‘I vitelloni‘ is the second feature film directed alone by Federico Fellini, in 1953. It is a combination of neo-realist cinematography, social satire and character comedy, in which Fellini already demonstrates a perfect mastery of the means of expression, of the choice and control of the actors, of combining visual composition with the expressiveness of the music (composed by Nino Rota). It is a film full of humanity and sensitivity, which already predicts many of the major obsessions in the masterpieces that will follow and the evolution of the filmmaker from neo-realism to surrealism and to the magic of performances. In the end, it’s a film that doesn’t show its age and remains quality entertainment more than seven decades after it first hit the screens.
The story takes place in a small provincial Italian town by the sea. World War II has been over for less than a decade, but on the surface, nothing remembers it. Life goes on apparently normally, the ruins have been cleared, the dead buried and forgotten, and no one remembers the years of dictatorship or war. The economic situation is stable enough to allow the group of five men who are the film’s heroes to live, in their mid-thirties, on their parents or sisters backs, to unenthusiastically search or not search for a job, spending their times in cafes or chasing local or visiting women, the young or the not so young ones. The unofficial leader of the group, Fausto, gets Sandra, the sister of Moraldo – another member of the gang, pregnant and is forced to marry her. At the intervention of his father-in-law, he is employed in a shop, works without enthusiasm and is quick to make advances to the boss’s wife. Marriage did not change him into a faithful man, but other events will cause him to reconsider his attitude.
The dominant feeling experienced by the film’s heroes is boredom. Portraying bored heroes on screen is a big challenge for screenwriters and directors, as they risk to pass the sentiment to their audiences, but Fellini was already on the path that would make him a master at tackling such situations. He succeeds perfectly by introducing scenes of the popular dance parties, theater and carnival events that would become an integral part of the thematic and aesthetic of his filmography and emphasizing character development. It’s an example of classic melodramatic cinematography, but it works emotionally because each of the actors understands and lives his or her character perfectly. Among the actors, the audience has the best chance of recognizing Alberto Sordi, who was already quite well known and would become one of the great actors (especially in comedies) of Italian cinema of the 60s and 70s . However, the entire team of actors is formidable, and the characters of the film would become points of reference not only in Fellini‘s filmography but also in the world cinema, from the angry young men of the 50s, passing through the beatniks and the heroes of the French New Wave in the 60s and reaching to the hippies and protestors of the 70s. And thus, the comedy of characters takes on the substance of social satire, more subtle and powerful even than many contemporary neo-realist films. ‘I vitelloni‘ – a film to be searched for, found and enjoyed.
Tim Burton’s ‘Beetlejuice Beetlejuice‘ (twice) is a sequel to ‘Beetlejuice‘ (once) made in 1988 by the same director. If a different director and an entirely different cast had produced the film, I would have treated it (and probably many others did the same) quite harshly. However, since we are talking about a director who has become famous, who reuses his characters and brings back to the screen the world he created in the film that launched his career and defined his aesthetics and to a large extent the themes, we cannot help but ask the question why Tim Burton wanted so much to make this movie. Corollary – was it worth the effort? How does the double-titled ‘sequel’ compare (comparison is inevitable) to the original? A little research reveals the fact that Burton had long wanted to resume the theme in a sequel, that he refused two other scripts and that he set the uncompromisable condition that Michael Keaton would resume his titular role. Meanwhile the Beetlejuice Universe has expanded with other films, TV series, cartoons and computer games. In the decades of computerized effects and of virtual and intelligent enhancements, a sequel has to bring something very different to be remembered in the future separately from the original. I doubt that would be the case with ‘Beetlejuice Beetlejuice‘.
Re-watching or, for the younger ones, watching for the first time the original movie is not mandatory but it is very useful to understand exactly what is happening in ‘Beetlejuice Beetlejuice‘. Some of the characters return, namely the mother and daughter from the Deetz family, a family that had a secondary (but important) role in ‘Beetlejuice‘. And of course Beetlejuice returns and he hasn’t given up on his plans to spend the rest of his death with Lydia Deetz, now a TV star and an expert on … ghosts and connections between the worlds of the living and the dead. 35 years later, the teenager in the original movie is now at her turn the mother of another teenager, Astrid, equally rebellious and innocent about contact with the world beyond the Styx. Beetlejuice turns out not to be exactly a bachelor either, but rather a divorcee, and Delores, his ex-wife and grave-robbing partner from the plague centuries, comes together (from pieces, literally) to reunite their family. The combination of teen movies, horror (the action also takes place before Halloween) and the constant interaction between the world of the living and the afterlife works. Up to a certain point.
The cinematic world of Tim Burton is always present on the screen: colorful and frightening, grotesque and macabre, full of coarse humor and no curtains, expressive music used in unexpected ways. The problem is that the audio-visual style can no longer surprise and is no longer enough. 1988’s ‘Beetlejuice‘ launched an approach and created a distinct commercial-artistic brand that became famous and hasn’t changed much since, although the technical tools are different. Among the acting creations of this ‘Beetlejuice Beetlejuice‘ (twice) I liked Winona Ryder‘s the most. She manages to create a believable evolution of her eccentric character created three and a half decades ago. The younger generation is represented by actress Jenna Ortega, who presents an alternative to the role of the rebellious, skeptical and inevitably in love teenager. Ryder was 17 years old in 1988 and the role in Tim Burton‘s film launched her career. Ortega, on the other hand, at 22 years old, already has more than 50 roles in her filmography, but she is still fresh, expressive, attractive and scared, as the role demands. Monica Bellucci has a minor role, but one that includes a spectacular, anthology scene. Willem Dafoe and Danny DeVito may also complain about under-casting, but on the other hand, they seem to be having fun, with make-ups beyond recognition, in Tim Burton‘s film. The main problem is the lack of an interesting story. The film has three main narrative threads – a story of coming of age and teenage love, and the two obsessive pursuits of Beetlejuice and Delores. None captures or engages. Gags and transitions between the worlds of the living and the dead are not enough. A lot can happen in the next 36 years, but unless something radically changes, I’d say that Tim Burton has no reason for another sequel. Or, as one can learn in the movie, saying ‘Beetlejuice’ three times is not advisable.
Margaret Atwood este probabil cea mai faimoasă scriitoare canadiană în viață și una dintre cele mai celebre autoare ale literaturii contemporane a lumii. Născută în 1939, a publicat 18 cărți de poezie, 18 romane, 11 cărți de non-ficțiune (printre care un studiu introductiv considerat clasic despre literatura canadiană), 9 colecții de ficțiune scurtă, 8 cărți pentru copii, 2 romane grafice și o serie de ediții de poezie și ficțiune în tiraje mici. Margaret Atwood a câștigat numeroase premii pentru scrisul ei, inclusiv două premii Booker, premiul Arthur C. Clarke, premiul Guvernatorului General al Canadei, premiul Franz Kafka, premiile Prințesa Asturiei și premiile naționale pentru critici de carte și PEN Center USA Lifetime Achievement Awards. Doar Premiul Nobel pentru Literatură o ignoră în mod repetat. Faima însă și-a câștigat-o pentru romanul ‘Povestea slujitoarei’ publicat în 1985. Odată cu el a dobândit și titlul neoficial de regină a distopiei.
‘Inima cedează ultima’ (titlul original este ‘The Heart Goes Last’) este tot o distopie. O distopie, dar și o poveste de dragoste. Romanul a apărut în 2015, a fost tradus în limba română (impecabil) de Irina Negrea și publicat în 2019 în seria de autor pe care o dedică scriitoarei canadiene Editura ART. Acțiunea cărții se petrece într-un viitor alternativ, sau poate că este vorba despre un prezent alternativ, sau poate este prezentul nostru așa cum va evolua peste câțiva ani. Crizele economice și financiare succesive au ruinat o mare parte din America de Nord și în special zona de nord-est a continentului. Iată criza descrisă de Ed, unul dintre liderii care explică cele întâmplate:
‘Ştabii finanţelor au ascuns adevăratele statistici pentru a evita panica, spune el, însă un procent şocant de patruzeci la sută din populația acestei regiuni este în şomaj, cu cincizeci la sută din totalul acestei populații având sub douăzeci şi cinci de ani. Cifrele de acest gen nu pot duce decât la o prăbuşire a sistemului, asta însemnând anarhie, haos, distrugerea nesăbuită a bunurilor, o aşa-zisă revoluţie, care ar presupune jafuri, domnia bandelor de răufăcători, despoti, violuri în masă, terorizarea celor slabi şi neajutorați. Iată sumbra perspectivă care se profilează sinistru în faţa fiecărui om din această zonă. Au observat deja cu toții simptomele acestei stări de lucruri, ceea ce – el e convins de asta – i-a făcut să dorească să se înscrie aici.’ (pag. 68)
Eroii cărții sunt Stan și Charmaine, o pereche tânără și fără copii, care până la izbucnirea crizelor păreau să aibă întreaga viață înaintea lor. El lucra în IT, ea era îngrijitoare la o casă de bătrâni. Precum milioane de alți locuitori ai zonei își pierduseră întâi locurile de muncă, apoi casa a căror rate nu mai puteau să le acopere. Tot ceea ce le rămăsese era mașina care le servea drept acoperiș și un trai nomadic, locuri de muncă temporare și prost plătite, pericolul permanent de a fi jefuiți sau uciși de bandele de tâlhari. Precum ei, milioane de alți americani, locuitorii unei țări în care sistemul economic se prăbușise. Atunci când li se oferă perspectiva de a participa într-un experiment, Proiectul Positron, o societate închisă din care a fost eliminată și violența și nesiguranța zilei de mâine, ezitările nu durează prea multă vreme și cei doi acceptă.
