‘Fish Tank‘, written and directed in 2009 by Andrea Arnold, is one of the most interesting social films I’ve seen lately. Combining the techniques of fiction and documentary films, it owes its freshness and sincerity to the fact that it is directly inspired and made in the neighborhoods and social media it describes, many of the actors, including the protagonist of the film, being amateurs, at their first appearance on screens. While watching this film that deals with the disadvantaged environments of the English society and uses minimalist techniques that are not different from those of the films of the New Romanian Wave from the first decade of the 21st century, I was thinking that if it were a Romanian film, many of the Romanian commentators would have exclaimed: ‘another filthy film, made for festivals, which presents our society in a bad light!’. It seems that British filmmakers do not hesitate to frontally face such problems, Andrea Arnold continuing here a tradition that starts from the cinema of the ’60s and continues until Ken Loach or Mike Leigh.
Mia is 15 years old and is living a difficult adolescence in a slum with a needy population in an English city. She dropped out or was expelled from school and is to be sent to a special school for ‘difficult students’. Her mother raises her and her little sister alone. In fact, it would be fairer to say that the girls grow up in their mother’s house, as she is also quite young and more concerned with drinking and partying. Mia is a lonely teen, she hardly makes friends of her age, begins to be tempted by alcohol, tests the limits of what is permissible and trespasses them often. She is not a bad girl, but life does not seem to have given her many chances, communication with others including frequent outbursts of violence. The only positive way to release pressure and express herself is dance, of course a hip-hop variant. The only one around her who encourages her in this direction is her mother’s lover, who moves in with them for a while. But this relationship has problems of its own.
The whole movie is told from Mia’s point of view, which means that the young actress Katie Jarvis is present in every scene. When the film was made, Katie Jarvis was 18 years old and had never acted. Andrea Arnold discovered her in a train station, where one of the key scenes in the film was filmed, and noticed her while … she was arguing with her boyfriend, much like she often does in ‘Fish Tank ‘. The talent and beauty of the actress, together with the freshness and naturalness that characterizes her, make Mia a character with whom it is difficult not to empathize as a spectator, although I do not think you would want to meet her in real life. The other notable acting performance belongs to Michael Fassbender, the only known actor and recognizable figure in the film. Mia and many of the other characters in the film are permanently on the edge of the abyss, another wrong step or a dose of misfortune can irreversibly destroy their lives. They always seem to have one not so bad alternative and many very bad ones. And yet, in the end, they manage to survive and continue on a path that gives them more chances, despite the indifference of the system and the wickedness of the world around them. Paradoxically, this film about the coming to age of a teen girl in a cruel world, manages to end with a note of hope.
Maggie Gyllenhaal, an actress that I really like, now joins the respectable gallery of actors who pass on the other side of the camera and become directors. I am even happier to see that her debut film, both as a director and as a screenwriter, the 2021 ‘The Last Daughter‘ is a more than satisfying achievement. Adapting a novel by Elena Ferrante in a fairly free manner, Maggie Gyllenhaal brings in this film much of what we expect from actors who decide to become directors: an inside knowledge of the profession of filmmaker, an empathic and professional way of to choose and direct the actors, and an original and fresh vision. These are, after all, beginners in directing, but beginners who have years and sometimes decades of film experience. When the best aspects of the two facets of their personalities meet, the result can be very good, and ‘The Lost Daughter‘ proves it. In addition, Maggie Gyllenhaal does not copy any of the excellent directors she has worked with as an actress and does not adopt their styles, proving in this film that she has a distinct artistic personality as a director and she also has a lot to say. If I’m to compare her to anyone, the director who comes to mind as a ‘soulmate’ is Sofia Coppola (who also was an actress before she became a director) due to the sincere and heartfelt exposure on screen of women’s issues.
Leda Caruso, the main heroine of the film, is an American academic who spends her vacation on a Greek island. It could be a dream vacation if peace was not disturbed from day one by the appearance of a noisy and large Greek-American family. Among them there is a young mother of a little girl, who has visible problems in marriage, in finding time for her daughter and living her life as a young woman. The problems are not foreign to Leda, who begins to be overwhelmed by the memories of her own motherhood experience, 20 years ago, in which she had faced similar problems with her two daughters, with difficult decisions about splitting her time between motherhood, trying to lead a active professional life and a personal life of her own. As Leda gets closer to her family on vacation, she feels the effects of the decisions she made 20 years ago and tries to influence her new friend not to repeat her mistakes. Good intentions, however, are sometimes paving of hell.
Maggie Gyllenhaal‘s filming style is very interesting. The director uses a lot of close-ups. Maybe half of the frames have the characters close-ups in the center of the image. Of course, this is very demanding from the actors, but the director had the chance (or the skills) to build an excellent team. The main role, of Leda at the age of 48, is played by Olivia Colman. Directors who are also actors sometimes create on screen alter-egos of themselves, characters in which they direct their actors as if they were playing their roles. Woody Allen is a famous example. Maggie Gyllenhaal seems to be doing something similar here. The portrait of Leda as a young mother, 20 years ago, built by Jessie Buckley in short sequences, sometimes for a few seconds, is outstanding. We must remember that this is a subjective perspective, in fact it’s the way the mature Leda remembers the young Leda, her feelings, her experiences and her motherly mistakes. Ed Harris, another actor I lover, also appears in a supporting role. The rewritten version of the plot in the novel leaves some key elements to the appreciation of the spectators and that’s a smart choice. Life has its mysteries and not all episodes need to be elucidated to the end. Being a mother is one of the most challenging moments in a woman’s life, finding the balance between maternal dedication and her own life is sometimes mission impossible. The only ones who might have the right to judge are the children. Spectators are invited to enter the intimacy of the characters, to watch their lives, and to draw their own conclusions. ‘The Lost Daughter‘ is a beautiful and feminine film, which gives a feeling of authenticity and involvement.
Războiul din Ucraina vecină și consecințele sale, inclusiv asupra comunicațiilor și activităților științifice deschide revista evenimentelor ultimelor săptămâni. Vom mai discuta în articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD despre Elon Musk care își continuă activitățile atât pe Pământ (cu achiziția unui pachet de control în Twitter), cât și în spațiu (cu lansarea unei noi misiuni cu ‘turiști spațiali’ pe Stația Internațională). Vom discuta despre semnificația legislației europene Digital Markets Act, adoptată în versiune preliminară, și vom sărbători retragerea, după jumătate de secol de activitate, a fondatorului firmei FedEx. În final vom încerca să înțelegem cum vor fi acționate zecile și sutele de miliarde de senzori și alte obiecte care vor fi legate la Internet până la sfârșitul acestui deceniu. Nu, nu va avea fiecare o baterie.
