If my count is correct, ‘Jurassic World Dominion‘ (2022 – directed by Colin Trevorrow) is the sixth major studio film to develop the world and characters invented byMichael Crichton and first brought to the screen in 1993 by Steven Spielberg. Spielberg is one of the producers of this film and I believe he was involved as a producer in most if not all of the films in the series. However, his artistic guidance seems to be absent in this episode. If this is the final in the series, it is one devoid of glory. If others will follow, we can hope that it is only one of the weakest episodes and that a recovery will follow. Anyway, ‘Jurassic World Dominion‘ disappointed me.
Crichton‘s book and the first film were a cautionary parable about the dangers of science out of control. It’s the theme of ‘Frankenstein’ only the monsters are not human but dinosaurs reborn through the wonders of genetic engineering. When he decided to make the first ‘sequel’, the main theme became the coexistence of humanity with the world of dinosaurs on our fragile planet. The latest series and this last one in particular add new themes related to the control of large corporations over advanced technologies and the ethical implications of genetic manipulations when they are carried out not ‘only’ on dinosaurs but also on human beings. These are interesting and important topics. The treatment reserved to each of them is the real problem with this film.
The opening scenes and several episodes throughout the action contain a few promises, unfortunately unfulfilled. The biology of dinosaurs imagined by the authors of the film and special effects experts is one of the most diverse, which allows not only playing with sizes (from pet dinosaurs to the biggest carnivorous giants in the history of the planet) but also with the roles that they can play in people’s lives. The chases in the prairie where the dinosaurs run alongside the wild horses, the bar populated by various characters, which quotes ‘Star Wars’, the circus arena where one of the violent confrontations takes place are each beautiful ideas that unfortunately are not supported even in terms of time screen nor as an action item. Instead, we are dealing with endless scenes – let’s call them action – in which the soundtrack is dominated by the most diverse roars and which probably intent to be scary, but in reality become a little ridiculous through repetition. The head of a large global corporation that plays with the magic wand of genetic engineering without caring about the risks is the lead Bad Guy, presented as a kind of clone of Steve Jobs, another slightly questionable idea and in any case already seen before. There are many other good ideas in the script, unfortunately most of them are abandoned before they can make a consistent impact.
‘Jurassic World Dominion‘ introduces viewers to three generations of characters and actors. The younger appear here for the first time and will perhaps represent central characters in the following films, if the confrontations or coexistence of humanity with the world of dinosaurs continue on the screen. The middle generation is the one introduced by the first ‘Jurassic World’ together with the theme of human cloning, superficially addressed here, which also deserved a more careful and deeper treatment. Finally, the three main characters of the 1993 film, played by Sam Neill, Laura Dern and Jeff Goldblum, reappear here. Time has not forgiven them much and their impact is mediocre, especially since they are made to repeat roughly what they had done 29 calendar (and maybe also cinematic) years ago. I generally have a reluctance about sequels that rehash characters with decades of their distant past success. The scriptwriters of these films should really ask themselves what the viewers want: the originals with the risks of degradation caused by the passage of time, or new actors to creatively continue the ideas and conflict lines? About the same as the concert reunion of rock idols from half a century ago, forgive me for the comparison. If it is not refreshed, the Jurassic series risks remaining frozen in history.
