‘Tata‘ (2024) is the second film by director Radu Ciorniciuc after ‘Acasă, My Home’ in which he builds an entire cinematic universe starting from a special life story. Material that for many other filmmakers would result in a film exposed from the perspective of the documentarian, is transformed in this second film by Radu Ciorniciuc into an immersive story, with the expressiveness and fluency of a fiction movie. In ‘Tata‘, however, the emotion is amplified by the fact that it is a personal story filmed in the family of the director’s partner, Lina Vdovii, who is also the script author and the co-director. The result is at the same time a quality documentary and one of the best family dramas I have seen recently.
The film has two main themes that are skillfully combined, being put into perspective and gradually revealing the connection between them. The reporter travels with her partner to Italy to meet her father, Pavel, who left his native Republic of Moldova over two decades ago to work there and support his family at home, consisting of his wife and three daughters (Lina is the middle sister). The two immediately witness the abuse, violence and humiliation that the single man is forced to submit to, working as a winegrower and janitor for an Italian owner. Double accounting, hours worked and not reported for which he is not paid his social rights, verbal and even physical violence – all directed against the immigrant who has no support in defending his rights. The young people decide to help the father, film with a hidden camera to document the abuses, hire a lawyer, file a complaint and start a legal action so that Pavel can receive compensation and regain his rights. At the same time, Lina’s memory returns to episodes from her childhood and adolescence. Pavel, who is now a victim of exploitation as an immigrant, was a tyrannical father who kept his home in domestic terror, a father who was severe to the point of violence. As the trial unfolds in Italy, Lina investigates the sources of violence in her own family. Raised in a patriarchal system that had overlapped the deprivations and indifference of the communist period, Pavel had not understood the harm that through the severity and violence of his methods he had done to the others in the family and especially to the women. Not only Lina and her sisters, but also her mother had been the victim of these mentalities transmitted from generation to generation.
As in a good fiction film script, we are dealing in ‘Tata‘ with a gradual revelation of the different facets of the characters. The VHS tapes filmed in the late 1990s play the role of flashbacks. The most eloquent are the dialogues, especially those between father and daughter and those between the women in the family. The two authors of the film managed to make the protagonists express themselves naturally in the presence of the cameras, giving the impression at many moments that they ignore them. ‘Tata‘ is an excellent family drama, but also an incisive and well-targeted documentary social investigation. Radu Ciorniciuc is a filmmaker who has a lot to say and does it in an expressive and original way. To watch.
‘Inside Story’ este ultima carte a lui Martin Amis, publicată în 2020, cu trei ani înainte de moartea scriitorului și apărută în 2024 în limba romana în traducerea Mihaelei Ghiță în colecția Anansi a Editurii Pandora M. Amis îl descria ca pe un roman autobiografic. În opinia mea, este mult mai mult decât atât. Este un testament literar și politic, este o lecție de literatură și de viață, este o carte testament a unuia dintre cei mai importanți scriitori de limba engleză a ultimei jumătăți de secol. Orice roman bun este o carte de poezie, de istorie, de filosofie. ‘Inside Story’ este toate acestea și mai mult – o construcție complexă ca o simfonie, o pledoarie optimistă și plină de umor pentru dragoste, angajare și viață, în pofida faptului că moartea este una dintre temele dominante.
În finalul secțiunii introductive a cărții, Martin Amis face o recomandare legată de felul în care cititorii ar trebui să-i abordeze cartea:
‘Cartea este despre o viață, a mea, așa că n-o să poată fi citită ca un roman – mai degrabă ca o culegere de proză scurtă cu texte care au legătură între ele, presărate cu digresiuni eseistice. La modul ideal, mi-ar plăcea ca Inside Story să fie citită în puseuri de avânt, sărind peste pasaje şi lăsând citirea lor pe mai târziu şi revenind şi, fireşte, cu întreruperi dese şi cu momente de respiro. Mi se rupe sufletul pentru bieții specialiști, profesioniştii (redactorii și cronicarii) care o să trebuiască s-o citească dintr-un foc de la un capăt la altul, şi asta contra cronometru. Firește că și eu o să trebuiască să fac lucrul ăsta, cândva prin 2018 sau poate chiar 2019 – ultima inspecție, înainte să tastez ,,TRIMITE”‘ (pag. 18)
Am reușit doar parțial să urmez recomandarea autorului. Am citit cartea ‘de la un capăt la altul’ căci nu stiu să citesc altfel și nu ‘în puseuri’ și ‘sărind peste pasaje’. Nu am făcut-o însă ‘contra conometru’ ci am întins placerea lecturii de-al lungul unei întregi luni calendaristice, lună în care cartea lui Martin Amis mi-a servit drept contrapondere intelectuală și emoțională într-o perioada de încordare în lumea din jurul meu. Nu am suferit, deci nu merit compasiunea scriitorului. Dimpotrivă, m-am delectat cu o lectură dintr-acelea care dau senzația că te îmbogățesc la fiecare capitol și la fiecare pagină.
‘Inside Story’ este o carte bilanț. Scriitorul se află într-un permanent dialog cu o interlocutoare imaginară, o tânără scriitoare căreia îi destăinuiește secrete din viața sa particulară, îi împărtășește din experiențele legate de contactul și prieteniile cu marii scriitori pe care i-a cunoscut (începând cu tatăl său, Martin fiind fiul lui Kingsley Amis, un romancier la fel de celebru și de popular) și o inițiază în secretele meseriei. Alternează paginile de memorii, cele de pseudo-memorii și capitole în care sunt analizate textele scriitorilor contemporani sau ale clasicilor și sunt detaliate recomandări din laboratorul meseriei. Totul este presărat cu umor și scris cu detașare, căci Martin Amis este un scriitor la care zâmbetul ascuns și dublul sens nu lipsesc niciodată, nici măcar atunci când sunt abordate temele cele mai grave. De la un capitol la altul alternează și perspectiva narațiunii, uneori folosește persoana întâi, alteori persoana a treia, făcând din el însuși un personaj al cărții sale.
‘Inside Story’ ar putea fi definita că o carte de memorii dacă ar exista o delimitare clară între amintiri și ficțiune. Martin Amis (care insista să-și definească volmul ca roman) le combină în mod continuu. Scopul este de a-și păstra libertatea pe care o conferă imaginația, punctul de declanșare al ficțiunii. Ficțiunea înseamnă libertate:
‘…În viața reală – în sânul societății, al civilizației – ne supunem vechii reguli „Nu există libertate fără legi”. Romanele şi poveştile nu sunt aşa: în ficțiune nu există legi şi, în același timp, libertatea este infinită. Ficțiunea este libertate. Hm, bănuiesc că ăsta e lucrul care îi înspăimântă într-atât pe unii, într-o primă fază, la coala albă de hârtie: scrie ce ai chef; nu te oprește nimeni.’ (pag. 41)
Cea mai bună exemplificare a rolului ficțiunii este felul în care autorul își amintește și descrie viața personală. Martin Amis a fost căsătorit de două ori și fiecăreia dintre soții îi sunt dedicate capitole pline de dragoste și recunoștință. Și totuși, pentru a completa perspectiva, inventează o alta femeie – imaginara – și o înserează în relatarea memorialistică despre viața sa. Phoebe Phelps este o sinteză imaginară a femeilor pe care Amis le-a întâlnit sau nu le-a întâlnit de-a lungul vieții sale. Descrierea relației dintre cei doi, care se întinde cu ruperi și despărțiri de-a lungul unei jumătăți de secol ar fi putut fi un roman de sine stătător.
