Looking for a comedy to improve my mood, I came across a gem of the genre – ‘Une ravissante idiote‘, the 1964 film by Édouard Molinaro. Many of the French comedies of that period are among my favorites, and now I am adding one more. 40 years before the films of the ‘Legally Blonde’ series, Édouard Molinaro offers us a parody of spy films with a blonde that gathers in her all the stereotypes of jokes about blondes and adds a few more. If this movie were made today, pretty much everything would work perfectly, except maybe the original title that wouldn’t pass the filters of political correctness. But then, in 1964, the role of the blonde was played by Brigitte Bardot.
The story takes place at a time when the cold war was in full swing and spies were prowling the streets of London, where the action happens. Harry Compton is a freshly fired bank clerk who is head over heels in love with the beautiful Penelope “Penny” Lightfeather. However, Harry is also the son of a couple of Soviet spies, and when he expresses his desire to emigrate to the Land of the Soviets, he is entrusted with a special mission – the theft of NATO naval plans in the event of a war. Back then such secrets were kept in real paper files with the code name of the plans on the cover! Penny also turns out to be a communist with a party card and as a seamstress she is well placed to break into the house of the high-ranking officer who keeps the plans in the safe box in his working room. The two lovers will soon have on their trail the agents and killers of the Soviet intelligence services, the police and agents of several British counterintelligence services. Their incompetence as amateurs and lovers will prove a formidable weapon. Their only weapon.
I liked the movie. The script emphasizes the comic scenes and highlights the two protagonists. Brigitte Bardot – BB – is in fantastic form, and Anthony Perkins demonstrates the nice guy qualities that made him one of the highest-rated film actors on the international stage at the time. The pairing of the two works well on screen – both comically and romantically. Around them swarm a lot of characters played by lesser-known actors, but all of them well chosen. Édouard Molinaro films with inventivity, playing with the camera, occasionally inserting freeze-frames or speed-ups. Everything at the right time and in good taste. The movie gave viewers of yesterday and today almost two hours of quality blonde entertainment.
Cătălin Mihuleac este unul dintre scriitorii români contemporani pe care îi urmăresc cu atenție și mă străduiesc să le citesc cărțile cât de repede pot, preferabil imediat după apariție. Prozatorul ieșean și-a creat prin stilul și tematica volumelor publicate în ultimul deceniu un profil literar distinct și unic. ‘Strania valiză a domnului Silberstein’, publicată în 2024 în colecția ‘821.135.1 – scriitori români contemporani’ a Editurii Humanitas, continuă și întărește o direcție care a trezit interesul cititorilor din România dar și din alte țări, inclusiv Franța și Germania. Din ‘materialul clienților’, adică din limba folosită în viața de zi cu zi de noi și de cei din jurul nostru, el construiește cu fiecare nou volum un edificiu pe care îl vom putea admira, sper, și mai târziu, când vom beneficia și de perspectivă.
‘Strania valiză a domnului Silberstein’ utilizează o formulă literară foarte răspândită în literatura populară recenta, mai ales în cărțile scriitorilor americani, dar nu numai acolo. Este vorba despre intrigi cu tematică istorică în care soarta și faptele eroilor din trecut se dezvăluie treptat și influențează destinele celor care le investighează. Personajele principale contemporane ale romanului lui Cătălin Mihuleac sunt povestitorul scriitor (pe care-l putem considera un alter ego al autorului) și un adolescent pe nume Zinel, intrat în lumea crimei și devenit ‘Prinț al hoților’ din buzunarele și gentile turiștilor și mai ales ale turistelor din orașele europene. Un șir de incidente și coincidențe îi aduc împreună pe aceștia cu fapte petrecute cu un secol în urmă și cu destinele a doi evrei originari din România, ajunși celebri, fiecare în domeniul său, în capitala Franței în primele decenii ale secolului 20. Pe toți îi leagă originea ieșeană, dar și o neliniște care îi trimite într-o permanentă căutare, urmăriți de ghinioanele soartei.
‘Mai pricepe şi că fuga lui actuală e-un cumul de fugi.
Fugă de mama care l-a lepădat pentru o pizza cu sos bolognez şi-o porție sățioasă de fudulii napoletane.
Fugă de bunicii care l-au închiriat unei găşti de mafioti contra unui tarif lunar de 325 de arginți europeni şi-ncă regretă că n-au cerut prețul corect al pieței – 400.
Fugă de gaşca de foşti sportivi de mare performanță care-au distribuit-o pe Brigitte Bardot în roluri de frânt oase şi de masacrat suflete.
Fugă de regina inimii şi minții sale, Adelina, care i-a fost tirangiu şi profesor de istorie, design vestimentar şi kamasutra, iar ulterior l-a vândut, demonstrându-i că adevăratele regine, chiar şi cele ale inimii şi minții, nu se fac, ci se nasc făcute gata.
Fugă de tot ce-a fost până-n acel punct viața lui năpăstuită şi-n egală măsură fugă de necunoscutul pe care i-l rezervă destinul lui cărpănos.
Iar la fugile lui se-alipesc cele ale lui Guillaume Silberstein, cu nimic mai prejos de-ale sale: fugă de prima sa patrie – România, apoi de-a doua patrie – Marochinăria…
Fugă de şopârla din lunca râului Bahlui, fugă de crocodilul din albia Senei…
Fugă de tot, de tot, de tot…’ (pag. 228-229)
Cele două personaje istorice pe care le evoca în romanul sau Cătălin Mihuleac au existat cu adevărat. Domnul Silberstein a fost Guillaume (Wilhelm – Wilimuță) Silberstein, devenit marochiner faimos, creator, cu decenii înaintea lui Vutton, a unor genți pentru doamne, obiecte utile și frumoase, care le făceau pe fiecare dintre ele să se simtă regine – chiar și pe adevăratele regine. Bernard Natan a fost o personalitate importantă în istoria cinematografiei franceze. Născut la Iași în 1886, Nahum Tanenzapf a ajuns la Paris la începutul secolului 20, a luptat ca voluntar pentru Franța în Primul Război Mondial fiind rănit și decorat, și a dobândit cetățenia franceză în 1921, schimbându-și numele în Bernard Natan. A fost ceea ce am numi astăzi cineastul oficial al Olimpiadei de la Paris din 1924, iar în 1929 a achiziționat celebrele studiouri de film Pathé. Ambii au avut succes, au fost apreciați și decorați în perioada interbelică, pentru a cădea economic și social odată cu întețirea antisemitismului, fiind arestați și în pericol de a fi deportați în timpul ocupației germane. Silberstein a fost salvat (cel puțin în roman) de intervenția reginei Belgiei, iar după război și-a abandonat meseria și s-a retras în anonimat. Aflându-se în închisoare la izbucnirea războiului, Bernard Natan nu a putut părăsi Franța cum au făcut-o multe alte personalități evreiești. Destinul său a fost și mai tragic.
‘Apatridul Natan trebuia eliberat din închisoarea de la Fresnes pe 23 septembrie 1942, când îi expira pedeapsa primită pentru învârtelile financiare prin care sperase, aidoma altor prostǎnaci de talie, c-o să tragă-n piept criza economică mondială.