Nu am fost un ascultător frecvent al emisiunilor în limba română ale postului de radio BBC. Cât timp am trăit în România am fost fidel emisiunilor ‘Europei Libere’, atras la început, ca mulți dintre adolescenții generației mele, de emisiunile de muzică pop, rock și jazz ale lui Cornel Chiriac, și extinzându-mi mai tărziu orele de audiții cu emisiunile de știri, cu comentariile politice și cu emisiunile culturale ale Monicăi Lovinescu realizate împreună cu Virgil Ierunca. BBC ascultam foarte rar, și atunci căutam mai ales ‘Top of the Pops’ din emisiunile în limba engleză. Ajuns în libertate, după 1984, audierea emisiunilor radio a devenit foarte rară, intâmplându-se mai ales în timpul călătoriilor automobilistice. Am cunoscut însă postul de televiziune BBC World și ceva mai târziu paginile Web ale acestuia, care au rămas până astăzi una dintre sursele mele principale de informație – și despre ceea ce se petrece în Anglia (Brexit, BoJo, dar și Premier League) și pentru știrile din lume. Totul în limba engleză, desigur. Nu l-am cunoscut deci, ca ascultător, pe Dorian Galor, numele pe unde al ziaristului Dorian Galbinski. Cartea publicată de acesta în 2021 și apărută în colecția ‘Memorii. Jurnale’ a editurii Humanitas, o așteptam totuși, într-un fel. Am fost fascinat de activitatea oamenilor care prin vocile lor au reprezentat sursele de informație ale românilor timp de jumătate de secol de dictaturi (întâi cele fasciste, apoi cea comunistă). Aflasem câte ceva de la draga și regretata mea prietenă Edelina Stoian (menționată într-un singur loc în cartea lui Dorian Galbinski), care lucrase vreme de câțiva ani la BBC înainte de a deveni una dintre vocile libertății la Europa Liberă. Am fost și rămân fascinat (și recunoscător) lui Cornel Chiriac, căruia, sper, cineva îi va scrie cândva biografia pe care o merită. Am citit cărțile și jurnalele Monicai Lovinescu. ‘Viața trece ca un glonț’, cartea de memorii a lui Dorian Galbinski mi-a satisfăcut deci o curiozitate deja existentă. Ea mi-a oferit însă mult mai mult din câteva direcții diferite, căci cu un decalaj în timp de unul sau două decenii, traseele noastre biografice au trecut prin câteva zone geografice comune, dar mai ales au consemnat experiențe asemănătoare.
Dorian Galbinski s-a născut la șase zile după 23 august 1944 în comuna dobrogeană care purta atunci numele de Regele Ferdinand și este astăzi cunoscută ca Mihail Kogălniceanu. (De ce oare nu au găsit edilii și cetățenii post-1990 de cuviință să-i redea locului frumosul sau fost nume?). Și-a petrecut copilăria la Constanta, orașul care, port fiind la mare, era poate cel mai cosmopolit din România după capitala țării. Familia sa era o familie ca multe alte familii de evrei ale anilor de după război. Cei maturi trecuseră prin anii grei ai fascismurilor legionar și antonescian și mulți dintre ei, din motive diverse, lăsaseră în urmă sau practicau foarte discret și selectiv religia și tradiția evreiască. Părinții harnici și întreprinzători se descurcau destul de bine, și totuși, atunci când valul de emigrare spre Israel a prins proporții, la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60, în paralel cu o campanie antisionistă și antisemită căreia i-au căzut victime mulți oameni nevinovați, s-a pus problema plecării spre Israel. Un tertip al tânărului de 20 de ani, ajuns student la istorie la Iași, a accelerat această tranziție. Nu a fost pentru el o despărțire ușoară, dar intuiția i-a spus – corect – că alternativa era mult mai sumbră:
‘Este adevărat că de mic copil mi-a plăcut să fiu evreu, eram “altfel”, ceva special (deși mai târziu în viață am căpătat convingerea că majoritatea copiilor nu vor să fie “altfel” ci la fel cu alți copii). În adolescență și mai și, după ce apăruse posibilitatea plecării în Israel și a vieții într-o țară necomunistă. În afară de Harry nu am nici un alt prieten evreu. Ce-i drept, la Constanța, trăiesc puține familii de evrei, poate sub 40: croitori, mici negustori, medici. Pe de altă parte nu știu aproape nimic despre evrei, despre iudaism, despre Israel, nu simt evreiește. Dacă România nu ar fi comunistă, nici nu m-aș gândi, probabil, la plecare …’ (pag. 65)
‘- Cine știe dacă ne vom mai vedea vreodată?