Cartea este dedicată vieții și morții a trei prieteni, probabil cei mai buni pe care i-a avut Amis. Aceștia aparțineau unor generații diferite. Poetul Philip Larkin a fost un prieten apropriat al părinților lui Martin, atât de apropiat încât autorul se simte obligat să dezmintă – pentru cititor, dar poate și pentru el însuși – zvonuri că acesta ar fi fost tatăl sau biologic. Cert este că i-a fost mentor literar în tinerețe și că l-a influențat în tot restul traseului sau literar, în special în ceea ce privește abordarea poeziei. Saul Bellow i-a fost prieten apropiat și tutore literar. Împreună cu el și cu soțiile sale (Bellow a fost căsătorit de cinci ori) au făcut numeroase călătorii, au purtat discuții infinite în timp și profunzime, s-au ajutat și sprijinit reciproc în momente decisive ale vieților lor. Decăderea lui Bellow a fost mai întâi mentală, și scufundarea în tăcere a acestui personaj atât de expresiv în vorba și în scris a însemnat o durere continuă și de durată. În fine, eseistul Christopher Hitchens i-a fost prietenul cel mai apropiat și colegul de generație. Sfârșitul acestuia, spre deosebire de cel al lui Bellow, a însemnat o decădere fizică asumată cu o luciditate unică de scriitorul care a fost unul dintre cei patru apostoli ai mișcării ‘Noul Ateism’ și documentată într-un volum – ‘Mortality’ – publicat postum. Hitchens a murit în 2011. Martin Amis avea să decedeze, răpus de aceeași boala care îi doborâse și pe Larkin și pe Hitchens (cancer la esofag) cu 12 ani mai târziu.
Exegeții care studiază sau vor studia biografia lui Martin Amis vor găsi în această carte multe informații prețioase legate de opiniile politice ale scriitorului și felul în care s-a raportat acesta la evenimentele politice sau istorice de care se ocupau în mod mai sublimal cărțile sale de proză. De exemplu, Amis a scris două romane importante despre Holocaust. Unul dintre ele – ‘Zone of Interest’ – fost punctul de pornire al unui film care a avut premiera la Festivalul de la Cannes chiar în ziua morții sale. Abordarea să literară neconvențională a stârnit însă nu puține controverse. Iată cum adresează problema, menționând un episod dintr-un turneu literar.
‘După lecturile publice, câte un bătrânel işi croia drum cu coatele prin mulțime până la masa unde dădeam autografe ca să-şi verse năduful, şi un organizator de festival care vorbea în şoaptă m-a pus realmente pe gânduri: „Cum vă permiteți să râdeţi de hitlerism?” Mi-a venit să-i spun: „Zeflemeaua este o armă. De ce credeți că tiranii se tem de ea și o interzic, şi de ce Hitler a căutat s-o pedepsească cu moartea?”.
Cunosc teoria “excepționalismului Holocaustului”, care are o aplicație în literatură: în forma ei cea mai simplistă, ea sugerează că Holocaustul reprezintă un subiect pe care numai istoricii au dreptul să-l abordeze. Ceea ce are un impact emotional este un apel la o reticență respectuoasă. Dar eu sunt de părere că nimic, absolut nimic nu ar trebui ferit de ochii scriitorului. Dacă aceasta este părerea unui fundamentalist literar, atunci asta sunt.’ (pag. 288)
Martin Amis nu a fost evreu, dar a fost înconjurat toată viață de evrei – prieteni și iubite – și chiar dacă nu prea agreez în general etichetările, cred că cea de filosemit i se potrivește. A vizitat de numeroase ori Israelul, împreună cu familia sa (a doua sa soție este evreică, deci și copiii lor) și cu marii sai prieteni Saul Bellow (scriitorul american evreu poate cel mai important, alaturi de Philip Roth, reprezentat într-una dintre ilustrațiile cărții alaturi de primarul legendar al Ierusalimului Teddy Kollek) și Christopher Hitchens, care descoperise târziu, pe la 38 de ani, originea sa evreiască, o descoperire care a declanșat o adevărată convertire, în măsura în care un ateu militant declarat se poate converti. Prin intermediul relatării lui Amis suntem martorii unei discuții cu Hitchens care anticipează o direcție a evoluției Israelului care preocupă întreagă lume evreiască și care raportează aceste fenomene la simțămintele evreilor din Diaspora:
‘-…Știu cum o să arate chestia asta. O să fie cum se întâmplă în Occident în cazul categoriilor de vârstă dezechilibrate. O clasă de mijloc împuţinată o să trebuiască să plătească pentru toți trântorii care şi-au petrecut vremea încruntându-se deasupra Torei sau izbindu-se cu fruntea de Zidul Plângerii. Acestea fiind zise… Statul va înceta să fie compus din majoritatea evrei, va înceta să fie democratic şi va înceta să fie laic. O teocrație rasială. Exact ce speram cu toții. Asemenea multor pășitori pe Marea Roşie, cred, mă simt abandonat de Israel.
…
Între timp, în încăpere se făcuse întuneric, dar din ce distingeam din expresia lui Christopher îmi dădeam seama că treaba asta se contura drept una dintre marile decepții în materie de politică. Așa cum îşi pierduse nădejdea în socialism, aşa cum îşi pierduse nădejdea în privința deznodământului războiului din Irak….’ (pag. 560)
Care au fost orientările politice și sociale ale lui Martin Amis? Crescut într-un mediu literar care includea pe mulți dintre scriitorii importanți ai Marii Britanii din a doua jumătate a secolului 20, format ca intelectual în colegiile de elită în care dominau – explicit sau sublimal – ideologiile de stânga, scriitorul a trăit o mare parte din ultimele decenii ale vieții sale în Statele Unite, devenind la fel de implicat în mișcările politice și de cunoscător al culiselor vieții intelectuale din ambele părți ale Atlanticului. Multe dintre atitudinile sale par să se fi de-radicalizat datorită extinderii înțelegerii nocivității oricărei forme de totalitarism și populism, indiferent din ce direcție ar proveni. Iată un frumos paragraf în care descrie cum ar putea să arate – în opinia să – relațiile dintre scriitori și revoluții:
‘Bun. Ce faci în timpul unei revoluții? In linii foarte mari, trei lucruri. Vezi ce dispare, vezi ce soseşte, vezi ce rămâne.