Cu 48 de ore înainte de împlinirea sorocului, a fost scos din celulă şi predat autorităților germane, care l-au plasat ca pe-un odor detestabil în lagărul intermediar de la Drancy.
N-a avut vreme să se deprindă cu noul loc de suferință. De-abia au apucat păduchii să-şi depună câteva ouă în ţoalele lui, că s-a şi format Convoiul 37, ce-a pornit-o legănându-şi crupele la 25 septembrie ora 8:55 spre Konzentrationslager Auschwitz. Între cei 1.004 nefericiți tasați în vagoane, 729 erau români culeși c-o zi mai devreme, în cursul unei razii ce le fusese dedicată la Paris şi-n suburbii.
Une rafle ce păşea ca o nepoțică bine educată pe urmele celebrei deschizătoare de drumuri din memorabila zi de 12 decembrie 1941, dar o depăşea de mai bine de două ori în amploare, grație celor 1.574 de evrei români arestați, între
care 39 erau copii.
O parte dintre aceştia au fost deportați în Convoiul 37 din 25 septembrie, iar restul în Convoiul 38 din 28 septembrie. Un exemplu de organizare perfectă, made in Germany.’ (pag.163-164)
A existat în realitate și celebra valiză a domnului Silberstein. O vedem chiar fotografiată în anexa de documente de la sfârșitul cărții. Încăpătoare, l-a însoțit pe tânărul emigrant Silberstein la începutul peregrinărilor sale și apoi în timpurile grele ale deportării. Ajunsă la urmașii săi cu o parte dintre documentele rămase în urma creatorului de modă feminină avant-la-lettre, valiza, acum demodată și roasă de timp, este un obiect și un simbol. Sfatul dat la plecare de tatăl eroului devine deviză de viață, valabilă nu doar pentru tânăr, dar pentru orice emigrant, evreu sau nu: ‘Ieși din ghetou, dar rămâi în valiză’. În alte cuvinte, emigrantul își propune să cucerească lumea și să reușească în locul în care ajunge, dar este prudent să păstreze un refugiu care să-l lege de propria identitate. Valiza poate fi simbolic familia sau casa emigrantului, sau fizic, locul în care se cuibărește pentru a se ascunde. Un secol mai târziu vă deveni și punte de legătură cu eroii din lumea de azi, și mediu de transfer al informațiilor despre istorie, dar și ‘obiect de lucru’ pentru hoțiile bandei de infractori din care face parte Zinel, adolescentul vândut de familia sa pentru o chirie lunară de 325 de euro Clanului Campionilor. Traseul de la inocență la crimă, de la viața în raiul pierdut al copilăriei la lumea crudă a emigrării este o altă trăsătură comună între Zinel și Wilhelm Silberstein:
‘La o surcea distanță de Bolta Rece, familia Silberstein ocupase trei camere într-un ansamblu de locuințe ce formau un careu. Seara, curtea din mijloc se transforma în maidan bǎtucit de jocurile drăcimii, în care mişuna şi recolta de patru băieţi şi două fete zămislită de mariajul lui Berman Silberstein
cu Babeta Otoi.
Copiii aveau interdicţie să se-aventureze afară din curte, dar, cum mugurii de flirt plesneau pe ram cu de la sine putere, perimetrul înconjurător era explorat ilicit. Mai întâi, era fructificat romantismul umbros al străzii de baştină, apoi ulițele adiacente, ai căror arbori noduroşi ofereau cadrul perfect pentru sărutări, pulsații în doi şi palpări mamare pe sub bluză.’ (pag.35)
Plasându-și personajul cu tentă autobiografică în centrul povestirii, ca erou-povestitor, Catalin Mihuleac folosește o altă tehnică literara întâlnită în proza modernă – cea a atelierului scriitoricesc deschis. În narațiune intră și un jurnal de creație al romanului însuși, cu autorul devenit erou și căutările, angoasele și chiar și visele sale fire de intrigă.
‘Pe una dintre străduțele dosnice ale Iaşului, la parterul unui imobil cu risc seismic avansat, somnul mă scălda în micul lui trafic de frontieră al orelor de după miezul nopții. Visam că poliția franceză venise să mă salte în zorii zilei de 12 decembrie 1941, în timp ce Guillaume Silberstein primea vizita unor interlopi români care-i cereau taxă de protecție, dacă voia să-şi continue afacerea cu traiste bengoase de să moară duşmanii.
Vizitatorii băteau insistent la două uşi diferite, din două oraşe diferite, aflate în țări diferite şi-n secole diferite, dar eu îmi ziceam că totuna era, fiindcă-n aceeaşi manieră se lucra şi la Gestapo, şi-n clanurile interlope – ți se-nființau la uşă cu noaptea-n cap şi te luau pe sus fără multă vorbă.
A durat olecuță până să-mi dau seama că zgomotele nu erau nici onirice, nici pariziene, ci cât se poate de reale şi ieşene. Dezmeticit numai pe jumătate, m-am târât pe burtă şi coate să văd cine mă deranja, dar când am deschis uşa am simțit c-alunec într-un alt coşmar.
Încadrat de uşă ca-ntr-o ramă de tablou, un puştan stătea pe-un ditamai geamantanul şi-a trebuit să-mi frec vârtos ochii ca să-mi dau seama că-l aveam în față pe cel scărmănat de “pedofilul” Jérôme cu câteva luni în urmă, lângă Turnul Eiffel:
– Dracu’ să te ia, dispari de-aici, golanule, dégage vite! La câte-am pe cap, doar tu-mi mai lipseşti! Lasă-mă să dorm!’ (pag.27)
Cătălin Mihuleac este formidabil și în construcția personajelor sale imaginare. Probabil că și aici exista surse din realitate care l-au inspirat, dar un destin precum cel al lui Zinel are desigur multe elemente de ficțiune. Evoluția sa are o tentă picarescă, cu elemente de melodramă dar și de umor, care echilibrează perspectiva. Spre final vor apare și elemente fantastice. Paralele dintre Silberstein și Zinel capătă o nouă dimensiune atunci când se suprapun, la un secol distanță, pasiunea și înțelegerea psihologiei feminine a creatorului de genti și a hoțului care trebuie să evalueze conținutul acestora în vederea loviturii care urmează. Scriitorul povestitor este fascinat de ambele personaje.
‘Parcă nu mai eram aşa decis să mă lepăd de flăcăiandrul mintos, a cărui limbă lungă părea sabie ninja în toată regula. Experienţa de viață deja acumulată și mediul din care provenea îi confereau potențialul unui personaj literar cu greutate, iar limba lui ninja îmi putea ajusta pe ici pe colo stilul de seră, subjugat unui conformism specific generației mele literare.
îl aveam aşadar sub acoperiş pe unul dintre miile de minori cocârjați de Clanul Campionilor, cel mai vestit brand al pegrei româneşti. În beneficiul acestei bande criminale, puștiul fura din țările europene vestice portofele, valize şi computere. Dacă şi-ar fi pus mintea, ar fi furat şi rinichi, spline şi ficați, fără ca victimele să-şi dea seama.
Ştiam şi eu câte ceva despre Clanul Campionilor, mai mult pentru că membrii lui erau originari din oraşul meu, Iaşi, unde-şi clădiseră vile cum şi preşedintele țării visa, dac-apuca un spor consistent la leafă.
