A descoperi un scriitor sau o scriitoare (ca în acest caz) pe care nu-i cunoșteai înainte și care reușește să te capteze prin tematică, stil și abordare este întotdeauna o plăcere. Este cazul Letiției Vladislav, al cărei consistent volum de ‘proză scurta’ (subtitlul ales de dânsa) a fost publicat în 2021 în colecția HORATIO a Editurii NEUMA. Este un volum interesant în sine prin calitatea și intensitatea literaturii dintre copertele cărții, dar și o ocazie de a reflecta la legătura complexă care s-a construit sub ochii noștri în ultimele două decenii între literatura tipărită și cea care este accesibilă pe Internet, sau uneori scrisă special pentru spațiul internetic.
Prozele care au fost adunate în acest volum au fost publicate de-a lungul câtorva ani în revista culturală ‘Leviathan’. Este una dintre publicațiile internetice cu vechime și de calitate, având și o ediție tipărită trimestrială. Letiția Vladislav a ținut aici, până la începutul lui 2020, o rubrică săptămânală numită ‘Dragoste, străinătate și vis’. Dat fiind că am și eu o experiență similară cu o rubrică săptămânală într-o revistă culturală internetica (alta decât ‘Leviathan’), pot identifica o parte dintre elementele care determină structura textelor. Este vorba în primul rand despre tematica recurentă. Numele rubricii indică trei dintre temele care revin ale textelor incluse, ele fiind legate și de biografia autoarei, care trăiește de mulți ani în exil în Germania, cu perioade petrecute în Spania și în America Latină. Aici sunt localizate și multe dintre povestiri chiar dacă precizarea geografica exacta este evitata. Două excepții există însă – textul care dă titlul volumului (care mi-a stârnit firesc curiozitatea, deși nici localizarea în Israel și nici simbolistica Masadei nu joacă un rol important) și încă o povestire a carei acțiune se petrece în Japonia. Al doilea factor identificabil este formatul și dimensiunile textului. Volumul adună în cele 300 de pagini ale sale 40 de povestiri, fiecare de vreo 7-8 pagini. De fapt nu 40 ci 38, căci în această carte s-a strecurat una dintre cele mai formidabile gafe editoriale pe care le-am întâlnit. Două dintre povestiri apar de două ori în volum – același text și titluri diferite! Oare nimeni nu a făcut un control editorial minim înainte de a pune ștampila ‘Bun de tipar!’?
Majoritatea personajelor principale în jurul cărora sunt construite textele Letitiei Vladislav sunt femei. Poate cu vreo trei excepții. Bărbații apar de multe ori în amintire, căci câteva dintre povești au ca temă principală doliul și singurătatea care rămâne după pierderea ființei iubite. Iată de pildă gândurile eroinei din proza numită ‘Cu ochii celeilalte’:
‘… ea nu mai avea decât ceva ce se numea acasă pe hârtie, dar nu și în suflet. În suflet nu mai avea nimic. Moartea asta nenorocită o pusese în genunchi pentru tot restul zilelor ei. Cum poți trăi de pe o zi pe alta? Poți. Cu niște ani înainte l-ar fi crezut nebun pe oricine i-ar fi spus că se culcă noaptea să se poată trezi dimineața, să plece la lucru, să se întoarcă începând un alt lucru, să plângă și să blesteme o soartă ce n-a fost niciodată generoasă cu ea, și să se culce din nou, pentru că așa funcționa roata vieții ei.’ (pag. 17)
Frontierele dintre viață și moarte sunt de multe ori invizibile, poate inexistente. Multe dintre personaje poartă în ele nu doar amintirea soților sau a iubiților dispăruți, dar le simt concret, în mod fizic, prezența. Mai mult decât un caracter fantastic, aceste episoade au o tonalitate de vis, însă prezența morților în vise nu echivalează neapărat cu coșmarurile, ci dimpotrivă, reprezintă un element de susținere psihologică. Precum în proza sau poemele lui Eminescu, moartea este echivalată cu o trecere prin somn în eternitate, în locul în care se petrece reunirea cu cei dispăruți.
Singurătatea copleșește și duce la un refuz al realității imediate, ramase fară sens, la dorința de cufundare în vis.