În timpul Revoluției Sexuale, lucrul care a dispărut a fost castitatea dinainte de căsătorie; ce a sosit a fost o prăpastie din ce în ce mai mare între cunoaşterea carnală şi emoţie; ce a rămas a fost posibilitatea iubirii. Revoluția Sexuală nu le-a impus mari pretenții scriitorilor; ea n-a făcut decât să le acorde mai mare libertate de acțiune. Acum se puteau ocupa de subiecte odinioară interzise, prin lege; şi aproape toţi şi-au încercat mâna (fără succes).
Dar închipuie-ți o secundă că ești poet sau romancier în timpul unei revoluții adevărate, una foarte violentă – ca cea rusă (incomparabil mai violentă decât cea franceză). Pentru romancier sau poet, ce a dispărut a fost libertatea de expresie; ce a sosit a fost o supraveghere la sânge, rând cu rând; pe hârtie. Aşadar, ce a rămas a fost obişnuinţa creatoare de a aşterne lucruri cum putea un scriitor să se acomodeze și să se adapteze?
Ei bine, puteai să urmezi modelul romancierului și dramaturgului Alexei Tolstoi (rudă îndepărtată a autorului Annei Karenina dar și, prin alianţă, a autorului romanului Părinți și copii). Alexei era un cinic venal care, potrivit propriilor spuse,,,savura contorsiunile” la care era nevoit să se dedea pentru a-și ajusta opera la „linia oficială” sau la ortodoxia bolşevică actuală (o invenție proteică). Tot el susţinea și că unul dintre lucrurile pe care le detesta cel mai abitir în viață era să se uite pe la vitrinele magazinelor fără să aibă fonduri suficiente…
Sau puteai alege să fii ca Isaac Babel, autor al unor nuvele tăios de expresive, care la un moment dat se autoproclamase „maestrul unui nou gen literar: tăcerea”. Era o intenție nobilă. Dar şi dacă te lăsai de scris, nu te puteai împiedica să vorbeşti; Babel a spus prea multe şi a fost împuşcat într-o închisoare moscovită în 1940.
„Dintre cei 700 de scriitori care s-au reunit la Primul Congres al Scriito rilor în 1934″, scrie Conquest, doar 50 au supravieţuit pentru a lua parte la al doilea, în 1954.”
…
Să aruncăm o privire spre soarta a doi poeți.’ Talentatul Vladimir Maiakovski compunea ode îndatoritor de răguşite în cinstea baionetelor şi statisticilor referitoare la fonta de turnătorie; şi şi-a tras un glont în creier în 1930, la vârsta de treizeci şi şase de ani. Talentatul Serghei Esenin compunea ode îndatoritor de duioase în cinstea țăranilor şi a secerătoarelor; şi s-a spânzurat în 1925, la vârsta de treizeci de ani. Ce au făcut acești doi bărbați a fost să-și trădeze harul şi pasiunea; şi drept urmare au intrat în conflict cu sursele ființei lor.
Cât despre mine, eu am scris un reportaj literar de mâna a doua despre dame de companie într-o revistă erotică. Dar a compara lucrurile mărunte cu cele mari e un obicei salutar; lucrul mărunt îți spune câte ceva despre cel mare. Lucrurile mărunte, aidoma excepțiilor, probează regula în miniatură – unde a proba este folosit aici cu sensul de „a supune la o încercare”.’ (pag. 159-160)
Evenimentul fractal care a schimbat cursul istoriei pentru mulți dintre cei care am trăit în ultimele decenii au fost atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001. Pentru Martin Amis și pentru prietenii săi a fost un moment care i-a obligat să reconsidere într-o nouă perspectiva multe dintre atitudinile lor față de viață și chiar față de moarte. Iată-l despărțind cele doua lumi care s-au confruntat în acele ore astrale de coșmar prin felul în care se raportează la moarte:
‘S-au înregistrat numeroase sinucideri pe 11 septembrie. Majoritatea copleșitoare au reprezentat-o defenestrații, săritorii în gol (aproximativ 200 dintre ei) – şi erau sinucigași doar cu numele; erau oameni care, foarte brutal, au fost puși să aleagă între un mod de a muri și-un altul. Siluetele acelea care plonjau în gol reprezentau extremele patosului și ale deznădejdii. Și ale futilității: ei nu mureau pentru niciun motiv cunoscut… Cei aflați la manşa celui de-al patrulea avion, după cum ne arată cutia neagră a acestuia, și-au petrecut ultimele secunde (înainte să prăbuşească zborul United 93 pe un imaş din Pennsylvania) intonând cu glasuri şovăitoare Dumnezeu e mare. Nu-și reperaseră ținta desemnată. Imaginează-ți, deci, corul înfocat din carlinga zborului United 175, a cărei imolare (văzută din treizeci de unghiuri diferite) a fost în mod evident triumfală şi extatică.’ (pag. 209-210)
Moartea domină, de altfel, partea finală a cărții. Moartea, sau mai bine zis morțile, căci Martin Amis este martor nu doar clipelor finale ale bunilor sai prieteni, ci îi și însoțește în lunile și anii lor de amurg, fiind martor de aproape, părtaș s-ar putea spune, la topirea personalității lui Saul Bellow sau la lupta sfidătoare cu sfârșitul a lui Hitchens. Trecerea în neființă este doar o trecere de prag, ceea ce rămâne după sunt amintirile și mai ales – pentru scriitori – cărțile.