‘Acum, ar vrea să le ofere – să împărtășească cu ei – o imagine mai amănunțită din culise. A fost o adevărată luptă pentru a obține nenumăratele aprobări necesare pentru lansarea Proiectului Positron. Statul nu s-a lăsat convins prea ușor; nenumărați experți politici şi-au umflat muşchii (Ed rânjeşte în colțul gurii, încântat de expresia lui îndrăzneață), aşa cum demonstrează vociferările care s-au făcut auzite, atunci când planul a fost anunțat prima oară în presă. Purtătorii de cuvânt, sau mai degrabă persoanele care se ocupă de comunicare – Ed aruncă o privire spre femeie, care zâmbeşte – au înfruntat o sumedenie de urlete de indignare online din partea radicalilor și a nemulțumiților, care pretind că proiectul Consilience/ Positron reprezintă o încălcare a libertăților individuale, o tentativă de a institui un control social total, o insultă la adresa spiritului uman. Nimeni nu este un adept mai devotat al libertăților individuale decât este Ed, însă așa cum știu toți – aici Ed surâde complice – aşa-zisele libertăți individuale nu țin de foame, iar spiritul uman nu plăteşte facturi, iar ceva trebuie făcut pentru a uşura presiunea din interiorul etuvei sociale. Nu-i aşa?’ (pag.67)
Despre ce este vorba? Proiectul Positron este un sistem de orașe închise, în care cei care acceptă participarea își petrec jumătate din timp într-o societate idilică și cealaltă jumătate în închisori. O lună de libertate și trai comfortabil, o lună de închisoare în condiții nu prea aspre. În luna de libertate pot profesa ceea ce se pricep, locuiesc în case bine îngrijite și au o viață culturala controlata și normativa. La închisoare li se impune ceea ce să facă. În casele lor locuiesc în perioada de închisoare Alternanții. Cu ei este interzis orice contact, la fel cum este interzisă orice legătură cu lumea exterioară.
‘Ed desface larg bratele ca un predicator la TV: vocea lui devine mai răsunătoare. Atunci, arhitecții Positronului și-au dat seama, spune el – și asta a fost o idee strălucită – că, dacă închisorile ar fi reduse judicios și administrate raţional, puteau deveni nişte unități economice viabile, în care toţi ar avea de câștigat. Nenumărate joburi puteau fi generate de închisori: în construcții, în mentenanță, în serviciile de curățenie, în serviciile de pază. Locuri de muncă în spitale, confecționarea de uniforme, pantofărie, agricultură, dacă exista vreo fermă ca anexă: un corn al abundenței veşnic plin de joburi. Oraşele de mărime medie cu penitenciare mari ar putea să se întreţină singure, iar oamenii din asemenea orașe ar putea să beneficieze de confortul specific unei clasei de mijloc. Iar, dacă fiecare cetățean era fie gardian, fie puşcăriaș, rezultatul ar fi ocuparea integrală a forţei de muncă: jumătate ar fi deţinuţi, iar cealaltă jumătate s-ar ocupa de aceștia, într-un fel sau altul. Sau s-ar ocupa de cei care se ocupă de deţinuţi.
Şi, întrucât era nerealist să te aștepți la fapte infracționale confirmate din partea unui procent de cincizeci la sută din populație, corect ar fi atunci ca fiecare să facă cu rândul: o lună în puşcărie, o lună afară. Gândiți-vă la economiile care se vor face, în condițiile în care fiecare locuinţă ar fi folosită de două serii de locatari! Era conceptul proprietății în indiviziune alternativă împins până la concluzia lui logică.’ (pag. 70-71)
Modelul distopic imaginat de Margaret Atwood este o extrapolare dusă la extrem a unei situații sociale și a unor realități economice existente în societatea americană, dar și în alte țări din lume. Populația deținuților din penitenciarele americane este cea mai numeroasă printre țările democratice. Privatizarea serviciilor penitenciare a fost încercată în diferite state americane, inclusiv activitățile productive care să susțină economic sistemul. Modelul economic este însă practicat doar de regimurile totalitare, în care munca forțată a deținuților este folosită pentru generarea de profituri în folosul statului dictatorial. Este, în fapt, o formă modernă de sclavie. Ce preț merita să fie plătit pentru siguranța zilei de mâine? Jumătate de viață de sclavie pentru o altă jumătate de viață comfortabilă?
Un model economic neliberal poate fi susținut doar de un regim politic neliberal. Această axiomă socio-economică este excelent ilustrată de felul în care se desfășoară viața la Consilience, unde ajung eroii noștri. Precum majoritatea regimurilor autoritare pe care le cunoaștem, și proiectul Positron mimează forme de democrație, indoctrinându-și cetățenii în ședințe de genul informărilor politice pe care cititorii români le cunosc prea bine din perioada comunistă. Sunt cenzurate și divertismentele, muzica rock este interzisă, filmele sunt cele din perioada anilor ’50. Limbajul amintește ‘Scînteia’:
‘Aceste Întâlniri Municipale pun accentul pe aspectele pozitive. Incidentele violente sunt extrem de rare, li se spune astăzi – un grafic apare pe ecran -, iar producţia de ouă a crescut. Un nou procedeu va fi introdus în curând la ferma avicolă: găini fără cap, hrănite prin tuburi, ceea ce s-a constatat că poate să diminueze anxietatea şi să accelereze creşterea în greutate și, deci, producţia de carne; în plus, se elimină cruzimea faţă de animale, încadrându- se în principiul avantajelor multiple, pe care Positron a ajuns să le întruchipeze! Felicitări și mulțumiri echipei care se ocupă de varza de Bruxelles, unde s-a depășit cota două luni la rând! Să ne propunem să ridicăm ștacheta la producția de iepuri faţă de a doua jumătate a lunii noiembrie, mai ales că urmează să primim în curând câteva noi rețete nemaipomenite pentru carnea de iepure. Mai multă atenție la sortarea pentru programul de reciclare a deşeurilor, vă rugăm; metoda nu va da roade dacă nu ne unim forțele. Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe.’ (pag. 133-134)
Stan și Charmaine vor fi foarte mulțumiți pentru o vreme. Totul decurge OK până când curiozitatea îi va împinge să încerce să-i cunoască pe Alternanți, adică pe cei care ocupă aceeași casa în perioada în care ei sunt la închisoare. Încălcarea unora dintre reguli îi pune în pericol într-o societate supravegheată permanent, aflată la intersecția dintre ‘Truman Show’ și ‘1984’:
‘E după-amiază târziu. Soarele a coborât pe cer, strada e pustie. Sau pare pustie: neîndoielnic, există ochi implantati pretutindeni – în stâlpul felinarului, în hidrantul de incendiu. Faptul că tu nu îi poți vedea nu înseamnă că ei nu te pot vedea pe tine.
Stan tunde gardul viu, făcând efortul să pară nu numai ocupat, ci și vesel. Gardul nu are nevoie să fie tuns – este întâi ianuarie, e iarnă, deşi nu a nins încă -, însă lui i se pare o îndeletnicire liniştitoare, din aceleaşi motive pentru care gestul de a-ți roade unghiile este liniştitor: este ceva repetitiv, imită o acţiune semnificativă şi este ceva violent. Aparatul de tuns arbuşti scoate un vaiet ameninţător, ca un cuib de viespi. Sunetul îi dă iluzia puterii, atenuându-i sentimentul de panică. Panica unui şobolan într-o cușcă, cu mâncare şi băutură din belşug, chiar şi cu sex, dar fără vreo posibilitate de a mai ieşi de-acolo, având în schimb bănuiala că totul face dintr-un experiment, care nu poate fi decât dureros.
…
Are căşti în urechi, conectate la telefonul mobil. Geamătul zumzăitor al aparatului de tuns arbuşti e ca fundal sonor pentru vocea lui Doris Day, ale cărei mari şlagăre sunt melodiile lui de leagăn în timpul zilei. Inițial, se gândea cum ar fi fost să-i poată da brânci lui Doris de pe un acoperiș, însă nu are prea multe opțiuni în materie de muzică -,,ei” cenzurează toate cântecele care li se par prea excitante sau turbulente -, or el preferă să o asculte pe ea, decât potpuriul din Oklahoma sau pe Bing Crosby cântând,,White Christmas”.’ (pag.154-155)
Pedepsele pentru abateri de acest fel sunt extreme. Stan și Charlaine vor fi separați unul de cealaltă și vor fi supuși unor teste care le pun în pericol nu doar libertatea ci și viața. Vor cunoaște detalii secrete legate de structura economică și scopurile reale ale proiectului și vor fi contactați de cei care se opun și încearcă să reziste. Narațiunea avansează în paralel, căci Stan și Charlaine, despărțiți, se caută dar și devin actori într-o intrigă care pune sub semnul întrebării existența întregului sistem. Va rezista dragostea lor presiunilor și tentațiilor? Care le va fi alegerea între libertatea de a decide și siguranța economică?
Margaret Atwood reia și amplifică în ‘Inima cedează ultima’ multe dintre temele cărților sale precedente: libertatea individuală în raport cu interesul colectiv, locul femeii în familie și societate, sexul ca mijloc de control, diversitatea culturală ca motor al progresului social. Totul este ambalat într-o intrigă bine tensionată, cu personaje interesante și credibile. Chiar dacă în final, când totul este explicat și deznodământul este prezentat cititorilor, putem rămâne cu senzația că rezolvarea este puțin prea facilă, interesul pentru eroii cărții și soarta acestora este bine clădit și justificat. Romanul ei a fost pentru mine și o captivantă lectură de vară și un prilej de a reflecta la unele dintre problemele importante ale evoluției societății contemporane. Când distopia domină actualitatea, așa cum pare să se întâmple în ultima vreme, distopiile alternative furnizate de literatură devin un divertisment semnificativ.
