Să discutăm astăzi despre biblioteci. Câteva dintre cărțile și publicațiile citite în ultima vreme le-au avut ca subiect comun. Tezaure ale spiritului uman, depozite ale cunoașterii, receptacule ale memoriei omenirii – iată câteva dintre metaforele inspirate de biblioteci. Istoria bibliotecilor ca instituții și clădiri, suporturile fizice ale cunoașterii pe care acestea le păstrează, organizarea și catalogarea informației în biblioteci, aspectele economice și de gestionare sunt tot atâtea ramuri ale disciplinei nobile și bogate care este știința bibliotecilor. Voi puncta în articolul de astăzi câteva aspecte legate de nașterea, impactul cultural și politic și vicisitudinile întâmpinate de biblioteci în istorie și voi pune câteva întrebări legate de viitorul și perenitatea acestora. Comentariile și discuțiile sunt, ca întotdeauna, binevenite.
Când au apărut primele biblioteci? Invenția scrisului, localizată în timp înaintea anului 3000 î.e.n. și geografic în ‘leagănul civilizației’ sau ‘Cornul abundenței’ – zona dintre câmpiile fertile ale Tigrului și Eufratului, la o extremitate, și Valea Nilului, la cealaltă – a permis externalizarea memoriei umane, păstrarea și transmiterea produselor gândirii pe suporturi fizice diferite de creierul omenesc. Câteva secole mai târziu, au apărut primele biblioteci, care constau din arhive ale celei mai vechi forme de scriere – tăblițele de lut cu cuneiforme, descoperite în camerele templului din Sumer, unele datând din anul 2600 î.e.n. Aceste arhive, care includeau în principal evidențele tranzacțiilor comerciale sau ale inventarelor de mărfuri, marchează sfârșitul preistoriei și începutul istoriei. Templele egiptene au început și ele să adăpostească informație pe papirusuri, iar la Ugarit, în nordul Siriei, este menționată prima bibliotecă particulară. Conținutul a început să se diversifice: coduri de legi, texte religioase, mituri fondatoare s-au adăugat arhivelor administrative și comerciale. În cetatea sumeriană Nippur și la Ninive, capitala imperiului asirian, au funcționat biblioteci celebre. Cele peste 30 000 de tăblițe de lut din biblioteca lui Asurbanipal, ultimul mare rege asirian, care au fost descoperite la Ninive, oferă savanților moderni o comoară de lucrări literare, religioase și administrative din Mesopotamia. Printre descoperiri s-au numărat Enuma Elish, cunoscută și sub numele de Epopeea Creației. care descrie o viziune tradițională babiloniană asupra creației, și Epopeea lui Ghilgameș, precum și texte fundamentale de astronomie și astrologie și dicționare care au contribuit semnificativ la cunoașterea limbilor vorbite și scrise în antichitate.
Relația dintre putere – încarnată de împărați, regi, preoți și mari dregători – și cuvintele scrise și instituțiile care le păstrează a fost complexă de la începuturi. Pe de-o parte, conducătorii și-au dorit faptele înscrise în istorie, iar meseria de scrib, combinată cu cea de cronicar, era una dintre cele mai bine văzute. Pe de altă parte, schimbările de regim duceau din cele mai vechi timpuri la revizuiri ale istoriei, iar ideile subversive au reprezentat o sursă de neliniște pentru conducătorii absoluți din totdeauna. Antropologul, etnologul și istoricul religiilor și al mentalităților Andrei Oișteanu dedică delictului de bibliocid ultimul eseu din cea mai recentă carte a sa, ‘Moravuri și năravuri’, apărută în 2021 la Editura Polirom. Unul dintre primele cazuri istorice descrise de el este menționat în Vechiul Testament – distrugerea, în jurul anului 700 î.e.n. de către regele Iezechia, a faimoasei Cărți a lui Solomon, considerată prea ‘liberală’, deoarece conținea informații despre remedii, talismane, descântece, metode de exorcizare a bolilor care abăteau credincioșii de la rugăciunile monoteismului. Tot cam pe atunci suveranul babilonian Nabonassar (747 – 734 î.e.n.) a crezut că ar fi suficient să distrugă toate cronicile înaintașilor pentru ca istoria lumii să înceapă de la el. Iluzia aceasta au avut-o mulți dictatori de-a lungul istoriei, care au încercat (și tragic, uneori au și reușit) să distrugă urmele celor care i-au precedat. Împăratul chinez Ying Zheng (246 – 210 î.e.n.) a deportat și executat jumătate de milion de oponenți și a ordonat distrugerea tuturor cărților, cu excepția celor de divinație. Metoda folosită? Arderea în public a cărților. Avea să fie preluata de regii creștini și de Inchiziția Evului Mediu, care ardeau cărțile religioase evreiești (în special Talmudul, dar și multe altele, cum ar fi scrierile lui Maimonide) și de hitleriști. În anul 1820, poetul german de origine evreiască Heinrich Heine avea să scrie, istoric și profetic totodată: ‘Când sunt arse cărțile, le urmează oamenii’. Președintele Kasian, personaj din romanul ‘Istoria Insulei’, o alegorie a istoriei Rusiei scrisă de Evgheni Vodolazkin, avea să ordone ceva asemănător, interzicând în plus scribului său, călugărul Galaction, cercetarea trecutului, înlocuind-o cu investigarea Viitorului Luminos. Observând că din acest punct de vedere dictaturile mai mult se aseamănă între ele decât se deosebesc, Andrei Oișteanu notează că una dintre trăsăturile esențiale comune este ura față de intelectuali și față de produsul lor spiritual, cărțile.
