în care participanții umani își testează abilitățile de codare. În aceste zece etape, AlphaCode, s-a clasat la mijlocul clasamentului. DeepMind susține că aceasta este prima dată când un sistem de generare de coduri AI atinge un nivel competitiv de performanță în concursurile de programare. Romanele și filmele science-fiction se scriu probabil în paralel cu aceste rezultate. Posibil că o parte dintre ele sunt scrise tot de calculatoare cu capabilități AI.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The Power of the Dog‘ is Jane Campion‘s first feature film in more than a decade, and only the third in this millennium, and these chronological landmarks in the cinematography of one of the most powerful and expressive directors we have the chance to be contemporary with makes the film an event. It is, without a doubt, one of her most ambitious projects, with an excellent cast and an interesting theme, which leaves room for many interpretations and discussions. Adapting a novel by Thomas Savage, the film is a Netflix production that I think will gain a lot from being watched in theaters, where the values of the cinematography and soundtrack will be better highlighted. The rating on IMDB will probably increase as well, as this is one of the best films of 2021. I confess that the subject is in many ways outside my comfort zone, but I can’t help appreciating its cinematic qualities. Academy Awards nominations confirm them.
The story takes place in 1925 in Montana. Phil and George Burbank are wealthy ranchers, owners of a huge ranch, and two very different brothers. Phil studied Greek and Latin at university, but chose to become a herdsman as a profession and as a way of life, spending most of his time with his employees, caring for horses and cattle. George seems simpler and more settled, he is the one who manages the farm. In their 40s, the two brothers did not get married and sleep in the same bedroom. The meeting with the freshly widowed Rose Gordon and her son Peter, an introverted boy just out of adolescence, changes their lives. George marries Rose and brings the two to the ranch. Phil is very hostile to the two of them. Jealousy? Resentment for the change in his lifestyle? The confrontation between Phil on the one hand, Rose and Peter on the other hand will have dramatic consequences for all three. Each of the three characters will end the story in a completely different place than they started, we will learn unexpected things about each one, and the balance of powers between the characters will also change.
This pseudo-western can be interpreted in many ways, and I think the differences between these perceptions are those that have led to different opinions in chronicles and heated disputes on social media. One of the recurring themes in Jane Campion‘s creation is the balance of power between the sexes and the way in which women find their place in society. Speaking of past times, Campion seems to always refer also to the era in which we live. In this film, she goes in a new direction, bringing the connection between Phil and Peter to the center of the story, discussing the concept of masculinity and its nuances, as well as the idea of a model in life. Phil’s way of being is motivated by his relationship in adolescence with a cowboy who had taught him lessons about craft and life, but when he tries to replicate the same intergenerational reshaping with Peter, things will evolve very differently. Can an evil fix another evil? I do not know. Things happen and are told masterfully and in detail. The conclusions belong to us. The film has a square of aces in the lead roles, and each is formidable in his own way. Benedict Cumberbatch proves once again in the role of Phil, which at first seemed to be a counter-cast, that he is one of the leading actors of his generation. I confess that I have never noticed until now Kodi Smit-McPhee, who manages to create a complex and credible Peter. The transformations of the two throughout the story are amazing, and the emotional impact is largely due to them. For Kirsten Dunst, the role of Rose is one of her first roles of maturity and the actress manages to convince that she will be a star for a long time. Jesse Plemons completes the quartet, being perfect for the role of George. The cinematography is remarkable, the fact that the filming was done in New Zealand gives a special, slightly fantastic, nuance to the atmosphere and the landscape. The scenes with animals (rabbits, horses, cattle) that have their role in pointing out the development of the story are also to be watched. The soundtrack is exceptional, partly musical quotes, partly (I think) original, with a combination of banjo, violin and cello that discreetly and expressively emphasize the visual part. And, of course, there is a Piano, Jane Campion quotes herself here, after quoting from the ‘The Magnificent Seven’ at the beginning, to cheat us. There are many reasons why ‘The Power of the Dog‘ is a film that deserves to be appreciated, let’s see where the Academy Awards count will stop.