Scriitorul israelian Yaniv Iczkovits este foarte ocupat în aceste zile. În primul rând, se află în curs de lansare cel de-al cincilea roman al său – ‘Începutul lucrurilor’. După o amânare de jumătate de an datorată evenimentelor care s-au abătut asupra Israelului începând cu octombrie 2023, începe difuzarea serialului ‘Nimeni nu părăsește Palo Alto’, bazat pe cel de-al patrulea roman al său, ocazie cu care Iczkovits își face debutul ca scenarist. Acestea se adaugă bogatei activități publice care include participare activă la demonstrațiile de protest împotriva politicilor guvernametale și în favoarea unui acord care să ducă la eliberarea ostatecilor israelieni răpiți și deținuți de teroriști în Gaza. Asta la câteva luni numai după ce scriitorul – activist proeminent în mișcările pacifiste dar și rezervist într-o unitate de elită – se reînrolase în armată pentru a participa la acțiunile militare israeliene care au urmat atacurilor teroriste de la 7 octombrie 2023.
În România, Yaniv Iczkovits are deja un public al său. Familia lui a emigrat din România și scriitorul a declarat în câteva ocazii cât de importanți îi sunt cititorii de aici, poate cei mai importanți pentru el după cei din țara sa. După ce al treilea roman al său, ‘Fiica măcelarului’ – best seller internațional, a devenit și unul dintre succesele popularei serii ‘Raftul Denisei’ a Editurii Humanitas-fiction, la sfârșitul anului trecut a apărut în aceeași colecție traducerea (semnată de Ioana Petridean) a celui de-al patrulea roman al său, ‘Nimeni nu părăsește Palo Alto’. Este vorba despre o carte foarte diferită de toate cele care au precedat-o, care demonstrează nu numai faptul că avem de-a face cu un scriitor de mare talent, dar și cu un autor care nu se repetă și nu încearcă să-și capitalizeze succesele trecute, ci dimpotrivă, explorează noi dimensiuni și modalități de exprimare și încearcă să se reinventeze la fiecare nou volum pe care-l adaugă propriei bibliografii.
‘Nimeni nu părăsește Palo Alto’ are patru părți, fiecare însumând în jur de o sută de pagini, fiecare diferită în felul în care este narată. Această versatilitate stilistică îi permite lui Yaniv Iczkovits expunerea unor puncte diferite de vedere și crează o senzație de mozaic sau de puzzle la a cărui desăvârșire este invitat și cititorul să participe. Se poate spune că avem în mână o culegere a patru nuvele cu legătură și personaje comune între ele, care alcătuiesc imaginea unei secțiuni în timp (20 de ani intre 1998 și 2018) și spațiu (în special orașele Tel Aviv și Haifa, două dintre cele trei metropole ale țării) ale realității israeliene recente. Prima parte este povestită la persoana întâia de detectiva Iris Abramov. Sub forma unei declarații de verificare a abilitații parentale în cadrul procedurii de divorț, polițista relatează un caz misterios cu aură fantastică – apariția unui cadavru suplimentar la laboratorul de disecții al Facultății de Medicină din Haifa. Partea a doua – cea mai interesantă literar în opinia mea – alternează două planuri narative. Din nou este vorba despre disecarea unui cadavru la o morgă, zece ani mai tărziu însă, și la o altă Facultate de Medicină, cea din Tel Aviv. Detaliile tehnico-medicale alternează cu reconstituirea vieții lui Tobias, cel al cărui corp se află pe masa de disecție, un poet arab care își risipise marele talent și dusese o viață de parazit boem înconjurat de femei pe care le salva de pe străzi. A treia secțiune a cărții detaliază ascensiunea socială a lui Noah Kenny, un personaj care ar putea simboliza succesul social în Israelul contemporan, din nou relatat la persoana întâia de eroul care, suspectat de crimă, se pregătește pentru a trece un test cu detectorul de minciuni. În fine, ultima parte încearcă (și reușește parțial) să unească firele narative și să explice unele dintre destinele personajelor întâlnite până atunci prin relatarea călătoriei fictive a lui Yotam, fiul lui Noah, în Himalaia care deghizează o călătorie mai apropiată geografic și mai ales o traiectorie interioară diferită, în încercarea de a-și elibera propriul destin. Personaje din carte se reîntâlnesc după decenii, reapar după generații. De fapt însă, și asta reflectă experiența israeliană, este vorba despre o țară mică, în care multă lume cunoaște multă lume și în care destinele se intersectează și se influențează unele pe altele în modalități de multe ori surprinzătoare.
Ce reprezintă Palo Alto, orașul ideal pe care ‘nimeni nu-l părăsește’ din titlu? Mai multe explicații sunt posibile și cititorul este invitat să o aleagă pe cea care i se potrivește sau să o adauge pe a sa personală. Una dintre ele este legată de orașul Palo Alto însuși, centru hi-tech în Silicon Valley, oraș în care este concentrată o viață academica, științifică și culturală intensă. Unul dintre personajele secundare (și totuși personaj-cheie) din carte trăise mulți ani acolo și devenise expert internațional în medicină legală. Și totuși, într-o bună zi, el decide subit să se întoarcă în Israel. Un episod similar i se întâmplă lui Tobias. De altfel multe dintre personajele din cartea lui Yaniv Iczkovitz par să împărtășească segmente asemănătoare de biografie. Situațiile par un comentariu oblic despre un fenomen social – părăsirea Israelului de către mulți oameni de știință sau de cultură valoroși, aflați în căutarea gloriei, a recunoașterii internaționale sau pur și simplu a unei vieți mai comode și mai liniștite decât cea din agitata Țară Sfânta. Și totuși, mulți dintre ei nu se pot desparți definitiv de trecut, de rădăcini, și se întorc.
‘Câțiva dintre studenții pe care i-am interogat au spus că, în urmă cu puțin timp, dr. Sczupak stătuse alături de ei la cantină şi dărâmase zidul care-l despărțea pe profesor de elevii săi. L-au întrebat cum de hotărâse să părăsească un loc precum Palo Alto. A vorbit despre soarele de acolo, despre mângâierea soarelui californian, un soare care nu-ți atinge capul asemenea soarelui din Israel. Un soare curat. Un soare care, chiar și seara, păstrează parfumul de rouă al dimineții. Un soare politicos, care nu vrea să te doboare sau să te lovească. Un soare aşa cum ar trebui să fie. Consolator.
…
Nici măcar n-a spus ceea ce-i stătea pe vârful limbii. Nu. N-a îndrăznit s-o spună. N-a zis că acolo inima lui se sufoca, iar sufletul lui era înstrăinat. N-a spus că, de fiecare dată când intra în strălucitoarele magazine din Palo Alto, se simțea că și cum ar fi aterizat pe o planetă diferită. N-a spus că studenții de la Stanford, cei mai buni și cei mai inteligenți din lumea întreagă, nu reușeau să trezească în el emoția pe care i-o trezeau studenții de la Technion.
…
– Nimeni nu părăsește Palo Alto. Dar eu am făcut-o!’ (pag. 60-62)
O altă explicație, poate nu foarte diferită de prima, este ceea ce se întâmplă câtorva (din nou mai multe) dintre personaje, urmărite de traumele copilăriei. În cazul lui Iris este vorba despre abandonarea timpurie a familiei de către mama sa. Un alt personaj secundar dar important își pierde sora înecată în mare și își va crea un alter-ego imaginar al acesteia care îl va însoți până în adolescență. Talia Alkalai – femeia care-i iubește și care este iubită și de Noah și de Tobias – duce amintirea unui alt episod petrecut la țărmul mării, în care reușise singură să scape de un destin similar, luptându-se cu un vârtej în ape și ieșind din el cu forte proprii. Aceste experiențe marchează destinele eroilor. Nimeni nu părăsește cu totul spațiul copilăriei, mai ales daca acesta este marcat de episoade traumatice. Relațiile cu părinții sau frații lipsă nu dispar niciodată din conștientul sau subconștientul lor.
Există însă și o traumă colectivă, împărtășită nu doar de eroii cărții ci de toți locuitorii evrei ai Israelului. Expunerea ei, prin relatarea detectivei Iris Abramov, reflectă orientarea ideologică a scriitorului, care dorește să pună narațiunea complexă pe care o oferă cititorilor în contextul și mai complex al istoriei recente a Israelului și al conflictului israelo-palestinian. Episodul se petrece într-unul dintre cartierele vechi ale Haifei, oraș mixt cu populație evreiască și arabă, părăsit în perioada Războiului de Independență din 1948-49 de mulți dintre locuitorii săi arabi:
‘Locuiam în casa familiei Jerrar, o familie de arabi care fie fugise, fie fusese alungată în ’48. Nu știam ce versiune a poveștii să credem, iar adevărul este că nici nu întrebaserăm cu adevărat vreodată. Și, chiar dacă am fi întrebat, povestea ar fi diferit, în funcție de persoana întrebată. Ferestrele casei noastre dădeau spre moscheea Istiqlal, aflată între Bet Shean şi treptele pieței Al-Afrani. Zidurile erau căptușite cu nisip și scoici, iar tavanele erau ranforsate cu bârne metalice. Fiecare pas pe care îl făceai pe podelele de pământ zguduia întreaga fundație a clădirii. Lumina pâlpâia în funcție de modul în care fuseseră legate firele instalației electrice, iar țevile se înfundau deseori.