La etajul cel mai de sus al reşedinţelor, campionii arborau drapelul național, aşa cum se cuvenea să procedeze fiecare român care-şi iubea patria şi lupta pentru propăşirea ei.’ (pag.42-43)
Cititorii nu vor uita ușor nici portretul Adelinei, partenera în hoție a lui Zinel, în același timp tutoarea acestuia în cultura europeană și a lumii, în psihologia feminină și inițiere sexuală. Trădarea acesteia va deveni unul dintre macazurile schimbării de direcție din viața eroului.
‘Era inumană concentrarea în apropierea ei. Te câştiga chiar de te rezumai să-i fixezi doar chipul, începând cu ochii verzi ce puteau înlocui laserele în operațiile chirurgicale de finețe. Ceva mai în aval, zâmbetul se-afişa şi el mobil, tăios şi cruciş, cu atribuții clare de aparat de sudură.
În fața acestor arme, atenția contemplatorului nu mai suporta arsura şi cobora; dar jos alte capcane se iveau cu mreje năucitoare. La început, intriga ciondăneala căluților de mare şoimăneşti din locul unde-ar fi trebuit să se afle, dar niciodată nu se afla sutienul, apoi apăreau formele locomotoare redate de blugii mulați, ce porneau de la mânerele dragostei, fixate pe şolduri ca nişte geamanduri destinate salvării naufragiaților.
Nici contactul ei cu solul nu era uşor de suportat vizual. Când se-ncălța cu sandale, efectul era devastator, gintei masculine făcându-i-se un dor nebun să cânte la clapele de acordeon sau de pian ale degetelor.’ (pag.63)
Proza lui Cătălin Mihuleac pare să capete din ce în ce mai multa consistență și savoare cu fiecare nouă carte a sa. Stilul său îmbină istoria cu melodrama, tragedia și erotismul, umorul cu documentarea riguroasă, în timp ce limba folosită de povestitor și de eroii sai (totdeauna adaptată personajelor) devine mai colorată și mai sofisticată.
Una dintre temele principale ale cărții o reprezintă liniile comune dintre destinele personajelor de azi și cele care au trăit cu un secol în urmă. Le unește veșnica neliniște și lupta pe care fiecare dintre personaje o duce pentru a reuși sau măcar a supraviețui într-o lume ostilă. Faimoasa valiză, care adăpostește memoria unor timpuri trecute și a oamenilor care au purtat-o devine mecanism de apărare psihologică al personajului Zinel, confruntat cu violența lumii din jur. Prejudecățile par și ele a supraviețui vremurilor. Cătălin Mihuleac scrie despre Franța dar gândul cititorilor este redirecționat permanent către România de unde plecaseră personajele. Iată gândurile domnului Silberstein atunci când vizitează – pe ascuns – infama expoziție ‘Le Juif et la France’ organizată la Paris în perioada ocupației cu scopul de a stârni sentimentele antisemite ale populației și de a justifica legile rasiale și trădarea refugiaților evrei, dar și a cetățenilor francezi de origine evreiască trimiși la moarte în Germania.
‘O expoziție intitulată Le juif et la Roumanie ar fi posibila în oraşul meu natal? Nu cred. Parcă totuşi la Iaşi nimeni nu se pricepe să urască atât de stilat, de în acord cu ultimul răcnet al modei. Ura românească e mai din topor şi n-are habar de artificii, dar e-o ură mai cinstită, dacă pot zice aşa.
În secțiunea intitulată Les juifs, maîtres du cinéma français, fotografia tip bust a lui Natan prezida ca un mesia potlogar şleah ta apostolilor care mânjiseră marele ecran al țării de adopție.
Canalia, cum de şi-a permis s-atingă cu labele sale marile opere literare ale Franței!? Dacă nevoia de-a ecraniza îi gâdila buricele degetelor, de ce n-a făcut-o cu literatura adusă cu el în desagă din România natală? Ce, romanele lui Liviu Rebreanu, schițele lui I.L. Caragiale şi poeziile lui Vasile Alecsandri nu se pretau la borşurile vizuale marca Natan? (pag.136)
Cu o narațiune anarhică și cuceritoare, scris cu savoare și învelindu-și nodurile amare în sarcasm, cu personaje care te cuceresc de la primul paragraf și de care nu ai cum să nu te îndrăgostești cu toate frumusețile și defectele lor, ‘Strania valiză a domnului Silberstein’ captivează, emoționează și dă de gândit. Cătălin Mihuleac scrie din ce în ce mai bine și reușește să și surprindă la fiecare noua apariție. De neocolit!
Odată cu intrarea în ultimele două luni ale anului încep articolele bilanț și topurile. Clasamentele gen ‘cele mai bune cărți/filme/… ale anului’ îmi invadează deja pagina de știri Facebook. Odată cu ele încep și sondajele pentru desemnarea ‘Personalității anului’, domeniu în care excelează revista TIME, fără a fi însă singura în acest spațiu. Nu știu cine va fi pe coperta revistei în numărul de trecere dintre 2024 și 2025, dar din punctul meu de vedere, decizia este aproape luată. Scriu ‘aproape’, deoarece se mai pot întâmpla multe în cele 7-8 săptămâni care ne despart de cumpăna anilor. Cu toate acestea, cred că din niciun clasament al anului 2024 Elon Musk nu poate lipsi. La bine și la rău.
Musk este o personalitate cu atâtea fațete încât a-i defini domeniile în care acționează și influențează este dificil de făcut într-o singură enumerare: vizionar și investitor, promotor al vehiculelor electrice și al transportului eficient în spațiul cosmic, proprietar de media socială și activist politic, manager de talent și personalitate tranșantă și deranjantă. Toate acestea sunt sprijinite și finanțate de o avere uriașă, acumulată din succesul investițiilor precedente, care face din el unul dintre cei mai bogați oameni din lume. 2024 a fost un an în care Elon Musk pare să nu fi părăsit în niciun moment prima pagină a știrilor. Majoritatea afacerilor îi merg bine, unele atât de bine, încât își permite să riște și să susțină activități aflate momentan în pierdere, dar în care crede. Tesla face față, ba chiar este stimulată de concurența agresivă a firmelor din China. X (fostul Twitter) a rezistat plecării unui număr însemnat de colaboratori și a rămas un factor de influență de neocolit în peisajul rețelelor sociale. Putem să fim de acord sau nu cu Elon Musk în luările sale de poziții sau în aprecierile despre viitor, dar succesul este greu de contrazis. Ceea ce îl deosebește de mulți alți oameni de afaceri este faptul că se uită nu doar spre profiturile imediate, ci și spre consecințele pe termen mediu și lung ale investițiilor și activităților sale. Musk privește și în sus, spre spațiul cosmic. Este mult mai conștient decât alții, alarmist chiar, în ceea ce privește pericolele care amenință civilizația terestră și crede că viitorul omenirii poate fi asigurat doar prin colonizarea spațiului. În serviciul viziunii sale pune nu doar cuvinte, ci și investiții uriașe. Ele încep să dea roade. Valoarea firmei sale SpaceX a crescut la 180 de miliarde de dolari. Unii analiști chiar încep să se întrebe dacă ar putea într-o zi să egaleze sau să depășească valoarea firmei Tesla.