Un caz celebru este cel al Bibliotecii din Alexandria, una dintre cele mai importante instituții de acest fel din antichitatea clasică. Biblioteca făcea parte dintr-o instituție de cercetare mai mare numită Museion, care era dedicată Muzelor, cele nouă zeițe ale artelor. Înființarea ei este legată de dinastia ptolemeică, întemeiată de Ptolemeu I Soter, la moartea lui Alexandru Macedon, în anul 323 î.e.n. Biblioteca în sine, al cărei loc fizic nu este cunoscut, nu a fost construită probabil până în timpul domniei fiului său Ptolemeu al II-lea, Philadelphus. Biblioteca a achiziționat rapid o cantitate uriașă de suluri de papirus, în mare parte în urma politicilor agresive și bine finanțate ale regilor ptolemeici pentru procurarea de texte. Orice corabie ancora în port era obligată să aducă odată cu ea, din orice parte a Mediteranei venea, papirusuri. Originalele erau păstrate în biblioteca centrală, copii erau distribuite altor biblioteci din oraș. Nu se știe cu exactitate câte astfel de suluri au fost adăpostite la un moment dat. Estimările variază de la 40 000 la 500 000. Ele conțineau lucrări de literatură și texte de istorie, drept, matematică și știință. Biblioteca și institutul de cercetare asociat au atras oameni de știință din întreaga Mediterană. Mulți dintre ei trăiau în oraș pe baza unor burse guvernamentale, în timp ce efectuau cercetări și copiau conținutul bibliotecii. În momente diferite, personalități că Strabon, Euclid și Arhimede s-au numărat printre academicienii de aici. Se poate spune că, pentru câteva secole, Alexandria a fost capitala intelectuală a lumii.
Sfârșitul neprețuitei biblioteci este menționat de unele surse ca unul exemplar. Califul Omar ibn al-Chattab, cucerind Alexandria în septembrie 642 e.n., ar fi ordonat arderea bibliotecii, justificând-o prin faptul că, dacă toate cărțile din ea conțin aceeași doctrină ca în Coran, atunci ele sunt de prisos, iar dacă ele conțin altă doctrină, sunt dăunătoare. Este o pildă utilizată des ca referință istorică de către adepții teoriei ‘pericolului islamic’. Problema este că, istoric, povestea este inexactă. Biblioteca încetase să existe cu secole înainte. Dispariția marii biblioteci este datată în mod tradițional în anul 48 î.e.n., când se presupune că a ars după ce Iulius Cezar a incendiat accidental portul Alexandriei, în timpul unei bătălii împotriva conducătorului egiptean Ptolemeu al XIII-lea. Incendiul ar fi deteriorat biblioteca, dar majoritatea istoricilor cred acum că aceasta a continuat să existe într-o anumită formă timp de câteva secole, deoarece Marcus Antonius o refăcuse, ca un cadou pentru Cleopatra. Unii istorici susțin că, în cele din urmă, și-a găsit sfârșitul în anul 270 e.n. în timpul domniei împăratului roman Aurelian, în timp ce alții cred că dezastrul s-a întâmplat chiar mai târziu în secolul al IV-lea. Oricum, cu cel puțin trei secole înainte de sosirea califului Omar. În context, este bine să menționăm că tocmai înțelepții arabi sunt cei care în multe cazuri au prezervat memoria scrisă a antichității clasice și romane, copiind și traducând papirusuri, o parte dintre ele provenite probabil din Biblioteca din Alexandria sau din copiile cărților de acolo. În mare parte, prin această filieră au ajuns cărțile înțelepților și poeților antici în Europa, păstrate uneori în secret de călugării mănăstirilor. Romanul ‘Numele trandafirului’ al lui Umberto Eco ne propune un model de astfel de bibliotecă mănăstireasca, și o intrigă detectivă în secolul al XIV-lea în căutarea unor cărți presupus pierdute. Biblioteca imperială din Constantinopol, rivala Bibliotecii din Alexandria, a fost distrusă de cruciații din vestul Europei, în anul1204, și tot în numele Crucii a fost distrusă, ritual, în secolul al XVI-lea, toată literatura, istoria și înțelepciunea aztecilor de către conchistadorii spanioli.
