CHANGE.WORLD: Premianții anului 2025

Posted on October 27, 2025 by admin

Nu voi scrie nimic în acest articol despre Premiul Nobel pentru Literatură și nici despre Premiul Nobel pentru Pace. Ca în fiecare an, după a doua săptămână a lunii octombrie, rubrica CHANGE.WORLD, dedică un articol laureaților premiilor Nobel din ramurile științelor, medicinei și economiei. Vă invit deci să-i cunoaștem și să discutam contribuțiile pentru care au primit premiile care rămân o distincție de prestigiu în domeniile ne-atinse de politică și politicieni.

(sursa imaginii: www.nobelprize.org/prizes/physics/2025/summary/)

Am discutat deja și am încercat să înțelegem împreună în rubrica noastră avansurile formidabile din ultimii ani din fizica cuantică și aplicabilitatea lor din ce în ce mai răspândită în sistemele de calcul și algoritmii care reprezintă nucleele motoarelor de gândire artificială din domenii diverse. Premiile Nobel pentru fizică din acest an au fost câștigate de trei savanți care au contribuit în mod semnificativ la aceste progrese spectaculoase. Este vorba despre John Clarke, născut în 1942 la Cambridge, Marea Britanie, profesor la Universitatea din California, Berkeley, SUA; Michel H. Devoret, născut în 1953 la Paris, profesor la Universitatea Yale, New Haven, și la Universitatea din California, Santa Barbara, SUA, și John M. Martinis, născut în 1958, profesor la Universitatea din Santa Barbara și director tehnic la firma Qolab din Los Angeles. Care este contribuția majoră pentru care cei trei împart în acest an premiul? O întrebare importantă în fizică este dimensiunea maximă a unui sistem care poate demonstra efectele mecanice cuantice. De răspunsul la această întrebare depinde aplicabilitatea practică a acestei ramuri a fizicii. În 1984 și 1985, John Clarke, Michel H. Devoret și John M. Martinis au efectuat o serie de experimente cu un circuit electronic construit din supraconductori, componente care pot conduce un curent fără rezistență electrică. În acel circuit, componentele supraconductoare au fost separate de un strat subțire de material neconductor, o configurație cunoscută sub numele de joncțiunea Josephson. Prin rafinarea și măsurarea tuturor proprietăților diferite ale circuitului lor, ei au reușit să controleze și să examineze fenomenele care apăreau atunci când treceau un curent prin el. Împreună, particulele încărcate care se mișcau prin supraconductor alcătuiau un sistem care se comporta ca și cum ar fi fost o singură particulă ce umplea întregul circuit. Aceste experimente au deschis calea următoarei generații de tehnologie cuantică, inclusiv criptografia cuantică, computerele cuantice și senzorii cuantici. Practic, ei au demonstrat că sistemele cuantice pot fi miniaturizate la dimensiunea unei plăci electronice și mai târziu a unui cip, ceea ce face posibilă construirea sistemelor de calcul cuantic de astăzi.

(sursa imaginii: www.chemistryviews.org/nobel-prize-in-chemistry-2025/)

Premiul Nobel pentru Chimie este împărțit în acest an între Susumu Kitagawa, născut în 1951 la Kyoto, profesor la Universitatea din Kyoto, Japonia; Richard Robson, născut în 1937 la Glusburn, Marea Britanie, profesor la Universitatea din Melbourne, Australia, şi Omar M. Yaghi, născut în 1965 la Amman, Iordania, profesor la Universitatea din California, Berkeley, SUA. Premiul a fost acordat pentru dezvoltarea unui nou tip de arhitectură moleculară. Ce înseamnă aceasta? Ei au creat construcții moleculare cu spații mari prin care pot circula gaze și alte substanțe chimice. Aceste construcții, numite structuri metalo-organice (MOF) sunt materiale poroase compuse din ioni metalici sau noduri de cluster coordonate cu linkeri organici, care pot fi utilizate pentru a recolta apa din aerul deșertului, a capta dioxidul de carbon, a stoca gaze toxice sau a cataliza reacții chimice. Prin dezvoltarea structurilor metalo-organice, laureații le-au oferit chimiștilor noi oportunități pentru a rezolva unele dintre problemele deschise ale chimiei. Totul a început în 1974, când Richard Robson, care preda la Universitatea din Melbourne, a primit sarcina să folosească bile de lemn ca modele de atomi, astfel încât studenții să poată crea structuri moleculare. Atelierul universității trebuia să găurească bilele astfel încât tijele de lemn – legăturile chimice – să poată fi atașate de atomi. Găurile însă nu puteau fi plasate aleatoriu. Fiecare atom – cum ar fi carbonul, azotul sau clorul – formează legături chimice într-un mod specific. Robson, care trebuia să marcheze unde ar trebui găurite sferele, a avut ideea de a utiliza proprietățile inerente ale atomilor pentru a lega între ele diferite tipuri de molecule, mai degrabă decât atomi individuali. Astfel el putea nu doar reprezenta molecule existente, ci și proiecta noi tipuri de construcții moleculare. Articolul publicat în 1989 a fost citit de japonezul Susumu Kitagawa, care a preluat de la Robson ideea folosirii ionilor de cupru, experimentând și cu cobalt, zinc și nichel, până la obținerea unor structuri stabile. Munca lor a fost rafinată și extinsă de Omar Yaghi, care în anii 2002-2003 a descris felul în care structuri stabile de mari dimensiuni cu compoziții metalo-organice pot fi construite și exploatate în diferite scopuri. Unii cercetători cred că structurile metalo-organice au un potențial atât de mare, încât vor fi materialul secolului XXI.