‘Se simțea singură. Ce să faci cu marea dacă nu ai cu cine asculta țipătul cocorilor și zbuciumul undelor? Ce să faci cu gradina dacă greierii cântă numai pentru tine seară de seară? La început merge. Un cer plin de stele, verdele grădinii, lumânările aprinse și greierii. Luna lăsând umbre peste gresie, de parca treceau stafiile trecutului peste tine. Apoi totul este rutină. Umbrele nu se mai sperie, stingi lumânările de frică să nu dai foc casei și stai pe întuneric pe șezlong, vezi cerul, stelele, luna, auzi greierii și simți cum te apucă un dor nebun de ceva ce zace în tine, fără nume, este numai o poftă să pleci, zburând dacă se poate, să lași dracului totul în urma ta și să te trezești undeva departe, într-un loc în care n-ai mai fost niciodată, singură, dar hotărâtă să faci totul pentru o nouă zi, pentru o nouă viață.’ (pag.170-171)
Scrierea Letiției Vladislav combină narațiunea cu dialogurile. Vorbesc personajele din realitate sau din imaginație, în amintiri și de dincolo de moarte. Fantasticul îmbracă straiele macabrului. Iubirile vechi sunt păstrate mulți ani în amintire, și câteodată revin cu intensitate în finalurile vieților:
‘Plângeau amândouă. Fiecare își lua rămas bun în felul ei de la prima dragoste, care, dacă dumnezeu ar fi fost un pic mai îngăduitor, ar fi trebuit să aștepte la poarta cerului continuarea, și să nu rămână pe o bancă părăsită, în spatele unei gări, ruptura ce nu a avut loc cu adevărat niciodată în sufletul lor.’ (pag. 99)
Câteva cuvinte despre stilul Letitiei Vladislav. Proze scurte cu texte care nu depășesc zece pagini ar trebui să se citească ușor. Și totuși, paradoxal, am avut destul de multe dificultăți cu lectura. În unele cazuri a trebuit să recitesc fraze, sau să reiau lectura textului de la început. Încercând să analizez care este problema, am constatat că de multe ori subiectul sau personajul principal sunt ascunse într-un ambalaj narativ care se cere desfăcut cu minuțiozitate și asimilat cu atenție. Alternează frage lungi, cu sintaxe complexe care ar pune la încercare amatorii de exerciții de analiză sintactică, cu fraze scurte cu rol de legătură dar și de tranziție între perspectivele narative. Au fost și câteva povestiri (nu multe) care au rezistat tentativelor mele de descifrare. Când însă efortul reușește, efectul este impresionant. Iată de exemplu primul paragraf al povestirii ‘Portocala cu sâmburi negri’, povestea unei ieșiri din nebunie, care se petrece în parte într-un spital de boli mintale numit Zam, de altfel unicul loc comun identificat după nume al mai multor povestiri din colecție:
‘Își întinse mâinile în sus spre soare. De sub piersic, ori nuc, depinde unde avea poftă să se lungească la prânz, soarele părea o portocală imensă ce se lasă descojita după ce o tăia cu unghiile în două, exact la jumătate, fară să curgă nicio picătură de lumină pe coaja. Când era mică nu reușise asta. Însă pe măsură ce treceau anii vedea foarte clar portocala deschisă și sâmburii negri ce păreau la început niște puncte ciudate în ochii ei apoi desluși linia subțire, neagră și ea, ce despărțea cele două parti și sâmburii crescând, izbindu-se cu capul de pojghița fragilă ce-i acoperea ca o perdea de mătase, luând forma unor iepuri negri ce se aruncau în neant și, câteva clipe mai târziu, erau în grădina lor, mai bine zis la poarta grădinii, așteptând ca ea să facă un pas către ei.’ (pag. 132)
Volumul este inegal, dar sunt multe filoane prețioase care se cer descoperite. Letiția Vladislav are un talent special în a creiona esența sufletească a personajelor din câteva gânduri sau vorbe rostite cu voce tare sau în suflet. În timp ce citeam cartea și după ce am terminat lectura mă întrebam cum se explică faptul că o colecție de texte în care revin în permanență singurătatea, boala, moartea, dezamăgirile și trădările nu lasă totuși o impresie deprimantă. Secretul, cred eu, este abordarea empatică și viziunea din interior a celor care se petrec, integrarea vieții și morții, a iubirii și a despărțirilor în același univers. Cu ‘Masada’ Letiția Vladislav dovedește că este o prozatoare matură care stăpânește bine uneltele meșteșugului, o voce plină de umanitate și de sensibilitate. În același timp această carte validează literatura scrisă pe ecran și pentru ecran. Adunarea textelor pe hârtie, între coperțile unei cărți tipărite, este un ritual de consacrare literară, dar esența și magia cuvintelor rămân aceleași pe orice suport fizic ar fi ele scrise sau citite.