Mulți dintre noi am fost țintuiți în fata aparatelor de televiziune sau a ecranelor calculatoarelor în ultimele două luni, urmărind materialele difuzate. Nu este primul conflict ‘transmis în direct’, au mai fost destule în ultimele decenii de la schimbările de regim din 1989 și războaiele din Golf până la evenimentele din Ucraina chiar, din 2014. Au loc însă și schimbări semnificative. Prima este că sursele principale nu mai sunt reporterii de profesie, ci în mare parte cetățenii de rând ‘înarmați’ cu telefoanele lor mobile. ‘Oricine este luptător pe frontul informării’ declara una dintre coordonatoarele comunicațiilor de partea ucraineană. Această observație este valabilă de ambele părți, de altfel, informația poate fi în fapt și dezinformație. Diferențele de abordare dintre cele două părți în conflict sunt evidente. În timp ce Rusia a limitat accesul cetățenilor săi la majoritatea rețelelor sociale, Ucraina și-a încurajat cetățenii să folosească telefonia mobilă și accesul la aplicații, pentru a transmite informații din zonele de conflict. Aproximativ 75% dintre cetățenii Ucrainei folosesc Internetul (conform datelor furnizate de Uniunea Internațională de Telecomunicații – ITU-T) și 70% dintre ei au telefoane inteligente (față de 14% în 2014). Reziliența rețelei de date este și ea remarcabilă, în pofida uriașelor distrugeri de infrastructură. Peste 75% din capacitatea de comunicații a Ucrainei dinainte de 24 februarie este încă funcțională. Experții – surprinși și ei – au găsit că una dintre sursele robusteții comunicațiilor ucrainene este fragmentarea. Spre deosebire de multe alte țări, nu există o singură firmă sau 2-3 firme care domină piața de comunicații, Ucraina fiind a patra țară într-un clasament mondial al numărului de firme furnizoare raportat la numărul abonaților. Iată verificat în practică în împrejurări excepționale un principiu de bază al arhitecturii IT – distribuirea întărește fiabilitatea. Pe lângă aceasta, sunt folosite în Ucraina câteva metode neconvenționale cunoscute tehnicienilor din telecomunicații: extinderea razei de acțiune a turnurilor-releu pentru a compensa dispariția celor distruse, prin folosirea de amplificatoare; construirea de antene improvizate; activarea rețelei de radio-amatori (peste 15 mii la număr) drept canal de rezervă. În fine, are loc montarea terminalelor terestre ale rețelei Starlink, oferite de Elon Musk, care furnizează servicii Internet prin intermediul sateliților aflați la o înălțime de 550 km, la capacități superioare celor oferite de sateliții geostaționari (poziționați la 36 000 de km altitudine).
Unul dintre locurile cele mai ciudate din Univers trebuie să fie în aceste săptămâni Stația Spațială Internațională (ISS). După cum se știe, o parte din echipaj este rusesc, restul ‘occidental’. O mare parte din serviciile de transport spre și dinspre ISS sunt furnizate de Rusia prin intermediul cosmodromului de la Baikonur, aflat în Kazahstan, dar controlat de rusi. Inițial se părea că această inițiativă de cooperare internațională concepută în anii de destindere și colaborare de după căderea comunismului va reuși să continue să funcționeze. Iată însă că la 2 aprilie, Dimitri Rogozin, seful agenției Roscosmos a declarat că Rusia va înceta colaborarea cu acele țări occidentale care participă la sancțiunile contra țării sale. Adoptând limbajul propagandistic al Kremlinului, Rogozin a menționat că restabilirea legăturilor normale între partenerii programului ISS și alte proiecte spațiale comune ar fi posibilă numai odată ce sancțiunile occidentale împotriva Moscovei vor fi ridicate. În ciuda tensiunilor, un astronaut american și doi cosmonauți ruși au aterizat în siguranță în Kazahstan, miercuri 30 martie, după ce au părăsit stația spațială la bordul unei capsule rusești Soyuz. Alternativele încep să fie puse în mișcare. Compania britanică de sateliți OneWeb a declarat luna trecută că a încheiat un contract cu SpaceX a lui Elon Musk, pentru a-și trimite sateliții pe orbită, după ce a anulat lansarea pe 4 martie a 36 de sateliți de la Baikonur, din cauza cerințelor de ultim moment impuse de Moscova. Serviciile lui SpaceX sunt folosite și de misiunea privată lansată vineri, 8 aprilie, care a ajuns la Stația Spațială Internațională sâmbătă, 9 aprilie. Este vorba despre prima misiune finanțată complet particular care ajunge la stație, rezultat al unui parteneriat trilateral dintre NASA, compania americană Axiom Space și SpaceX. Fiecare dintre cei trei turiști spațiali a plătit 55 de milioane de dolari pentru zbor. Printre ei se află și Eytan Stibbe, pilot și antreprenor israelian în vârstă de 64 de ani. El este al doilea astronaut israelian din istorie. Primul, Ilan Ramon, a pierit tragic în accidentul din februarie 2002, la reintrarea în atmosferă a navetei spațiale Columbia. Stibbe va efectua în laboratorul orbital aproximativ 35 de experimente pentru companii și instituții de cercetare care participă la Misiunea Rakia, numele în limba ebraică al misiunii.
Elon Musk s-a aflat și din alte motive pe prima pagină a știrilor din hi-tech: datorită achiziționării unui pachet de 9,2% din acțiunile companiei de social media Twitter și obținerea un loc în consiliul ei de administrație. Cu peste 9% din acțiuni și ocupând unul din cele 12 locuri în consiliul de administrație, Musk ar avea mai multă putere la Twitter decât a avut vreodată fondatorul firmei, Jack Dorsey, care deține 2% din acțiuni și care va părăsi curând consiliul. La sfârșitul săptămânii trecute, Musk a schimbat planurile și a anunțat că renunță la intenția de a face parte din consiliul de administrație, ceea ce îi dă statutul de ‘investitor pasiv’. Această schimbare nu înseamnă neapărat mai puțină influență, căci deși Musk pierde locul în deciziile consiliului, el își poate cumpăra acum nelimitat acțiuni ale firmei. Ce urmărește cel care tocmai și-a reconfirmat titlul de cel mai bogat om din lume (273 de miliarde de dolari și ‘counting’ cum spun americanii)? În ultimii ani, Twitter a intensificat acțiunile pentru a lupta împotriva dezinformării și a discursurilor violente sau incitante pe platforma sa, interzicând chiar accesul utilizatorilor care încalcă regulile sale – cum ar fi, de exemplu, fostul președinte Donald Trump. Unii critici spun că compania trebuie să meargă și mai departe pe acest drum. Musk a criticat în schimb Twitter din cealaltă direcție, plângându-se deschis că autoritățile de reglementare încearcă să reducă dreptul la libertatea de exprimare pe rețelele sociale. Teoretic, Twitter fiind o companie privată este liberă să reglementeze conținutul postat pe platforma sa fără a încălca drepturile nimănui la libertatea de exprimare. Dar Musk, care se autointitulează un „absolutist al libertății de exprimare”, a sugerat chiar că algoritmul Twitter ar putea să devină „open source” ca o modalitate de a promova transparența asupra modului în care platforma afișează și promovează tweet-urile. Această idee ar putea câștiga adepți în rândul membrilor consiliului de administrație de la Twitter, fiind susținută și de Dorsey în trecut. Un buton de „editare”, care să le permită utilizatorilor să schimbe tweet-urile după ce sunt postate, ar putea de asemenea să fie introdus. Musk a postat pe Twitter un sondaj în care întreabă dacă utilizatorii ar dori un astfel de buton. Peste 73% dintre respondenți au răspuns că ar vrea.