O altă carte pasionantă în acest domeniu este ‘The Library: A Fragile History’, semnată de istoricii englezi Andrew Pettegree și Arthur der Weduwen și apărută la editura Profile Books în 2021. Istoricii englezi evidențiază proliferarea bibliotecilor particulare după inventarea și răspândirea tiparului. O parte dintre acestea aparțineau caselor regale și nobilimii, dar multe dintre ele se găseau, începând cu perioada Renașterii, în casele medicilor, avocaților, profesorilor din universități. Fenomenul de democratizare a bibliotecilor compensa controlul strict exercitat, în unele perioade, de autorități, în bibliotecile publice. Tot ceea ce interzicea cenzura era păstrat, uneori cu mari riscuri, în bibliotecile particulare. Un exemplu relativ recent: Romanul ‘Gluma’ al lui Milan Kundera a fost tipărit și vândut în 119 000 de exemplare în 1967, anul dinainte ‘primăverii de la Praga’. Guvernul comunist a interzis cartea în 1970 și a dispus scoaterea ei din biblioteci. 110 000 de exemplare au fost păstrate în bibliotecile particulare. S-a practicat și în România metoda scoaterii din biblioteci sau interzicerea accesului publicului la literatura care contravenea politicilor dictatoriale. Începutul a fost în perioada guvernării național-legionare, în 1940, când Ion Antonescu și Horia Sima au decis instituirea unui Indice al cărților care aveau conținut subversiv și a celor scrise de evrei și le-au scos din circulație. Politica a continuat și s-a accentuat în timpul regimului comunist. Au fost distruse mii de cărți și publicații, iar altele au fost trecute în fonduri speciale, aproape imposibil de accesat. Nu au scapăt cenzurii nici Mihai Eminescu și nici Mircea Eliade. Student fiind (și încă la Politehnică) în anii ’70, nu am reușit niciodată să obțin aprobările necesare pentru a citi ‘Istoria literaturii române de la origini până în prezent’ a lui George Călinescu.
Secolul XX a fost și el plin de exemple de bibliocid, și ele nu s-au terminat odată cu sfârșitul perioadei naziste. Biblioteca bosniacă din Sarajevo a fost bombardată în 1992 de forțele armate sârbe. Chiar și în Anglia, în timpul războiului, în 1943, au fost distruse 60 de milioane de cărți, retopite pentru a susține efortul de război. De multe ori, când armele zăngănesc, cărțile ard. România și-a adus și ea o tristă contribuție la această istorie funebră. O menționează tot Andrei Oișteanu. Prima versiune a eseului său despre bibliocid a fost scrisă în 1990, la scurt timp după ce Biblioteca Centrală Universitară arsese. Clădirea fusese ridicată în timpul domniei lui Carol I, una dintre piesele unui complex în inima Bucureștiului în care Palatul Regal (simbol al puterii statului) stătea alături de casa muzelor (Ateneul Român) și de tezaurul spiritual (Biblioteca Fundațiilor Regale). Contorsiunile istoriei au adus-o să se afle vreme de decenii ca un obstacol între cele două clădiri-simbol ale puterii comuniste și în decembrie 1989 la încrucișarea focurilor:
‘Când, la câteva ore după „arderea-de-tot” (= holo-caust în greaca veche), am reușit să intru în ceea ce a rămas din bibliotecă, am avut parte de o imagine de coșmar: sute de rafturi labirintice, cu cărți negre așezate pe locurile lor. Am încercat să scot câteva, dar mi s-au spulberat în palme, transformându-se în praf fin, de cenușă. Pe rafturi nu erau cărți, ci fantomele lor. Un Ceauschwitz al cărților …’ (pag.377-378)
Care este impactul revoluției internetice asupra prezentului și viitorului bibliotecilor? Saltul calitativ în accesul, distribuirea și păstrarea informației este la fel de semnificativ ca și cel al inventării tiparului. Cărțile electronice și bibliotecile virtuale au devenit modul preferat de lectură al unei mari părți a omenirii. Mai pot arde bibliotecile? Mai pot fi întocmite indexuri de cărți damnate și de autori interziși? Din păcate, răspunsul este în mare măsură ‘Da’. Cel puțin la nivel local sau regional, accesul poate fi îngrădit, informația controlată, și, mai rău, poate fi stabilit un sistem de supraveghere a ce citește și ce accesează orice cetățean. Conceptul de ‘grădină îngrădită’, gândit inițial în cu totul alte scopuri, este folosit cu succes de regimuri dictatoriale sau autocratice, precum cel din China, pentru a crea un spațiu ‘purificat’ de ideologii străine, de prezența personalităților incomode sau de informații neconforme cu pseudo-realitatea virtuala în care guvernanții doresc să trăiască toți cetățenii lor. Pe de altă parte, orice carte sau altă creație intelectuală, în momentul în care există chiar și pentru un scurt interval de timp pe Internet, își asigură automat eternitatea virtuală. Distrugerea completă a unor întregi perioade de creație intelectuala nu mai este posibilă decât în condițiile unei catastrofe digitale de mari proporții – un puls electromagnetic, care ar șterge întreaga informație păstrată electronic. Acest din urmă argument este motivul pentru care suporturile fizice clasice – cărțile tipărite! – sunt și vor fi încă necesare pentru o vreme, chiar dacă omenirea își virtualizează din ce în ce mai mult accesul la informație. În oricare dintre scenarii, Renașterea sub o formă sau alta a bibliotecilor va fi totdeauna posibilă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)