Tata nu muta nimic de la locul lui. Hainele familiei Jerrar erau încă frumos aşezate pe rafturi. Eu dormeam pe salteaua şi în aşternuturile lor. Păturile cu care eram acoperită noaptea păstrau încă parfumul lor. Din cauza asta, mă temeam să invit prieteni la mine acasă. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns faptul că eram grasă şi fără mamă, puteau spune despre mine şi că eram araboaică. Tata păstrase pereţii exact cum îi lăsase familia Jerrar. Cei din salon erau roşii, de culoarea pământului, simbolizând deşertul. Cei din camera tatei erau de un verde strălucitor, simbolizând Grădina Edenului. În camera mea, fuseseră pictați în albastru, pentru a alunga spiritele rele. Familia Jerrar nu s-a întors niciodată, însă eu am avut mereu impresia că nici nu plecaseră vreodată. Prezența lor se simțea în continuare în casă, eram convinsă de asta.’ (pag.47-48)
Mozaicul social pe care îl construiește Yaniv Iczkovits în această carte este divers și semnificativ. Majoritatea personajelor aparțin unor straturi sociale care nu sunt cele mai reușite social sau profesional: polițiști aflați în continuu stress și recurgând uneori la violență, artiști nerealizați, gangsterii locali și vagabonzii străzilor. Singura excepție este Noah Kenny, cel care trăiește o spectaculoasă poveste de ascensiune socială, ridicându-se de la nivelul de copil crescut în internate la rangul de onorabil funcționar la banca, îmbrăcat în costum și dotat cu birou și cărți de vizită, și apoi la cel de ultra-bogătaș, proprietar de blocuri rezidențiale de lux și membru al cercurilor economice și politice care rezolvă orice problema cu un telefon și mai ales cu bani. Momentul tranziției sale este surprins într-un episod bine creionat:
‘M-am apropiat și am văzut mii de peșțișori înotând, în apă, peşțişori despre care ulterior am aflat că se numesc Garra rufa. Ei sunt renumiți pentru apetitul lor pentru pielea uscată. Iar un tip masiv, care părea a fi slav, se tot fâțâia pe platformă, dar în aşa fel încât picioarele să-i fie scufundate în apă. Mii de Garra rufa se întreceau pentru pielea uscată de dintre degetele lui, ciugulindu-i gleznele şi înghesuindu-se să-l atingă. Iar tipul stătea acolo ca Stalin, uitându-se la piscină cu o privire victorioasă. Alți doi oameni s-au aşezat pe platformele de deasupra celorlalte două căzi, iar, în numai câteva minute, s-a format o coadă de clienți care aşteptau să fie serviți de peșți. Tot ce-ți rămâne de făcut e să te distanțezi de o asemenea congregație de idioţi. Dar, dintr-un motiv sau altul, atracția mulţimii faţă de pești mă fascina. Primul meu gând a fost că oamenii care alcătuiau mulțimea aceea semănau mult cu Garra rufa: Migrau în bancuri, erau uşor de distras, înghesuiți într-un hotel, simţindu-se ca stăpânii mării, ciugulind brânzeturi cu gust de piele uscată şi comportându-se ca niște fețe regale. Şi eu, ca un Garra rufa, mă simțeam bine, confortabil şi sătul în timp ce lucram pe post de consilier bancar, în timp ce, în esenţă, nu eram decât un peşțişor care ciugulea pielea uscată de pe picioarele unor conducători precum Konfino, Ratzon şi Benayahu. Deodată, mi-am dat seama că singura mea șansă de a mă simți mulțumit era să stau pe marginea căzii și să-i urmăresc pe peşțişorii precum Konfino şi Benayahu luptându-se pentru pielea uscată de pe tălpile mele. Mi-a devenit limpede că nu puteam schimba lumea şi că eram nevoit să accept idioţenia locuitorilor ei că pe un dat. Eu eram acela care trebuia să decidă dacă voia să rămână în continuare un peșțișor mâncător de piele uscată.’ (pag.255-256)
Este vorba aici și despre cofruntarea dintre Israelul pragmatic și materialist, care a propulsat țara în ultimele decenii la rangul de putere capitalistă, tehnologică și economică și de Israelul idealist, sentimental și boem reprezentat de Talia, de tatăl ei, de Tobias. Victoria sociala a lui Noah Kenny este umbrită de eșecul sau emoțional. Nu este vorba despre un șablon de genul “banii nu aduc fericirea” ci despre o imposibilitate de a-și realiza trăirile în relațiile cu cei care contează pentru el în absența unui sistem de referință moral și de eșecul înțelegerii celor care se află în jur și care nu se supun normelor sociale. Eșecul său este oglindit de un episod care i se întâmplă fiului său, Yotam, cu o generație mai târziu.
‘Se gândește la motivele acestei înfrângeri. Oare pentru că Emil e mai mare cu câţiva ani decât el? Emil e mai frumos? În sufletul lui, știe că toate aceste motive sunt insignifiante. Emil e pur și simplu mai liber. Despre asta e vorba. Emil îşi croieşte drum prin lume fără cămașă, fără slujbă, fără vinovăţie. În timp ce el? El nu-și va scoate niciodată cămașa. Probabil că Emil merge la mare în fiecare zi. În timp ce el? Masteratul în administrarea afacerilor îl aşteaptă cu brațele deschise. Şi deodată se identifică cu tatăl său, care a fost înfrânt de Tobias. Pentru că toată viața lui s-a străduit să-i întoarcă spatele acelui străin care își târşâia picioarele prin casă, iar acum e forţat să îşi dea seama cât de mult îi seamănă. Care erau şansele tatălui său în fața bărbatului bronzat, fără cămașă, din Wadi Nisnas? Şi ce putea face el în competiția cu Emil? Exact ca tatăl lui, şi el ar fi fost părăsit de către mamă, de dragul poetului. Dacă nu s-ar fi îmbolnăvit, oare s-ar fi mutat aici? (,,Nu spune asta, iubirea mea, știi că nu e aşa.”). (pag. 376-377)
Observați și dialogurile mute, cu fraze nespuse, care crează un plan paralel al interacțiunilor dintre personaje. Destinele întrețesute dar care par să împărtășească episoade comune sau asemănătoare, care îi aproprie pe eroi, îi vor captiva pe cititorii cărții. Există în roman și episoade cu atmosferă detectivistă și două sau trei cadavre rezultate din morți suspecte, dar niciunul dintre aceste mistere polițiste nu este clar elucidat. Ultima parte a cărții expune un fals jurnal de călătorie. Yaniv Itzkovits pare a jongla cu genurile literare și a-și purta cititorii pe piste care nu duc nicăieri, tocmai pentru a sublinia în final un mesaj umanist și profund emoțional. Pentru a explicita mesajul folosește cuvântul ebraic biblic ‘hesed’ care are interpretări multiple printre care milostivenie, îngăduință și compasiune. În cuvintele unui alt mare prozator, român: “Daca dragoste nu e, nimic nu e”. În cuvintele eroilor acestei cărți:
‘Mângâie capul acoperit de păr des al bărbatului şi-l îmbrăţişează, simțind mirosul respirației şi al transpirației lui, după care îi şopteşte la ureche. (“Jeremy, ascultă-mă. Locul ăsta nu e pentru tine, nu vezi asta? Uită-te la tine. Nu există nici o hesed aici. Trebuie să pleci.”)
– Ce e aceea hesed, domnule?
– Hesed înseamnă îngăduință, iar îngăduința e ceva complicat.’ (pag.413)
Câteva cuvinte despre traducere. Am apreciat alte versiuni românești ale unor cărți traduse de Ioana Petridean. De data aceasta am avut destule momente de ridicare din sprâncene. Încep de la folosirea – conform paginii de titlu – a unei versiuni în limba engleză a cărții. Este vorba, poate, despre o traducere ‘oficială’ pusă la dispoziție de editori sau distribuitori traducătorilor care nu cunosc limba ebraică. De ce este însă nevoie de a traduce din alte versiuni decât cea originală în ebraica, în condițiile în care există zeci sau sute de mii de vorbitori ai ambelor limbi în lume și câțiva traducători foarte buni între cele două literaturi printre ei? Nu stiu dacă stângăciile de exprimare și inexactitățile în traducerea numelor unor instituții se datoresc traducerii primare sau celei secundare, dar în unele locuri nu am putut să nu observ câțiva ‘falși prieteni’ (‘false friends’) evidenți. Păcat.
Evoluția lui Yaniv Iczkovits continuă. El este astăzi printre vocile clare și cunoscute în lume. Editura Humanitas-fiction, cea care l-a publicat pe Amos Oz într-o colecție dedicată de autor, are șansa să-l fi descoperit pe Iczkovits în primăvara carierei sale literare. O colecție similară ca valoare pare a se construi în timp. ‘Nimeni nu părăsește Palo Alto’ este o carte complexă și interesantă, o imagine mozaic a experienței israeliene. Nu o ratați.
Iar eu, acum, mă pregătesc să vizionez serialul de televiziune bazat pe această carte.
Articolul a apărut inițial in Revista Familia din Oradea.
Se aproprie sfârșitul unei veri care a fost fierbinte ca temperaturi, dar și din multe alte puncte de vedere. Orice vară se sfârșește, iar venirea toamnei este inevitabilă. Cu ploi și mere roșii, cu must și cu frunze galbene și ruginii. Dar și cu reînceperea stagiunilor teatrale și muzicale, cu noile programe de televiziune și cu filmele ‘serioase’ cu ambiții la Oscar. Astăzi, în rubrica noastră CHANGE.WORLD, voi recomanda și voi povesti pe scurt despre două seriale de televiziune pe care le-am văzut în această vară, accesibile pe streaming și tocmai bune de vizionat acum. Ele aparțin unor variante diferite ale genului științifico-fantastic, dar au în comun necontenita neliniște de a cerceta lumea care ne înconjoară, de a-i descifra misterele, de a împinge frontierele cunoașterii. Ceea ce mi-a plăcut la ambele seriale este faptul că, pe lângă aspectele științifice, sunt aduse în prim-plan dilemele etice, sentimentele și crizele personale, visurile, succesele și dezamăgirile oamenilor care participă la aventurile cunoașterii.