Pe 1 aprilie (și nu este glumă), a împlinit 50 de ani una dintre cele mai reputate firme germane – SAP. Înființată de un grup de ingineri plecați de la IBM, SAP a construit unul dintre cele mai eficiente pachete tehnologice de administrare a proceselor industriale, economice, financiare și a resurselor umane. Secretul succesului a fost bazat pe cunoașterea cerințelor beneficiarilor și pe principiul portabilității codului, care a făcut ca, din start, produsele software ale firmei să poată fi folosite pe o gamă largă de mașini de calcul. Acest principiu care pare astăzi evident, dar era o idee excentrică la începuturile industriei IT, dominate de giganți care controlau și hardware-ul și programele, a permis ca SAP să navigheze cu succes prin revoluțiile și evoluțiile succesive ale calculatoarelor personale, Internetului și telefoniei mobile. Cu o cifră de vânzări de peste 30 de miliarde de euro și o valoare de piață de peste 132 de miliarde de euro, SAP este astăzi cea mai mare firmă europeană IT de succes. Este și singurul mare succes de asemenea proporții al unui start-up din istoria IT în Europa! De ce? Unul dintre motivele principale sunt piețele relativ mici ale oricărei țări europene. Reglementarea și standardizarea europeană avansează foarte greoi, și de aceea firmelor start-up din Europa le este greu să crească la fel de repede ca firmele concurente din SUA sau China. Pentru a schimba această situație, Parlamentul și Consiliul Europei au adoptat, pe 24 martie, în versiune preliminară, Legea Piețelor Numerice (Digital Markets Act – DMA). Scopul declarat al acestei noi și importante legislații europene, care va intra în vigoare anul viitor dacă va fi aprobată de toate statele membre, este de a încuraja concurența și de a interzice anumite practici utilizate de marile platforme care acționează ca „gardieni”, permițând Comisiei să efectueze investigații de piață și să sancționeze comportamente neconforme. De exemplu, conform DMA, Apple va fi obligată să permită utilizatorilor de iPhones să descarce aplicații și din alte surse, nu doar din ‘magazia de aplicații’ Apple Store; sau să-i forțeze pe Meta să modifice WhatsApp și alte servicii de mesagerie pentru a fi interoperabile cu aplicații similare ale concurenților lor. Va funcționa această legislație? Depinde nu numai de felul în care este scrisă, ci și de modul în care va fi aplicată. Acțiuni similare sunt planificate și în Anglia, care nu mai face parte din UE, unde Autoritatea pentru Concurență și Piețe are în plan folosirea în scopuri similare a unui personal de trei ori mai numeros decât cel aflat în prezent în Europa.
50 de ani de activitate a sărbătorit în aceste săptămâni și firma FedEx, și ea cândva un start-up. Cel care a înființat-o, Fred Smith, a decis să renunțe după o jumătate de secol la funcția de șef executiv al companiei. Ideea unei rețele de transport cu noduri logistice o prezentase pentru prima dată la o sesiune de comunicări la Universitatea Yale, în 1965, pe vremea când era student. Profesorul de economie i-a dat o notă mică. Astăzi cifra anuală de afaceri a firmei este de 84 de miliarde de dolari.
Multe dintre firmele start-up care au început sau vor începe cursa spre faimă și bogăție (pe care puține o vor termina) se ocupă de Internetul Obiectelor, subiect abordat de multe ori în rubrica noastră. Estimările anumitor experți spun că în 2035 vor fi legate la Internet o mie de miliarde de astfel de obiecte. Cum vor fi ele acționate? Unele vor avea, desigur, baterii încărcate în mod convențional, dar nu toate. Nu este posibil pentru simplul fapt că nu există suficiente resurse pentru o asemenea producție. Energiile neconvenționale vin în ajutor. Unele dintre ele folosesc energia luminii solare sau energia surselor geotermale. Altele vor folosi surse mai puțin convenționale – vibrațiile mecanice. Principiul este același ca al turbinelor eoliene, dar dimensiunile sunt reduse de sute sau mii de ori la scară. Și da, firme europene se află în avangarda acestor cercetări. Rețineți trei nume: Net Feasa din Kerry, Irlanda; NetOcean din Oberhaching, Germania; ReVibe Energy din Göteborg, Suedia. Vom urmări, vom relata și vom discuta despre ele.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Whenever I have a hard time to categorize a film in a certain genre, the reasons can be very good or very bad. Sometimes it’s one of those original and inventive films that escapes the patterns imposed by film critics. Other times the movie is so confusing or tries to please viewers in too many different categories, and then the resulting mix is again hard to describe. With ‘Downsizing‘, the 2017 film by director and co-writer Alexander Payne, I find myself somewhere between these two situations. The film has a rather original starting idea, but it is consistently supported only for the first half hour of the over two hours of viewing. What goes on is not entirely uninteresting but not as original, and then the weaknesses of the script cause ‘Downsizing‘ to fall apart in several directions (science fiction, utopia and social satire, ecological film, the end of the world or at least of the human species) which dilutes the effect of the whole. Unlike many of the viewers who gave notes on IMDB, I don’t think ‘Downsizing‘ is a failure, but it still achieves far too little of the promises of the beginning.
There is a solution to the problems of the planet! This is at least the theory proposed by the ‘Downsizing‘ script. The idea is to reduce the size of our body by about 25 times. We will consume much less, and the limited resources of our over-exploited planet will be considerably saved. The technical issues are solved in the first scenes of the film, and the prosaic details that burden other movies in which similar downsizing takes place – such as defending of insects the size of dinosaurs or what happens if a cat gets lost in the tiny paradises – are ignored or trivially expedited. Mankind in Alexander Payne‘s film engages on the path of shrinking, but the process for all of humanity will take centuries, during which time the areas where miniaturized people live seem to be parks of recreation and idealized heavens. The hero of the film, overwhelmed by the problems of daily existence, decides together with his wife to embark on the path of miniaturization. The road will be full of surprises, the small-scale society is not exactly like in commercials, as is the case with community real estate projects both in reality as in other films (the comparison with ‘Suburbicon‘ made in the same year, in which Matt Damon also plays the lead role is inevitable). And in the meantime, the world of the ‘big ones’ (97% of the population is still at full size) is in imminent danger of extinction.