(sursa imaginii: www.chemistryviews.org/nobel-prize-in-physiology-or-medicine-2025/)

Despre sistemul imunitar al corpului omenesc am auzit multe în ultimii șase ani. Știm astăzi că el ne protejează de miile de microbi diferiți care încearcă să ne invadeze corpurile. Toți aceștia au aspecte diferite, iar mulți dintre ei au dezvoltat morfologii și comportamente asemănătoare cu cele ale celulelor umane, ca o formă de camuflaj. Dar cum stabilește sistemul imunitar ce ar trebui să atace și ce ar trebui să apere? Laureații din acest an ai Premiului Nobel pentru medicină sau fiziologie au identificat agenții de securitate ai sistemului imunitar, numiți celulele T reglatoare, care împiedică sistemul imunitar să atace propriul nostru corp. Premianții sunt Mary E. Brunkow, născută în 1961, manager de program la Institutul de Biologie a Sistemelor, Seattle, SUA; Fred Ramsdell, născut în 1960, consilier științific la firma Sonoma Biotherapeutics, San Francisco, SUA, și Shimon Sakaguchi, născut în 1951, profesor distins la Centrul de Cercetare de Frontieră în Imunologie, Universitatea Osaka, Japonia. Shimon Sakaguchi a făcut prima descoperire-cheie în 1995. La acea vreme, mulți cercetători erau convinși că toleranța imună se dezvolta doar datorită eliminării celulelor imune potențial dăunătoare din glanda timus, printr-un proces numit toleranță centrală. Sakaguchi a arătat că sistemul imunitar este mai complex și a descoperit o clasă de celule imune necunoscută anterior, care protejează organismul de bolile autoimune. Mary Brunkow și Fred Ramsdell au făcut cealaltă descoperire-cheie în 2001, când au prezentat explicația faptului că șoarecii de un anumit fel erau deosebit de vulnerabili la bolile autoimune. Ei au descoperit că șoarecii prezintă o mutație într-o genă pe care au numit-o Foxp3. De asemenea, au arătat că mutațiile în echivalentul uman al acestei gene provoacă o boală autoimună gravă, IPEX. Doi ani mai târziu, Shimon Sakaguchi a reușit să facă legătura între aceste descoperiri. El a dovedit că gena Foxp3 guvernează dezvoltarea celulelor pe care le identificase în 1995. Aceste celule, cunoscute acum sub numele de celule T reglatoare, monitorizează alte celule imune și se asigură că sistemul nostru imunitar tolerează propriile noastre țesuturi. Descoperirile laureaților anului 2025 au lansat domeniul toleranței periferice, stimulând dezvoltarea tratamentelor medicale pentru cancer și boli autoimune. Acest lucru ar putea duce, de asemenea, la transplanturi mai reușite prin identificarea și atenuarea fenomenelor de respingere. Mai multe dintre aceste tratamente sunt acum în curs de studii clinice.

(sursa imaginii: www.unil.ch/news/en/1760511643133)

Premiul Nobel pentru economie a fost acordat în acest an pentru contribuții în explicarea legăturilor dintre progresul tehnic și creșterea economică. Premianții sunt Joel Mokyr, născut în 1946 în Leiden, Olanda, profesor la Universitatea Northwestern, Evanston, statul Ilinois, SUA, și la Școala de Economie Eitan Berglas, a Universității din Tel Aviv, Israel (care va primi jumătate din suma alocată pentru premiu) și Philippe Aghion, născut în 1956 la Paris, profesor la Collège de France din Paris, la Şcoala Economică INSEAD din Fontainbleau, Franța și la London School of Economics and Political Science, Marea Britanie, și Peter Howitt, născut în 1946 în Canada, profesor la Universitatea Brown, Providence, statul Rhode-Island, SUA, care vor împarți cealaltă jumătate. Subiectul abordat de ei nu este străin cititorilor rubricii noastre. Tehnologia avansează rapid și ne afectează pe toți, noile produse și metode de producție înlocuindu-le pe cele vechi, într-un ciclu nesfârșit. Aceasta este baza creșterii economice susținute, care are ca rezultat un nivel de trai, o sănătate și o calitate a vieții mai bune pentru oamenii din întreaga lume. Acest progres nu este constant. Stagnarea a fost norma de-a lungul celei mai mari părți a istoriei umane. În ciuda descoperirilor importante făcute uneori, care au dus de multe ori la îmbunătățirea condițiilor de viață și la venituri mai mari, creșterea a ajuns întotdeauna la o stagnare. S-a schimbat ceva în ultimele două secole? Joel Mokyr a folosit surse istorice ca mijloc de a descoperi cauzele creșterii susținute care pare a fi devenit noua normalitate. Explicațiile sale pentru Revoluția Industrială pot fi găsite în cartea sa din 2016, O cultură a creșterii: Originile economiei moderne. El a demonstrat că, dacă inovațiile trebuie să se succeadă într-un proces autogenerator, nu trebuie doar să știm că ceva funcționează, ci trebuie și să avem explicații științifice pentru motivul pentru care funcționează. Acestea din urmă lipseau adesea înainte de revoluția industrială, ceea ce a îngreunat construirea pe baza noilor descoperiri și invenții. De asemenea, el a subliniat importanța ca societatea să fie deschisă la idei noi și să permită schimbarea. Philippe Aghion și Peter Howitt au studiat și ei mecanismele care generează creșterea susținută. Într-un articol din 1992, cei doi economiști au construit un model matematic pentru ceea ce se numește distrugere creativă: atunci când un produs nou și mai bun intră pe piață, companiile care vând produsele mai vechi pierd. Inovația reprezintă ceva nou și, prin urmare, este creativă. Cu toate acestea, ea este simultan și distructivă, deoarece compania a cărei tehnologie devine demodată este depășită de concurență. Cartea lor din 2018, Economia creșterii, reprezintă o introducere cuprinzătoare, riguroasă și actualizată în economia creșterii, care prezintă toate paradigmele majore ale creșterii economice și arată cum acestea pot fi utilizate pentru analiza proceselor și proiectarea strategiilor de creștere. Această carte propune metode și modele necesare pentru a explica aceste fenomene si familiarizează cititorii cu cele mai recente descoperiri teoretice și empirice. Sper că va fi tradusa și în română și aștept cu interes să o citesc. În moduri diferite, laureații premiului pentru economie arată cum progresul științific și tehnologic creează conflicte care trebuie gestionate într-un mod constructiv. În caz contrar, inovația va fi blocată de companiile de succes care se bazează pe tehnologiile vechi și de grupurile de interese care riscă să fie dezavantajate și care vor rezista cu orice preț progresului.

(sursa imaginii: www.fau.eu/fau/successes-and-honorary-academic-titles/fau-nobel-prize-winners/)

Caracteristica unificatoare a Premiilor Nobel din 2025 din aceste domenii este legătura cu societatea și utilitatea aplicativă a progreselor științifice și tehnologice. Fie că este vorba despre revoluția adusă de mecanica cuantică în calculele și algoritmii matematici, de crearea de materiale cu proprietăți originale și aplicații multiple, de aprofundarea înțelegerii sistemelor imunitare pentru a perfecționa tratamentele și transplanturile sau de mecanismele macro-economice ale progresului, toate aceste invenții reprezintă salturi respectabile în gândire. Tot respectul și felicitări pentru laureați. Avem o recoltă bună de gândire creatoare și laureați demni de toate onorurile, în această toamnă a lui 2025.

Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’

Posted in change.world | Leave a comment

‘Mephisto’ 2024 (film: Yes – Nadav Lapid, 2025)

Posted on October 26, 2025 by admin

Nadav Lapid is making waves again with his latest film, ‘Yes‘, which premiered in the ‘Filmmakers’ Fortnight’ section at the Cannes Film Festival. It is his fifth feature film, and this time he has also taken on the full responsibility of writing the script, in addition to directing the film. A few years ago, Lapid, who lives in France, decided not to make films in and about Israel, at least for a while. ‘Yes‘ was conceived as a kind of contemporary version of István Szabó’s ‘Mephisto’, featuring a couple of artists (he is a musician, she is a dancer) ready to sell their souls and art to the devil embodied by the powerful and wealthy of our era. When October 7, 2023, happened and the war in Gaza broke, Lapid decided to rewrite the script and move the story to Israel. What resulted is a film that depicts national trauma and the way a very specific part of Israeli society reacts to what happened on October 7, 2023 and afterwards. It is a complex and extreme film that not only does not avoid controversy, but on the contrary, seeks it out.

The main character is called throughout the film ‘yod’ or ‘Y.’ – the initial of his first name. An initial, like Kafka’s hero, but also like the anonymous heroes of the shadow battles. It is the letter with which the names of the heroes in Nadav Lapid‘s previous films begin, always an alter-ego of the director. Y. and his wife Yardena live modestly in a small apartment in Tel Aviv and have an adorable little boy, born on October 8, 2023. ‘Yes‘ is composed of three parts, a sonata structure, if you will. The first part presents the two heroes leading an intense and debauched life, as if there were no tomorrow, in the company of the rich who pay them for all kinds of ‘entertainment’ services. Realities around shows up seldom in their lives, as flash-news on their phones screens. When Y. receives from an oligarch the task of composing a patriotic song, perhaps a new anthem, with heroic-vengeful lyrics, the two see in this proposal an opportunity to escape from their social condition. The second part, the one that I liked the most in the film, describes, at a much slower pace and with a much more subtle approach, Y’s ‘documentary’ journey. He crosses Israel from west to east together with Leah, his ex-girlfriend, whom he had not seen for many years. Leah is a translator and works for the Israeli PR, having access to documents unseen by the public or the press, about the horrors committed by the terrorists on October 7th. Will this information arm Y. with the pathos necessary to compose the song, or will it only deepen his moral and personal crisis? The third part brings back the accelerated pace, but also to the tendency to impose conclusions on the viewers. Will Y. compose the music for the anthem? Is the compromise only artistic or also personal?

The film is very interestingly made. Nadav Lapid knows what he wants to show and sometimes does it too emphatically to my taste. For example, I learn from an interview, the explicit indication for those screening the film in theaters is that the music be very intense, probably wanting to create an impact on the viewers similar to that felt by the participants at the party in the scenes that open the film. The editing is somewhere between alert and crazy. In the second part, however, Lapid proves that he knows how to narrate (well) and that his characters have psychological depth. One of the anthological scenes shows Y. on a hill near Gaza, ironically called ‘the hill of love’, filmed from an angle similar to that of Caspar David Friedrich’s famous painting, but looking not at a romantic landscape covered in clouds but at the war zone shaken by explosions and covered in dust. The actors are excellently chosen. Ariel Bronz, the interpreter of Y., is at his first feature film and lives his role with astonishing intensity. Efrat Dor and Naama Preis succeed, each, to create memorable roles. There are many very beautiful and interesting cinematic things in this film, and others that are questionable. Nadav Lapid‘s recent films are both very personal and the expression of a collective feeling, shared by a part of Israeli society. They are like screams of almost unbearable intensity. Beyond the ideological positions, with which we may or disagree, what is questionable, in my opinion, is the film’s length of two and a half hours and the explicit extremism of some of the scenes. The audience reaches their own conclusions, the filmmakers do not have to yell at them for a long time to make them understand. Israeli society, the conflict with the world around them and the impact on the people who try to live here represent a complex universe, with an immense number of problems, which can be approached from multiple perspectives. Nadav Lapid presents in ‘Yes‘ only one of these multiple facets, from his personal perspective. Others will follow, I hope in films at least as good. Dialogue is necessary on all levels, including in cinema.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , | Leave a comment

the psychotherapist bird (film: The Penguin Lessons – Peter Cattaneo, 2024)

Posted on October 25, 2025 by admin

Penguin movies are all the rage. It’s not a genre with many productions, but some of them are quite successful. Penguins attract viewers. People are fascinated by these creatures that have wings but don’t fly and who prefer to walk on two legs. Two penguin movies were added to the collection in 2024 and both won over the audience, even if some film critics were not enthusiastic. One of them is ‘The Penguin Lessons‘, based (with many additions and changes) on the memoir of English teacher Tom Michell and directed by Peter Cattaneo, who gained fame with the insolent ‘The Full Monty’. This movie is anything but insolent. It’s a sweet and human movie, which seems to confirm the saying I read or heard recently that any movie or book that creates emotion contains a not negligible dose of melodrama. I liked the movie. As in many other cases, my opinion is closer to that of the viewers than to that of the film critics.

Tom Michell, the main heroof the film, arrives in Argentina on the eve of the 1976 coup d’état to take up his position as an English teacher at a boarding school attended by boys from the richest and most powerful families in the country. He seems to be a guy devoted to his profession, hiding behind a cynical humor and an apparent indifference to what is happening around him personal traumas from the past and a crushing loneliness. His life changes when he finds himself with a penguin in his arms (literally), a bird that he had rescued from a beach in Uruguay to impress a woman he had met in a dance club. The penguin, named Juan Salvador, will turn out to be not only a creature that needs care and that when he receives it responds with affection. He will change Tom’s life and that of those around him, his way of teaching lessons and connecting with the naughty and spoiled students, his relationships with those around him – his colleagues and housekeepers Maria and Sofia – grandmother and granddaughter – , who will connect him to the realities around. Horrors are happening outside the walls of the school, as the military regime has installed a violent repression, including abusive arrests and disappearances of political opponents and those suspected of sympathizing with them. The effects of what happens outside the walls of the elite school will not be slow to show in Tom’s life. Juan Salvador will also play an important role.