Am scris în anii trecuți despre ‘For All Mankind’ – serialul care combină genurile science-fiction cu ficțiunea politică alternativă, imaginând o lume care are ca punct de plecare și de divergență față de firul nostru istoric câștigarea de către Uniunea Sovietică a cursei pentru Lună, la finele anilor ’60. La nivel global, acest eveniment previne destrămarea blocului sovietic și extinde Războiul Rece pe Lună, unde atât Uniunea Sovietică, cât și Statele Unite întemeiază baze permanente. Titlul este inspirat de inscripția de pe placa lăsată pe Lună de echipajul misiunii Apollo 11, care conține fraza „Am venit în pace pentru toată omenirea”. Serialul, creat de scenariștii Ronald D. Moore, Ben Nedivi și Matt Wolpert, este una dintre producțiile cele mai bine finanțate și mai populare ale studiourilor Apple, prin intermediul cărora firma creată de Steve Jobs își susține platforma de streaming prin conținut original. Fiecare sezon al serialului se petrece într-un alt deceniu al unui viitor alternativ, care combină destinele unor personaje reale cu traiectorii personale diferite de cele pe care le cunoaștem, cu cele ale unor eroi imaginari. Cursa pentru Lună este continuată spre Marte, planeta pe care și în jurul căreia sunt descoperite resurse naturale prețioase, dar și locul pe care vizionarii îl consideră ca un posibil cămin alternativ pentru omenirea din ce în ce mai amenințată și mai sufocată pe propria planetă.
Al patrulea sezon, pe care l-am văzut recent pe streaming, a fost difuzat în premieră în timpul iernii trecute. Acțiunea se petrece în anul 2003. Uniunea Sovietică fusese condusă pentru mai bine de un deceniu de Mihail Gorbaciov, care implementase o politică de ‘Glasnost’ și ‘Perestroika’, ceea ce dusese la acorduri de colaborare cu Statele Unite, unde președinte fusese fosta astronaută Ellen Wilson. Alegerile din 2000 sunt câștigate de Al Gore, în timp ce în Uniunea Sovietică o lovitură de stat îi readuce la cârmă pe cei care doresc întoarcerea la linia ‘dură’ sovietică, aliați cu KGB-ul. Relațiile dintre cele două supraputeri sunt afectate în multiple domenii, între care colaborarea americano-sovietică din stațiunea permanentă ‘Happy Valley’ de pe Marte. Activitatea de aici se desfășoară cu participarea reprezentanților organizațiilor de cercetare spațială a mai multor țări, dar și a sectorului privat reprezentat de concernul Hellios. Spectatorii fideli ai serialului îi vor regăsi pe câțiva dintre eroii sezoanelor precedente, între care astronautul american Edward Baldwin, un veteran al misiunilor spațiale încă din perioada programelor Apollo, colega sa Danielle Poole, care este numită comandantă a stațiunii permanente într-o perioadă critică, sau savanta astrofiziciană Margo Madison, discipolă a lui Werner von Braun, care se refugiase în Uniunea Sovietică în urma unor evenimente dramatice petrecute în sezonul precedent. Politica Războiului Rece de acum câteva decenii și elementele de actualitate se combină cu anticipația. Pe lângă concurența dintre națiuni, care face ca războaiele reci sau calde de pe Pământ să fie continuate în cosmos, mai sunt abordate probleme sociale precum relațiile de muncă în condițiile industrializării folosirii resurselor din spațiu sau rolul sectorului privat în explorarea spațială. Acest sezon 4 din ‘For All Mankind’ mi s-a părut foarte bine scris, ridicând probleme interesante și complexe, care prin intermediul ficțiunii alternative abordează aspecte critice cu care se confruntă și programele spațiale contemporane. Sunt de remarcat și detaliile tehnologice. Anul 2003 de pe ecrane pare similar în dezvoltarea tehnologică cu 2023 al nostru. Ideea implicată este că, în lumea reală, pauza în programele de explorare spațială declanșată de întreruperea zborurilor Apollo după misiunea Apollo 17, au produs și o încetinire a evoluției tehnologiilor terestre. Plauzibil, în opinia mea. Sezonul 5 se află în fază finală de editare și va fi transmis începând cu această toamnă. Deocamdată știm că acțiunea se petrece în anul 2012 al istoriei alternative care stă la baza serialului.
Serialul francez ‘La corde’, difuzat de canalul cultural european ARTE, are un format cu totul diferit. Este vorba, până acum cel puțin, despre un miniserial cu doar trei episoade, produs în 2021, în plină perioadă de pandemie. Creatorii săi se numesc Eric Forestier și Dominic Rocher. Au participat la producție studiouri de televiziune din Franța, Belgia și din țări din Scandinavia. ‘La Corde’ se bazează pe romanul ‘Das Seil’ al scriitorului german Stefan aus dem Siepen, care a fost publicat pentru prima dată în iunie 2012. Este povestea unui grup de astronomi condus de profesorul Bernardt Mueller, care lucrează într-o bază de cercetare din nordul îndepărtat al Norvegiei. Instrumentele lor sunt puțin demodate, dar condițiile climatice și o pregătire științifică temeinică fac să existe premisele unei descoperiri științifice care să apropie omenirea de secretele originii Universului. Cu puține zile înainte de experimentele decisive, câțiva dintre locuitorii stației descoperă întâmplător în pădurea din jur capătul unei frânghii. Curioși față de ce se află la capătul celălalt al frânghiei, merg câțiva kilometri, dar traseul acesteia pare să continue. Un grup de șase dintre locuitorii stației decid să plece a doua zi să exploreze unde duce misterioasa frânghie. Între ei, pe lângă Bernardt, se află Sophie, o astronomă mai în vârstă, care tocmai aflase că are o boală terminală și nu mai are mult de trăit, o tânără cercetătoare proaspăt sosită de la Paris și un cuplu care se confruntă cu probleme personale. Restul oamenilor de știință, inclusiv Agnes, soția lui Bernardt, și Ulrik, adjunctul acestuia, rămân în stație pentru a pregăti importantul experiment.
‘La corde’ propune o discuție despre antagonismul dintre cercetarea obiectivă cu metode științifice și cunoașterea empirică cu tente metafizice. Despărțirea grupului care pleacă în căutarea capătului frânghiei de echipa care rămâne să ducă la bun sfârșit misiunea științifică planificată vreme de ani este un simbol pentru diferențele dintre două metode care s-au luptat între ele, dar au progresat în paralel de-a lungul multor secole ale istoriei cunoașterii. În timp ce astronomii din observator lucrează intens pentru a pătrunde secretele repetoarelor (formațiuni cosmice care transmit și retransmit amprentele energetice ale unor fenomene petrecute aproape de momentul nașterii Universului), cei din grupul plecat să descopere capătul misterioasei frânghii se vor confrunta cu propriile lor limite și cu crizele personale sau de relații dintre ei. Aparent, îi desparte o prăpastie: pe de-o parte, un proiect planificat riguros vreme de mulți ani și executat conform metodologiilor științei; pe de altă parte, o căutare intuitivă care devine o obsesie având ca scop găsirea răspunsului la o singură întrebare: ce este la capătul frânghiei? Dacă privim însă dintr-o altă perspectivă, este vorba despre același tip de căutare. Lumea care ne înconjoară este plină de mistere. Oamenii își construiesc un scop existențial din rezolvarea acestora: fie că este vorba despre originea lumii sau despre capătul unei frânghii aparent infinite, problemele trebuie elucidate, deoarece ele există.
Diferite ca scop, stil și structură, cele două seriale oferă amatorilor genului science fiction vizionări captivante, care le vor trezi interesul nu numai ca acțiune sau prin prisma tehnologiilor care influențează viețile noastre și ale eroilor. Spectatorii atenți și iubitori de filme de calitate vor găsi și în ‘For All Mankind’, și în ‘La corde’ personaje veridice, care se confruntă cu dilemele morale și trebuie să ia decizii în momente critice. Progresul științific și tehnologic este realizat de oameni. Unii dintre ei sunt eroi, dar aceștia nu sunt mulți. Majoritatea sunt oameni ca noi, cu dileme și probleme, cu ambiții și cu eșecuri, cu iubiri și cu dezamăgiri. Dacă pe lângă aceste trăiri vor descoperi și vor explora și o nouă stea, cu atât mai bine.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
A morning with beautiful weather in New York. The metropolis begins another day of diverse, dynamic, noisy life. Suddenly, an extraordinary event happens, an event that will change everyone’s lives. No, it’s not about a movie about 9/11. ‘A Quite Place: Day One‘ is a movie about the invasion of extraterrestrial aliens that will destroy, for the thousandth time in the history of cinema, Manhattan. We won’t learn much about the invaders, except that they are ugly murderous monsters that are guided by sounds. In fact, chances are that fans of alien horror movies already know them, as the 2024 film is a prequel to the first two films in the ‘A Quite Place’ series co-written and directed by John Krasinski. This time Krasinki is only co-author of the script, with Michael Sarnoski directing.
The horror – aliens combination is already known, but the screenwriters had the inspiration to add two very different and very unlikely characters for films of this genre. Samira (Sam) is a poet, suffering from a probably terminal illness. She is in Manhattan with her caregiver from the clinic where she is being treated, for what could be her last visit to the city where she grew up and with which she has the best childhood memories. In a way, though, the constant pain and awareness that death is coming anyway make her a special kind of fighter for survival. She is the one who provides moral support to those around her, including Eric, a young Englishman visiting New York just as catastrophe strikes. The two will form an alliance for a few hours in order to survive. Manhattan is the loudest place in the world, and that’s why the odds are better for the marginalized, the outsiders.