I did not mind the technical discrepancies, the details of this kind being just a pretext, and I even liked that the temptations to slip into horror were avoided. The strong part of the film is, in my opinion, the way it deals with the social issues. The turmoil of the middle-class family that fails to overcome the threshold of material problems and the recognition in the miniaturized society of the same class differences and social problems as in the world of the ‘big ones’ is credible. I was less impressed by the ecological slope of the story in the second part of the film. The cast is diverse and interesting, but the presence of actors such as Christoph Waltz, Hong Chau, Udo Kier or Rolf Lassgård who combine comedy with sentimentality has left me in a dilemma about the authors’ attitude towards the messages about the survival of the planet, or perhaps towards the parodying of these messages. If the approach was serious, the result is a big miss. If the intention was satirical and parodic, then it is not funny enough. Matt Damon, on the other hand, proves again, in my opinion, that he left behind the ‘baby face’ roles and is building a solid career, with most diverse casting. Surprising from start, sprinkled with interesting ideas and a few good moments, ‘Downsizing‘ is worth watching despite the loss of focus in its second part.
Who makes the history? How, when and where are made the great decisions that decide the fate of countries, nations, individuals? These questions, which historians and philosophers have asked and debated fiercely for centuries, are elegantly answered in ‘Le souper‘, Édouard Molinaro‘s 1992 film, a faithful screening of a play that enjoyed a great success in France. The film tells, in real time, about a meeting that presumably took place at midnight on July 7, 1815 between two great French dignitaries, a meeting that would decide the path to be taken by the history of France in the first half of the 19th century, after the final defeat of Napoleon at Waterloo. And because we are in France, and the characters belonged to the upper social and political class, the meeting happened around a copious and refined dinner.
Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord and Joseph Fouché were two of the highest dignitaries of the Napoleonic regime, two friends and also political opponents. Talleyrand had been, and will continue to be, the foreign minister and one of the greatest diplomats in history. Fouché had established the first political police force in history under Napoleon, extending its powers from fighting crime and maintaining order to large-scale surveillance of all those who could potentially jeopardize the stability of the rulers of the day. The two discuss in the less than two hours the dinner will last, not only the transition process but also who will be the future leader of France and the political system that will be adopted. Both are political survivors, opportunists and morally corrupt, but they are also endowed with brilliant minds and a certain sense of duty to France, provided, of course, that their roles and positions are maintained in any regime and with any king on the throne. It is uncertain if such a meeting really took place. If we are to believe what we see on screen, the fate of France depended more on the past of the two great manipulators and the power fights between them than on the wishes of the crowds that had gathered outside the palace where the meeting took place, whose protests and manifestations of rage are as as passing as the clouds that gather and the storm that breaks out on that sweltering night of July.
Those who are knowledgeable and passionate about the history of France at that time will enjoy watching this film. The dialogues are interesting and lively, but some details will escape the least initiated. The music of Vladimir Cosma is superb. The racy Claude Rich and the more plebeian Claude Brasseur are 99% of the time on screen and are well suited for the roles of Talleyrand and Fouché. In fact, they had played the same roles in the stage version. As a cinematic experience, however, ‘Le souper‘ doesn’t offer much. It is a good history lesson, a recapitulation for some, presented in the form of filmed theater, with a spiritual dialogue that touches on issues related to the role in history of great personalities, but the camera does not venture apart from the luxurious palace and what it can be seen from its windows. It is, of course, enough for many, but too little for many others.
‘The Exception‘, the 2016 late debut and by now the only feature film ever made by theater director David Leveaux, is based on a novel written by Alan Judd, whose hero is Wilhelm II, the dethroned kaiser of Germany, in the last years of his life. Historical novels and films inspired by them have no formal obligation to strictly observe the historical truth, especially since truth itself is often foggy or relative. In the case of this film, whose action takes place in 1940, the second year of World War II and the year in which Nazi Germany invaded the Netherlands where Wilhelm II had taken refuge for over two decades, the relation with the historical truth has its importance. This film that combines an intrigue of war and espionage, a romantic-erotic story and a historical docu-drama rehabilitates – intentionally or not – a historical figure who had a huge responsibility in the outbreak of World War I and persisted in ultra-conservative conceptions, revanchism and anti-Semitism until the end of his life. Cinematic it’s not a masterpiece but a rather catchy movie, well filmed and played, enjoyable to watch. It’s historical approach, however, I think, would be worthwhile to be accompanied by a disclaimer.
The main hero is a German officer who is entrusted with the task of guarding (in fact also supervising) the exiled Kaiser, after the invasion of the Netherlands by the German armies. The old man lives a comfortable life in a castle, together with his wife and a small group of servants, plus an aide-de-camp officer who informs him about the course of the war and political developments in Europe. Disconnected from reality and ignoring the suffering the people had gone through after the disaster for which he was responsible, a return to Nazi Germany and even a return to the throne are possible in his mind. His fantasies are encouraged by a surprise visit from Heinrich Himmler. Wilhelm II’s eccentric personality is targeted and monitored not only by the Nazis but also by English intelligence agents. The most memorable scene in the film depicts a dinner in which the former emperor discusses politics with the Nazi leader. Himmler shocks his interlocutors with the cynicism with which he describes the ‘ineffectiveness’ of the methods of exterminating those considered ‘inferior’, but the Kaiser does not seem to realize that the source of the Nazi regime’s criminal violence lies precisely in his own imperialist ambitions and openly expressed contempt for Jews and other ‘enemies’ of Germany.
Some of the actors’ performances are remarkable. I was not a fan of Christopher Plummer in his heyday, but he was one of those actors whose prestige and charisma grew and improved over time. In this role, one of his last on the big screens, he is gorgeous. I could only reproach him for humanizing the emperor’s character too much, giving him a nobility that the real historical character probably lacked. The character who gives the title to the film, the German officer who is the ‘exception’ in relation to those around him, in whose soul awakens the conscience that separates evil from good, is played by Jai Courtney, an actor who in my opinion fails to enter the depth of the character of the one he interprets. The romantic relationship with the Dutch housemaid, who turns out to be much more than just a housemaid, is credible only on an erotic level, despite the efforts of the beautiful and talented actress Lily James, because of too many contradictory biographical details. Instead, I enjoyed the appearance of Eddie Marsan, the actor who creates an unforgettable Himmler, who combines sarcasm with repulsion, a corrupt, demented, rational in crime character, ridiculous and terrifying at the same time. The cinematography by Roman Osin manages to locate the story in context, to authentically reproduce the historical period and to place the characters in it. ‘The Exception‘ combines a romantic and an espionage story set during World War II, giving plenty of reasons to watch, it is a film inspired by history and its characters even if it is not exactly true to them.