‘Saul Bellow a fost un fenomen de iubire; a iubit lumea într-un asemenea fel încât cititorii lui i-au răspuns întocmai şi l-au iubit la rândul lor. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul lui Philip Larkin, deşi într-o manieră mai dezechilibrată; lumea l-a iubit şi el a iubit lumea în felul lui propriu (cu siguranță nu voia s-o părăsească), dar, din câte știu, nu a iubit nici măcar unul dintre locuitorii ei (excepție făcând, probabil, mama mea cu desăvârşire neintimidantă: „fără a fi câtuși de puțin drăguță”, era, scria el în ultima lui scrisoare, ,,cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată”). În fine, trocul amoros a funcționat întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, în cazul fiecărui romancier sau poet care a publicat mult. În cazul eseiștilor, trocul amoros a fost mai mult sau mai puțin necunoscut, asta până când a apărut Christopher Hitchens – până când a apărut şi apoi a dispărut din nou.’ (pag. 547)
Tehnicilor narative descrise până acum li se adaugă încă una care merită să fie menționată. Prozatorul Martin Amis folosește în mod copios notele de subsol, care cred că reprezintă între un sfert și o treime din text. Procedeul are că efect o fragmentare a fluxului narativ care este răsplătită cu o schimbare de perspectivă care adaugă noi dimensiuni ideilor sau evenimentelor din secțiunea principală. Și se pot spune multe chiar într-o singură notă de subsol. Iată un exemplu:
‘1. Pe parcursul interviului care a urmat (care s-a axat, în principal, asupra literaturii) am elogiat călduros Oraşul, romanul de mică întindere al lui Updike despre un bărbat care se îmbolnăveşte grav în timpul unei călătorii de afaceri. Ani întregi mai târziu, mi-am dat seama că Updike, poziționându-se în privinţa sistemului de sănătate american, avea afinități cu Gogol când se pronunţa apropo de sclavagismul rus: ca cetățeni se poate să fi părut că-l acceptă, dar ca artişti îl dezavuau tout à fait. A se vedea Suflete moarte, şi a se vedea Orașul şi multe altele, inclusiv spitalizările interminabile ale lui Rabbit… Tema contradicției de sine literare – diferenţele dintre conştient şi subconştient – reclamă o monografie. Dickens, în capacitatea sa “editorială”, pleda pentru încarcerarea pentru limbaj vulgar şi flagelarea pentru bigamie şi aproba practica legării cipailor răzvrătiți de gurile tunurilor, ca apoi să se tragă cu ghiulele prin ei. Toate aceste luări de poziție sunt subminate de literatura lui şi nu doar de literatură: în American Notes, Dickens (care altundeva denunța sufragiul negrilor drept o „absurditate melancolică”) descrie grăitor trecerea din teritoriile libere în statele sclavagiste şi declară că deformarea ambiantă este tangibilă în chiar fizionomiile albilor… Şi Updike a fost capabil să-i permită mitocanului din el accesul la maşina de scris. In autobiografia lui, Self-Consciousness, capitolul intitulat “Cum să nu fii o porumbiţă” (mai precis, cum să fii un uliu în contextul războiului din Vietnam) este sută la sută Rabbit, unul nereconstruit şi care-şi plânge de propria-i milă: „Ţărișoarele civilizate ca Suedia ori Canada puteau foarte bine să bombănească dezaprobator la adăpostul umbrelei noastre nucleare şi să îi primească cu brațele deschise pe dezertorii noştri şi pe cei care se sustrăgeau de la încorporare, însă Statele Unite nu aveau în spatele cui să se ascundă”. Updike continuă această strofă repetând monoton, cuvânt cu cuvânt, justificarea numărul unu a mentalității de turmă pentru prelungirea războiului: „Trebuie să ne păstrăm credibilitatea”. Care este un clişeu monstruos chiar şi printre birocrați (n.a.).’ (pag. 358)
Trebuie să adaug câteva cuvinte despre traducere și despre ediție. Mihaela Ghita a avut o sarcină dificilă, dar și onorantă, căci a traduce o astfel de carte este o provocare și o onoare, cred, pentru traducători. S-a descurcat bine în cea mai mare parte a timpului. Nu stiu cui îi aparține decizia de a lasă titlul original din engleză, dar cred că decizia a fost inspirata. Orice traducere ar fi răpit unele sau altele dintre sensurile sale multiple. Sunt multe fragmente în carte în care avem de-a face cu analize de text sau cu recomandări stilistice bazate pe jocuri de cuvinte sau detalii lingvistice specifice limbii engleze. Aici traducatorea a ales să creeze amestecuri română-engleză. Nu este poate optim, dar nu îmi pot imagina soluții mai bune:
‘Sfârşitul unei fraze este o ocazie hotărâtoare. Sfârşitul unui paragraf e și mai hotărâtor (ca regulă generală, caută să plasezi fraza cea mai reușită la finalul lui). Sfârşitul unui capitol este seismic, dar totodată şi mai flexibil (fie plasează paragraful cel mai reușit la sfârşit, fie urmează-ți instinctul de a-l întrerupe cu o mică lovitură a ciocănaşului tău de judecător). Vei fi ușurat să afli că sfârşitul unui roman este de obicei necomplicat, fiindcă la momentul acela totul se va fi decis deja și, cu puțin noroc, cuvintele de încheiere îți vor părea prestabilite.
Nu lăsa ca frazele să se termine în coadă de peşte cu o bălmăjeală spăsită, cu un răhăţiş de genul în împrejurările date”,,,cel puțin pentru moment” sau „în felul său“. Majoritatea frazelor au o încărcătură, ceva de transmis sau de comunicat: păstrează părticica aceea pentru la sfârşit. Sfârşitul unei fraze este hotărâtor, iar asta înseamnă că ar trebui să tindă să se încheie cu un accent tonic. Aşa încât, nu încheia o frază cu un adverb cu terminația în -ly. Adverbul cu terminația în -ly, asemenea bălmăjelii spăsite, poate fi înghesuit mai pe la începutul frazei. This she could effortlessly achieve (Ea putea realiza fără efort acest lucru) sună mai curgător și mai închegat decât This she could achieve effortlessly (Ea putea realiza acest lucru fără efort).
Engleza literară cere un accent tonic final. Poate e din cauza iambului. Excepție făcând Housman și alți câţiva, puțini la număr, metrul poeziei serioase este ti-tam.’ (pag. 435)
Tocmai pentru că editarea acestui volum consistent și dificil este în general reușită calitativ, sar în ochi câteva mici scăpări editoriale sau de traducere. Haifa este un oraș laic și nu ‘secular’ (traducătoarea cade în capcana unui false friend – pag. 88). Revoluția maghiară a avut loc în 1956, nu în 1957 (pag. 91). În fine, un dezacord gramatical incredibil la pagina 538.
Cartea finală a lui Martin Amis este un eveniment literar și mă bucur că ea este acum accesibila cititorilor români și că am putut să o citesc în traducere. Regretul că după ea a fost trasă linia care nu poate fi ștearsă este cu atât mai mare. Rămân însă destule cărți de ale sale pe care nu le-am citit încă. ‘Inside Story’ mă îndeamnă să ajung la ele cât de repede posibil.
Summer entertainment? Well, it’s summer, isn’t it? I mean it’s the time of the year when I have no problem sitting into an air-conditioned cinema with a bucket of popcorn in my hands and a cold drink by my side, to watch one of those films that I’m sure won’t join my list of masterpieces, but which I hope will relax me for two hours or so. ‘F1: The Movie‘ fits this recipe very well, for me. It’s a film that takes place in the world of Formula One car racing, it’s co-produced by Brad Pitt and written for Brad Pitt, and the director is Joseph Kosinski, who also made ‘Top Gun’, so he can be declared the world master of directing spectacular action films in which the main role is played by a male star who, at over 60, looks like he’s at most 40 or so. Another label that could be applied to the film is that of ‘crowd pleaser’. Well, if I’ve already revealed that I’m part of the crowd, I can say that I came away from this movie quite pleased.
As I have already mentioned ‘Top Gun’, the script for ‘F1‘ proposes a similar story. A veteran (aviator there, racing driver here) returns to the elite of his profession after more than three decades to save the world (there) or save the team from last place in the Formula One world circuit (here). Our hero is called Sonny Hayes and he is brought back to the top speed racing tracks by Ruben Cervantes, an old friend and the owner of the team of losers (until he arrives). Just like in the air fighters movie, the veteran must work as a team with an ambitious young man, who becomes his apprentice, partner, friend and rival. The clash between generations and personalities also has effects on the race tracks.