The creators of this third film in the cycle ‘A Quiet Place’ manage to continue on the same line of quality what they had achieved in the first two films. They don’t insist too much with the description of the monsters, which we only see for fractions of a second, and they do not get complicated with technologies. The the story is kept at minimal necessity and nothing excessive is added. There are some fairly well done horror and action thriller scenes, but they aren’t the principal. The only thing I felt was missing from the script was more consistency in the portrayal of the character of Eric, played by Joseph Quinn. Sam dominates the story, and not just because of Lupita Nyong’o‘s excellent acting. Manhattan is, perhaps, destroyed again, but we will remember – even after the movie ends – Sam, the poet who knows how to suppress her own cries of pain and help those around her.
Kenneth Branagh continues his series of adaptations of Agatha Christie’s novels and seems to feel quite comfortable in the skin of Hercule Poirot and in the position of director of the films that bring him to the big screen. The third film in this series is ‘A Haunting in Venice‘, a rather loose adaptation of one of the late novels of the British detective master, ‘Hallowe’en Party’. The book, also mentioned in the movie ‘Belfast’, was one of Branagh‘s mother’s favorite books. Unlike the two previous films in this Poirot series, it is a film that forgoes lavish locations, and the cast – without compromising on quality – is much less rich in first-rate stars. A different film, much more personal and special.
The story is moved from England to post-World War II Venice. The reverberations of war are still felt. Poirot, whose past had begun to be revealed in the previous film, is now retired, living his quiet life and small habits in a Venetian palace and on its roof. He no longer deals with cases, but the cases follow him. When the writer Joyce Reynolds (a kind of alter-ego of Agatha Christie) invites him to participate in a spiritualist session in a haunted building, the detective cannot refuse the invitation to expose the imposture or perhaps to confirm the identity of a famous medium. A storm begins that isolates the semi-ruined palace from the rest of the world, creating the closed setting of Christie’s novels, and the corpses soon show up.
Ghost story buffs and Agatha Christie fans will excuse me, but I wasn’t caught up in the atmosphere at all. Perhaps it was Poirot’s hesitations that prompted me to take his place as a science-backed skeptic. Both the ghost story and the detective story have solutions, it’s up to the viewer to what extent to believe them. The quality of the film lies in the psychology of the characters, and mainly of Poirot. The screenwriter is Michael Green and he, along with director Kenneth Branagh, give actor Kenneth Branagh enough material to expand the human dimensions of the character. The rest of the cast is very well chosen. The most famous names are those of Michelle Yeoh and Tina Fey – acting excellently and with visible pleasure. For the first time in the current series, Branagh is using digital film, which probably makes it easier to create effects, and many of them are spectacular. Even though the detective-ghost plot failed to impress me, I found enough other reasons to enjoy watching ‘A Haunting in Venice‘ and recommend it to others. In the end, Poirot decides to return and take on new cases. This means that there will be new films in this series. I will definitely look for them.
The 1987 ‘Raising Arizona‘ is the second feature film written and directed by the Coen brothers. The first film, ‘Blood Simple’ had impressed but also disturbed many of the viewers with the combination of strange or banal characters doing extreme things, with the comic or dramatic situations often resolved with realistic and refined violence. The two filmmakers had been criticized that their characters were almost all negative – criminals or immoral. ‘Raising Arizona‘ tries a diametrically opposite approach. Almost all the characters are positive, the only exception being a murderous thug who rides a motorcycle and who could very well just be the materialization of a nightmare of the main hero of the film. That’s not to say that the plot of the film isn’t full of strange happenings, chases, beatings and crimes of all kinds. But the approach is comical and empathetic, and this is one of the Coen brothers films that comes closest to the feel-good genre . It is also a film that already has the clear imprint of the style of films that the two brothers would make for the next almost 40 years.
Hi is a recidivist supermarket robber. Ed is the cop who takes Hi’s mugshot arrest photos and fingerprints so many times that she ends falling in love with him and convincing him to become an honest man after they marry. Life as honest newlyweds isn’t easy, though, especially when the couple discover they can’t have children or adopt because of Hi’s criminal record. Since most of the the Coen brothers’ characters have an atrophied moral sense, kidnapping one of the quintuplets of a wealthy couple seems like a reasonable solution. Kidnapping the baby proves to be the easiest part.
‘Raising Arizona‘ is a well written and excellently executed action comedy. As we can expect, the baby wins the hearts of the viewers and of the villains who kidnap him. Nicolas Cage seems to be playing a role that is a prelude to his later Nicolas-Cage-with-a-shaggy-hairstyle roles. Here he is young, full of humor and in love with the character played by Holly Hunter. How could he not be in love? Two more of my favorite actors appear in the well-chosen cast: John Goodman and Frances McDormand, the latter in a small role but showing that she was present in the casts of the Coen brothers from their first films, building the career that has brought her 4 Academy awards and counting. Cultural and cinematic references, from character names to entire scenes abound and beg to be discovered and savored. ‘Raising Arizona‘ was in 1987 and is still in 2024 quality summer and all-season entertainment.
Director Bille August‘s ‘Smilla’s Sense of Snow‘ (1997) should have had every reason to be a standout film. The script brings a successful novel by Peter Høeg to the big screen. The story belongs to a cinematographic genre – techno-thriller – which is successful with the public. The cast is excellent and includes a female star – Julia Ormond – then in the prime of her career, who is given a complex role that combines action with psychological analysis of a very interesting character. And yet, the film fails to live up to its potential and ambitions. What starts out interesting and complex ends up like another action movie. As if something was lost along the way.
The film’s heroine, Smilla Jaspersen, is half Inuit, originally from Greenland. Her mother died when she was 6 and she was raised by her father. A brilliant mathematician and ice researcher, she still can’t find her place either in her career or in her personal life. At 30+ years old, she is single and out of work, when a strange accident happens in the apartment block in Copenhagen where she lives. A little fatherless boy from an Inuit family, whom Smilla had befriended, falls to his death from the roof of the house. The incident is classified as an accident, but many details do not seem right to Smilla. What was a child suffering from dizziness and fear of heights looking for on the roof? If this was just an accident, why was he being autopsied and sampled for biopsy? The questions she asks seem to be uncomfortable for the police but also for the company that had hired the boy’s father, a big concern that dealt with mineral exploration in Greenland. A neighbor who seems like a decent man, but whose intentions are not clear to the woman, is also interested in the same case. How does he appear in key moments and places of the investigation? Maybe he just looks for an opportunity to start a relationship with her?
The story gets complicated, but it remains interesting as long as the investigation reveals details that are also related to the Inuit identity and the woman’s relations with her neighbor, with her father, with the investigators who try to remove her from the case. From a moment on, however, the events become less and less believable. Smilla and her new friend find themselves embroiled in a James Bond-esque plot and fighting a global corporation willing to commit any crime to achieve its goals. Their transformation into action movie heroes is a little believable. The script that adapts the plot of the book is probably also to blame. For the director Bille August the great success may have come too soon, and after the Palme d’Or and the Academy Award for the best foreign film (received in 1988), expectations were always high. About two-thirds of the way through the film I think he manages to maintain interest and create a Nordic thriller atmosphere, enhanced by the icy landscape that covers Copenhagen and envelops everything in Greenland. The director is also helped by the actors, especially Julia Ormond and Gabriel Byrne, who play the main roles. The whole cast manages to reproduce the Scandinavian atmosphere well (at least it seemed to me) even though it is an international cast. If Ann Biderman, the screenwriter who adapted Peter Høeg’s novel, had resisted the temptation to include adventure movie pyrotechnics, I think ‘Smilla’s Sense of Snow‘ would have been better. But even so, it’s a film worth watching.
Am descoperit o editură. Se numește Black Button Books și se prezintă pe pagina ei de Web ca fiind ‘prima editură fondată și condusă de femei din România’, ceea ce pentru mine poate fi doar încă o garanție de calitate și un motiv de interes. Despre aportul editoarelor și conducătoarelor de edituri în peisajul cărții din România (aport imens!) merită să discutăm însă separat. Ceea ce pot spune privind repertoriul editorial de la BBB este că oferă o selecție foarte interesantă de traduceri ale cărților unor autori contemporani din toată lumea, inclusiv autori de best-sellers și laureați sau candidați la premii literare de prestigiu, care sunt complet sau aproape complet necunoscuți cititorilor de limbă română. Printre ei se află Aleksandar Hemon, unul dintre autorii americani cei mai intriganți și de succes ai ultimului deceniu, care are deja traduse și publicate aici 4 cărți și este prezent încă în 3 antologii. Dintre acestea, ‘Proiectul Lazarus’ este cea mai cunoscută. Romanul, apărut în 2008 și finalist al premiului ‘National Book Award’, a fost publicat în România pentru prima dată în 2019, în traducerea lui Dan Sociu. (Traducerea mi s-a părut excelentă, editarea cărții ar putea beneficia de o revizuire pentru a elimina erorile tipografice și de paragrafiere mult prea dese.)