I’m not a fan of movies inspired by comics. The Marvel universe and the other parallel imaginary universes do not overwhelm or concern me. I use to judge movies as they are, and I believe that any cinematic genre provides opportunities to tell interesting stories, build characters that one can identify with or that one can energetically dislike, can raise or touch on universal human themes and, most importantly, can provide quality entertainment. That’s right, this happened to me less often with comics-inspired movies. I can count on the fingers of one hand the ones I remember with pleasure, and I still have one finger left free: Todd Philips’ ‘Joker’ before any other, the original ‘Superman’, ‘Spider-man’ edition 2002 and ‘The Dark Knight’. ‘The Batman‘ (2022) directed by Matt Reeves is a gloomy and complicated version of the complex intrigues of the metropolis of Gotham, but it fails to complete my gallery of exceptions and make the last finger useful.
I’m not even sure that Batman in the version proposed by this movie is a superhero. The only time in the movie when he flies, he does it only as a last resort, after obvious hesitations, and the aerial promenade ends almost catastrophically, with an emergency landing. His identity is known to almost everyone, of course to the audience, but as long as he plays his role, he doesn’t take off his mask even when he kisses, that’s how it goes in comics. His nemesis is The Riddler, a vigilante who uses serial killer methods, and for a long time we are in a situation of ambiguity, because from a moral point of view at least, the two seem to be on the same side of Good (or Evil) . The script proposes a complicated detective intrigue, sprinkled with riddles that the assassin leaves at the scenes of his crimes, addressed especially to Batman. Catwoman also shows up, with a parallel personal story of her own. The two, along with Police Commissioner Gordon, will fight alone against a corrupt system complicit with the underground world of crime.
As many similar movies, ‘The Batman‘ deserves praise for the visual concept. We are in a dark universe, where it seems to rain almost permanently, excepting when the dams break and the city is completely flooded. At no time do we have a feeling of warmth or light, more than 95% of the action takes place at night and the darkness dominates, figuratively and literally. The story is too long. Movies that last more than two hours need good justification for their duration, that doesn’t exist here, and this film lasts almost three hours. The detective action is not interesting enough, the revelations of the characters behind the masks do not bring extraordinary or unexpected surprises, and the successive passes through cinematic genres (police intrigue, vengeance, catastrophe) is done without elegance. The romantic story is fragile to the point of non-existence. Robert Pattinson, whom I have appreciated a lot in other movies, fails to bring the character behind the mask to life, while Zoë Kravitz fails to make us forget other famous actresses who wore the Catwoman’s costume. A more interesting role, in the category of ‘actors-made-up-beyond-recognition’, is played by Colin Farrell. Delicious but too little. ‘The Batman‘ is one of those movies that I can only recommend to fans of comics-inspired movies and especially to those who love the Batman series and do not want to lose any production in the collection.
‘The Bubble‘, the comedy that Netflix launched on April 1st of this year, directed and co-written by Judd Apatow had all the prerequisites to be a blockbuster. It starts from an excellent idea, refers directly in the satirical register to the pandemic that has haunted our lives for over two years, and deals with the film industry which is an inexhaustible theme of products of the same industry. And yet, despite the good intentions and the presence of a team of actors at least as weird as the heroes of the film, ‘The Bubble‘ loses almost all its air, managing to be just another comedy, with a great starting point and enough acceptable moments to be remembered, but too long, confusing and repetitive to make the viewing itself enjoyable. The two minutes trailer is fun, the problem is that the two hours plus movie does not add a lot.
The starting point is, as I wrote, tempting. In the first months of the pandemic, before the advent of vaccines (accessible in advance only to the very rich), ‘bubbles’ were in vogue, ie groups of people tested and presumed healthy, gathered for a productive purpose or just to spend time together, without fear of contamination. One such group is brought together in a mansion in England to shoot episode 6 of a super-production with monsters and dinosaurs with a budget of hundreds of millions of dollars. The team of actors, some famous, other younger, amateurs and stuntmen, plus an eccentric director and the production directors is heavily guarded, with electronic means and lethal weapons that security personnel do not hesitate to use when needed. Isolations and quarantines follow one another, production faces all sorts of obstacles, including Covid-19 cases overshadowed by conflicts between actors, director, producers, hotel staff and security guards. Everything that can go wrong will go very wrong.
The comedy of situations is somewhat outdated and I don’t know if there is anyone responsible for this other than time that has very quickly revealed the ineffectiveness of isolation methods and the permeability of various ‘bubble’ formulas. In addition, any viewer of this film has experienced the ‘sanitary’ situations described on the screen and many do not feel like laughing. The satirical part of the celebrity system, the lack of a cultural horizon and the thirst for publicity of actors fighting for screen time and glory would have been a more appropriate and authentic material, but here comes visible the main problem of the script: too many characters who sometimes do not they differ from each other not even in stereotypes, too many confusing events and no clear line of action or dosage of comedy. Had the film lasted only 90-100 minutes it would still have been acceptable, but its stretching to over two hours is not justified at all. There are a few good gags, especially those related to film effects including acting in front of the ‘green walls’. From the cast I can’t help but mention David Duchovny, who for me, as a lifelong fan of the ‘X-Files’ series, is forever associated with the role of Agent Murdoch. As the years go by, Duchovny starts resembling Walter Matthau, and perhaps in time he will reach his comic essence. ‘The Bubble‘ is a comedy that needs not be avoided, but also one that is not necessarily required to be watched.
Voi face în această săptămână o pauză de la trecerile în revistă ale fascinantei și apăsătoarei actualități și vă voi invita la o discuție despre o ramură mai puțin cunoscută a artei, care a luat naștere și își găsește inspirația în știință, și care, la rândul său, influențează cercetarea științifică și devine una dintre uneltele sale de lucru. Este vorba despre paleoartă. Desigur, primul lucru care trebuie spus este că paleoarta nu este același lucru cu arta paleolitică, pentru care termenul mai exact ar fi, oricum, arta preistorică. Paleoarta este compusa din lucrările artistice originale, care încearcă să reconstituie și să înfățișeze viața naturală preistorică conform dovezilor științifice. În cele mai multe cazuri este vorba despre picturi și desene, dar modelele fizice tridimensionale ale animalelor sau plantelor dispărute și, mai recent, modelele grafice pe calculator pot și ele să fie considerate, la extrem, ca aparținând acestui domeniu artistic.
