– interviu cu Cleopatra Lorințiu, directoarea adjunctă a filialei din Tel Aviv a Institutului Cultural Român –
În luna mai a acestui an, doamna Cleopatra Lorințiu încheie o perioadă de patru ani în care a fost directoarea adjunctă a filialei din Tel Aviv a Institutului Cultural Român. Personalitate multiplă – poetă, scriitoare, jurnalistă, scenaristă și realizatoare de televiziune, diplomată și promotoare culturală –, Cleopatra Lorințiu lasă în urmă la Tel Aviv numeroase realizări impresionante într-o perioadă care nu a fost ușoară din multe puncte de vedere, marcată de activități care au contribuit la consolidarea cunoașterii reciproce dintre culturile română și israeliană și la promovarea valorilor românești și a limbii române în Israel. Lasă, mai mult decât orice, aici, în Israel mulți prieteni.
Doamna Lorințiu a avut bunăvoința să răspundă întrebărilor mele pentru cititorii revistei ‘Literatura de Azi’.
***
Dan Romașcanu: Ați ajuns la Tel Aviv în 2018, după alte etape de activitate culturală rodnică în străinătate, între care o perioadă la Paris. Ce este specific în Israel, prin ce se deosebește o misiune culturală română în Israel de alte locuri din lume?
Cleopatra Lorințiu: Poate că o să vă surprindă, dar totul începe cumva cu un monument ridicat în pădurile din prejma Ierusalimului, onorând numele și memoria doctorului Nathan Brumberg, în amintirea faptelor lui notabile și a carierei sale din timpul celui de al Doilea Război Mondial și din perioada care a urmat. De la datoria pe care am resimțit-o față de cel care a fost tatăl soțului meu, mon beau père cum se zice, de la puternica sa personalitate, ca simbol al acestei relații deopotrivă puternice și subtile întru spiritul evreiesc, românesc și francez laolaltă, a pornit opțiunea mea de a accepta un post în diplomația culturală la Tel Aviv.
Deci punctul cel mai recent de apropiere a mea de Israel este soarta și cariera lui Nathan Brumberg, dar mult îndărăt e amintirea copilăriei mamei mele, petrecută prin preajma Fălticenilor ei, a Ieșilor și, în general, a Moldovei noastre, amintirile care mi-au modelat visurile și în care apăreau mereu familiile Leibovici, Bercovici, Herșcovici și așa mai departe, despre care mama îmi spunea tainic că au plecat departe, undeva unde cresc portocali.
Știam multe și voiam să știu și mai multe despre Israel, înainte de a veni aici pentru un mandat determinat, de la bun început, de patru ani, preocupată de-a înțelege mai bine această punte ineluctabilă dintre țările noastre.
Și cum aveam, cum ziceți dumneavoastră stimate domnule Romașcanu, un oareșce trecut (pe undeva atipic) în diplomația culturală, purtam în mine și speranța de a realiza ceva concret. Despre reușitele, nereușitele și toate unghiurile posibile de abordare vă voi putea să vă vorbesc dacă vă va interesa numai după încheierea contractului meu, atunci când voi redeveni un scriitor liber de contract, cum se folosește acum cu mare frecvență termenul de free lance.
La întrebarea „Ce este specific în Israel?” va trebui să răspund… într-o carte! la care de altfel lucrez, orice răspuns ar fi acum ciuntit și prin urmare neîmplinit.
Totul este specific și, în același timp, paradoxul este că te și simți pe alocuri ca acasă, ca în România. O să vă spun o anecdotă: la un moment dat ne-au vizitat arhitecții de la Uniunea Arhitecților din România, cu o expoziție de excepție, „7 arhitecți evrei”, înfățișând niște planșe frumoase cu prezentări succinte și imagini ale parcursului unor personalități din arhitectură, bineînțeles începând cu Marcel Iancu. Ei alcătuiseră atunci și un catalog foarte bine gândit, cuprinzând în majoritate case bucureștene concepute de acei arhitecți.
Mult după ce s-a terminat expoziția, am oferit unei cunoștințe, un israelian din Yaffo , un asemenea catalog. Când l-a primit, el l-a răsfoit oarecum observând pozele și a spus, „Foarte frumos, ați scos un catalog despre casele din vechiul Tel Aviv?”
Mica relatare anecdotică spune mult.