‘Thérèse Raquin‘ (1953) (English title – ‘The Adultress‘) is Marcel Carné‘s third post-Prévert film. Connoisseur film fans consider it his latest remarkable film. It was produced by the famous Hakim brothers. Even though Jacques Prévert no longer wrote his screenplays and dialogues, Marcel Carné did not give up good literature for this film, and took as inspiration the novel ‘Thérèse Raquin‘, Émile Zola’s first great success, a story about passion, crime and punishment in France in the second half of the 19th century. From Zola’s (suspenseful in my opinion) story of guilty love and remorse, this adaptation turns into a thriller with elements of film noir. Still suspenseful, of course, but in a completely different genre. It’s not a bad movie, but it’s a different movie, different from Zola and different from other Marcel Carné movies.
We learn about Therese’s fate from dialogues, quite late in the film. The story begins when she is already unhappily married to her cousin Camille, a hypochondriac feeble man caressed by her mother (played by an exceptionally well-composed actress named Sylvie), who terrorizes his young wife. Frustrated from all points of view, Therese seeks refuge in a love affair with a trucker dressed in a leather jacket played by Raf Vallone. The passion of the two inevitably leads to murder, and the murder leads to complications when they are blackmailed by an unexpected witness. It can be said that the film is built of two distinct parts separated by the crime itself committed on the train (here we are dealing again with a change of place, in the novel the deed takes place on water): in the first we witness the suffocating atmosphere in the house the bourgeois family, which builds the premises of the violent act and in the second we follow the consequences of the act filmed in thriller style.
The production is uneven, but it has some beautiful cinematic moments. Simone Signoret is gorgeous both physically and as an actress. Most of us know her from her mature roles and after that – here she is young and fascinating, with eyes whose deep blue we ‘see’ even though it is a black and white film. The scene of the confrontation with the tyrannical mother-in-law, played only by eyesights (her mother-in-law was paralyzed) is intense and memorable. Raf Vallone, however, is not, in my opinion, up to his partner. The psychological shortcuts of the plot are not sufficiently offset by the elements of suspense in the second part of the film. Paradoxically, Marcel Carné seems more at ease when filming outside, on the streets of post-war Lyon or on the banks of the Rhône. The director, who was to be pushed aside by the younger newcomers of Nouvelle Vague and included in the category of ‘cinema du papa’, shows that he mastered a few years before them mobility of the camera, framing of the characters on the streets or in nature and direct sound recording. ‘Thérèse Raquin‘ is an interesting film that deserves to be watched or re-watched as a cinematic document, for Simone Signoret, and as a more than acceptable thriller noir. Less, perhaps, for Zola’s novel that inspired it.
‘Mountains May Depart‘ (the original title is ‘Shan he gu ren‘), from 2015, is the most ambitious of Zhangke Jia‘s films to date. To a large extent, the Chinese director abandons the minimalist and classic style of his previous films to bring to the screen a story that takes place in three different periods of time: past, present and future. The characters traverse the recent history of China, the present with its uncertainties and contradictions and they are also imagined in the not too distant future. Zhangke Jia manages to describe and comment socially and morally on the spectacular evolution of Chinese society in recent decades, but also to address universal issues that can be considered current themes and understood anywhere else in the world: tradition and modernity, love and jealousy, child-growing and intergenerational conflicts, aging and difficulty adapting to change, migrant problems and homesickness. It is a film that opened a window for me to the people of China today and captivated me with the issues and the cinematic means by which it is brought to the screen.
The first part of the film takes place in Fenyang, the city where director Zhangke Jia was born and where the stories of many of his films take place. We are in 1999, on the threshold of the new millennium, an era full of hope but also of radical changes in China. The film’s heroes are 25 years old, so they belong to a generation born and raised after the traumatic period of Mao’s Cultural Revolution, a generation made up of those who adapt to the transition to the capitalist economy, abandoning ideology and many Chinese traditions, and other who find it harder or they are unwilling to abandon traditional moral perceptions and ways of life. Two boys and a girl form a classic love trio, friends until the two boys (the ambitious capitalist Jinsheng and the ‘proletarian’ Liangzi) fall in love with the same girl (Tao, played by Tao Zhao, the director’s wife and muse). The story is told delicately, the young woman has to choose and her choice can not remain without traumatic consequences.