The discussion about the way in which the most tragic events of history are reflected in films can be reopened. In ‘The Penguin Lessons‘ there are two narrative plans or perhaps even two different films. One is the story of a cynical and disappointed teacher of English language and literature in a foreign country, who regains his humanity through his relationship with the cute animal. The other is the representation of the cruel reality around him, with people arrested on the street, many missing without a trace, searched for by wives and mothers who do not give up hope of seeing them again or at least elucidating their fate. The hero’s confrontation with reality is played with the cinematic tools of a ‘feel good’ comedy. Legitimate? I think so, but for that we have to accept the cinematic convention. Just like in ‘The Night Porter’ or ‘La vitta è bella’ or similar ones. Anyway, in my opinion, the film manages to bring up successfully the dilemma of the stranger who tries to remain uninvolved and who is confronted with his own cowardice when he sees someone close to him being arrested in broad daylight and does not have the courage to intervene. Steve Coogan delivers an exceptional acting performance and practically supports the entire film. Jonathan Pryce, another actor I greatly appreciate, seemed to me under-cast in the role of the school principal, a role he could have gotten more out of. Two wonderful Argentine actresses that I didn’t know complete the cast with personality and dignity – their names being Vivian El Jaber and Alfonsina Carrocio. The cinematography manages to very well recreate the atmosphere of 1976 in Argentina, and the documentary sequences and inserted texts place the film in the historical context of events that still have repercussions and implications today. ‘The Penguin Lessons‘ manages to create emotion and give food for thought as well. And me, if I ever feel the need for the services of a psychoanalyst, I will look for a penguin.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , | Leave a comment

duel of psychics (film: Solace – Alfonso Poyart, 2015)

Posted on October 24, 2025 by admin

I decided to watch ‘Solace‘ for Anthony Hopkins. If Hopkins was in a movie where he reads the phone book, I would still choose to watch it. Since ‘Solace‘ was promoted as belonging to a genre I like – psychological thriller – I hesitated even less. The film is from 2015 and is the only one made in Hollywood so far by Brazilian director Afonso Poyart. I don’t know exactly why his American career was so short. For now, he has returned home and hasn’t made any films in the United States since then, but I don’t think this film is the reason. ‘Solace‘ is a combination of whodunit and psychological thriller that looks to me over the average Hollywood genre film in many ways.

We can’t blame the producers or the director for casting Anthony Hopkins in the role of a medium who helps the police team in their criminal investigations. The three-time Hannibal Lecter star plays John Clancy, a psychic who retired, possibly due to his depression after his daughter’s death from leukemia. Clancy can read the past and predict the future, a little too well and too at the right time, and this is perhaps the weakest point of the script. The pair of detectives investigating a series of homicides that seem to have been committed by the same serial killer manage to convince him to return to work for this investigation. As the investigation progresses, the number of victims increases and the profile of the killer begins to take shape. He is also a psychic with powers similar to or even greater than John Clancy’s, but with opposing goals. At least at first sight.

‘Solace‘ starts as an episode of a television police series. It really looks and sounds like one from a visual and soundtrack point of view, and the two FBI agents – a veteran cop with his personal problems and a younger, blonde and sexy colleague – could very well be the heroes of a series. From a certain point on, however, the story – without completely abandoning the action scenes – turns into a confrontation between two super-gifted men with psychic abilities, one oriented to kill, the other to discover murderers and prevent future crimes. This is what makes ‘Solace‘ a slightly special film. Anthony Hopkins did not disappoint me, Colin Farrell also appears in a supporting but important role, while Jeffrey Dean Morgan and Abbie Cornish are very well cast in the roles of the two police officers. ‘Solace‘ is a film that I think will not disappoint fans of action police films or those of intelligent police thrillers.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

finding the true love on the road to the altar (film: It Happened One Night – Frank Capra, 1934)

Posted on October 22, 2025 by admin

Three movies have managed to win all five ‘major’ Academy Awards in the history of cinema – best picture, director, actor and actress in leading roles, screenplay. Frank Capra‘s ‘It Happened One Night‘ was the first of them, in 1934. It would be 42 years before all five awards would be awarded to another single film, and another 16 until the next and last (for now) one. Capra‘s film defined the rules of a very popular genre that combined comedies, romantic stories and social commentary and propelled the Columbia studios into the ranks of the big Hollywood film houses. In Frank Capra‘s career, it is the most successful film in the decade when everything seemed to be going perfectly for the Sicilian-born director who arrived on American shores at the age of six. Above all, ‘It Happened One Night‘ is a film that, even watched again today, over 90 years after its release, not only allows us to understand its success at the time, but is also a more than enjoyable entertainment today.

‘It Happened One Night‘ can also be considered a road movie. The story takes place over the four days and nights of Ellie’s journey from Florida to New York, having escaped from the yacht where her father, the owner of an immense fortune and a corresponding influence, had kidnapped her to avoid marriage to a young aviator whom he considered frivolous and unworthy of the hand of his precious daughter. This time the father was right and destiny decided that Ellie had the luck to meet Peter Warne, a recently fired journalist, on the Greyhound bus. The beautiful and spoiled young woman has no idea how to live among ordinary people and is also being searched for by the police in all the states on her road on the East Coast and by those interested to earn the 10 thousand dollar reward promised by her father. Peter helps her in exchange for the promise of receiving the rights for the exclusive publication of the adventure in the press. During the journey, as happens in the movies, the relationship between the two turns into something else, and Ellie’s road to the altar will have surprises in store for everyone.