The script is quite formulaic and predictable, but, fortunately for the viewers, this does not matter much when watching the film. The races scenes are superbly filmed and the sensation is immersive, amplified by the quality of the image and sound in the room where the viewing takes place. The cinematography, editing, music are exceptional, they give a feeling of continuous dynamism and have enough elements of novelty in each scene to not give the impression of repetition and avoid boring the viewers. Experts and fans of Formula One racing will probably find some mistakes or exaggerations, but for completely uninitiated viewers – like me – the impression is overwhelming. The presence of actors like Brad Pitt himself (to whom I can only reproach that at 61 he looks a little too young for the role!) or Javier Bardem can only add quality. These are not the deepest or most interesting roles in their careers, but it is obvious that they play them with passion and pleasure. Finally, I confess that I’m not a fan of car racing, I don’t watch it on TV, and I’m not even interested in video games inspired by it. That is until now. After watching ‘F1‘, I think I may give these a chance.
Alfred Hitchcock died in 1980, but not completely. In fact, his influence is so strong that to this day, 45 years after his departure, not only are his films watched and re-watched, analyzed and enjoyed, but they also represent benchmarks for many of the creations in various cinematic genres, such as suspense, horror, spy films or psychological thrillers. One of the absolute compliments we can give to a director or screenwriter who has created a film with a strong visual impact or brought an extraordinary story to the screen is to characterize that film as a production that even Hitchcock would not have been ashamed of. This is certainly the case with the film ‘Mortelle rendonnée‘ (the English distribution title was ‘Deadly Circuit‘) made three years after the master’s death, in 1983, by Claude Miller. The quality was to be expected, as the script, which loosely adapts a ‘serie noire’ novel, is by Michel Audiard, perhaps the most remarkable screenwriter and dialogue creator of French cinema since the Second World War. But what Miller has done with this material is something very special.
The hero of the film is a private detective (nicknamed The Eye) in the vein of those imagined by Raymond Chandler: cynical and lonely, although he does not work independently but in an agency with a stern boss who is more concerned with expenses. He carries with him a personal trauma – a marriage that broke up after the death of his only daughter, Marie, 20 years ago. He solves crossword puzzles and talks to himself, which is the original pretext for a permanent voice-off commentary throughout the entire film. He looks so anonymous that we almost believe that he could be following the young and beautiful Catherine, a serial killer, for days, weeks or months across half of Europe, without her ever noticing him. Catherine also carries a trauma of her own, as if in a kind of symmetry of the destinies between the detectived and the followed suspect. She tells her various victims stories about an imaginary father, sometimes a lecturer, sometimes a polar explorer. In fact, she is an orphan raised in the public system, who had slipped down the slope of crime. Does The Eye imagine that he has found his lost daughter in the pursued killer? Maybe so, in any case, from a moment on, the detective turns into a protector. Are there any chances of saving her?
Michel Audiard does not try to create any illusion of credibility in his script. In fact, perhaps, of what we see on the screen, little is true and the rest is the dreams and desires of the two heroes. Only the corpses are for sure real. The detective’s obsession with talking alone and out loud gives Michel Audiard the opportunity to create another series of dialogues (or rather monologues) of those in which he was a master. Isabelle Adjani is fascinating in a role in which she envelops her beauty in mystery and a vulnerability compensated by violence. Michel Serrault creates another character wounded by life, forced to hide his traumas and loneliness. The two evolve in their parallel universes until their meeting at the end of the movie. Another remarkable acting creation is that of Stéphane Audran, ugly and aged by make-up to the point of not recognizing her for a surprising composition role. The music, original or combining variations on Schubert and ‘Paloma’, expressively accompanies story. ‘Mortelle rendonée‘ is a strange and special thriller, with two heroes that will remain in the memory of the viewers. Hitchcock would have appreciated it.
‘Everybody’s Talkin’ este un cântec compus de Fred Neil în 1966 și care a fost făcut celebru de ‘Midnight Cowboy’, filmul din 1969 al lui John Schlesinger, care lansa carierele de vedete hollywoodiene ale lui Dustin Hoffman și Jon Voight. Balada, care povestește despre diferențele culturale și presiunile personale cauzate de prăpastia dintre metropolele urbane și America tradițională, a introdus o expresie care exprimă acele subiecte aflate pe primul plan al actualității, acele teme despre care discută toată lumea. La bine și la rău. Acum vreo 4 ani majoritatea cetățenilor planetei deveniseră experți în virusologie, pandemii și vaccinuri. De vrei doi ani încoace subiectul despre care vorbește toată lumea este Inteligența Artificială (IA). Toată lumea a auzit despre IA, majoritatea dintre noi avem opinii, deși probabil că peste 99% dintre cei care își dau cu părerea ar eșua cu răspunsurile la simpla întrebare ‘Ce este IA?’. Există însă și opinii autorizate, și ele nu vin doar din direcția experților în automatică. Cum Inteligența Artificială influențează deja profund viața economică și socială și chiar și viețile noastre personale, este interesant să ascultăm opiniile unor experți în domenii cum este antropologia sau istoria. Întrebările sunt multiple – de la o privire comparativă a revoluției AI în raport cu alte salturi disruptive care deja s-au petrecut în istorie până la impactul fenomenului în viața politică globală sau cea din România. În cursul ultimelor zile, YouTube mi-a oferit ocazia să aflu opiniile a doi experți de talie mondială în domeniile lor. Antropologul Alexandru Bălășescu, fost director executiv al Institutului Cultural Român din Istanbul și șef de cabinet al Ministerului Culturii din România, cercetător care folosește metode antropologice și artistice pentru a explora interacțiunea om-tehnologie, schimbările climatice și sănătatea și autor al cărții ‘ Climate Change in the Age of Artificial Intelligence’ (‘Schimbarea climatică în Epoca Inteligenței Artificiale’) a fost invitatul podcastului ‘Vorbitorincii’ pentru un dialog foarte interesant, care a durat peste două ore, cu Cătălin Striblea. Istoricul israelian Yuval Noah Harari, ale cărui cărți despre trecut și viitor se bucură de o mare popularitate și în România, unde sunt traduse și publicate de editura Polirom, a ținut o scurtă expunere cu titlul ‘AI and the Paradox of Trust’ (‘IA și paradoxul încrederii’) în fata participanților la China Development Forum. În ambele intervenții Inteligența Artificială s-a aflat în miezul tematicii.