The second part takes place in 2014, the year in which ‘Mountains May Depart‘ was filmed, so in the ‘present’. Jinsheng has become a wealthy tycoon and took his son to Shanghai where he is educated at an ‘international school’. He and Tao are divorced. Liangzi is sick with a lung disease due to work in the coal mines and needs help. The death of the grandfather brings the couple’s seven-year-old son back to Fenyang, and the chasm created between the mother and the culturally uprooted child is painful. This part is again delicately narrated, with an emphasis on the meeting and evolution of the relationship between mother and son (who had received the expressive name ‘Dollar’).
The third part takes place in 2025, so in the future of 2014. China is a superpower, its currency is the strongest! Jinsheng with Dollar emigrated to Australia, but the conflict deepens between the father, who is rich but unhappy, violent and maladapted, and the teenage son who tries to relearn the forgotten Chinese language and rebuild the bridges to the mother he was separated from, even through a relationship with a woman much older than him, perhaps a ‘surrogate mother’. Here, too, we are dealing with an intimate and interesting theme, but the cinematographic treatment is less successful, maybe because the story was moved to a geographical and cultural space with which the screenwriter-director is less familiar.
So, can it be said that we are dealing with three different films with the same heroes? Each section certainly has enough material for a full movie, but the characters are interconnected, sentiments persist over time, and past deeds have consequences now and in the future. The film begins with a group of young people (including the heroes) dancing to the upbeat song ‘Go West’ by Village People, in the version made famous by the Pet Shop Boys, and ends with Tao reminiscing and dancing, alone now, on the same song. It is a symbolic song for the generation that lived the liberation from communism, I knew it from Eastern Europe where I was living at that time, and now I find out that it was popular in China as well. The beautiful final scene is about the closing of a lifetime cycle and the persistence of feelings in the fight against aging. Zhangke Jia‘s film is extremely detailed in the two sections dedicated to the past and the present, full of symbols and references to traditional culture. Even if the third part seems a little stylistically dissonant and less authentic, the whole thing works. The characters are a little too Manichaestic in the way they are constructed, but the actors’ performances make up for it, especially that of the formidable Tao Zhao. The cinematography (signed by Yu Lik Wai) is extremely refined, with a movement of the camera worthy of the great masters of the art of film. I recommend ‘Mountains May Depart‘ to anyone who wants to know more about the recent history of China as it has been lived by its people, but also to fans of quality family dramas.
Odată la câțiva ani, cercetătorul și profesorul de etnologie, antropologie culturală și istorie a religiilor Andrei Oișteanu ne delectează cu o noua carte care sintetizează și pune în ordine contribuțiile în domeniile sale de interes și expertiză. După ce a abordat în cărțile precedente istoria antisemitismului și a reflectării figurii evreului în cultura română, influența în acest spațiu geografic și cultural a narcoticelor și legătura dintre sexualitate și societate, Oișteanu ne propune o nouă și fascinantă colecție de eseuri de istoria a mentalităților, apărută în 2021 în colecția sa de autor a Editurii Polirom sub titlul ‘Moravuri și năravuri’. De la bun început voi spune că, în opinia mea, prin diversitatea și profunzimea ei este vorba despre una dintre cele mai bune cărți ale sale, care are șanse să intereseze și un public larg de cititori prin tematica și stilul accesibil al scrierii și să răspundă exigențelor comunității științifice prin rigurozitatea informației și aparatul critic oferit pentru validare și extindere a cercetării.
Cartea este structurată în 16 capitole care constituie fiecare un eseu ce poate fi citit separat, sau abordat ca parte în câteva grupări tematice. Câteva dintre aceste texte își au originea în articole, conferințe sau comunicări, cel mai vechi datând din 1986. În alte câteva eseuri este evidentă relația cu contemporaneitatea, și nici unul dintre ele nu dă semne de obsolescență. Universul tematic propus sunt mentalitățile, întruchipate prin moravuri și năravuri, dar și prin convenții sociale și prejudecăți. Mai ales acestea din urma, prejudecățile, ocupa un loc important în galeria de sentimente și concepții care sunt analizate în perspectiva timpului. Combinate, împreună, ele oferă o imagine caleidoscopica, departe de rigiditatea abordării istorice de manual. Dacă așa s-ar preda istoria, ea ar fi, fară dubiu, una dintre materiile preferate în școli.