(sursa imaginii: By Jean Hermann – Taquet, P., and Padian, K. (2004). "The earliest known restoration of a pterosaur and the philosophical origins of Cuvier’s Ossemens Fossiles." Comptes Rendus Palevol, 3(2): 157-175., Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=10032129)
Paleoarta are și ea o istorie a sa, la fel de veche precum primele descoperiri și studii ale fosilelor, care au premers stabilirii disciplinei științifice a paleontologiei. Termenul a fost introdus la sfârșitul anilor 1980, de artistul american Mark Hallett, pentru arta care descrie subiecte legate de paleontologie, dar se consideră că a apărut ca o tradiție vizuală la începutul anilor 1800, în Anglia. Antecedentele sunt însă mult mai vechi. De exemplu, unii cercetători consideră că o vază corintiană pictată cândva între 560 și 540 î.Hr. prezintă o reprezentare a unui craniu fosil. Acest așa-numit „monstru din Troia”, fiara cu care s-a luptat Hercule, seamănă oarecum cu craniul girafidei Samotherium. În mod similar, unii autori au speculat că deschiderea nazală uriașă și unificată din craniul mamuților fosili ar fi putut inspira lucrări de artă antice și legenda ciclopului. Alte opere de artă din Evul Mediu târziu al Europei, care înfățișează de obicei creaturi mitice, sunt inspirate mai plauzibil de fosilele de mamifere și de reptile mari preistorice, care au fost cunoscute din această perioadă. Manualul german ‘Mundus Subterraneus’, scris de savantul Athanasius Kircher în 1678, prezintă o serie de ilustrații de oameni giganți și dragoni care ar fi putut fi inspirate de descoperirile de fosile din acea vreme, multe dintre ele provenind din cariere și peșteri. Unele dintre acestea ar fi putut fi oasele unor mamifere mari din pleistocen, găsite în aceste peșteri europene. Altele s-ar putea să fi fost bazate pe fosile mult mai vechi de plesiozauri, despre care se crede că au generat imaginea dragonului din această carte, care se îndepărtează considerabil de silueta clasică zveltă și ondulată a dragonilor din reprezentările precedente. Se crede că reconstituirile scheletice ale inorogului din secolul al XVIII-lea au fost inspirate de oasele de mamut și rinocer din epoca glaciară, găsite într-o peșteră de lângă Quedlinburg, în Germania de astăzi, în 1663. Aceste lucrări de artă sunt de origine incertă și ar fi putut fi create de Otto von Guericke, naturalist german, cel care a descris prima rămășiță de „unicorn” în scrierile sale, sau de Gottfried Wilhelm Leibniz, autorul care a publicat imaginea postum în 1749. Aceasta este cea mai veche ilustrare cunoscută a unui schelet fosil.
Primele exemple de creații care aparțin incontestabil domeniului paleoartei, fiind legate de cercetări științifice ale paleontologiei în formare, datează de la începutul secolului al XIX-lea. Naturalistul și profesorul francez Jean Hermann de la Strasbourg a creat în 1800 o serie de schițe bazate pe primul schelet fosil cunoscut al unui pterozaur. Acestea prezintă interpretarea de către Hermann a animalului ca mamifer zburător, cu blană și urechi mari externe. Este vorba despre desene cu peniță, schițe relativ rapide, care însoțeau notele sale despre fosile, și probabil că nu au fost niciodată destinate publicării, iar existența lor a fost descoperită doar recent, în corespondența dintre artist și anatomistul francez, baronul Georges Cuvier. Cuvier, pornind de la reconstituiri ale scheletului mamiferelor dispărute a realizat la începutul anilor 1820 restaurări cu musculatură stratificată deasupra lor, care pot fi considerate cele mai vechi exemple de ilustrații ale țesuturilor animale construite peste schelete fosile. În aceeași perioadă, mai exact începând cu 1805, în Rusia, comerciantul Roman Boltunov din Yakutsk a realizat schițe bazate pe fosile de mamut, care nu au fost, probabil, niciodată destinate publicării științifice, dar funcția lor – de a imagina aspectul unui animal ai cărui colți îi găsise în Siberia și pe care spera să-i vândă – reprezintă totuși unul dintre primele exemple de paleoartă, conform definiției de astăzi. Schițele lui Boltunov au suscitat suficient interes științific încât desenele au fost ulterior trimise la Sankt Petersburg și, în cele din urmă, au condus la organizarea unei expediții pentru excavarea și studiul restului specimenului. Arta începuse să influențeze știința.
Vizitatorii de astăzi ai liniștitului parc Crystal Palace, din sudul Londrei, pot admira, la marginea unui lac, o relicvă curioasă din expoziția care dă numele parcului: o turmă de dinozauri de beton, lenevind cu fălcile căscate, solzoși și mândri, lângă copaci. Creaturile preistorice au fost realizate de artistul Benjamin Waterhouse Hawkins în anii 1850 și sunt considerate drept primele sculpturi de dinozauri din lume. O parte dintre ele au fost realizate pentru expoziția universală din 1851, iar restul (33 în total), câțiva ani mai târziu. Consultantul științific a fost Sir Richard Owen, cel care în 1841 inventase termenul de dinozaur. Progresele paleontologiei au infirmat multe dintre ipotezele lui Owen despre cum arătau animalele preistorice, dar reperul istoric rămâne valabil.
Una dintre cărțile cele mai interesante în acest domeniu este ‘Paleoart: Visions of the Prehistoric Past’, publicată în 2017 de editura Taschen, specializată în albume de artă. Autoarea cărții este publicista americană Zoe Lescaze. Albumul acoperă un secol și jumătate de istorie a acestei discipline, între anii 1830 și 1980. Este o carte monumentală și ‘monstruoasă’ ca dimensiuni, imagini și design. Uneori, investigațiile au fost dificile și Lescaze a trebuit să scotocească prin arhive instituționale și private, unele dintre lucrări fiind publicate pentru prima dată în această carte. De exemplu, ea relatează în ‘Paleoart’ cât de multe dintre „cele mai bune lucrări ale lui Burian (artistul ceh Zdeněk Michael František Burian, 1905-1981) lâncezesc închise în depozitele muzeului” din Republica Cehă. În mod similar, dinozaurii din Londra ai lui Hawkins au fost abandonați timp de zeci de ani, după ce Crystal Palace a ars în 1936. O soartă zbuciumată au avut și lucrările cu dinozauri și alte animale preistorice create de artistul german Heinrich Harder, care decorau Acvariul din Berlin. Când Grădinii Zoologice din Berlin i s-a adăugat acvariul, în 1913, Harder a fost însărcinat să picteze picturi murale și sculpturi în relief cu creaturi dispărute. Distrus de bombardamente în 1943, acvariul a fost reconstruit, iar lucrările de paleoartă reconstituite de Hans Jochen Ihle (1919-1997, artist german considerat unul dintre cei mai remarcabili sculptori de animale din secolul XX), folosind fotografii, fragmente de plăci și planurile originale ale lui Harder. Printre ele, remarcabilul mozaic „Pteranodon” re-creat în 1982.