Pe 13 octombrie, a avut loc un eveniment care, chiar dacă nu a fost în aparență foarte spectaculos, reprezintă o bornă însemnată în istoria transportului în spațiu. Este vorba despre zborul de test al rachetei de lansare a sistemului Starship al firmei SpaceX. La șapte minute după decolare, după ce a trimis sarcina utilă spre orbită, rachetele propulsoare au condus uriașa primă treaptă a lansatorului înapoi la rampa de lansare din Texas, unde a fost prinsă și fixată cu niște chingi uriașe. Pentru prima dată în istoria călătoriilor spațiale inițiate de omenire, a fost demonstrată practic funcționalitatea unui sistem în care toate componentele sunt reutilizabile. Costul transportului sarcinilor utile în spațiu va fi astfel redus cu cel puțin un ordin de mărime. Rachetele Falcon din generația precedentă reduseseră deja costurile zborurilor spațiale, parțial datorită faptului că treptele lor inferioare, spre deosebire de cele ale aproape oricărei alte rachete, pot fi recuperate și lansate din nou. Cifrele de la BryceTech, o firmă de analiști, arată că, în primul trimestru al acestui an, firma a trimis în orbită de aproape șapte ori mai multe obiecte spațiale decât toți rivalii săi la un loc, fie că sunt firme private sau programe spațiale naționale. SpaceX are planificată producția a o mie de sisteme Starship, iar ritmul lansărilor ar putea ajunge la una pe zi. În plus, lansatorul este un gigant în comparație cu generația Falcon, fiind capabil să trimită în spațiu o masă de opt ori mai mare (150 de tone în comparație cu 18 tone). Planurile sunt mărețe: lansarea de stații și de telescoape spațiale, participarea în proiectul Artemis inițiat de NASA pentru revenirea americană pe Lună și proiectul de explorare a planetei Marte, inițiat de SpaceX.
Generalii urmăresc și ei, desigur, evenimentele și se gândesc la aplicațiile militare. Mulți comentatori compară stadiul actual al explorării spațiale și programele pentru revenirea spre Lună și pentru prima prezență umană pe Marte, cu cursa spre Lună din anii ’60 ai secolului trecut. Atunci cele doua supraputeri erau Statele Unite și Uniunea Sovietică, acum este vorba despre Statele Unite și China. China are în plan să trimită astronauți pe Lună până în 2030 și mulți americani se tem că actualul rival geopolitic al Americii ar putea pune oameni pe Lună înainte ca America să reușească să-i readucă acolo. Dacă este vorba despre o repetare a cursei spațiale, una în care America pierde ar demonstra un declin teribil. Pe de altă parte, experiența precedentă arată că tehnologia care aduce astronauți pe Lună nu este neapărat cea care îi poate trimite pe Marte și întoarce de acolo. Uniunea Sovietică (datorita mai ales tehnologiei rachetelor, adusă din Germania ocupată după Al Doilea Război Mondial) a reușit să trimită primele obiecte și primii cosmonauți în spațiu, dar asta nu a fost suficient. Planurile chineze includ două tipuri de rachete capabile să ducă pe Lună și să readucă de acolo astronauți, dar asta nu este suficient (după cele cunoscute în prezent) pentru o călătorie umană spre și dinspre Marte. Există încă o diferență semnificativă în programele americane de explorare a spațiului cosmic. NASA nu mai are controlul absolut al detaliilor misiunilor spațiale. Spre deosebire de proiectul Apollo, programul de revenire pe Lună numit Artemis (după sora lui Apollo) definește doar liniile principale și deschide fiecare dintre etapele proiectului concurenței dintre sectorul guvernamental și cel privat. Tocmai aici, competiția pentru realizarea modulului de aselenizare Human Landing System (HLS) care are ca scop trimiterea de astronauți în orbită circumlunară, aselenizarea și revenirea pe Terra a fost câștigată de o variantă Starship modificată. Rivalul învins a fost Space Launch System (SLS) realizat de NASA în colaborare cu Boeing. NASA a fost nevoită, astfel, să admită participarea principalului ei concurent din sectorul particular în cel mai important program al său. În planurile oficiale, cel de-al treilea zbor al misiunii – Artemis III – va duce, în 2026, o astronaută americană pe suprafața Lunii, undeva aproape de Polul Sud al satelitului natural al Pământului. Cum singurul lucru consistent legat de planurile NASA sunt întârzierile, experții prezic că acest eveniment va avea loc mai degrabă în 2028.
Cealaltă realizare remarcabilă și tangibilă a firmei SpaceX, una care influențează viețile a milioane de locuitori ai planetei noastre, este rețeaua de sateliți de comunicații Starlink. Comunicația prin sateliți nu este o tehnologie tocmai nouă, în fapt ea există încă din secolul trecut. Elon Musk nu a fost primul investitor care a pus bani mulți în acest domeniu. Firme precum Hughes, SES sau ViaSat erau deja în spațiu atunci când Musk concepea primele sale planuri. Comunicațiile prin satelit erau însă considerate mai puțin performante decât cele prin cabluri optice sau chiar relee radio terestre. Pentru a comunica la distanță, sateliții trebuiau plasați pe orbite înalte. Dar înălțimea însemnă distanță, deci timpi de propagare crescuți și întârzieri ale semnalelor, ceea ce împiedică buna desfășurare a aplicațiilor interactive de video și voce, cum ar fi conferințele sau jocurile în timp real. În plus, milioane de utilizatori folosind același satelit creează congestie. Ideea lui Musk seamănă cu rezolvarea problemei nodului gordian. Un satelit la mare înălțime este înlocuit de o mulțime de sateliți pe orbite relativ joase (aproximativ 500 km) care lucrează distribuit și coordonat, comunicând intre ei. Distribuirea reduce întârzierile de transmisie, permițând sistemului Starlink să ofere o conexiune similară cu banda largă de la sol. Dezavantajul este că fiecare satelit poate deservi doar o mică zonă a Pământului. Pentru a obține o acoperire la nivel mondial, este nevoie de o mulțime de sateliți. SpaceX lansează mulți. Potrivit lui Jonathan McDowell de la Centrul Harvard-Smithsonian pentru Astrofizică, cei aproximativ 6 400 de sateliți Starlink lansați din 2019 reprezintă aproximativ trei sferturi din toți sateliții activi din spațiu. SpaceX are planuri ferme de a lansa 12 000 de sateliți și a solicitat lansarea a 42 000. Falcon 9 lansează câteva zeci de sateliți Starlink deodată. Starship va putea transporta mai mulți și mai mari. Este o afacere rentabilă și datorită faptului că SpaceX stăpânește ‘vertical’ întreaga tehnologie, de la echipamentele de lansare și transport spațial până la antenele utilizatorilor. Încasările din sistemul Starlink au crescut în doi ani de la 1,4 la 6,6 miliarde de dolari și îi aduc deja profituri lui Musk. Flexibilitatea sistemului care permite roiurilor de sateliți să fie mutați în zone profitabile, dar și critice și-a dovedit eficacitatea și în Ucraina aflată în război și în Florida lovită de uragane. Ambițiile lui Musk nu se opresc aici și SpaceX participă la concursurile care vor stabili cine va furniza echipamente pentru sistemele de comunicații ale viitoarelor programe spațiale. Nu lipsește nici concurența: firmele chineze precum Shanghai Spacecom Satellite, cu planuri de a lansa o flotă de 14 000 de sateliți, consorțiul britanic-european EutelSat OneWeb care are deja 640 de sateliți în orbite și Amazon a cărei constelație de 3 200 de sateliți Kuiper vă fi operațională anul viitor. Această ultimă inițiativă îi aparține lui Jeff Bezos, un alt investitor vizionar, la fel de fascinat de spațiu ca și Musk.