(sursa imaginii: https://cleopatra-lorintiu.net/en/eniko-szilagyi-3/)
D.R.: În ce măsură vă era cunoscută cultura israeliană și cea evreiască, în general? Cum ați descrie starea actuală a culturii israeliene, scena culturală și artistică din această țară?
C.L.: Mă potopiți cu întrebări foarte grele și care cer răspunsuri foarte lungi, complexe. Vor fi aceste răspunsuri tema unor cărți viitoare? Vă răspund acum (cu un surâs!) la o altă întrebare, cea legată de planuri…
Unele elemente din cultura israeliană mi-erau cunoscute, iar despre cea evreiască îmi e greu să exprim interesul meu printr-un cuvânt – ea este leagănul culturii umanității, așa precum cea greacă și cea romană. I-am citit pe scriitorii evrei, de toate expresiile, cu nesaț. Tânără fiind și produsul școlii românești din anii 60-70, eu nu am crescut într-o atmosferă a „diferențierii”, ci a alterității în sensul pozitiv.
Dacă mă simțeam aproape de Nora Iuga, excepționala doamnă a poeziei românești, sau de prietenul Constantin Abăluță, dacă îmi apăreau cărțile de poezie prin grija infinită a marelui poet Florin Mugur, prietenul apropiat al soțului meu din acea perioadă, Gheorghe Tomozei, din păcate dispăruți amândoi nedrept de devreme, dacă persoana care m-a susținut și m-a ajutat realmente, publicându-mă în anii mei grei (căci au fost 9 la număr…) era Gica Iuteș, dacă eram oaspete favorit în casa Sandei Faur și alte și alte exemple de oameni dragi și prețuiți, precum Felicia Antip, credeți că pe vremea aceea eu mă raportam la ei cu gândul că sunt „scriitori evrei”? Asta era ceva legat de biografie, așa cum despre mine se putea spune că sunt o tânără venită din spațiul ardelenesc, dintr-un mic orășel de provincie, la București.
Întâmplările lor de viață și de biografie erau pentru mine interesante, chiar fascinante, și prin intermediul lor am înțeles mai bine și mai adevărat ceea ce istoria ne spunea destul de sec în propoziții sentențioase .
Partea a doua a întrebării însă nu o pot satisface din motivele invocate la începutul dialogului nostru: un răspuns parțial ar fi faptul că nu sunt pregătită pentru a face față la o asemenea provocare: În Israel am văzut în muzică o stare cuceritoare, de un nivel excepțional (la concerte de excepție de la Auditoriul Bronfman, nu de mult concertul cu dirijorul Zubin Mehta și pianista Martha Argerich sau opera Tosca în concert), am fost la două spectacole de operă, grație biletului de favoare primit de la Ionuț Pascu, și am constatat nivelul Operei din Tel Aviv (reprezentația cu Evgheni Onegin a fost un regal). Am fost prin multele galerii de artă plastică și la teatru și am sesizat un anume gust, un trend, cum se zice artistic, specific israelian. Și am mai înțeles că nu orice spectacol, artist, operă sau reprezentare de orice gen poate fi gustată de publicul de aici. Că există un cerc de preferințe și afinități , un mod specific de promovare și apropiere, care ar merita o mai aprofundată cunoaștere.
În același timp, am observat cum iubitori de muzică și teatru din Israel, merg în România pentru „sesiuni de spectacole” și fac un fel de cură de muzică la Festivalul Enescu, sau de teatru la Festivalul de la Sibiu al lui Chiriac, sau la Cluj, la Festivalul de film sau la București etc. etc.
(sursa imaginii: https://cleopatra-lorintiu.net/scurte-intalniri/)
D.R.: Care este starea literaturii în limba română care se publică în Israel?
C.L.: Întrebarea aceasta e un punct sensibil și care m-a preocupat constant. Am fost și acuzată, și apărată (poate că așa e bine!) cum că țin partea asociației de scriitori israelieni de limbă română și mi s-a reproșat chiar acest lucru, afirmându-se că institutul trebuie să se axeze pe publicul „străin”. Sinceră să fiu, scriu de la 14 ani, am debutat editorial la 18 ani, am intrat la 19 ani în Uniunea Scriitorilor din România, cred că atunci eram cea mai tânără autoare, am trăit o viață prin și în literatură, mi-e greu să nu fiu solidară cu scriitorii de limbă română, oricine ar fi aceștia și în orice formă de asociere ar fi sau n-ar fi, căci nu e obligatoriu să faci parte dintr-un sindicat sau o asociație pentru a scrie și a publica și a trăi pentru asta (nu neapărat și din asta).