This film belongs to a genre of romantic comedy in which some of the situations originate from the differences in social classes between the characters in love. As in other Frank Capra films, however, the story does not take place in a vacuum or artificial setting. ‘It Happened One Night‘ takes us to America during the Depression years with the trains that transported the uprooted people in search of a job. Some of the scenes are filmed on buses that were the meeting place of the less well-off social classes, and one of the funniest scenes is the confrontation between the rich heiress and the simple women in line at the communal bathroom of a cheap motel. At the same time, ‘It Happened One Night‘ is also a romantic comedy with unexpected erotic tension, expressed discreetly and humorously in the cult scene of the motel room divided in two by the improvised screen called ‘the walls of Jericho’. Clark Gable is not part of the list of my favorite actors and he did not become one after I saw ‘It Happened One Night‘, but the humor and charisma work better in this film than in others. Claudette Colbert, on the other hand, is captivating, with her French charm in a role of a disheveled American princess. The alert editing, the mobile camera, the rather unusual and some authentic exteriors, recreating the atmosphere of the 1930s, manage to provide today’s viewer with the cinematic experience of a film that is unavoidable and not only for its archival value.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

a swapper angel (film: Good Fortune – Aziz Ansari, 2025)

Posted on October 21, 2025 by admin

The genre of angel movies is not very prolific, but it includes some memorable creations. The same can be said about the genre of identity swapping films. Actor, stand-up comedian and television creator Aziz Ansari chose to combine the two genres for ‘Good Fortune‘ – his feature film debut for the big screens, for which he wrote the script directed and played one of the main roles. He added a serious dose of sentiment and warmth, managed to gather an interesting cast around him and the result is more than satisfactory despite some drops in pace and some repetitions, perhaps inevitable considering that it is still a debut film.

Gabriel is an angel of the 2nd rank in the angelic hierarchy, that is, one with minor tasks. He looks a bit like Lieutenant Columbo, sloppy and dressed in a shabby trench coat, and his job is to save from accidents drivers who text while driving. He also dreams of more important missions, and when the path to promotion seems closed, he decides to go beyond his duties and intervene to save the life of one of the human beings he had helped. This is Arj, an aspiring screenwriter who, while waiting for his film career to happen, barely survives, constantly looking for temporary jobs (deliveries, housework, cashier, etc.) in the gig industry. One of these jobs introduces him to the ultra-rich Jeff, who lives a luxurious life from investments and stock market speculations, and is also the owner of a huge and magnificent villa. Gabriel, wanting to prove to Arj – who is haunted by the thought of suicide – that life is worth living, proposes a temporary identity swap with Jeff. The goal would be for Arj to understand that the rich have their problems too and that a more modest life also has its meaning through the achievements that one reaches by himself and through the opportunity to meet real people and even to fall in love. The problem is that if money doesn’t solve all of Arj’s problems, it solves most of them, and he refuses to return to his previous life. On the other hand, Seth, thrown into Arj’s difficult life, is frustrated and wants his identity back. For all this mess, Gabriel too is at risk to be fired, which means that from the world of angels he is falling into becoming a simple and mortal man, one who can enjoy a burger and a cigarette.

The idea is nice, but not enough to support the entire film. Almost everything I’ve described happens in the first 15 minutes, and the rest are variations on the same theme, some cute and funny, others predictable, especially when the moralizing ideas are transformed into verbosity and not into jokes. The criticism of social differences and the temporary job industry is obvious. The film’s chance lies in the quality of the actors’ acting. Keanu Reeves, who has the reputation of being a kind of socially involved angel himself outside of his acting career, fits perfectly into the role of Gabriel and the scenes of the discovery and addictive adoption of the small pleasures of human life are delicious. Aziz Ansari is himself a talented actor, who builds or plays his own character with empathy and warmth. The trio is completed by Seth Rogen. I’m not a fan of this actor and I didn’t become one after seeing this film, but the role of Jeff suits him. ‘Good Fortune‘ is a comedy of the kind that used to be made in Hollywood, with a controlled naivety and full of good intentions, a little diluted and yet enjoyable. Kind of like a slightly too-big slice of bread spread with too little jam and butter, and still tasty enough.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Vânătoarea de genii

Posted on October 20, 2025 by admin

Geniile sunt din nou la modă. Pe vremea când treceam eu prin școli, ‘munca în colectiv’ era ridicată la rang de valoare și încurajată printr-un sistem de recunoaștere și salarizare care egaliza veniturile celor care contribuiau sau aduceau rezultate excepționale cu cele ale mediocrilor și chiulangiilor. Nici tranziția (personală sau colectivă) spre capitalism nu a vindecat societatea din jur de această concepție. Chiar și în economiile cele mai ‘capitaliste’ cum este cea americană, să nu mai vorbim despre cea germană sau cea japoneză, contribuția echipelor mai degrabă decât cea a individualităților strălucite este cărămida de bază a sistemului corporatist. Tendința aceasta pare să se schimbe în mod semnificativ. Vârfurile și talentele deosebite din toate domeniile încep să aibă din ce în ce mai multă căutare, și nu numai în domenii ca muzica sau medicina, unde ele nu au încetat să fie vreodată apreciate, ci și în ramurile diverse ale cercetării științifice și proiectării tehnologice. Despre aceste tendințe și despre felul în care sunt detectate geniile sau talentele deosebite din domeniile STEM (Science, Technology, Engineering, Mathematics) vom discuta în articolul de astăzi al rubricii noastre. Cum subiectul este controversat și punctele de vedere pot fi diferite de cele menționate mai jos, reacțiile și discuțiile sunt binevenite.

(sursa imaginii: https://alumniacademy.yale.edu/habits-genius-are-you-one)

Dar ce este un ‘geniu’? Iată o întrebare care îi preocupă pe filosofi și sociologi de vreo două secole încoace. Etimologic, cuvântul provine din latină, reflectând credința că fiecare om are un ‘genius’, adică un spirit tutelar. Oamenii excepționali se bucură de un astfel de spirit, de ‘geniu’ mai puternic. Enciclopedia lui Diderot îi dedica la mijlocul secolului al XVIII-lea un articol în care-l definea așa: ‘ Cel al cărui suflet este mai vast și impresionat de sentimentele tuturor celorlalți; interesat de tot ce există în natură, nu primește niciodată o idee decât dacă aceasta evocă un sentiment; totul îl entuziasmează și nimic nu se pierde.’. În secolul al XIX-lea, înțelesul s-a clarificat și consolidat în a descrie o capacitate intelectuală sau artistică deosebită și o productivitate creativă ieșită din comun. O definiție științifică larg acceptată nu există, dar sunt destul de multe studii care permit definirea și identificarea geniilor. Psiholoaga și neuroloaga dr. Lynda Shaw descria, într-un articol publicat în mai 2025 în publicația HR Director, un decalog al trăsăturilor care permit să recunoaștem geniile care trăiesc printre noi: au un fel diferit de a gândi și a aborda problemele; dedică zilnic timp creației originale; curiozitate; sunt calmi; nu se tem să-și asume riscuri; pasionați de muncă; hiper-concentrați; posedă o memorie excepțională; se adaptează rapid la schimbări; au o ambiție permanentă de a reuși.