(sursa imaginii: Alan Dyer/VWPics/Redux/Eyevinewww.economist.com/briefing/2024/10/17/the-rockets-are-nifty-but-it-is-satellites-that-make-spacex-valuable)
Sistemele de sateliți geostaționari de joasă altitudine au și dezavantajele și pericolele lor. Unul dintre ele este durata de viață redusă, în medie de 5 ani. Asta înseamnă că furnizorii vor fi obligați să lanseze înlocuitori pentru a asigura continuitatea serviciilor pe măsură ce sateliții ies din funcțiune și ‘mor’. Alte pericole sunt cele ale congestiei spațiale și ale reintrării controlate și auto-distrugerii sateliților ieșiți din uz. Toate aceste aspecte se află în curs accelerat de reglementare prin standarde și chiar tratate internaționale. În deceniul care va urma, spațiul din jurul planetei noastre va deveni o autostradă a comunicațiilor și a transportului spre alte astre. Vor reuși guvernele lumii, atât de diferite și de divizate de conflicte majore, să gestioneze acest spațiu pentru a evita haosul? Rămâne de văzut. Și Elon Musk? Cred că el și concurenții săi vor juca un rol important. Privirile și planurile sale se îndreaptă acum spre Marte, planeta-pilot a expansiunii civilizației terestre, cea pe care deocamdată el o numește o ‘planetă liberă’. Detractorii vor spune că își planifică extinderea imperiului. Fără el însă, lumea ar fi, din punct de vedere tehnologic, cu pași în urmă în multe domenii.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Megalopolis‘ (2024) is Francis Ford Coppola‘s life project. He started working on it and talking about it while filming ‘Apocalypse Now.’ He read scripts and discussed castings with entire generations of great actors. Many of them left to the stars in the sky and did not live to work on the project. Over the course of his career, Coppola produced three films on his own dime. The first two left him in debt and he had to make other films and sell wine for several decades to pay off the debts and raise money to make ‘Megalopolis‘. This is a monumental and mad movie, spectacular and pathetic, personal and brilliant, full of so many qualities and flaws that no one but himself would have accepted or risked financing it. It’s a movie that will probably lose money, but one that Coppola could not give up making. And no one else could have made it.
‘New Rome’ is an alternative vision of our not too distant future. Most of the filming was done with New York in mind. The characters are dressed and their hair cut in a way that combines Modern America with Ancient Rome. In this retro-futuristic Rome, the visionary inventor Cesar Catalina and the conservative mayor Cicero face each other. Cesar has invented the material of the future and plans to rebuild the city according to plans that may be the only ones that could save the metropolis and the planet. Reconstruction from the ground up, however, means shaking the order that allows the rich to live a life of luxury and debauchery, but also the destruction of the houses and the way of life of the plebeian crowd. At the head of the opposing forces is the town’s corrupt mayor. When Cesar falls in love with Julia, Cicero’s daughter, the plot gets complicated. Where is the city and the world going in the film? What is the role and power of love? Is the New Rome our world?
The Shakespearean structure and ambitions are obvious. The conflicts recall the treacherous labyrinths of the Bard’s historical plays, while the narrative structure and parables draw inspiration from dramas about ancient history. Visually, the film is impressive. The overflowing imagination of the screenwriter and director Coppola build a city-world, where the debauchery of antiquity meets the lights of New York or Vegas. The director of cinematography is Mihai Malaimare Jr., who has accompanied Coppola in his productions for almost two decades. The cinematic model cannot be, I think, other than Fritz Lang’s ‘Metropolis’. The list of actors who wanted to participate in this film and managed to enter the credits is very long. Outstanding creations make, in my opinion, in this film Adam Driver – a Cesar who acquires, loses and regains through love the power to control time -, Giancarlo Esposito as the enemy or Cicero, Nathalie Emmanuel – beautiful and expressive as Julia -, and Jon Voight as the old tycoon Crassus, a character who brings together and combines Roman and American corruption. I can’t help but notice the presence of Dustin Hoffman. Every role he adds to his filmography is a treasure, even if here the role is not too generous. The script sometimes forgets some of its narrative threads, but in the end the spectacular show overwhelms. ‘Megalopolis‘ has so far had a rather negative reception from critics and part of the audiences. I am convinced that its appreciation will grow over time and that in not many decades it will become a cult film. At the press conference after the world premiere in Cannes, Coppola assured us that this would not be his last film. I hope so. Utopia doesn’t always have to end in dystopia.
I chose to watch ‘River of No Return‘, a 70-year-old western film for a few reasons. First of all, because Marilyn Monroe, who has the opportunity to demonstrate her talent as an actress in addition to her physical beauty and singing skills. Her partner is Robert Mitchum, also a rising star in 1954, when the film was made. Finally, because the film direction is credited to Otto Preminger (who worked under contract with 20th Century Fox studios) and Jean Negulesco, a polivalent film-maker born in Craiova, Romania, who worked in France before moving to America, a name unjustly forgotten today by histories of cinema in the country where he was born and the countries where he worked. The film also experimented with the new widescreen and color film technology called CinemaScope, the latest in filmmaking and image projection techniques of the era.
The story takes place in 1875 in the American Northwest. Widower Matt Calder returns after years spent in prison for killing a thug who threatened the life of a friend. He retires to an isolated farm in the mountains with Mark, his 11-year-old son, from whom he had been separated for a long time. Their idyllic life is disturbed by the appearance of Kay and Harry, the bar singer who had been looking after Mark in the absence of his father and her crook husband. Harry attacks and robs Matt, taking his rifle and horse in order to get to Kansas City, where he plans to collect a card debt (possibly won by cheating). Matt, Mark and Kay will set off, unarmed, down the river in his pursuit.
The intention of producers and directors to extract the maximum from the visual possibilities offered by CinemaScope technology is evident. Most of the nature shots are spectacular and inspiring, and we can feel when these are combined with scenes shot in the studio. It is one of the first and most spectacular films of a subgenre that we could call ‘river films’, combined with two melodramas – one with a romantic triangle, the other depicting father-son relationships. The script of this seemingly conventional Western includes two scenes related to Matt’s relationships that would be delicate and questionable even in the context of screen morality today, or perhaps more so today than 70 years ago. The bond between Matt and his son develops in the shadow of the father’s guilt and the child’s understanding of what he has done. The relationship develops between Matt and Kay that also has its problematic sides. The presence of Marilyn Monroe is electrifying and the erotic tension also succeeds to ignite Robert Mitchum, an actor who (in my opinion) was not really great in expressing his feelings. Her character being a bar singer, we also get to hear her sing on four occasions, two of the songs being very good. Acting talent? She is not phenomenal, but she has spontaneity and naturalness which are remarkable, taking into account that the conflicts between Preminger and the private acting coach who accompanied Monroe to filming sessions during that period of her career have remained significant in history. The reasons why audiences were drawn to this film in 1954 remain much the same today.