Primele două eseuri ale cărții se ocupă de îmbrăcăminte – hainele purtate de români și materialele din care acestea erau confecționate de-a lungul istoriei -, cu insistență pe perioada de schimbări profunde a formării conștiinței naționale înainte și imediat după 1848. ‘Haina face pe om’ și tranziția de la caftanele și șalvarii turcești sau fanarioți la pantalonii și redingotele aduse de la Paris sau Viena de ‘junii noștri’ reprezenta una dintre modalitățile în care în istoria și cultura română erau create formele care urmau să fie umplute treptat, în deceniile următoare, cu fond. Observația că ‘revoluția vestimentară era parte a revoluției politice’ este nu numai foarte exactă din punct de vedere istoric, dar pare să prezică felul în care societatea avea să-și impună normele cu un secol mai târziu și cum detaliile, materialele sau sursa de inspirație a îmbrăcăminții aveau să devina o formă tacită de expresie politică. În definitiv, Andrei Oișteanu, ca și mine, face parte din generația pentru care ‘blugii’ și mini-fustele reprezentau un stil de viață și un mod de protest. Aceste prime două capitole sunt și frumos ilustrate cu reprezentări ale îmbrăcăminții boierilor români din prima jumătate a secolului 19.
‘Politică și delicatese’ este unul dintre cele mai strălucite eseuri ale volumului. Ideea principală este că vocabularul politic, dar și cel social sau al relațiilor inter-umane, în societatea românească este puternic influențat de mâncare, și sursa intensității acestei influențe se află într-o istorie în care procurarea hranei a fost în multe perioade o preocupare primară, legată de supraviețuire, iar cei care posedau hrana aveau pozițiile de putere. Relațiile dintre clase și chiar cele interumane constau în multe cazuri din transferuri de produse alimentare. Expertiza etimologică a cercetătorului este bine folosită, și relația dintre hrană și politică mai evidentă, poate, decât la orice alt popor:
‘În politica românească, ori mănânci, ori ești mâncat. Cu alte cuvinte, ori stai la masă, ori ești în farfurie. Nu este vorba doar că partidele mari “le înghit” pe cele mici sau că politicienii “se mănâncă” între ei, “se mușcă” unii pe alții, “ling pe unde au scuipat”, “mușcă mâna care i-a hrănit”, “înghit gălușca”, sau “o broască râioasă”, “mănâncă bătaie la alegeri” etc. În general totul se leagă de faptul că puterea politică este strâns asociată cu termeni alimentari precum “ciolan”, “mălai”, “cașcaval”, “oala cu smântână” sau “borcan cu miere”.’ (pag.38)
Un alt eseu de excepție este cel dedicat istoriei genului literar-muzical-folcloric al manelelor și al extinderii acestuia în moravuri și în relațiile sociale. Titlul: “Tara Meșterului Manele”. Dacă originea fanariotă a stilului era oarecum cunoscută, întoarcerea în timp permite o reconsiderare. Termenul era cunoscut și nu neapărat peiorativ, fiind practicat cel puțin din vremea domnitorului-compozitor Cantemir, și apoi inclus în relatările lui Vasile Alecsandri, Anton Pann, Alecu Russo, Nicolae Filimon. Folosirea etimologiei ca unealtă de lucru a istoricului și eseistului dă și aici rezultate interesante și sunt astfel reabilitate în perspectivă istorică și alte noțiuni:
‘… pentru alde Safta, Leonida și Efimița acelor ani, vorba “mitocan”nu însemna (încă) un individ cu apucături vulgare. Cu alte cuvinte, nu avea conotațiile peiorative pe care le-a căpătat mai tărziu. În sensul propriu al cuvântului, “mitocan” denumea un locuitor al unui mitoc – o mahala crescută în jurul unei mănăstiri de la periferia orașului. Ca și cuvântul “mahalagiu”, care desemna inițial un locuitor al unui simplu cartier mărginaș, al unei mahalale (tc. mahalle). Foarte curând, mitocanul (mahalagiul) la propriu va deveni mitocan (mahalagiu) la figurat.’ (pag.80)
Capitolul ‘Cu rogojina-n cap și jalba-n proțap’ include și el o explicație istorică a surselor celor două expresii în cutume importate din cultura otomană în perioada vasalității de secole a țărilor românești. De aici începe o analiza a fenomenului ‘jalbei’ ca mod (uneori exclusiv) de soluționare a problemelor în sisteme absolutiste și centralizate.