(sursa imaginii: www.facebook.com/albert.einstein.fans/posts/einstein-or-edison-a-new-book-explores-why-we-are-obsessed-with-debating-greatne/1243559980466636/)

Voi fi pentru un singur paragraf avocatul diavolului și voi pune întrebările celor care nu sunt convinși de existența sau de posibilitatea identificării geniilor printre noi. Nu a spus Edison că geniul înseamnă 1% inspirație și 99% transpirație (sau poate raportul era 2% la 98%, zic unii), iar Einstein, cam în aceiași termeni, vorbea despre 1% talent și 99% muncă grea? Pe lângă faptul că nu am găsit nicio atestare a sursei exacte a vreunuia dintre aceste două foarte populare citate, observ că niciunul dintre cele două genii nu susținea că acel 1% sau 2% de talent sau inspirație nu ar fi condiții esențiale reușitei geniilor. De transpirat transpirăm cu toții, dar talent excepțional au puțini dintre noi. Și totuși, chiar și un biograf mai recent al câtorva genii istorice sau contemporane, cum este Walter Isaacson, susține că, deși o inteligență ridicată poate fi o condiție prealabilă, cea mai comună trăsătură care definește, de fapt, un geniu ar fi capacitatea extraordinară de a aplica creativitatea și gândirea imaginativă în aproape orice situație.

Oricare dintre abordări sau definiții am adopta, majoritatea experților în forță de muncă susțin că talentele extraordinare sunt una dintre resursele cele mai sub-utilizate ale planetei. La fel precum zăcămintele de minerale care rămân neexplorate dacă ele se află în locuri mai greu accesibile (de exemplu, sub apa oceanului planetar care acoperă 71% din suprafața Terrei), și o mare parte din resursele de materie cenușie ale omenirii rămân neidentificate sau neexploatate cu randament optim. Un motiv este situația socio-economică. În Statele Unite, copiii care provin din grupa celor mai înstăriți 1% dintre americani au de zece ori mai multe șanse să fie identificați ca talente și să devină, de exemplu, inventatori, decât copiii din cele 50% din căminele americane care se află sub venitul mediu. Alt motiv este repartiția geografică. Un tânăr talentat, chiar dacă a fost descoperit (să zicem prin intermediul olimpiadelor internaționale de matematică), va avea clar mai puține șanse de afirmare și de punere în valoare a geniului său dacă s-a născut într-o țară mai puțin dezvoltată și dacă nu are acces la studii în marile universități ale lumii. Chiar și în interiorul Statelor Unite, un tânăr din centrul ‘adânc’ al Americii are puține șanse de afirmare dacă nu ajunge să învețe la una dintre universitățile faimoase și să lucreze în Silicon Valley.

(sursa imaginii: www.sfbu.edu/community-industry/silicon-valley)

Gruparea geografică a talentelor, uneori după industrii sau ramuri de activitate intelectuală și culturală, este un fenomen firesc până la un punct. Contribuie, desigur, considerente economice. Salariile oferite în Silicon Valley sunt duble și mai mult decât în restul Statelor Unite, când este vorba despre anumite ramuri ale industriei hi-tech, și de câteva ori mai mari decât în Europa, India sau China. Mai există însă încă un considerent important, identificat încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea de economistul englez Alfred Marshall (1842-1924). În cartea sa celebră ‘Principles of Economics’, publicată în 1890, care a fost manualul economic dominant în Anglia timp de mulți ani, el observa că talentele financiare sau tehnice țin să se adune împreună datorită posibilității schimbului de idei și discuțiilor informale pe care le pot avea cu colegii sau rivalii lor din același domeniu de activitate. Mai este relevant acest argument în epoca distribuirii virtuale și a comunicațiilor instantanee prin intermediul Internetului? Voi argumenta că da. Chiar și organizațiile care planifică și mențin structura tehnică a rețelelor globale de comunicații, cum sunt Internet Engineering Task Force (IETF) sau Institute of Electrical and Electronic Engineering (IEEE), continuă până în ziua de astăzi să se întrunească periodic pentru ca experții să lucreze împreună de câteva ori pe an. Proaspătul campion mondial de șah (la numai 18 ani!) Gukesh Dommaraju provine dintr-o zonă a Indiei unde sunt grupate talentele jocului minții cu o densitate raportată la populație de sute de ori mai mare decât în alte părți ale Indiei și ale lumii.

(sursa imaginii: https://blog.lucywalkerrecruitment.com/attracting-talent-company-skills-deficit-market)

Geniile și marile talente trebuie deci identificate și atrase. 1% dintre cercetătorii de vârf ai lumii produc 20% dintre comunicările științifice cele mai valoroase în domenii diverse, de la matematică la astronomie, de la economie la biotehnologie. Jumătate dintre membrii echipei care a înființat OpenAI, creatoarea aplicației ChatGPT, considerată vârful de lance al progresului Inteligenței Artificiale (IA), au fost premianți ai Olimpiadelor Internaționale de Matematică. Fără contribuțiile individuale ale unor genii precum James Watt sau Katalin Karikó, nu am fi beneficiat astăzi sau am fi beneficiat cu întârziere de progresele aduse de locomotivele cu aburi sau de vaccinurile mRNA. Există astăzi metode prin care talentele pot fi detectate devreme – olimpiadele reprezintă unul dintre sistemele de filtrare și promovare ale talentelor, testele din scoli sunt și ele din ce în ce mai perfecționate din acest punct de vedere. Cum pot fi însă atrase și menținute talentele? Argumentul principal rămâne cel material. Salariile pe care le pot obține astăzi vedetele intelectuale ale domeniilor tehnice rivalizează cu cele ale marilor dirijori și soliști de muzică simfonică sau cu cele ale celor mai iscusiți chirurgi din domeniile avansate ale medicinei. Statele Unite și, în special, zonele preferențiale din California sau Massachusetts au încă un avantaj din acest punct de vedere față de restul lumii. Rivalitatea între vânătorii și angajatorii de genii nu se reduce însă la salarii. Mai intră în joc sistemul legal care poate ușura sau îngreuna acordarea de vize de lucru pentru lucrătorii străini și sistemul de universități care creează prin acceptarea studenților străini o rezervă de talente potențiale dintre care unii aleg să rămână, cel puțin pentru o vreme, în țara în care și-au efectuat studiile. Aici universitățile europene și britanice au un avantaj, oferind cu mult mai multă ușurință vize de studii studenților străini și propunând un număr mai mare de burse care permit studenților din țările mai sărace să vina să învețe în UE și Anglia. Programele guvernamentale joacă și ele un rol important, atât prin crearea unui cadru legal care să permită atragerea talentelor, cât și prin programe de cercetare sau dezvoltare guvernamentale. Programul chinezesc ‘Planul celor o mie de talente’, demarat în 2008, caută să atragă înapoi în China specialiștii care s-au format la universități străine, Japonia a anunțat recent că va investi peste 700 de milioane de dolari în pachete care să atragă cercetători din afara țării, iar programul ‘Chose Europe’ dorește să atragă în Europa oameni de știință din afara UE, adăugând aceste avantaje mobilității interne a forței de muncă în spațiul european.