I very rarely re-watch movies. I made an exception today, watching again after almost half a century ‘Picnic at Hanging Rock‘, the 1975 film directed by the Australian Peter Weir, about a decade before he began an international career that would bring him some notable successes. It was probably the first Australian film I saw in my life. It was at an Australian film festival, a rather rare event in Romania in those years. I had been very impressed then and on re-viewing I understood why. ‘Picnic at Hanging Rock‘ is a magical and powerful film, both visually and musically impressive. Some movies are said to ‘age beautifully’. In the case of Peter Weir‘s film, it’s more than that. It is a timeless creation.
‘Picnic at Hanging Rock‘ is inspired by a novel that relates events that may have taken place in reality. In 1900, on Valentine’s Day, which in the southern hemisphere is celebrated in the middle of summer, the students of a girls’ boarding school go on a trip to the Hanging Rock area – one of those rock formations that break the monotony of the endless Australian desert. The ‘mountain’, as it is called by the locals, has a magical reputation. Perhaps it is about magnetic phenomena, certainly about legends related to the original inhabitants of the continent, not seen in this film. Three of the girls and a teacher go exploring the cliffs and disappear without a trace. The whole community – the school, the police, experts of all kinds – look for them and the case becomes famous throughout Australia. One of the girls is found alive a few days later, but is in complete shock and has no memory of what happened on the day of her disappearance. Nothing is known about the fate of the others to this day. Will this mystery ever be solved?
We can look at ‘Picnic at Hanging Rock‘ as a combination of a period film and a thriller and the film works well from that point of view as well. Viewers will quickly realize, however, that this is not what the filmmakers seem to have been primarily interested in. Peter Weir builds an atmosphere of mystery wrapped in magic, using the cinematography designed by Russell Boyd in the style of Jean Renoir’s paintings and the pipe music played by Gheorghe Zamfir. The first scenes introduce us to the world of teenage boarding school students, who are preparing for the trip. A secondary plot describes the conflict between the headmistress of the boarding school and one of the students, with a more rebellious character, the only one who is forbidden to participate in the trip. Victorian discipline seems to be reinforced by women’s heavy clothing. It is a social commentary specific to the literature of the Victorian period (Dickens, Thomas Hardy, Charlotte Brontë, etc.) but also a political one. The way the characters dress does not harmonize at all with the climate of the continent, and the institutions imported from the capital of the empire do not resist the confrontation with a mystery that seems to have its solution beyond the accepted logic. Behind the appearances created by corsets and well-kept hairdos, the characters are fragile and hide dramas they are not allowed to share. Or suppressed dramas often end in tragedy. ‘Picnic at Hanging Rock‘ is a beautiful, sensitive, poetical, disturbing film. Today’s spectators will not escape the magic of the Mountain.
Ed Harris, an actor I admire a lot, has stepped behind the camera only twice so far, to sit in the film director’s chair. His third film is now in pre-production. The second one, which I saw last night, is from 2008 and is called ‘Appaloosa‘. It is a western in which Harris casts himself in the lead role, as he had done in 2000 with ‘Pollock’, a very different film. Appaloosa is the name of the town in New Mexico where the story is set in the 1880s. There is no such town on the map, but there is a breed of horse with that name. The film is special and different, one of those Westerns that follows the rules of the genre by providing a respectable amount of gun duels, battles with Indians and stories about justice on the moving frontiers of America at the time, but at the same time tries to say more about real life and the feelings of the heroes. It’s actually quite a modern story of friendship and love, which could very well have taken place in another place or century.
Virgil Cole and Everett Hitch are two guns-to-hire who are on the good side of the law. Appaloosa notables hire them to defend the town from the actions of rancher Randall Bragg, a thug who terrorizes the peaceful residents and who assassinated the previous sheriff. Establishing the rule of law is not easy when laws do not really exist in the frontier territories of those times. Things get even more complicated when the beautiful Mrs. French appears, a poor but sophisticated widow who hides secrets in her past and who will awaken the passions of the three men. Will the friendship between the two heroes last?
The denouement will come after many adventures and gun duels that will satisfy fans of the genre. ‘Appaloosa‘ is filmed like a classic western in which the atmosphere of frontier America of those times is very well brought to the screen. of life. The dialogues between Virgil Cole – the fearless but sometimes lacking words sheriff – and Hitch – the more cerebral and well-versed deputy – take up a large part of the story. Men who have been through wars and the adventures of conquering the West seem clumsy precisely when it comes to relationships with women. Ed Harris and Viggo Mortensen (the later with an impossible makeup though) are very suitable in these roles. On the other hand, I was surprised by Jeremy Irons, who makes one of the less inspired roles of his career, in my opinion, failing to nuance his ‘bad guy’ character enough. Renée Zellweger, also, failed to reveal the motivations of her character – Alli French. When is this woman honest? Who does she really love? The feminine mystery, you will say. Maybe. Anyway, in the end we are left with the same dilemmas as the male heroes of the film. But also with enough reasons to think about this film and its characters even after watching it.
Jacques Audiard has never disappointed me before. Many of his films have as their main theme (or one of the main themes) the search for identity and changes of identity. Many of the memorable characters in his films search for their identities or hide under false identities or have at the end of the story in the film a different identity than the one we had known them under earlier. This is also the case with ‘Emilia Pérez‘ (2024), one of the films that made a sensation and also collected awards at this year’s Cannes Film Festival. It is an interesting and original combination of a film about the Mexican mafia and social and political criticism, of soap opera and musical. The story takes place most of the time in Mexico, but the filming took place in France. The cast is international and the film is spoken and sung in Spanish, although the director is not fluent in the language. ‘Emilia Pérez‘ is a film that divided the opinions of critics and also divides the opinions of the audiences to extremes. I am one of those who liked this movie a lot.
The film begins as a narco-thriller, continues as a sci-fi musical, moves into melodrama with social overtones and ends as a narco-thriller, coming full circle. Along the way, we will have the opportunity to follow the transformation of two main characters: an insecure lawyer who cannot make her way in a world dominated by men, and a gangster who wants to lose his trace and identity. Both characters want to transform into something else entirely. The transformations are radical and there is no going back.
The main criticism leveled at the film is perhaps justified. Apparently it’s about Mexico, with the violence of a society based on drug trafficking and kidnapping, but the rendering seems to be based on stereotypes about Mexico rather than reality. There are plenty of other films, including those by Mexican filmmakers, that present a much more humane, more complex, more nuanced picture. The director’s attention is focused on the relationships between four women who love and hate, suffer and try to realize themselves in a world that oppresses them. We are witnessing a family drama that does not shy away from melodrama, but we are definitely in the land of soap operas. Of the four characters and performers who received an interesting collective award for female performance at Cannes, that of the lawyer Rita played by Zoe Saldana and that of Karla Sofía Gascón as the gangster Manitas del Monte turned Emilia Pérez I think stand out. Characters from Almodovar’s films immediately come to mind, but here I think both the story and the character are much more complex. Can gender transformation also lead to a complete personality transformation? It is the central question related to the heroine of the film, and I think the answer will be given by each of the viewers. The artistic vehicle of this question is an emotional captivating story, told in an original and engaging style. “Emilia Pérez” is the second film in a few months that proves that the musical genre is alive. The other is ‘Joker 2’. Both movies have their fans and their critics. Proof of vitality.