Aici, lucrurile sunt complicate, deoarece misiunea din Israel este diferită total de celelalte misiuni culturale din lume. Aici evreii români sunt cetățeni israelieni cu drepturi depline, ei au venit în Țara Lor, iar ei manifestă interesul profund pentru păstrarea limbii române.
Mă gândesc la lupta pe care au dus-o autorii anilor 50- 60 -70 pentru a-și apăra limba, acuratețea exprimării, vocabularul, contactul cu matricea culturală românească, mă gândesc câți dintre aceștia au renunțat să aducă altceva de acasă în puțintelele lor bagaje de olimi și au cărat valize cu cărți în românește.
Acești oameni sunt israelieni, zeci de mii de oameni, între care nespus de mulți autori, sau cititori, intelectuali de înaltă ținută, oameni din fel de fel de profesii care au găsit de cuviință să-și păstreze exprimarea și în românește.
Cum poți să neglijezi acest lucru, când cei mai mari lingviști, specialiști ai limbii române au fost evreii Șăineanu, Mozes Gaster sau Alexandru Graur? Așa, măcar ca un semn de prețuire pentru înaintași…
Nu vreau să fiu patetică, dar, sincer, m-a impresionat până la lacrimi intervenția profesorului Moshe Idel din seara organizată de mine la ICR și dedicată lui Eminescu în ianuarie 2022. O puteți vedea, ca de altfel multe alte evenimente, pe canalul de YouTube al institutului.
Apoi am avut ocazia, printr-o mijlocire interesantă a domnului Nanu Peri și a doamnei Laura Aslan de la Paris, să plonjez de-a dreptul în extraordinara aventură culturală a regretatului Al. Mirodan care vine în Israel în anul 1977 din poziția de „dramaturgul important al românilor”, în plină dictatură, renunțând la tot ce însemna acel titlu, și nu mai poate fi jucat aici în primul rând din cauza fisurii între problematica pieselor sale și realitatea israeliană, dar pentru a-și apăra cu fervoare evreitatea românească, talentul publicistic și cultura impresionantă, scoate 270 de numere de revistă …„Minimum” , cea care i-a însoțit ani buni pe cititorii de aici. O să râdeți… revista pleca cu poșta și în Statele Unite, și în Australia, și în Franța, și în România… granițele nu au pus lacăt pe comunicarea intelectualilor. Întâlnirea cu fiul dramaturgului, criticul de teatru și profesor emerit în teatrologie dr. Vladimir Mirodan, venit special de la Londra pentru un eveniment (a venit pe speze proprii, să nu se îngrijoreze nimeni că am fi cheltuit vreo para, majoritatea evenimentelor organizate de mine au fost pro bono și toate expozițiile găzduite, de asemenea).
Lista scriitorilor de limbă română (eu prefer să spun a autorilor căci sunt autori de cărți – multe din ele sunt nu ficțiune, poezie sau eseu, sunt cărți de memorialistică, restituiri, istorii, biografii) este enormă.
Mulți dintre ei s-au prăpădit între timp. Acum citesc opera celui care a fost fratele matematicianului Solomon Marcus, și mă minunez. Pe Marius Mircu, evident, nu l-am întâlnit niciodată. Mi se pare un destin de film. Mi-l imaginez scriind, și iar scriind, în singurătate și încrâncenare, să lase mărturie, să rămâie după el, să editeze pe spezele lui. Pe ultima pagină a unei cărți e scris„tiraj 101 exemplare, exclusiv pentru biblioteci publice, pentru cercetători, pentru presă”.
În perioada șederii mele aici, în Israel, am întâlnit o parte din autorii de limbă română. Cu unii dintre ei am dezvoltat o relație personală, o prietenie aș îndrăzni să spun. Nu afișez aceste prietenii public pentru că nu aș vrea să le fac vreun rău lor, nu care cumva prietenia mea să fie o carte de vizită nefastă pentru viitorul lor. Îmi permit să amintesc doar trei nume, trei oameni care știu sigur că nu se sinchisesc dacă nu vor mai avea deschise anumite porți.