(sursa imaginii: https://bleacherreport.com/articles/432250-the-all-international-team-10-best-foreign-nba-players)

Istoria oferă câteva exemple semnificative, din care am putea trasa scenarii posibile pentru viitor. Sportul american, de exemplu, pare să fi făcut pionierat în ceea ce privește atragerea talentelor de vârf străine și poate oferi, la scară largă, un precedent. Liga profesionistă de basket National Basketball Association (NBA) și-a deschis porțile de câteva decenii și a recrutat de atunci încoace aproape toate talentele de vârf ale acestui sport, oferindu-le salarii cu care nu se poate rivaliza și un cadru competitiv unic în lume. Cu câțiva ani de decalaj, i-au urmat în Statele Unite ligile de baseball și chiar și cea de fotbal. Prezența echipei naționale a Statelor Unite la Cupa Mondială nu mai este un subiect de mirare sau de glume. Generații de experți de vârf veniți în Statele Unite prin imigrare, în contexte diferite, au contribuit semnificativ la marile salturi științifice și tehnologice americane din ultimul secol: dezvoltarea bombelor și a industriei atomice (Proiectul Manhattan), explorarea spațială (proiectul Apollo), informatica și comunicațiile (proiectele DARPA). Concentrarea geografică din nordul Californiei pare să reziste încă destul de bine, dar precum orașele sau imperiile din istorie, aceste concentrări umane nu sunt eterne. Stau mărturie ruinele zonelor industriale ale industriei de automobile din Detroit, înfloritoare acum mai puțin de un secol. Lumea este în mișcare continuă și această dinamică a căutării și atragerii de talente va continua, în pofida sau poate și datorită, conflictelor politice și barierelor economice. Geniile au încă mare căutare.

Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’

Posted in Uncategorized | Leave a comment

academic thrills (film: After the Hunt – Luca Guadagnino, 2025)

Posted on October 20, 2025 by admin

Nowadays, making a film about the atmosphere in American universities and the phenomenon of ‘Cancel Culture’ is probably as difficult as living, learning or teaching in such an environment and being confronted with these problems. A good example could be ‘After the Hunt‘, the film directed by Luca Guadagnino on a script written by Nora Garrett. The film begins with the mention ‘It happened at Yale’, although the exteriors were filmed in Cambridge, UK and the entire plot and characters are, as far as I understand, fictional. Fictional but not implausible, because the general lines of the action are very plausible and similar cases have happened and will happen again. It is a complex reality that the script tries to address without simplifying. As in real life, however, it is difficult to decide in situations like those described in the film where stands the truth. Each of the characters is more or less something else than they try to seem.

Alma is a professor of philosophy at Yale, highly regarded and awaiting permanent appointment after ten years of teaching. She is loved by her students and esteemed by her colleagues, including her doctoral student Maggie, who seems to have made her a kind of role model in life, and her assistant professor Hank, with whom she may have a connection beyond the strictly professional relationship. The next day after an alcohol-soaked evening, to which Alma had invited Maggie, Hank, and other students and colleagues, Maggie appears at the professor’s apartment door complaining that Hank attacked her after driving her to her apartment. Hank denies it, and Alma hesitates to take a stand, not knowing exactly what is the truth. In fact, we, the viewers, do not know exactly what happened either. The intellectual environment with its indirect speak and the pressure of political correctness make truth difficult to reveal. It seems to be a classic case of ‘her word vs. his word’, but each of the characters has a lot to hide. Caught between the student – potential victim – and the professor – potential aggressor -, under the pressure of the rules of academic ethics and the atmosphere of suspicion on the university campus, Alma falls into a personal crisis that risks destroying her career as well and brings to the surface details from her own past that she wanted buried and forgotten.

The two hours and 18 minutes of the film pass quite slowly. The screenwriter and the director asked for time to develop their characters, but not all of them are equally well-defined, and the discussions between them are not always interesting. A slightly more inspired script would have given more substance to what happens in the classrooms or hallways of the elite university, and that in fewer words. The film’s chance lies in the performance of Julia Roberts, who has a complex role and fills the screen most of the time with the personality of a career woman who had overcome all obstacles until then, but whose life and profession were suddenly questioned. Ayo Edebiri plays Maggie. The actress is OK, but it seems like some more could have been taken out of the very interesting character of a young gay African-American, coming from a wealthy family, struggling to assert herself in an environment dominated by men. Andrew Garfield didn’t seem to me to have managed to get everything he could out of the role of Hank. On the other hand, I was delighted by another supporting role, that of Alma’s husband, a model of support, humor and devotion, a role deliciously played by Michael Stuhlbarg. ‘After the Hunt‘ addresses a difficult issue in a period of tensions of all kinds on American campuses. Public pressure fueled by social media, relationships between students and professors, and the fragility of academic careers have preoccupied and continue to preoccupy American writers, screenwriters, and filmmakers. However, the heroine’s indecision seems to have been shared by the film’s authors, which, together with the lack of focus and the multiplication of dialogues with too little substance, make the film something less than it could have been.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

on the edge of tragedy (film: Of Dogs and Men / Al klavim veanashim – Dani Rosenberg, 2024)