Spațiul internetic al multora dintre noi a fost ocupat în primele două săptămâni ale lunii octombrie cu discuții legate de Premiul Nobel pentru Literatură. După ce ne-am lămurit că nici în acest an Mircea Cărtărescu nu se află printre laureați și după ce am dezbătut aprig cauzele și ce este de făcut, putem examina în liniște cine sunt laureații celorlalte premii, trecând în revistă biografiile și realizările acestora. Desigur, pentru rubrica CHANGE.WORLD, ceea ce ne interesează sunt premiile din domeniile legate de știință. În acest an, multe dintre aceste premii au legături directe și aplicații imediate și în ramuri ale tehnologiilor avansate, inclusiv Inteligența Artificială (AI). Trecerea în revistă a premiilor din acest an ne-a dezvăluit că nici în aceste categorii nu lipsesc surprizele sau controversele.
Primul premiu anunțat în ‘săptămâna Nobel’ a fost cel pentru fiziologie sau medicină. Câștigătorii sunt Victor Ambros (născut în 1953), în prezent profesor de științe naturale la Școala de Medicină a Universității din Worcester, și Gary Ruvkin (n. 1952), în prezent profesor de genetică la Spitalul General și Școala Medicală din Harvard. Ambii laureați au studiat la reputatele universități MIT și, respectiv, Harvard, și lucrează în același stat american, Massachusetts. Descoperirea pentru care au primit premiul se numește microRNA (microARN), mecanismul care permite celulelor cu informație genetică (cromozomială) identică să se dezvolte în tipurile de celule diverse și diferențiate care alcătuiesc diferitele părți ale plantelor și organe ale animalelor. Domeniul lor de expertiză, aflat la frontiera dintre chimie și biologie, se numește biologie moleculară. Premiul din acest an este un fel de continuare și completare a premiului acordat anul trecut, care îi recunoștea pe descoperitorii mesagerilor RNA (mRNA), transmițători de informație despre sinteza proteinelor. Savanții premiați în acest an au răspuns unei întrebări care i-a preocupat pe cercetători vreme de decenii. În nucleul fiecărei celule se află un set complet de instrucțiuni – genomul – pentru crearea unei ființe vii. Biologii au fost intrigați de modul în care același set de gene și instrucțiuni poate duce la tipuri atât de diferite de celule în organism, de la celule musculare la celule hepatice. Răspunsul este că nu toate genele dintr-un nucleu sunt traduse în proteine. Diferite tipuri de celule își urmează propriile căi de dezvoltare folosind doar acele instrucțiuni genetice relevante pentru creșterea și dezvoltarea lor. Selecția necesară pentru fiecare tip de celulă este controlată parțial de moleculele miARN, descoperite de cercetătorii Ambros și Ruvkun. Acestea sunt o clasă de molecule mici compuse din doar 20 până la 24 de nucleotide (literele A, C, G, U ale genomului) care codifică modul în care se diferențiază celulele. Descoperirea lor, publicată în 1993 și rezultat al muncii de peste un deceniu în laboratoarele MIT, a fost întâmpinată cu indiferență la început de comunitatea științifică. De vină a fost poate faptul că experiențele erau făcute pe o specie de viermi rotunzi numiți ‘Caenorhabditis elegans’, și a trebuit să treacă mult timp și să fie acumulate informații diverse care să demonstreze că este vorba despre mecanisme comune întregului regn animal. Aplicațiile sunt însă multiple. Reglarea defectuoasă de către moleculele miRNA poate contribui la cancer și epilepsie. Mutațiile genelor care codifică moleculele miRNA provoacă afecțiuni precum pierderea congenitală a auzului și se crede că sunt implicate în patologia multor tulburări oculare, cum ar fi cataracta, glaucomul și degenerescența maculară. Moleculele miRNA sunt, de asemenea, considerate a avea un rol în numeroase boli osoase, cum ar fi osteoporoza, osteosarcomul și metastazele osoase. Novo Nordisk, un gigant farmaceutic danez, este una dintre firmele care încearcă să producă medicamente folosind miRNA. Anul acesta a achiziționat Cardior, o firmă germană, al cărei candidat principal la medicament, CDR132L, funcționează prin blocarea unui anumit miRNA, în speranța de a ajuta pacienții cu insuficiență cardiacă cronică și hipertrofie cardiacă (îngroșarea și rigidizarea pereților inimii).
Premiul Nobel pentru fizică a fost câștigat de John Hopfield (n. 1933) de la Universitatea Princeton, și Geoffrey Hinton (n. 1947), de la Universitatea din Toronto. Va rămâne probabil în istorie ca primul Nobel în a cărui motivație este menționată Inteligența Artificială: „pentru descoperiri și invenții fundamentale care permit învățarea automată cu rețele neuronale artificiale”. Activitățile celor doi savanți datează și ele începând cu anii ’80 ai secolului trecut. Despre ce este vorba? Sistemele AI se bazează pe procese de învățare care folosesc, spre deosebire de memoriile calculatoarelor digitale clasice, rețele neuronale, similare celor din creier. Rețelele neuronale artificiale sunt programe de calculator bazate pe modelul funcționării rețelelor biologice reale de celule nervoase sau neuroni. Acestea sunt legate între ele prin sinapse, iar intensitățile conexiunilor (cunoscute sub numele de „ponderi”) dintre „noduri” (echivalentul neuronilor) în astfel de rețele sunt variabile. Rețeaua „învață” prin dezvoltarea de conexiuni mai puternice între noduri. Această flexibilitate conferă rețelei capacitatea de a procesa informații în mod diferit în funcție de performanțele din trecut. Cu alte cuvinte, rețeaua învață. Rețelele Hopfield, în care fiecare nod este conectat la oricare altul, cu excepția lui însuși, utilizează procese fizice care descriu caracteristicile unui material datorită spinului său atomic – o proprietate care face din fiecare atom un magnet mic. Procesele iterative duc – de exemplu – la clarificarea unei imagini „încețoșate” sau a unei înregistrări sonore „bruiate” – procese similare reconstituirii „amintirilor” din trecut. Geoffrey Hinton a folosit rețeaua Hopfield ca punct de plecare pentru un nou tip de rețea care utilizează o metodă diferită – mașinile Boltzmann, un concept vechi de un secol, care provine din mecanica statistică, inventat de Ludwig Boltzmann (1844 – 1906), pentru a explica legea a doua a termodinamicii. Mașinile Boltzmann pot fi folosite pentru a crea sisteme care învață în mod autonom, recunoscând elementele caracteristice dintr-un anumit tip de date. Hinton a combinat cele două teorii, ceea ce a dus, printre altele, la dezvoltarea explozivă actuală a învățării automate.