Marlena Braester, poetă foarte personală,de mare modernitate și subtilitate, importantă traducătoare a operei lui Amos Oz în românește, (cărți de preț apărute în ‘Raftul Denisei’…), de care mă leagă o formă de solidaritate literară, cred eu, definitivă. Numai o poetă adevărată a putut să traducă „Să nu pronunți noapte”, „Iuda” și „Aceeași mare” așa cum a făcut-o ea. Precum știți, ea e mai cunoscută în lumea scriitorilor israelieni de limba franceză, este șefa asociației lor și editoarea revistei scriitorilor israelieni în limba franceză „Continuum”, alături de scriitoarea Esther Oren.
(Paranteză: Uneori e bine să te uiți și la ce fac alții… Îi vedeți pe cei de la Institutul Francez cum își promovează valorile? Cum finanțează o revistă în limba franceză? Cum își susțin cultura? Cum se adresează publicului lor israelian predilect de limbă franceză? Asta se întâmplă și cu italienii, cu al lor excepțional institut de la Haifa, și cu polonezii ș.a.m.d.)
Al doilea exemplu de autor total atipic și extraordinar de interesant și prolific este dl. academician Jean Jacques Askenasy de care mă leagă o admirație absolută transformată într-o prietenie extraordinară.
Așa o legătură intensă s-a stabilit între noi, încât până la urmă l-am convins să alcătuim o carte de dialoguri, s-a petrecut în vremea pandemiei e adevărat, carte apărută în România, la prestigioasa Editură RAO, Despre ce nu se uită și care prezintă fragmentar fierbințeala discuțiilor noastre. Fermecător este faptul că nu suntem de multe ori de acord, că ne contrazicem ca de la generație la generație, dar că peste toate domnește o prețuire reciprocă și un respect cald.
În sfârșit, a treia persoană pe care o amintesc și despre care sunt sigură că nu va avea de suferit că îmi declar prietenia în mod public, este domnul Richard Armonn – cartea lui de mărturii și parțial de autobiografie m-a fermecat pur și simplu și am descoperit așa un om extraordinar!
Poeți, scriitori și jurnaliști de aici de limba română îmi sunt dragi mulți, mulți, Despre unii am apucat să scriu (cronici în jurnale românești și e-bookul Benevolenza) și am să mai scriu. Nu le pomenesc numele numai pentru că nu vreau să apară interferențe nedorite.
Din păcate, șederea mea aici a coincis cu o perioadă din viața mea în care am realizat că există lupte fratricide, răutăți inutile și chiar răzbunări.
Plec de aici cu această durere în suflet despre care să nu-mi spuneți, domnule Dan Romașcanu, că este una consolabilă.
Continuarea interviului nostru (dacă va fi, evident, dacă va interesa pe cineva ) va pune degetul pe rană și va vorbi despre unele adevăruri.
D.R.: Va interesa în mod sigur. Chiar vă propun să considerăm acest dialog doar ca o primă serie, urmând ca o a doua întâlnire să o programăm pentru peste câteva luni.
C.L.:Realizarea unei biblioteci publice românești în Israel mi se pare ceva greu, administrativ vorbind.
În România există, fără îndoială, în biblioteci, cărțile autorilor israelieni, o parte din ele, o bună parte din ele, fiind scoase pe banii statului român, și trimise de dincolo, încoace. Și asta e bine.
Un transfer de cărți, o comunicare continuă există neîncetat. Și astăzi autori de aici sunt mai degrabă mai publicați și mai cunoscuți în România.
În privința scriitorilor români traduși în ebraică, lista e mult mai sărăcuță și se bazează majoritar pe prietenii, pe conexiuni personale, pe episoade de politică culturală. Pe de altă parte, discuția asta mă trimite cu gândul la una mult mai amplă: care o fi soarta literaturii, a bibliotecilor, a cărții editate pe hârtie, ce va urma, ce lăsăm generațiilor de după noi și dacă aceste generații mai bagă de seamă ce le lăsăm…
În contextul acesta, când oamenii mor și fug și se aude zgomotul armelor, sincer îmi este greu să găsesc răspunsurile.
D.R.: Să sperăm că pacea și dreptatea vor prevala. Vă mulțumim mult pentru amabilitate și pentru timpul acordat revistei ‘Literatura de Azi’. Sper că vom rămâne în legătură și vom putea continua dialogurile și după întoarcerea dumneavoastră în România. Multă sănătate și succes în tot ceea ce va urma.
(Interviul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