O primă observație îmbucurătoare. Atât Alexandru Bălășescu, cât și Yuval Noah Harari au o înțelegere clară a ceea ce este și ceea ce nu este Inteligența Artificiala și nu cad în capcana extinderii definirii domeniului IA la întreaga tehnologie de comunicații și computerizare dezvoltată în ultimele decenii. Alexandru Bălășescu dovedește cunoștinte destul de profunde în teoria sistemelor și explică clar diferențele dintre diversele forme ale tehnologiei digitale, în principal dintre sistemele de automatizare închise (cu toată complexitatea lor crescândă) și sistemele deschise, în care funcționează paradoxul fluturelui. Nu orice sistem electronic sau informatic – și mai ales sistemele deterministe – este o formă de IA. Yuval Noah Harari reușește cu și mai multă simplitate și claritate (poate și sub presiunea formatului de expunere în timp limitat care i se impusese) să identifice cele două proprietăți specifice ale unui sistem IA: capacitatea de auto-învățare și creativitatea. Exemplul clasic folosit de el este cel al aplicației DeepMind a lui Google, prima care a reușit în 2016 să-l învingă pe Fan Hui, campionul jocului Go. Sistemul IA nu doar că a învățat în câteva zile regulile și subtilitățile acestui joc vechi de peste 2 500 de ani, dar, după ce a studiat mii de partide ale maeștrilor din istoria jocului cu strategiile și subtilitățile lor, a creat noi metode care nu fuseseră imaginate până atunci de adversarii umani.
‘Distruge democrația AI-ul?’ Întrebarea este inclusă în titlul dialogului de la ‘Vorbitorincii’. Sintaxa este ambiguă și acest antagonism senzaționalist (intenționat sau nu) este neutralizat în discuție, însă această concluzie va fi în beneficiul celor care vor urmări atent întreaga dezbatere. Cine va citi doar titlul rămâne cu semnul de întrebare, asta în cazul în care nu-l confundă cu semnul de exclamare. Dacă preluăm cele două elemente definitorii semnalate de istoricul israelian, pentru ca întreg sistemul IA să devină un pericol real pentru societatea umana, pe lângă auto-învățare și creativitate ar trebuie să existe și intenționalitate. Alexandru Bălășescu descrie influența noilor tehnologii asupra mediilor sociale care le-au generat și a comunităților din jur. În mare parte am fost de acord cu raționamentele sale, însă cred că am detectat și o problemă majoră. A considera întreg mediul corporatist (american sau global) ca pe un monolit este, în opinia mea, o simplificare de model care poate duce la concluzii greșite. Nu există o mono-cultură în Silicon Valley sau în alte aglomerări hi-tech din diferite părți ale globului. Marile corporații ( ca și personalitățile care se află la cârmele lor) sunt și ele la fel de diverse ca structură, orientare socială sau opinii politice ca orice altă comunitate umană. Simplificările și generalizările ideilor sau acțiunilor câtorva lideri foarte vizibili ai acestei industrii nu doar că pot duce la evaluări eronate, dar înlesnesc demonizările de care pot profita politicienii populiști. Mi-a plăcut, în schimb, în discuția de la ‘Vorbitorincii’, legătura pe care o face Alexandru Bălășescu intre IA și schimbările climatice, felul în care descrie impactul acestora asupra marilor sisteme sociale și faptul că identifică corect legătura dintre schimbările climatice și accelerarea din ultimele decenii a migrațiilor. Istoria omenirii este o istorie a migrațiilor.
Intervenția lui Yuval Noah Harari a avut loc în fața unui public în majoritate chinez, la o conferință care s-a desfășurat în China. Este semnificativ și important acest fapt, căci – așa cum cititorii rubricii CHANGE.WORLD au putut afla din numeroase articole pe care le-am scris în ultimii ani –, China este astăzi o supraputere tehnologică, aflată în competiție cu Statele Unite și în interacțiune globală cu tot restul planetei în domeniile tehnologiilor de vârf, în general, și al Inteligenței Artificiale, în particular. Diferențele de sisteme politice și limitările impuse dezbaterii și circulației ideilor fac cu atât mai importantă participarea unor experți reputați cum este Harari în evenimentele publice care au loc în această țară. Teza principală a istoricului israelian în respectiva comunicare este legată de conceptul de încredere. Competiția dintre liderii IA este acerbă și ea se accelerează, în pofida faptului că mulți dintre experți au lansat avertismente severe despre pericolele progreselor în capabilitățile entităților IA în absența unor pârghii de control și limitare la același nivel. Niciunul dintre concurenți însă nu se oprește, din cauza neîncrederii în ceilalți producători. În schimb, fiecare dintre firmele producătoare are încredere că propriile produse vor putea fi controlate și că efectele introducerii lor nu vor fi nocive pentru societate. Avem deci încredere mai multă în sistemele IA decât în ceilalți factori umani din industrie? În realitate, demonstrează și pledează Harari, păstrarea sub control a capabilităților sistemelor IA și evitarea efectelor nefaste ale singularității vor fi posibile doar prin coordonare, standardizare și cooperare. Adică prin încredere între factorii umani implicați.
Concluziile mele sunt optimiste. Inteligența artificială are ramificații aplicative în domenii diverse. Dialogul interdisciplinar cu experții din aceste domenii, dar și cu filozofii, istoricii, antropologii este util și poate fi fertil. Condiția este ca partenerii să fie implicați și cunoscători nu doar în domeniile lor, ci și în structura și efectele IA, să știe să explice elocvent, dar și să asculte. Cele două intervenții menționate sunt exemple bune în această direcție.
Surse:
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’
Norwegian cinema is less known in the world than the ones coming from other Scandinavian countries, but lately it has offered some interesting productions, especially films about ordinary people and their relationships. ‘Elskling‘, the 2024 debut film by director Lilja Ingolfsdottir, also falls into this category. If the translation app doesn’t fool me, the title is equivalent to ‘Darling’, but the producers decided to release it on the English-language market with the title ‘Loveable‘, a slightly explicit title in my opinion where more ambiguity would have been more appropriate. It’s a film about a marriage in crisis, one of those situations that many of us have gone through or known in our lives. The characters are so natural and the situations are believable, which is a good starting point.
Maria was diverced with two small children when she saw Sigmund at a party and fell in love with him. She searches for him for several months and, when she finds him, she initiates a relationship that seems to turn into a second-chance love story. They get married, two more children are born, seven years pass. The flame seems to be about to die out, especially on Sigmund’s side. He is busy with his professional life and claims to need ‘space’. Maria, meanwhile, is overwhelmed by raising her four children and frustrated by the fact that she is unable to achieve her own professional fulfillment. Maybe she also needs her ‘space’? Maybe, if the relationship is no longer working, that it would be better to divorce? The word ‘divorce’ is pronounced late and with difficulty. For Maria, trying to be independent, separated from Sigmund and the children, is risky.
I have a problem with films with excessive verbosity, and ‘Elskling‘ is one of them. It is true that part of the film is spent in sessions at the psychologist where Maria and Sigmund arrive together, but Sigmund quickly gets bored and abandons after the first two sessions, leaving Maria as his only patient. It is a good pretext, but not enough, and in a few scenes (especially one of the many scenes with mirrors) the emotions are stifled in words. Too bad, because at other times we are dealing with a sensitive and empathetic sketch of the life of a couple in need of help. Helga Guren is an excellent actress and her Maria joins a gallery of numerous female characters in Scandinavian cinema that are filled with restrained emotion. Oddgeir Thune, the performer of the role of Sigmund, has all the physical qualities necessary for the role plus acting talent. The story and the acting performances will divide audiences in their appreciation of the degree of responsibility of the two heroes in the crisis of their marriage. I was intrigued by one aspect, however, and I don’t know if this observation is not related to cultural differences. Here is a film about the breakup of a relationship between two mature people who raise four children together (two born in their marriage, two from the heroine’s previous marriage). The two talk a lot on to the other, in the presence or absence of the psychologist. How is it possible that the interests and well-being of the children are never a subject of discussion or an argument for how the relationship will evolve? With these small observations, I think ‘Elskling‘ is an interesting film, coming from an unexpected direction, by a filmmaker who promises to make many other, good films in the future.