Născut la Sarajevo în 1964, Aleksandar Hemon și-a făcut debutul în ceea ce încă era Iugoslavia. Ajuns în Statele Unite în 1992, în perioada în care orașul său natal se afla în centrul conflictelor balcanice, a publicat prima sa povestire în limba engleză în 1995 și prima carte în anul 2000. Vladimir Brik, eroul romanului ‘Proiectul Lazarus’ împărtășește câteva dintre datele biografice ale scriitorului. Profesor de limba engleză, ajunge ca turist în America în același an 1992 și decide să nu se întoarcă în țara sa sfâșiată de război. Studiază, scrie, lucrează ca profesor și o întâlnește pe Mary la o petrecere pentru singuraticii din campusul universității. După un an se căsătorește cu fata provenită dintr-o familie catolică și tipic americană, care devine neurochirurg de succes. Căsnicia este dezechilibrată economic (soția câștigă banii, în timp ce soțul este concediat și cărțile întârzie să-i apară) dar și cultural și ca mentalități:
‘Vorbeam rar cu Mary (cu oricine, de fapt) despre asemenea lucruri, despre metafizică, singurătate existențială, despre căile ființei. Ea salva vieți; repara viața, cum îşi repară oamenii maşinile, era un mecanic al vieţii. Mă înhămam la monologuri interminabile despre finitudinea ineluctabilă a existenţei şi îi vedeam distanţa în privire; n-avea nimic filozofic în ea, așa că după un timp am renunțat la discursurile plictisitoare. Dar îi plăcea să-i citesc. De atâtea ori, înainte de culcare, îi citeam din cartea sprijinită pe piept sau, uneori, din editorialele mele de imigrant. Obosită de atâtea ore în care desfăcuse cranii şi răscolise în materia cenuşie, adormea imediat, dar când mă din citit, se trezea şi mă implora să continuu. Iubeam opream liniştea de pe chipul ei, mişcarea paletelor ventilatorului, zumzetul traficului în depărtare, logica senină a tuturor lucrurilor, făcându-mi, pentru o clipă, universul întreg şi rotund. Şi totuşi, când stingeam lumina şi îi ascultam respirația, o procesiune sabatică de gânduri chinuitoare şi îndoieli îmi trecea prin suflet. Nu mă puteam sprijini pe amintiri; nu mă puteam baza pe visele mele ca să scap de suferinţă. Și ea era în altă parte, undeva unde nu ajungeam, la mii de leghe distanță de mine, distanţă despre care nici nu-i puteam vorbi.’ (pag.215)
Ambiția eroului cărții este să scrie Marele Roman al Imigrației Americane, o carte care să prezinte trăirile noilor veniți, confruntările lor cu mentalitățile Lumii Noi, sentimentele față Lumea Veche pe care au părăsit-o și să prezinte America văzută din perspectiva imigranților. Este una dintre temele majore ale literaturii americane din totdeauna, care a fost însă de multe ori abordată din perspectiva celor care au reușit și mai puțin din cea a celor care au eșuat sau care încă își caută calea. Iată-l, de exemplu, pe erou relatând cu umor întâlnirea unui grup de imigranți din Bosnia, adunați pentru a celebra Ziua Națională. Pentru cititorii români care trăiesc în emigrație, atmosfera și chiar și unele detalii vor părea foarte familiare:
‘Americanii, stabilim noi, ies afară după ce se spală pe cap, cu părul încă ud – chiar şi iarna! Suntem cu toții de acord că nicio mamă bosniacă întreagă la minte nu i-ar permite copilului ei să facă așa ceva, toată lumea ştie că dacă ieşi afară cu părul ud, poți să răceşti la cap şi să mori. Aici, de regulă, intervin eu şi spun că soția mea, americancă, deşi e neurochirurg – un doctor de creiere, atenție – face același lucru. Toți cei de pentru sănătatea la masă clatină din cap, îngrijorați nu numai ei, dar şi pentru dubioasa mea căsnicie interculturală. Cineva menționează obligatoriu şi enigmatica absență a curentului în Statele Unite: americanii își țin toate ferestrele deschise şi nu le pasă că sunt astfel expuşi la curent, deși se ştie foarte clar In că expunerea la curent poate provoca o răceală la cap. tara mea, oamenii se feresc de curent.
Inevitabil, la desert se vorbeşte despre război, mai întâi despre ciocniri armate şi masacre de neînțeles pentru cineva (ca mine) care n-a trăit acele orori. Până la urmă, se discută despre scheme comice prin care să eviți moartea. Toată lumea râde în hohote, iar invitații noştri care nu vorbesc bosniaca habar nu au că amuzamentul pornește de la povești despre mâncărurile pe bază de urzici (plăcintă cu urzici, budincă de urzici, friptură de urzici) sau despre un oarecare Salko, care a scăpat de o haită de cetnici ucigaşi prefăcându-se mort, iar acum uite-l colo, e viu şi dansează-şi cineva îl arată cu degetul: supraviețuitorul slăbănog, dar puternic, a cărui cămașă e îmbibată cu sudoarea binecuvântatei învieri. În partea oficială a serii, se celebrează diversitatea culturală, toleranța etnică şi Allah, şi mai tot timpul primim o serie de discursuri făloase, după care urmează un program artistic și cultural specific poporului Bosniei- Herţegovinei, curat și tradițional, fără vreun risc de inflamare a creierului. Un cor de copii, cu greutăți și înălțimi diferite (care îmi amintesc întotdeauna de clădirile din Chicago), se luptă cu un cântec tradițional bosniac, urechea lor muzicală și accentul fiindu-le pe veci alterate de adolescența trăită printre americani.’ (pag. 20-21)
Procesul de documentare pentru marele roman îi prilejuiește lui Vladimir Brik ocazia de a cunoaște un caz petrecut cu un secol înainte la Chicago. Imigrantul evreu Lazarus Averbuch fusese împușcat în casa șefului poliției orașului. Venise să transmită un mesaj despre o viitoare întâlnire a anarhiștilor, însă fizionomia și îmbrăcămintea sa treziseră suspiciunile șefului poliției, familiei sale și șoferului acestuia, care l-au ciuruit cu gloanțe pe tânărul sărăntoc. Polițistul fusese rănit în schimbul de focuri. Cauzele morții lui Lazarus nu numai că sunt prezentate deformat de poliție și de presă, dar incidentul reprezintă o bună ocazie pentru declanșarea unei campanii calomniatoare care are drept țintă grupurile socialiste și anarhiste, dar și populația săracă de imigranți din Europa, majoritatea evrei. Teama de străini alimentează isteria și furnizează ocazia de a găsi țapi ispășitori pentru problemele economice și contradicțiile sociale.
‘Voiam ca viitoarea mea carte să fie despre emigrantul care a scăpat de pogromul din Chişinău şi a ajuns în Chicago, ca să fie împuşcat de şeful poliției. Voiam să mă cufund în lumea de la 1908, să-mi imaginez cum trăiau imigranții în acele vremuri. Îmi plăcea la nebunie să mă documentez, să scotocese prin ziare vechi, prin cărți și fotografii, să caut, la întâmplare, date interesante. Recunosc că mă identificam uşor cu acele personaje: joburi prăpădite, gazde şi mai prăpădite, lupta cu o limbă nouă, logistica supravieţuirii, noblețea reconstrucţiei identităţii. Mi se părea că înțeleg din ce era făcută acea lume, ce era important pentru ea. Dar când am început să scriu despre asta, tot ce am reuşit să produc a fost o paradă de gesturi simbolice, adunate din articolele de ziar decupate: lacrimi la vederea Statuii Libertății, aruncarea hainelor din Vechea Lume, infestate de paraziti, pe rugul sacrificial al noii identități, accese de tuse cu cheaguri grele de sânge. Am păstrat acele pagini, dar mi se făcea rău numai la gândul de a le reciti.
… După ce Shippy l-a împuşcat pe Averbuch, Chicago a intrat în vrie, fiindcă oamenii încă îşi mai aminteau de Masacrul din Haymarket şi de procesul şi execu- tia presupuşilor anarhiști, care chipurile erau responsabili pe tru vărsarea de sânge. Și mai fusese şi asasinarea preşedintelui McKinley, de către un ungur care se declarase anarhist. America era obsedată de anarhism. Politicienii dădeau declarații sforăitoare împotriva Emmei Goldman, liderul anarhist, o numeau Regina Roșie, cea mai periculoasă femeie din America, o în- vinuiau de asasinarea capetelor regale europene; predicatorii patrioți băteau câmpii pe tema pericolului păcătos al acceptării necondiționate a imigranților și despre subminarea libertății americane și a creştinismului. Editorialele deplângeau legile slabe care permiteau pestei anarhiştilor străini să paraziteze corpul politic american. Războiul împotriva anarhismului semăna cu războiul actual împotriva terorismului – e amuzant cum supraviețuiesc vechile obiceiuri. Legile imigrației au fost schimbate; cei suspectați de anarhism erau persecutați și deportați; s-au înmulțit studiile ştiinţifice despre degenerescență și criminalitate în rândul anumitor grupuri etnice.’ (pag.50-51)
Formula planurilor narative paralele este foarte frecvent utilizată în literatura americană (și nu numai în cea americană) a ultimelor decenii. Un eveniment din trecut trezește interestul unor cercetători din prezent. Două fire narative evoluează în paralel. Cititorul descoperă detaliile trecutului, de multe ori aduse la lumină de ‘ancheta’ istorică, iar descoperirile influențează concepțiile și uneori chiar și soarta celor care le cercetează din perspectiva prezentului. Formula aceasta este folosită și în ‘Proiectul Lazarus’ dar este și extinsă și i se adaugă câteva nuanțe noi. Destinele lui Lazarus Averbuch (al cărui nume simbolic amintește alte evenimente, petrecute mult mai adânc în trecut) și cele ale povestitorului și al prietenului sau bosniac, fotograful Rora, au multe elemente comune. Cu toții au trăit experiența emigrării din Europa sfâșiată de conflicte violente și au căutat în America mai mult decât un refugiu sau oportunități economice. Limanul promis al libertății și demnității umane nu a fost însă găsit imediat și, dacă el există, poate fi atins doar prin noi lupte, învingând alte bariere și prejudecați. Rora însuși, deși bosniac și el, are altă origine etnică și religioasă, dar mai ales altă experiență de viață. Este musulman, este aventurier și își împărtășește aventurile reale sau imaginare în mod picaresc, presărând relatările cu glume care îi au ca eroi pe Mujo și Suljo, un fel de Iţic şi Ştrul bosnieci musulmani.