Printre artiștii care au lucrat în strânsă colaborare cu oamenii de știință și, prin lucrările lor, i-au influențat pe aceștia, dar au și aprins imaginația publicului larg se numără Charles R. Knight (1874-1953). Pictor american care și-a început cariera la sfârșitul secolului al XIX-lea și a atins apogeul la începutul secolului XX, Knight a lucrat îndeaproape cu oameni de știință precum Henry Fairfield Osborn și Barnum Brown, pentru a reprezenta subiectele cât mai exact posibil, având în vedere ipotezele științifice de atunci. În conformitate cu ideile lui Osborn, Knight le-a dat dinozaurilor săi membre subțiri de șopârlă, mai degrabă decât picioarele musculoase, asemănătoare unei păsări pe care le sugerau, de fapt, fosilele. Aproape orb deja, de pe când avea 30 de ani, Knight a optat pentru un stil naturalist plin de volum și mișcare, cu culori complementare, palete moi și peisaje expansive. În timpul vieții lui Knight – și pentru ceva timp după aceea –, paleoarta a rămas un domeniu destul de liber. Pictorii proveneau din medii diferite – unii erau ilustratori școliți, iar alții, amatori entuziaști. Nu toți erau neapărat preocupați de rigoarea anatomică. În anii ‘30 și ’40, artiștii europeni, precum Mathurin Méheut, au căutat romantism în preistorie, prin desene stil Art Nouveau și acuarele evocatoare, punându-le pterodactililor aripi de liliac și înzestrând dinozaurii cu gâturi lungi și elegante. Paleontologul sovietic Konstantin Konstantinovici Fliorov (un mare admiratori al lui Knight) a fentat realismul artistic forțat al artei sovietice, înfățișând lumea preistorică drept un univers de basm, plin cu dinozauri asemănători dragonilor. Cinematografia a început și ea să fie influențată, au apărut filmele cu monștri preistorici, cum ar fi King Kong, Godzilla și diferite feluri de dinozauri inventați la Hollywood. O schimbare semnificativă a modului de reprezentare a dinozaurilor a avut loc la sfârșitul anilor ‘60, când o revoluție științifică minoră a început să schimbe percepțiile despre dinozauri ca animale lente, care își târâie cozile, în creaturi active, agile și uneori letale. S-a adăugat la acestea demonstrarea legăturii evoluționiste dintre dinozauri și păsări. Începuse perioada numită în paleoartă ‘renașterea dinozaurilor’, care avea să atingă apogeul cu ‘Parcul Jurasic’ – romanul lui Michael Crichton și seria de filme începută de Steven Spielberg.
Paleoarta modernă, prin definiție, pune în centrul activității sale credibilitatea științifică. Ea implică respectarea unor principii științifice și a unor principii artistice. Artistul trebuie să înțeleagă locul organismului-subiect în timp (geocronologie) și spațiu (paleobiogeografie), pentru ca restaurările de scene sau medii în paleoartă să fie credibile. Obiectivele paleoartei variază de la comunicarea cunoștințelor științifice la stimularea emoțiilor prin fascinația față de natură. Reviste ca National Geographic au dedicat articole și numere întregi acestui dialog activ dintre știință și artă și metodelor moderne cărora astăzi li se adaugă matematica, inteligența artificială, grafica digitală și printarea tridimensională. În afară de obiectivul exactității în sine, intențiile paleoartistului pot fi multiple și includ ilustrarea unor ipoteze științifice specifice, sugerarea de noi ipoteze sau anticiparea cunoștințelor paleontologice prin ilustrare, care poate fi verificată ulterior prin dovezi fosile. Paleoarta poate fi folosită chiar și ca metodologie de cercetare în sine, cum ar fi crearea de modele la scară pentru estimarea greutății și dimensiunilor. Paleoarta este, de asemenea, folosită frecvent ca instrument de informare și educație publică, inclusiv prin producția și vânzarea de jucării, cărți, filme și alte produse cu tematică paleontologică. Știința și fantezia se întâlnesc și interacționează în această disciplină de frontieră, mai mult și mai semnificativ decât în multe alte domenii.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Editura Paralela 45 republică într-o ‘ediție definitivă’ una dintre cele mai interesante și mai intrigante construcții epice ale ultimilor ani în literatura română – tetralogia (numită de autor ‘Clan de Romane’) ‘Cea mai frumoasă poveste a lumii’. Cele patru volume semnate de Daniel Bănulescu, cu titluri unul mai incitant decât celălalt, se constituie într-o istorie pitorească și alternativă, amestecând fantasticul cu macabrul, a ultimilor ani ai dictaturii comuniste și ai regimului cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Hazardul face ca să fi citit și să fi scris deja despre ultimul volum intitulat (cu modestie!) ‘Cel mai bun roman al tuturor timpurilor’, a cărui acțiune se petrece între lunile aprilie și octombrie ale crucialului an 1989. Acțiunea celui doilea volum, al doilea și în ordinea lecturilor mele, este plasata cu un an înainte, în patru zile precis marcate, la începutul lunii aprilie 1988. Este o carte mult mai subțire și mai concentrată decât prima pe care o citisem, dar consistentă în ton și atmosferă, care îmi confirmă faptul că în Daniel Bănulescu avem unul dintre cei mai neobișnuiți prozatori români de astăzi, autor al unor cărți care provoacă și delectează în același timp.
Diavolul însuși vizitează Bucureștiul anului 1988. Se înmulțesc vizitele sale în orașele Europei de Est în ultima vreme, așa cum sunt imaginate de scriitori. Exemplul clasic este, desigur, ‘Maestrul și Margareta’ al lui Mihail Bulgakov dar am întâlnit o descindere similara și în ‘Clovnul’, romanul scriitorului basarabean Iulian Ciocan, despre care am scris recent. Orașul reimaginat de Daniel Bănulescu este, la suprafață, cel pe care ni-l reamintim din acea perioadă. Lozincile și cozile la orice coexistă.
‘”România a ales.
Socialism. Pace. Progress.”
scrie deasupra unui magazin de Lactate, din care, bineînțeles, lipsește cu desăvârșire orice fel de marfă.
Deasupra cozii formate în fata unui magazin Alimentara, și la care 200 de oameni așteaptă fară să știe ce produs o să se vândă acolo, lozinca dezvăluie:
“Ceaușescu – eroism.
România – comunism” (pag. 20)
Diavolul aterizează la Aeroportul Otopeni și angajează serviciile taximetristului Țaca Genel, personaj pe care îl vom reîntâlni și în volumul final al ciclului. Cel care poartă numele alternative de Has Satan, Ho Diabolos, Șeful Scump, Nimicitorul, Generalul, etc. are o misiune clara: trebuie să reconstituie cheia care să deschidă încuietoarea temniței în care va fi închis un prieten de-al sau.