I have been expecting the release of the new version of ‘Superman‘ written and directed by James Gunn and I didn’t miss the opportunity to watch the film on its first day of release for audiences around the world. I’m not sure I’ve seen all the films featuring the character of Superman, but I remember the 1978 film fondly and I was also a big fan of the TV series ‘Lois & Clark’ that was very popular in the ’90s. Remakes of superhero movies are sometimes (admittedly, quite rarely) successful, and I had high hopes. Unfortunately, the disappointment was in line with expectations.
‘Superman‘ is not just about movies but also a true cultural phenomenon and an industry of fashion items, toys and gadgets built around the characters. For producers, success is probably not measured only in the number of tickets sold, let alone in the comments of film critics. The calculation is made much later and it depends on the reaction of the audience and the extent to which they are urged, after watching the film, to buy the new products generated by that version. The new ‘Superman‘ does not bring anything new to the story we know. There is a new twist, probably already known to almost everyone who gets to see the film, which however generates only false or superficial identity crises for the main character. The double identity of the Clark / Superman hero is almost completely absent, the actor David Corenswet spending about 90% of the film in the costume in which I have not yet figured out how the physiological needs are satisfied. Perhaps newer is the fact that Superman is now part of a somewhat larger category of meta-humans who help, when they are in a good mood, humanity in its difficult moments. Fans and critics call this the ‘superhero universe’. The toy-generating novelties are Crypto the puppy and a gallery of robots who have also grown bored with the names they have been given – ‘One’ to ‘Twelve’ -, who are not yet different enough to generate characters, but are elegantly designed enough to make collectors and many parents fork out the money to purchase the models.
The story is dull and uninteresting, even though we live in times when humanity is in great need of superheroes. The pseudo-technical vocabulary produces moments of unintentional humor. Screenwriter James Gunn tried to introduce some political elements related to the conflict between large corporations and the rest of humanity or international politics, but everything is predictable and drowns in clichés. The two actors who take over the role of Clark and Lois – David Corenswet and Rachel Brosnahan – are OK, but neither he matches Christopher Reeve’s charisma, nor she matches Teri Hatcher from the television series, who was in my opinion the funniest and sexiest Lois in the history of the role. There are many allusions and homages to the original story and previous films in the film – in the sets and other details -, but I wonder how many of the younger viewers understand them. Not even the dog Crypto can save this ‘Superman‘, which for me was a bore with many spectacular special effects.
‘The Trial‘ (1962) is – in my opinion – the second peak of Orson Welles‘s directing career, along with ‘Citizen Kane’. Welles himself considered it his best film. ‘The Trial‘ is the title of two masterpieces: one literary – Franz Kafka‘s novel – and the other cinematic – Orson Welles‘ film. It is a demonstration at the highest possible artistic level of the stupidity of the question ‘which was better – the book or the film?’ and of the impossibility of comparing quality works of two arts – literature and film – which have such different means of expression at their disposal. I re-watched the film, or rather the recovered version (the original had long been considered lost) which was qualitatively improved. Like any other artistic work at this level, each re-watch is an opportunity for discovery and deepening.
Joseph K. is visited at dawn by the police. He is investigated and suspected. He does not know what the charges are and will never find out, but he knows that he lives in a system in which everyone is being watched and anyone can be suspected, tried, convicted. Can one try to prove innocence without knowing what the accusation is? Do lawyers help? Can one find defense in churches and solace in faith? Can love or physical attraction change anything? ‘The Trial’ is a parable of the monstrosity of systems based on fear, of the perverse deformation of justice into its opposite.
Orson Welles created, together with Anthony Perkins, a prototype of the model citizen who becomes a victim of the system. Much has been written about the relationships of the character Joseph K. in the film with women and about the fact that Welles allegedly used the actor’s identity to instill ambiguity in his character. The result is concentrated in a few masterful scenes in which Perkins appears with Jeanne Moreau and Romy Schneider. Welles cast himself in the role of the lawyer, reminding us what a great actor he was too. The cinematography belongs to Edmond Richard who was on his debut film. He would work with Welles in a few more films, then work later with Bunuel.. We find many of Welles‘ cinematic ideas from previous films: the huge shades, the low lighting of the figures or the alternation of very long shots with very short shots. Welles would have liked to film in Kafka’s Prague, but this was not possible in the continent divided in 1962 by iron curtains and walls, so he used Yugoslavia as an Eastern European setting, adding the Gare d’Orsay (abandoned and in semi-ruin, before being renovated and becoming a museum) for the interiors of Joseph K’s nightmares.
Political cinema has a controversial name, because many ‘political’ films are manifestos rather than works of art. ‘The Trial‘ proves that it can be done differently. It is a profound, bold, visionary film and at the same time a political film, just like the novel written by Kafka in the first decades of the century that had not yet seen the Holocaust, the Gulag, the cultural revolution or the killing fields. As a mature filmmaker, Welles was proving that he remained the politically engaged, but before all, one of the great film directors of the 20th century.
De multe ori doar când un om dispare realizăm cât de mult a însemnat el în viața noastră și pentru cei din jur. Fred Baker a fost unul dintre acești oameni. Nu am fost niciodată prieteni apropriați. Ne-am întâlnit în sălile de lucru ale organizației care a definit și definește cum funcționează Internetul – Internet Engineering Task Force (IETF). El era deja o celebritate, ceea ce se numește un lider (prin poziții de conducere, dar mai ales prin autoritate profesională), atunci când eu făceam primii pași în acea lume. Acum, când am aflat vestea surprinzătoare și dureroasă a decesului său, îmi dau seama că a fost pentru mine și pentru mulți alții un coleg și un conducător, o autoritate și o inspirație, un mentor și un prieten. Aș vrea ca mai multă lume să știe cine a fost și ce a realizat Fred Baker. Lui îi este dedicat articolul din aceasta săptămână al rubricii CHANGE.WORLD.