Premiile Nobel pentru Chimie au și ele legătura lor cu Inteligența Artificială. AI și structura proteinelor, mai exact. Laureații din acest an sunt David Baker (n.1962), de la Universitatea Washington din Seattle, care a realizat ceva considerat aproape imposibil cu ceva timp în urmă – crearea de tipuri complet noi de proteine –, și Demis Hassabis (n. 1976) și John Jumper (n. 1985), de la Google DeepMind, care au dezvoltat un model AI pentru a rezolva o problemă veche de 50 de ani – prezicerea structurilor complexe ale proteinelor. Elementul comun al tuturor acestor cercetări premiate acum cu Nobel este folosirea de modele matematice computerizate în combinație cu biochimia teoretică. Proteinele constau, în general, din 20 de aminoacizi diferiți, care pot fi descriși ca elemente de bază ale vieții. Într-o lucrare de referință din 2003, David Baker a reușit să proiecteze o proteină complet nouă. Folosind un program de calculator pe care l-a numit Rosetta, a găsit o secvență de aminoacizi capabilă să se plieze în moduri necunoscute în natură. De atunci, grupul său de cercetători a produs serii după serii de proteine, inclusiv proteine care pot fi folosite ca produse farmaceutice, vaccinuri, nanomateriale și senzori minusculi. A doua descoperire se referă la prezicerea structurilor proteinelor. În proteine, aminoacizii sunt legați împreună în șiruri lungi care se pliază pentru a forma o structură tridimensională, care este decisivă pentru funcția proteinei. Începând cu anii 1970, cercetătorii au încercat să prezică structurile proteinelor din secvențele de aminoacizi, dar acest lucru a fost considerat extrem de dificil. În 2020, Demis Hassabis și John Jumper au prezentat un model AI numit AlphaFold2. Cu ajutorul acestuia, ei au reușit să prezică structura aproape a tuturor celor 200 de milioane de proteine pe care cercetătorii le-au identificat. De la descoperirea lor, AlphaFold2 a fost folosit de peste două milioane de oameni din 190 de țări. Metoda are o multitudine de aplicații științifice prin care cercetătorii pot înțelege mai bine, de exemplu, rezistența organismelor la antibiotice sau pot crea imagini ale enzimelor care descompun materialele plastice, reducând aproape complet unul dintre factorii majori ai poluării la scara globala.
Criticile au fost acerbe și în acest an și ele au început din momentul anunțării fiecăruia dintre premii. Desigur, subiectul principal a fost și în categoriile științifice cine a câștigat și cine merita dar nu a câștigat. Dar nu a fost singurul subiect. Pentru a rămâne relevante în secolul XXI, premiile Nobel vor trebui să treacă printr-un proces de reforme. Categoriile nu mai corespund domeniilor contemporane ale științelor și tehnologiilor. Limita de trei nume individuale în fiecare categorie nu mai este nici ea relevantă, mai ales că multe dintre realizările științifice aparțin azi unor echipe sau firme tehnologice. În fine, în acest an, toți laureații din domeniile științifice sunt – din nou – bărbați, accentuând un dezechilibru de gen despre care am scris deja în trecut. Exista însă și tendințe pozitive. Cel mai în vârstă laureat Nobel în domeniile științifice în acest an are 91 de ani, în timp ce cel mai tânăr are 39 de ani. Unele dintre cercetările premiate cu Nobel în 2024 erau deja în curs atunci când cei mai tineri laureați abia se nășteau. Dincolo de combinația interesantă de generații, este de remarcat ca o trăsătură comună a tuturor cercetătorilor faptul că premiile primite sunt rezultatul unor eforturi ale unor echipe complexe și multi-disciplinare. Cu câteva decenii în urmă, știința părea că se află pe drumul compartimentalizării și specializărilor înguste. Explozia cunoașterii amplificate de metodele AI a făcut ca modelele matematice bazate pe baze mari de date (Big Data) să devină mai accesibile cercetătorilor și tehnologilor. Enciclopedismul și multi-disciplinaritatea care-i caracterizau pe marii oameni de știință ai Renașterii pare să revină la modă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Michael Winner‘s ‘Appointment to Death‘ (1988) is the sixth and last film in the series of adaptations of Agatha Christie’s novels starring Hercule Poirot and starring Peter Ustinov. In several places I read that it is also considered the weakest of the films in this series, a kind of exemplification of the fact that the studios rely on previous successes and do not stop until a film is made too much and too weak at the end of the series. I don’t really like classifications of this kind, and I confess that I didn’t suffer at all when watching this film, which has qualities, it has flaws, but it also has a cast and a production that make it interesting for cinema fans and viewers of today.
‘Appointment with Death‘ depicts a crime typical of the ‘whodunit’ formula of Agatha Christie’s novels and the films inspired by them. Emily Boyton is a rich man’s widow who fraudulently appropriates his entire inheritance at the expense of his and her children. Everyone around her seems to have reasons to kill her, and the only wonder is how late the murder happens, about halfway through the film. Until then, viewers are invited to follow the heroes (Emily and her family and entourage) on a trip to the Europe of 1937, on a cruise on the Mediterranean and to the Holy Land, then under British mandate. The crime takes place under the burning sun of the Judean desert, on the shores of the Dead Sea. The characters (almost all suspects) will be gathered by Poirot in a final scene where the name of the murderer will be revealed. The classic formula is respected.
Bringing Agatha Christie’s novels to the screen is not easy, Kenneth Branagh can testify. Her detective stories are intellectually stimulating yet theatrical in their lines, characters and setting. Those who dare must create a natural and believable setting, or emphasize the theatricality and mystery. Actors have to give life and individuality to characters that sometimes seem like multiplications of stereotypes. The producers of the film were Yoram Globus and Menahem Golan who, in the 80s, tried to revolutionize the film industry with productions that were both spectacular and economically viable, making films with an appeal to the public, mostly action films, with tight-controlled budgets. Using their relationships with Israeli cinema, they organized the filming of ‘Appointment with Death‘ on location in Jerusalem, Jaffa and on the shores of the Dead Sea. Qumran replaces ancient Petra from the novel (located in present-day Jordan) as the place where the final part of the action takes place. This is a historical license, as large-scale archaeological excavations began there only a decade later, after the discovery of the Dead Sea Scrolls. With this exception, noticed only by history buffs, the atmosphere is of truthfulness as the context of the era is rendered very well. Surrounding the drama in the film are historical dramas of major proportions in Britain (the abdication of Edward VIII and the accession to the throne of George VI), Europe (the story passes through Mussolini’s Italy) and Mandatory Palestine. The cast brings to the same screen several famous actors. Peter Ustinov is at his last appearance as Poirot and seems a bit settled into the routine. Two great female stars of the past – Lauren Bacall and Piper Laurie – receive beautiful end-of-career roles and play them with charm and elegance. Carrie Fisher and John Gielgud, two other actors I really like, have rather thin roles and do everything to fill them with some content. Even if the rest of the cast is far below their level, the ensemble works satisfactorily. Solving the mystery in the novel is based on putting together, as in a puzzle, the testimonies of various witnesses who had seen something, each from his point of view. This intellectual exercise is recreated in the film through flashbacks that bring Poirot’s interpretations to the screen. ‘Appointment with Death‘ is not the best of the films inspired by the Hercule Poirot novels, but not one to be avoided either.