Posted on October 17, 2025 by admin

“Of Dogs and Men” (original title in Hebrew is “Al klavim veanashim”) is the first or one of the first feature films to deal with the tragic events that took place on October 7, 2023 and their aftermath. It premiered at the 2024 Venice Film Festival and has since been shown at several other festivals, but it is still awaiting a wider distribution. Is it too early? Maybe so, given that the war that started that day is not completely over, that so many wounds are still open and so many tragic situations have not yet been elucidated. The film is directed by Dani Rosenberg and this is his third feature film. I am not sure that this film will be the one that will launch his career, but I have to applaud his courage and originality. In fact, the word courage has a double meaning here, because Dani Rosenberg, Ori Avinoam (who at 18 is a co-writer and the lead actress) and their team not only dared to tackle a theme that is still a huge national trauma and a complex and controversial political subject, but they also filmed in very difficult conditions, in the devastated kibbutzim in an area close to the Gaza war, while rocket alarms were constantly happening and and bombings were not too far away. This makes of ‘Of Dogs and Men‘ not only a painfully topical docu-drama but also a document about what happened on October 7th and what followed, opening a discussion about the relationship between documentary and fiction cinema when it comes to immediate current events.

Dar is a 16-year-old teenager from Kibbutz Nir Oz, one of the settlements most hit by the attacks of October 7th. She knows nothing about the fate of her mother, who had saved her life by hiding her in the armored shelter while she distracted the terrorists who had taken her hostage. A few weeks after that tragic day, Dar returns to the deserted town to search for Shula, the family dog, who had disappeared that day. What follows and what we see is a tragic road movie, with the girl alone searching for her animal friend in a desolate, burned, destroyed landscape, permeated with death and the absence of the missing. The war continues a few kilometers away, the alarms still follow each other at frequent intervals, the images and sounds of explosions are constant. In the almost deserted landscape, a few survivors try to understand what happened. A slightly older survivor thinks about his Arab friend in Gaza who is probably in mortal danger and remembers his hopes – now shattered – of coexistence. A young woman seeks to save animals left without owners. The victim identification teams have not yet completed their painful mission. The landscape seems post-apocalyptic, but everything is filmed in real settings, in the Nir Oz and Beeri kibbutzims, in November 2023.

The script was written in a few weeks, immediately after October 7. The teenager’s wanderings through the war zone alternate with fragments of her mother’s diary, read by voice-over, which give consistency to the character of the missing woman and connect it to the history and life of the kibbutz in the 40 years before the events. The feeling of authenticity is amplified by the fact that many of those who appear on screen are residents of the area or soldiers there on a mission. The cinematography is shocking and the use of a mobile camera creates the impression of a reportage. Ori Avinoam‘s performance is exceptional, she has a talent and expressiveness that promise that she will become a great actress. The perspective is Israeli, but the echoes of what is happening on the other side of the conflict are constantly present. The film avoids any explicit political message and focuses on the human experience, the trauma caused by violence, destruction and war. ‘Of Dogs and Men‘ is a well-made docu-drama both as a documentary and as a drama. By focusing on the impact on the people whose destinies are crushed in this conflict, simply conceived and effectively made, this film manages to be both a testimony and to create emotion.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment

fading love and lost words (film: La notte – Michelangelo Antonioni, 1961)

Posted on October 15, 2025 by admin

Made in 1961, ‘La notte‘ is the second film in a trilogy that marked the change of direction and the consolidation of Michelangelo Antonioni‘s cinematic style. At the time, the film divided both the audiences and the film critics. The box office was reasonable but not in proportion to the cast that brought together two superstars (Marcello Mastroianni and Jeanne Moreau) and one in the making (Monica Vitti). It won the Golden Bear at the Berlin Film Festival and several important Italian awards, but at the Academy Awards it did not even manage to be nominated among the top five foreign films. The critics and the North American audiences, but also part of the European ones, were not prepared for a slow-paced film, in which nothing spectacular happened and which focused on what the characters felt and thought. In fact, a lot happens in this film, but the cinematic language that exposes them was new and had to be learned. Even today, ‘La notte‘ risks confusing or boring impatient viewers.

The film begins with a slow descent of the camera down the facade of a modern concrete and glass building. It is a frame that defines the pace of the film’s story and its setting – the urban jungle that has almost completely covered nature in the city of Milan, rebuilt from ruins and turned into a metropolis in the early 1960s. When nature still exists somewhere in this film, it will be domesticated – golf courses and lavish parks near the villas of the rich. The heroes of the film are Giovanni and Lidia Pontano. He is a famous writer who has just published a new book. She is a bored wife. Is there still love between them? That is one of the questions that the film asks and it remains unanswered even after the end. The place where they met and where they probably loved each other will also soon disappear, covered with concrete and asphalt. Lidia probably had in her past a man who loved and appreciated her for what she was worth and not for her money, but he is dying on a hospital bed. Giovanni seems to be constantly surrounded by women and is tempted, perhaps, by an affair with the younger Valentina, the daughter of an ultra-rich tycoon who wants to buy his services. An apparent love triangle, but the characters are each more concerned with themselves than with their relationships with others, they speak little and when they do speak, they have difficulty expressing their emotions. So much so that we cannot know if emotions still exist.

The lead roles are played by Marcello Mastroianni (a negative role of a weak man, rare in his career), Jeanne Moreau (in a role that it is said that she did not love, but her character does not love herself either) and Monica Vitti (with a dangerous magnetism that will be unleashed in other films, later). Each of them lives their role with intensity and the quality of the actors is one of the keys to the success of this film. The image of the city, sometimes crowded, sometimes deserted, and the interiors of the houses create an immersive atmosphere. Music plays an important role, with two live bands at different moments of the film, accompanying the characters who cross the night, like the bands on the Titanic. ‘La notte‘ is a beautiful film, but viewers must accept the cinematic convention and above all the time and rhythm of the action. Like his colleagues of the generation that debuted and took form in the atmosphere of neo-realism, Antonioni makes a critical comment through his trilogy on the lack of meaning in the lives of the wealthy strata of Italian society, men and women preoccupied with themselves and powerless to externalize their feelings. The question that arises is where is the criticism directed? Is it a criticism of characters and perhaps even a satire on those who allow themselves an existential spleen? Or is it more of a social critique? Maybe both. Viewers will decide, each for themselves.

Posted in movies | Tagged , , , | Leave a comment