Fred s-a născut în 1952 la Cleveland, Ohio și a studiat în New Mexico. Prima sa poziție în domeniul ingineriei calculatoarelor a fost cu Control Data Corporation (CDC), o firmă americană care avea în anii ’70 relații de colaborare cu România, mai exact cu Fabrica de Calculatoare de pe platforma Pipera, care fabrica sub licență unități de discuri și benzi magnetice. Cea mai mare parte a carierei sale profesionale și-a desfășurat-o ca angajat al firmei Cisco Systems, între anii 1994 și 2016. În 1998 a fost recompensat cu titlul de Cisco Fellow, o recunoaștere rezervată liderilor tehnologici și personalităților cu influență în cadrul corporației și în afara ei. După ce a părăsit Cisco în 2016 a devenit consultant independent. Activitatea în cadrul organizației IETF a început-o în anul 1989, cu participare activă în conceperea și scrierea unui număr impresionant de standarde în domeniile administrației Internetului și a rețelelor bazate pe tehnologie Internet Protocol (IP), a protocoalelor de comunicații care permit conectivitatea în Internet și a calității serviciilor și aplicațiilor pe Internet. A fost editor, autor și co-autor a peste 60 de documente Requests for Comments (RFC) ale organizației. Între 1996 și 2001 a condus organizația în calitate de președinte (IETF Chair), într-o perioadă de progres exploziv al tehnologiei și de pătrundere a Internetului în toate domeniile vieții economice, sociale și particulare. A îndeplinit misiuni importante atât ca lider al organizației, cât și ca reprezentant al acesteia pe lângă sau în comitetele directoare ale unor foruri asociate cum sunt Internet Society (ISOC) și Internet Association for Assigned Names and Numbers (ICANN).
L-am urmărit și admirat pe Fred în acțiune. Impresionau la el două calități care sunt esențiale pentru un contributor de valoare în orice domeniu, în general, și în domeniile științifice, în particular. Cunoștințele sale tehnice erau profunde și stăpânea desăvârșit detaliile, dar era capabil să cearnă esențialul și să-l exprime și să-l explice în mod simplu, clar și ordonat. Trata de la egal la egal și cu respect orice partener de discuție, indiferent de poziție sau chiar de expertiză. Din acest motiv era considerat o sursă de informații tehnice și organizatorice pentru orice nou venit în organizație. La Fred se combinau două caracteristici care rar se întâlnesc în aceleași persoane – o franchețe și un stil ‘no-nonsense’ care evita orice formalism și făcea clare și ne-echivoce pozițiile în orice problemă și o interfață umană prietenească și respectuoasă fata de oricine. Aceste calități umane și de prezentare au făcut din el un ambasador și un propagator al principiilor Internetului cum puțini alții au fost în istoria organizației IETF și a rețelei globale create de aceasta. Atât în perioada în care a condus organizația, cât și în deceniile care au urmat, Fred Baker a călătorit în toată lumea, pe 6 continente (nu știu daca a ajuns și în Antarctica, dar nu m-ar mira să aflu că da), vorbind despre Internet, explicând tehnologia, dar mai ales principiile rețelei globale, ale accesului liber la informație și servicii, ale conectivității universale. Lui i se datorează în mare măsură începuturile activităților de implementare a Internetului în multe țări din Asia și Africa. Peste tot și-a făcut prieteni, a fost ascultat și apreciat.
La începutul anului 2025, existau aproximativ 5,56 miliarde de utilizatori ai Internetului la nivel mondial, reprezentând cam 67,9% din populația lumii. Aceste cifre uluitoare se datorează în principal unor vizionari care au stabilit principiile rețelei globale cu peste jumătate de secol în urmă și au scris primele specificații tehnice și programe software, și apoi celor care au continuat munca acestora, transformând Internetul într-o componentă vitală a infrastructurii societății moderne. Fred Baker a făcut parte din această a doua generație, de evangheliști și propagatori, de ingineri și inspiratori. Numele său va rămâne înscris pe documentele care formalizează gândirea sa tehnică. Cei care l-am cunoscut ne vom aminti de colegul și de omul care a fost.
Drum Bun în Eternitate, Fred!
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’
Romanian cinema seems to feel uncomfortable with George Enescu, the most important Romanian composer and one of the most appreciated musicians of the 20th century. Violinist, conductor, educator, but above all composer, who in addition to a few hits (especially the rhapsodies) also composed a lot of profound and difficult music, a challenge for performers but also for listeners, Enescu traveled a winding path throughout his life, from his appearance in the world of music as a child prodigy, going through a sentimental life often in the focus of the scandal press, to the end of his life as an exile from Romania that had became a communist country, marked by illness and disillusionment. Paradoxically, no film has been dedicated to him so far. Director Toma Enache worked for many years on the construction of the project that became the film ‘Enescu, jupuit de viu‘ (English title – ‘Enescu Skinned Alive‘) which fits well into the trend of biographies of great composers that seem to enjoy success on screens in recent years. The result is one of those films that polarizes opinions, declared by some as a masterpiece or art film, criticized by others as ‘soft porn’ and blasphemy against a national cultural icon. I will try to share what I felt while watching it, my impressions being also a combination of contradictions.
Enescu’s biography is presented in somewhat chronological order, although there are many ‘flash-back’ and ‘flash-forward’ insertions. For the Romanian viewer, somewhat familiar with the composer’s biography, the exposition does not present any problems, but for less initiated viewers I think there will be quite a few difficulties in placing some episodes in time and especially in context. The emphasis is placed on the passionate love story between Enescu and Maruca Cantacuzino, which unfolded over the course of several decades. However, a problem arises here that I am not sure if it is technical or a directorial decision that is difficult to explain. Toma Enache uses very little makeup, or if he does, it is clumsy. Enescu seems frozen in an eternal allure around the age of 50 while Maria Rosetti Cantacuzino looks about 20 years younger. In reality, the two were quite close in age, Maruca being about three years older. Problematic decisions or executions, because, for example, the relationship of the woman about 50 years old with the philosopher Nae Ionescu over ten years younger is difficult to understand based on the way the protagonists look.
I cannot avoid the comparison with the film ‘Boléro’ by Anne Fontaine, made in the same year, which tells the story of the life of Maurice Ravel, Enescu’s contemporary. In both movies the scripts center around the gestation of the major mature work of each of the two composers – Ravel’s ‘Bolero’ and Enescu’s opera ‘Oedipe’. In my opinion, we learn much less about Enescu’s masterpiece in this film. Is Oedipus’ suffering meant to be a replica of the musician’s love pains, passionately loved but occasionally deceived by the capricious princess? We learn too little about Enescu the man and his relationships with the world around him. Toma Enache built sets, used authentic locations when he could, and created luxurious costumes to reconstruct the world of the Romanian aristocracy before World War II, but the image seemed as brilliant as it is superficial. The music is, of course, formidable, with Enescu performed by the Orchestre National de France conducted by Cristian Macelaru, but the spoken text does not always work well and sometimes sounds more like a precious documentary commentary. I was not enthusiastic about either the choice or the acting performances of Catalin Bocirnea and Theodora Sandu. They look great in the love scenes, but from a film about Enescu I expected something completely different. More about the soul and music, less about the flesh. The producers chose not to release the film in the commercial cinemas in Romania, limiting themselves to special screenings and now to broadcasting on television. Perhaps it would have been more successful in cinemas. If I’m wrong, ‘Enescu, jupuit de viu‘ may even become a cult film, not just one good for anniversary screenings.