Reîntoarcerea lui Vladimir și a lui Rora în Europa îi va purta, ca într-un fel de ‘road movie’ prin Ucraina, Moldova, România, și se va sfârși la Sarajevo. Din nou, este vorba despre întâlnirile – și în acest caz și reîntâlnirile – dintre culturi. Cei doi eroi au în urmă doar vreo 15 ani de experiență americană, destul timp însă pentru a fi ‘americani’ în ochii tuturor europenilor. Descrierile lui Hemon sunt extrem de interesante și de expresive. Iată prima ieșire în Liov (Lviv) imediat după aterizarea în Europa:
‘Când am ieşit din oficiul poștal de unde o sunasem pe Mary, tristețea se întinsese, vâscoasă, peste întregul Liov: doi băieți spălau o Lada albă în mijlocul străzii; un bărbat cu o pălărie veche a Armatei Roșii pe cap stătea pe trotuar pe o pătură, înconjurat de operele complete ale lui Charles Dickens; un preot ortodox care semăna cu Darth Vader aluneca pe stradă, roba neagră acoperindu-i picioarele. Clădirile cu ferestre înalte, austro-ungare şi ornamente simple erau mânjite cu un strat gros de disperare.’ (pag.83)
Deși cei doi eroi nu sunt evrei, căutările lor îi vor purta pe urmele istoriei evreiești în Europa, care în secolul care trecuse de la evenimentele din Chicago din 1908, fusese scena ororilor Holocaustului. Dialogul acesta are loc la Cernăuți, unde cei doi americani se întâlnesc cu funcționarii comunității evreiești. Pe vizitatori îi interesează istoria și evenimente pe care puținii supraviețuitori evrei ar dori să le cam uite, în timp ce funcționarii au ca prioritate îngrijirea bătrânilor, câți au mai rămas:
‘Voi, străinii, veniți să vă căutați strămoşii şi rădăcinile, a spus Șaim. Vă interesează numai morții. Dumnezeu are grijă de morți. Noi trebuie să avem grijă de cei vii. I-am promis o donație pentru cei vii, dar nu puteam să-mi abandonez morții: l-am întrebat dacă sunt bătrâni evrei care îşi amintesc poveşti despre refugiaţii din Chişinău, poveşti pe care le-au transmis părinții și bunicii lor; poate că unii erau chiar descendenții refugiaţilor.
N-a rămas nimeni aici, a spus Şaim. Şi dacă ar fi rămas, s-ar fi grăbit să uite ce s-a întâmplat în Chișinău.
Poate îşi aminteşte cineva.
Sunt bătrâni și bolnavi, muribunzi. Viețile li se umplu cu moarte, nu-şi amintesc nimic. De ce ar vrea să mai aducă nişte moarte la suprafață, moarte de dinainte de a se naşte ei?
…
Au fost multe pogromuri în Rusia înainte de Șoah şi apoi a fost și Șoahul. Orașul ăsta a fost mereu plin de refugiaţi din Chişinău sau din alte locuri, goniți de ruşi, de români şi de nemţi. Cei care au supraviețuit s-au dus în altă parte, numai câțiva au rămas. Dar până acum n-au mai rămas mulți și aceia sunt pe moarte.’ (pag. 166-167)
Pentru cititorii români, va fi foarte interesantă acea parte a traseului eroilor care îi poartă întâi în Moldova și apoi la București. Se poate spune că episoadele cele mai semnificative și mai dramatice ale călătoriei lor se petrec în spațiul geografic românesc. Iată, pentru început, întâlnirea și impresiile lui Vladimir la intrarea în Moldova și apoi la Chișinău:
‘Ah, Moldova! (Cum am ajuns în Moldova?) Dealurile încărcate de floarea-soarelui; satele pustii, ulițele acoperite cu ierburi şi buruieni; țăranii înghesuindu-se unul în altul ca să marcheze prezența unei stații de autobuz; oraşul Bălți, o locație bună pentru turnarea unui film postapocaliptic; un grup de oameni care încercau să urce în autobuzul nostru deja plin până la refuz. Moldova nu mai avea acum nimic, decât independența, şi toţi moldovenii visau să se înscrie în echipa de hochei subacvatic.’ (pag. 196)
‘În dimineața următoare am ieşit să explorăm Chişinăul, un peisaj izbitor de diferit față de satele depopulate moldoveneşti. Ne-am plimbat pe Ștefan cel Mare, cel mai larg bulevard al oraşului, flancat de castani străvechi şi vitrine cu telefoane mobile fitoase şi amintiri Kodak. Erau magazine care vindeau bomboane, ciocolată şi vin moldovenesc, cândva cel mai popular vin din U.R.S.S., pe care acum nu-l mai bea nimeni, nici măcar noi doi, după sticla de sânge acru de noaptea trecută. Peste tot vedeai chioscuri de schimb valutar şi fiecare era prevăzut cu câte un haidamac cretin cu trening italienesc pe el: responsabilul cu spălatul banilor. Oamenii îşi făceau încet drum către restul zilei, în timp ce păsările din copaci completau frumusețea dimineții: soare, căldură, pace. Am simțit că mă încearcă un strǎnut de fericire profundă la vederea unui cuplu de tineri ținându-se de mână, efervescenți și supli în treningurile lor roşii stridente. Eram convins, nu știu de ce, că se duc undeva să joace tenis de masă împreună; m-a înviorat gândul că sufletele lor sunt mingi de ping-pong levitând, fiecare în centrul său.’ (pag.214)
Cititorul va observa că pe măsură ce călătoria se aproprie de Balcani, sentimentele devin contradictorii. Pe de-o parte este vorba despre un șoc cultural reflex, destul de natural pentru vizitatorii din ‘Vest’ când întâlnesc o regiune a lumii rămasă puțin în urma istoriei din perspectiva lor. Pe de altă parte, Vladimir și Rora se aproprie de casă, de rădăcinile lor, de spațiul în care s-au format, cu nostalgiile și cu pericolele sale, cu tragediile din cauza cărora l-au părăsit. Este o întoarcere dureroasă, dar totuși acasă.
Până atunci însă ei vor trăi întâlnirea cu istoria răului la rădăcină, cu evenimentele care-i determinaseră cu un secol în urma pe Lazarus Averbuch, pe sora sa Olga și pe prietenul lor Isodor să fugă din Rusia și Europa pogromurilor. Narațiunea istorică paralelă va explica destinul acestora. Istoria pentru ei nu se repetă – precum in celebra zicere a lui Karl Marx – ca o farsă, ci ca o nouă tragedie. Noul Lazarus nu va reînvia pentru o nouă viață, nu se află în jurul său niciun Mântuitor. Chiar și odihna sa veșnică va fi ciuntită. Sursa răului se afla însă pe străzile Chișinăului, acolo unde se petrecuse în 1903 cumplitul episod al pogromului. Rezonanța ororii o va simți și Vladimir în muzeul dedicat evenimentului și mai ales în cimitirul evreiesc al orașului.
‘Cealaltă încăpere era dedicată în întregime pogromului; Rora era deja acolo, examinând fotografiile de pe perete: cadavrele unor oameni bărboși, chinuiți, întinse pe podeaua spitalului, cu ochii sticloși fixând tavanul; un morman de trupuri strivite; un copil cu gura întredeschisă; o ceată de viețuitori înfăşurați în bandaje, înspăimântați; Cruşevan [D.R. – Pavel Crușeveanu], antisemitul turbat, cu bărbuța lui ascuțită, mustața răsucită şi expresia calmă, încrezătoare a unuia care dispune de putere asupra vieții şi morții. În vitrina de sticlă de sub fotografii era expus facsimilul primei pagini a ziarului lui Cruşevan, Basarabeanul, iar lângă acesta se afla un şal de rugăciune jerpelit.
…
A fost o izbucnire a antisemitismului sau un atac bine ticluit? Cum s-a putut ca niște oameni ce cu doar o zi înainte încă mai aveau relații de respect şi pace cu vecinii lor să-şi uite deodată umanitatea şi să-i măcelărească? De ce şi-au întors privirea în altă parte cei care se considerau oameni deschişi la minte şi de ce poliţia nu a intervenit în niciun fel?’ (pag. 239-240)
Finalul romanului subliniază absurditatea conflictelor. Suferințele par la început ‘silozate’, fiecare comunitate își deplânge morții sai și refuză să înțeleagă durerile celor din jur. Odată declanșată însă, violența generează alte violențe.
‘La început, fiecare război are o logică clară: ei vor să ne omoare, noi vrem să nu murim. Dar în timp devine altceva, războiul devine un spațiu în care oricine poate omorî pe oricine, oricând, fiindcă ştii sigur că rămâi în viață numai dacă restul sunt morți.’ (pag. 195-196)
‘Proiectul Lazarus’ aduce cititorilor români proza unuia dintre cei mai interesanți scriitori americani contemporani. În spațiul literar nord-american literatura despre imigranți este scrisă în ultimele decenii și de scriitori nou sosiți sau din prima generație. Viziunile acestora îmbogățesc și extind limitele genului. Din perspectivă europeană îl putem citi pe Aleksandar Hemon ca pe un scriitor care a trăit și descrie tranzițiile personale, economice și sociale pe care le reprezintă emigrarea. În ‘Proiectul Lazarus’ ne sunt descrise situații conflictuale și conflicte între culturi care sunt despărțite de geografie și de istorie. Stilul în care scrie Hemon este accesibil și plin de umor, cartea este și ilustrată în stilul unei anchete documentare, dar această lejeritate nu trebuie să inșele. Prin intermediul ei ne sunt transmise povestiri tragice, care nu se termină cu happy-end-uri hollywoodice. Vă invit să intrați în universul său, dar fiți avertizați.