‘Secretul de fabricație e următorul: Există în București trei, nouă sau cincisprezece persoane pe care, pentru a ne fi mai ușor, le vom numi “Regi Fermecați” sau “Regi Secreți ai orașului”, care au următoarea calitate:…
… Daca ai lua mulaje după lobii urechilor lor stângi și daca ai înșira aceste mulaje într-o anumită ordine, pe niste tije metalice, atunci ai obține profilul cheilor, pe care prietenul meu ar putea evada din temnița care e numita “Închisoarea Adâncului”. (pag. 24)
Identificarea? Prenumele regilor sunt scrise pe un bilețel de însuși Arhanghelul Gabriel, iar locul unde pot fi găsiți, chiar dacă în perioade istorice diferite, este albia râului Bucureștioara, unul dintre râurile dispărute cu vremea, dar care poate fi încă identificat pe hărțile vechi ale orașului. Cum pentru Diavol călătoria în timp nu este o problemă, cei trei Regi vor fi identificați în persoanele unui asasin în serie de la începutul anilor ’30 care poartă pitorescul nume Ulpiu Sargețiu Galopenția (etimologia numelor eroilor lui Daniel Bănulescu ar merita un articol separat), în persoana lui Nicolae Ceaușescu (ce alt păcătos mai mare cunoașteți în istoria României?) și în persoana unui pitoresc spărgător care este confundat cu un opozant al regimului. Nu sfârșesc bine niciunul dintre cei trei, dar morțile lor nu se petrec neapărat în această carte. Călătoria în anii sfârșitului de regn comunist și în trecutul mai îndepărtat al Capitalei, cu combinația de personaje macabre și grotești care uneori acționează în mod rocambolesc, construiește o întreagă mitologie subterană care amintește de foiletoanele cu Misterele Bucureștilor, populare în a doua jumătate a secolului 19. O parte dintre personaje le vom regăsi și în volumul final al Clanului de Romane. Imagistica ia uneori tente de filme de groază, ceva în stilul celor regizate de Tim Burton:
‘Capul din mâna lui Has Florescu are un ochi deschis, iar celălalt închis, o jumătate din față întreagă, iar cealaltă jumătate de față distrusă, din pricina zdrobirii de asfalt. Părul și sprâncenele îi șiroiesc de un lichid întunecat, emanând un miros de alcool. Țeasta însă își mișcă buzele cu o veselie nelalocul ei chiar pentru careva care a scapăt de la Străulești.
– Bună dimineața domnule Țaca. Ce bine e în Republica noastră Socialistă, ce bine e pe pământ și ce bine e pe străzile Bucureștiului nostru! Ce norocoși suntem cu toții că trăim în cel mai plin de mistere oraș de pe întreg mapamondul.’ (pag. 91)
Foarte interesantă este prezentarea lui Nicolae Ceaușescu în acest ciclu de romane. Dictatorul are parte de un fel de reabilitare intelectuală, dar în mod cert nu morală și nu politică. Șiret și abil din punct de vedere politic, se deghizează în mod măiastru, precum califii din ‘1001 de nopți’ și se amestecă în popor pentru a-i ‘sonda’ opinia. Stilul său de conducere nu diferă de felul în care își administrează afacerile rivalii sai din lumea interlopă. Are însă și inteligență politica și ‘viziune’. Unul dintre programele care în perspectivă istorică par astăzi elucubrante, cel al unei bănci mondiale pentru țările în curs de dezvoltare bazată pe capital românesc este descrisa în termeni care combină satira, absurdul și vocabularul geopolitic și economic. Inspirația – în carte cel puțin – este Biblia!
‘Ideea genială a lui Nicolae Ceaușescu era să înființeze, pe tăcute, o Bancă Mondială a României, care să acorde credite, cu dobânzi incredibil de mici, țărilor în curs de dezvoltare, pentru a le uni într-o singura entitate și pentru a ajunge întâi Bancherul, apoi Regele lor.
Așa că, de doisprezece ani încoace, Nicolae Ceaușescu clădește, în neguroasă conspirativitate, cărămidă cu cărămidă, Banca Mondială a României.
Acționează în trei direcții principale:
Cumpără, prin interpuși, tone de aur, cu care vitaminizează tezaurul național al României.
Ține cât mai scăzut fondul de consum al populației românești.
Și se aliază tot mai strâns, și tot în secret, cu câteva dintre marile țari arabe, precum Irakul, Libia și Iranul, pentru ca aceste state să-și mute din o parte din munții lor de lingouri de aur, în visteria Băncii sale Mondiale și, prin această metodă, să înfrângă cât mai des capitalul sovietic și capitalul american.’ (pag. 104)
Paradoxul istoriei este că aceste intenții într-adevăr existau și erau incluse în planurile dictatorului. Și non e vero …
Ceaușescu are o eminență cenușie pe nume Petre Gigelea, care îi îndeplinește cu constinciozitate toate ordinele dar și îndrăznește să-i puna întrebări grele (paradoxal, fară consecințe):
‘- Din pricina opririlor curentului electric, într-un an, mor în incubatoare sute de noi născuți. Alte câteva mii de copii mor din cauza lipsei de medicamente, pentru că toate medicamentele noastre le vinzi în străinătate. Alte câteva sute de copii mor din pricina lipsei de lapte praf, pentru că tu nu permiți să se cheltuiască dolari pentru a fi cumpărat laptele praf necesar din străinătate.
– Petre, amintește-ți că, dacă paie nu sunt, nici n-ai cum să-i hrănești pe măgari – își prinde Secretarul General al Partidului. cu îndemânare, cu cel de-al doilea ac de siguranță, pălărioară de perucă. Daca paie nu există, nici noi nu suntem vinovați.’ (pag. 124)
Un loc special în iad este rezervat de Daniel Bănulescu poeților adulatori, și în special Bardului cu cenaclul și cu discipolii săi. Paginile dedicate personajului Emilian Răulescu sunt savuroase, inclusiv cele care descriu pedeapsa pe care i-o dă dictatorul pentru ‘erorile’ sale. Răulescu este de altfel încă unul dintre personajele care vor apare și în volumul final al ciclului.
‘- … Revista la care a fost angajat se numește “Contemporanul”. E atât de plicticoasă încât, dacă se întâmplă să zboare pe deasupra ei, musca se plictisește și adoarme … Pentru faptul că a deconspirat secretul de Partid și de stat, Răulescu n-a primit decât o pedeapsă simbolică: El îi scrie revistei vocalele. Și vine altul în urmele lui, Lavrenție Lulici, mult mai curat în cerul gurii, și îi adaugă revistei consoanele. La sfârșit, nu le vine nici lor să creadă ce revista mizerabilă au produs, se fac unii pe alții prosti și se sparg de râs.’ (pag. 97)
Observație editorială de detaliu: ar fi bine ca ediția de după ‘ediția definitivă’ (și sunt convins că vor fi) să corecteze câteva probleme editoriale, intre care o foarte evidentă încurcătură în socoteala anilor la pagina 100.
Sarcasmul și absurdul, demonologia și fantasticul se întâlnesc în paginile acestei cărți scrise în stil de roman picaresc, pe care cititorii o vor savura și în același timp se vor îngrijora în timpul lecturii. După ce am citit, în ordine, volumele 4 și 2, rămâne să mai caut tomurile 1 și 3 din tetralogie pentru a-mi forma o imagine completă. Nu pot să nu mă întreb încotro se vă îndreptă prozatorul Daniel Bănulescu de aici încolo. Va trece pragul anilor ’90 cu un ciclu similar dedicat perioadei post-decembriste? În definitiv, nu lipseau nici atunci și nu lipsesc nici acum Diavolii și ei vizitează din când în când Bucureștiul.