‘Instituția jalbei înmânate șefului statului (fie el președinte, secretar general al PCR, rege sau domnitor) sau unui mare dregător are o vechime multiseculară și pare a fi de origine orientală. În orice caz, nu este un nărav de sorginte comunista, ci produsul unei mai vechi și păguboase mentalități zonale. Șeful statului este un despot luminat și omnipotent, care poate schimba sentințe judecătorești, poate oferi slujbe, case, și (Doamne ajută!) butelii de aragaz. El este un tătuc bun, înțelegător și generos dar înconjurat de lichele (sau instituții) corupte și mincinoase, care îl dezinformează și “îl rup de popor”. Nici Dumnezeu, nici trimisul său pe pământ, Domnitorul (“Din mila Domnului” sau “Prin voința lui Dumnedzeu”), nu sunt făcuți răspunzători pentru răutățile acestei lumi. Dar ambii le pot îndrepta. De aceea, rugăciunile sunt adresate primului, iar rugămințile – celui de-al doilea.’ (pag. 88-89)
Un eseu despre oglindă a fost scris în 1986 și urma să apară în catalogul unei expoziții la Galeriile Institutului de Arhitectură din București. Nu a apucat să fie tipărit, căci expoziția a fost închisă după câteva zile și colocviile de pe marginea ei au fost oprite. Textul rămâne actual și astăzi, când dacă nu neapărat instituțiile statului ci în locul lor anumite personalități sau persoane se tem de oglinzile puse în fața lor și a societății în care trăiesc de scriitorii și artiștii curajoși. Interesant este și eseul despre ‘Românul și marea’ care descrie absența aproape totală a unei aspirații maritime (ne-reflectate ca atare nici în literatură) și a conceptului insulei în cultura română. În fapt, cea mai puternica metaforă în acest sens îmi pare a fi cea a românității ca ‘o insulă latină într-o mare slavă’.
‘Stânga versus dreapta’ pleacă de la istoria polarizării politice pentru a extinde în mod foarte interesant spațiul dezbaterii la asimetria celor două noțiuni, care uneori capătă forme concrete în obiceiuri și tradiții, alteori semnificații religioase sau rituale. Mi-a atras atenția un pasaj preluat in-extenso dintr-un articol publicat de Mihail Sebastian în 1935 în ziarul “Rampa”. Analiza acestuia este uluitor de actuală și poate fi aplicată unor noțiuni și fenomene pe care le sesizam și în dezbaterile ideologice sau disputele de pe rețelele sociale de astăzi:
‘Urmăriți bunăoară gravele ravagii pe care le face în mentalitatea actuala cuvântul “Dreapta” sau cuvântul “Stânga”. Sensul lor s-a dilatat bolnăvicios și s-a întins din politică în cultură, în artă, în literatură. […] Numesc acest fel de judecată o judecată huliganică. Adică o judecată care face să intervină criteriile politice pe un plan nepolitic. […] Prevăd o zi în care se vor inventa o botanică fascistă și una radicală, o chimie reacționară și una progresistă, o algebră liberală și una conservatoare. Se va stabili că anumite plante sunt burgheze, în timp ce altele sunt marxiste. Se va preciza că o categorie de corpuri chimice – bunăoară acizii – sunt democrate, câtă vreme alte corpuri chimice – bazele – sunt oligarhice. Se va descoperi că anumite funcțiuni matematice sunt hitleriste, iar altele sunt bolșevice. Nu suntem departe de această fază a civilizației umane. […] Omenirea merge cu pași repezi spre o înțelegere polițistă a lumii.’ [pag.130-131]
În fapt, ziua prevăzută de Sebastian deja venise. Germania nazistă făcea din doctrina rasială baza biologiei sale, și categorisea o mare parte din arta Europei drept ‘degenerată’. Aveau să urmeze în deceniile următoare decretarea geneticii sau a ciberneticii drept științe capitaliste de către politrucii dar și de către academicieni de la Moscova, și ajungem astăzi la teoriile “de dreapta” și “de stânga” legate de răspândirea virușilor și eficacitatea vaccinurilor sau la versiunile ‘alternative’ (evoluționistă și biblică) ale originii speciilor predate în paralel și cu aceeași pondere în orele de biologie din unele țări ‘avansate’ și democratice ale lumii. Sebastian, contemporanul nostru!