Sunt cuvintele care-mi răsună în urechi până în ultimul moment, când sunt acoperite de zgomotul motoarelor avionului. Nu pot să exprim ce simt. Ușurare, bucurie la ideea că voi trăi într-o țară liberă, speranța într-un viitor nedictat și netrasat de alții și, pe de altă parte, teama de necunoscut, regretul că mi-am pierdut prietenii, că mi-am părăsit locurile natale, limba maternă, toate lucrurile familiare. Am citit undeva că cea mai mare traumă din viață unui om este să părăsească țară în care s-a născut. Dar asta e! Adio, România!’ (pag. 96)
Primul capitol al cărții este și cel care are structura narativă cea mai interesantă. Este alcătuit din texte intercalate scrise în stil de jurnal (Dorian Galbinski își scrie memoriile la timpul prezent), alternând descrierea primilor 20 de ani de viață din România și relatarea primelor luni după sosirea în Israel. Cunoaștem în acest capitol familia autorului și pe prietenii acestuia din copilărie, adolescența și prima tinerețe. Pe mulți dintre ei îi vom reîntâlni în capitolele următoare, căci Dorian Galbinski este și un om de familie și un caracter sociabil, dornic de întâlniri noi dar și capabil să construiască relații de prietenie dintre acelea care ne însoțesc pentru o viață întreagă. Începem să-l cunoaștem și pe el, adolescentul a cărui principală sau poate chiar singură pasiune este lectura, tânărul care pune întrebări incomode și care folosește umorul sarcastic, uneori fără a ține cont de riscurile personale. Aceste trăsături de caracter aveau să-i creeze probleme nu numai în România, dar și în Israelul sectorizat în ghetouri ideologice uneori rigide și chiar și în continuare, după ce centrul vieții sale se va muta în Anglia.
Mărturisesc că m-au interesat în mod deosebit cele două capitole care au urmat, descriind experiențele sale de imigrant în Israel în perioada 1965-1969. Primul motiv al interesului este documentar. Dorian Galbinski a ajuns în Israel cu 19 ani înaintea mea, a locuit în aceeași zonă în care trăiesc eu, și multe dintre relatările sale evoca un Israel în creștere, în care denumiri geografice precum Morasha sau Neve Sharet care sunt astăzi nume de cartiere în aglomerația urbană a Tel Aviv-ului și a orașelor satelit, desemnau atunci localități de sine stătătoare. Este vorba și despre anii dinainte de Războiul de Șase Zile, de perioada războiului și de anii care au urmat – o perioadă care a schimbat direcția istorica și destinul Israelului și al Orientului Apropiat. Familia lui Dorian se confrunta cu greutățile inerente ale începutului într-o lume noua și într-o țară nouă, dar și cu diferențele de mentalitate dintre locul în care se născuseră și trăiseră până atunci și o țară mozaic, în care coexistă în mod incomod mentalități și culturi atât de diferite. Tânărul rebel venit din România petrece câteva luni într-un kibbutz și se ciocnește de retorica socalistă și patriotardă a locului. Începe apoi și în Israel o carieră universitară care durează nu mai mult de un an, fiind întreruptă de înrolarea în armată și de experiența războiului. Studentul în istorie și arhelogie născut la Constanța ajunge tanchist în Sinai și cunoaște un război al cărui sens și importanță nu avea cum să le priceapă în focul luptelor.
‘Ne dăm jos. Descoperim în jurul tancului urmele a șase proiectile care ne-au lovit. Nu am simțit nimic atunci când s-a întâmplat. Un obuz este implantat în oțel, nu departe de vizorul șoferului. Altul care are un înger păzitor eficient: obuzul nu a explodat. Și am ajuns să cred în îngerii păzitori, pentru că nu am găsit nici o altă explicație logică a caracterului absolut întâmplător, aiuritor, al morții și supraviețuirii într-un război. De ce vine glonțul aici și nu la 20 de centimetri mai încolo, sau de ce nu explodează un obuz care și-a atins ținta. Și cu atât mai mult la tancuri, unde arareori scapi doar rănit. În general ori ieși complet teafăr, ori mori incinerat în explozia obuzelor din interior declanșată de o lovitură directă sau, ca în cazul comandanților de tanc, ești ucis de franctirorii care pândesc momentul când scoți capul din turelă.’ (pag. 102)
Literatura israeliană în general, și cea în limba română în particular, a abordat puțin și în mod precaut personajele israelienilor care s-au decis să părăsească statul evreiesc, unii dintre ei după un stagiu destul de scurt în țară. Dorian Galbinski scrie memorialistică și nu ficțiune, dar tocmai acest gen de relatare furnizează autenticitate și credibilitate. Deosebirile de mentalitate în cea ce privește educația evreiască și mai ales în legătură cu asimilarea lecțiilor Holocaustului dintre evreii israelieni și cei crescuți în Diaspora erau pregnante în anii ’60 și continuă să fie semnificative și astăzi:
‘- Diferența dintre noi, Dorian, este că în timp ce bunica ta iți spunea, probabil, când erai mic, povești cu Scufița Roșie sau cu Alba-ca-Zăpada și cei șapte pitici, mie mi se povestea cum era în lagăr.’ (pag. 60)
Sentimentele și trăirile tânărului Dorian Galbinski sunt până la un punct comune multora dintre cei care au trăit greutățile asimilării sau care s-au simțit într-un moment sau altul, respinși de atitudinea ‘mainstream’-ului israelian. Ele continuă să fie actuale și astăzi, câteva generații mai târziu, și nu sunt neapărat specifice noilor imigranți.