Câteva dintre eseurile de la mijlocul cărții oferă studii istorice extensive legate de legăturile culturii române cu fenomenele și culturile minoritare cu care se intersectează spațiul românesc: rohmanii-brahmanii și găgăuzii. Pasionant este și capitolul dedicat dsputelor teologice publice din perioadele Evului Mediu și ale Renașterii dintre creștini, evrei și musulmani, Este vorba despre un adevărat studiu istoric, care pornește din perioada formarii imperiului khazarilor și a schismelor din cadrul bisericii, pentru a se extinde la perioadele în care erau folosite ca instrumente în campaniile de convertire forțată a evreilor. Acest eseu de 30 de pagini are potențialul dezvoltării subiectului într-o viitoare și pasionantă carte.
Capitolul dedicat istoriei evreilor din România în context european a fost și el ocazionat, la origine, de o conferință mai veche, ținută în 2013 la Centrul Cultural Evreiesc din București. Este un capitol succint și condensat, dar plin de informațiile cele mai semnificative pentru cei care, poate, sunt mai puțin familiari cu subiectul. Despre anumite momente ale istoriei evreilor în România s-a cercetat și s-a scris mult în ultimele decenii, altele încă rezervă cred destule surprize. Andrei Oișteanu ar fi unul dintre cercetătorii cei mai în măsură să scrie o carte de sinteză pe această temă. Mi-a reținut atenția textul care se referă la legăturile dintre comunitatea evreilor din România și mișcarea sionistă, încă de la începuturile sale (s-ar putea chiar spune dinainte de începuturile sale oficiale) și în continuare cu statul Israel.
‘Mărimea delegației evreilor din România la Congresul de la Basel spune ceva despre amploarea mișcării sioniste din acest colt al Europei. Au fost prezenți 126 de delegați evreo-români, a treia delegație ca mărime, după Polonia și Austria.
Din Moinești și din alte ștetl-uri moldovenești au pornit primii pionieri sioniști, care plecau spre Tara Sfânta cu poeziile lui Eminescu în desagă. Ei au creat primele “colonii agricole” (moșavuri) în Palestina: mai ales Zikhron Yaakov și Rosh Pina (localitate în care se organizează un mare muzeu al Mișcării Sioniste din Romania), dar și Rishon Le Zion, Petah Tikhva, Gedera, etc. Etnomuzicologii susțin că un cântec popular românesc (“Cucuruz cu frunza-n sus” a dat naștere imnului international al sioniștilor, Hatikvah (“Speranța”), devenit în 1948 imnul oficial al statului Israel. Iar hora românească a devenit un dans național israelian. Plecau cu nostalgie în suflet, dar totuși plecau.’ (pag.238)
Pasaj frumos, mai ales imaginea memorabilă a evreilor plecând ‘spre Țara Sfântă cu poeziile lui Eminescu în desagă’. Din păcate, tocmai aici, informația prezentată este superficială și în parte inexactă, bazată probabil pe legendele urbane circulate de comunitatea evreilor originari din România și stabiliți în Israel, sau de descendenții lor. Evreii veniți din România au avut într-adevăr un rol decisiv în crearea așezărilor Zikhron Yaakov și Rosh Pina, dar nu și a celorlalte menționate. Vor fi fost și evrei din România intre primii coloniști, dar Petakh Tikvah a fost fondată în 1878 de evrei ultra-religioși din Ungaria și Lituania de azi, Gedera (menționată și în Biblie) a renăscut în 1882 la inițiativa unor imigranți din mișcarea Bilu din Rusia țaristă, iar Rishon LeZion a fost fondată în același an de zece familii de evrei veniți din Harkov, adepți ai mișcării Hovevei Zion. În fine, melodia ‘Hatikva’ a ajuns în Israel într-adevăr pe filieră folclorică românească, dar ea este derivată din „La Mantovana”, un cântec italian compus de Giuseppe Cenci (Giuseppino del Biado) în jur de 1600. Intrată în folclorul Europei Centrale și de est, melodia a fost utilizată, printre altele și de compozitorul ceh Bedrich Smetana în poemul simfonic ‘Vltava’. Pot doar spera că atunci când își va deschide porțile acel ‘mare muzeu al Mișcării Sioniste din România’ de la Rosh Pina, aceste detalii for fi prezentate exact și documentat. Deocamdată, muzeul este doar un proiect care trenează de mai mult de două decenii.
O alta temă abordata este cea a duelurilor la români. A fost foarte interesant să compar informația din cartea lui Andrei Oișteanu cu cea din docu-romanul ‘Bărbatul cu haina roșie’ al lui Julian Barnes, care se ocupa în mod extensiv de istoria duelului la francezi, într-o perioadă paralelă. Autorul îi dedica două capitole, în fapt două eseuri diferite, deoarece după ce în primul studiu ajunsese la concluzia că fenomenul dulelului are la români un caracter mai degrabă simulat și mimat, legând-o de lipsa unui sentiment profund de “onoare”, el revine cu al doilea eseu care demonstrează că ‘instituția’ duelului, tradiție poate mai tânără în societatea românească, a avut adepți iluștri și a durat mai mult decât în alte culturi ale lumii. L-au practicat, printre alții, Nicolae Bălcescu, Christian Tell, Dumitru Bolintineanu, Carol Davilla, Mateiu Caragiale, Tristan Tzara, Ion Barbu, Dan Botta și Lucian Blaga (pe cei doi din urmă doar intrarea României în al doilea război mondial, în iunie 1941 i-a împiedicat să încrucișeze armele). Cu ocazia asta am aflat despre originile evreiești ale doctorului Davilla și despre faptul că un june român pe nume Iancu Racoviță l-a ucis în duel pe liderul socialist moderat Ferdinand Lassalle, lăsând mișcarea socialistă germană în mâinile mai extremiștilor Karl Marx și Friedrich Engels. Iată un duel care dacă avea alt deznodământ, întreaga istorie a lumii ar fi putut fi alta.
Capitolul final se ocupă de bibliocid (arderea cărților). Este unul dintre cele mai impresionante texte pe care le-am citit în ultima vreme. Istoria bibliocidului are ca precedent celebru, desigur, arderea bibliotecii din Alexandria și ea continuă oriunde dictatorii sunt înfricoșați de puterea ideilor. Arderea cărților este de cele mai multe ori paralela sau precede cu puțin timp lichidarea fizică a celor care le-au zămislit. Continuarea în viitor, prevestită în ‘Fahrenheit 451’ a lui Ray Bradbury (și Francois Truffaut) va lua poate și alte forme, căci nici macar descentralizarea Internetului nu reprezintă o garanție completă. Prima versiune a acestui eseu a fost scrisa în 1990, la scurt timp după ce Biblioteca Centrală Universitară, clădirea-tezaur care stătea intre cele doua palate instituții ale puterii comuniste, arsese:
‘Când, la câteva ore după “arderea-de-tot” (= holo-caust în greaca veche), am reușit să intru în ceea ce a rămas din bibliotecă, am avut parte de o imagine de coșmar: sute de rafturi labirintice, cu cărți negre așezate pe locurile lor. Am încercat să scot câteva, dar mi s-au spulberat în palme, transformându-se în praf fin, de cenușă. Pe rafturi nu erau cărți, ci fantomele lor. Un Ceauschwitz al cărților …’ (pag.377-378)
Diversitatea temelor, toate interesante de altfel, și abordarea multidisciplinară riguros documentată și temeinic argumentată fac din ‘Moravuri și năravuri’ o carte care se citește intens. Curiozitatea cititorului pasionat de istorie și de științele care luminează aspectele mai puțin cunoscute ale acesteia este pe deplin satisfăcută. Stilistic lectura este ușoară, scrierea este mult mai cizelată și mai cursivă decât în cărțile anterioare, sunt evitate în mare parte repetițiile și super-abundența de detalii care făceau uneori dificilă lectura. Cu ‘Moravuri și năravuri’ Adrei Oișteanu mi-a pus în bibliotecă o carte pe care am citit-o cu pasiune, la care sunt convins că voi reveni în viitor, și pe care o voi păstra pentru a o transmite mai departe.