‘Un alt aspect cu care nu sunt obișnuit este – și aici nu știu ce termen să folosesc – atitudinea față de stat, patriotism, naționalism. Nu am văzut nicăieri atât de multe drapele cu culorile țării, stegulețe fluturând pe balcoane, pe automobile, peste tot. Am auzit că în SUA este la fel. Ce-i drept, pentru mulți evrei Israelul reprezintă ultimul refugiu, deci au toate motivele să fie patrioți. Dar mă uit la copii, la adolescenți și la tinerii care nu au cunoscut ororile Holocaustului și-i compar cu echivalentul lor din România. Cred că propaganda și spălarea de creier din România nu au avut nici pe departe efectul aparentei lipse de propagandă din Israel. Sunt convins că tehnica formării lui “Homo Israelis” este mai eficace, pentru că este mai subtilă, se face pe ocolite, nu direct, prin educație, cultură, jocuri, tabere de tineret, instrucție militara în liceu, serviciul militar obligatoriu la vârsta de 18 ani. Nu știu, cert este că entuziasmul manifestat pentru Israel și tot ce este israelian contrastează izbitor cu atitudinea mea, și cred că asta este motivul principal al divorțului meu de kibbutzul Revavim.’ (pag.110-111)
Mulți am trecut și vom trece ca imigranți prin asemenea faze de conflict interior identitar. Deciziile sunt diferite și personale. Dorian Galbinski a luat una dintre ele și la sfârșitul anului 1969, când a plecat la Londra după ce trecuse, în mod neașteptat, pentru el în primul rând, un test de selecție al crainicilor și comentatorilor pentru secția română a prestigiosului BBC. Tema atitudinii față de Israel dar și față de România, cele doua patrii pe care le-a părăsit succesiv în tinerețe, găsindu-și locul firesc și potrivit într-o a treia, Anglia, va reveni mai târziu, la ora bilanțurilor.
‘De-a lungul anilor, am fost acuzat, implicit și explicit, de multe: că nu simt “românește”, că nu simt “evreiește”, că aș avea o atitudine antiisraeliană. Sunt acuzații nefondate …
Asta am vrut și eu, normalitate. În definitiv, de aceea am ținut atât de mult să plec din România. Am vrut să fiu eu, eu individul, nu membru al unui colectiv, să nu fiu obligat “să simt” ce simt alții. Nu am vrut niciodată să fac parte din vreo organizație, vreun partid, etc. În România adolescenței mele era imposibil, iar în Israelul anilor ’60 era, în cel mai bun caz, foarte greu, dovadă problemele pe care le-am avut în kibbutz. Din acest punct de vedere, Anglia a fost pentru mine gazda ideală, m-a lăsat în pace. Dar în Anglia, am înțeles un lucru important: poți detesta să te înregimentezi, să fii “om de colectiv”, dar poți descoperi bucuria de a fi om de echipă. Și nu am fost niciodată antiisraelian, mi-am păstrat în continuare cetățenia israeliană.’ (pag. 321-322)
Acest profil psihologic se potrivește foarte bine și cu stilul și cultura instituției căreia Dorian Galbinski i-a dedicat, începând cu 1970 aproape cinci decenii de activitate. Tânărul de 25 de ani recrutat în Israel a devenit în acest timp cel mai longeviv colaborator al secției de limbă română a postului britanic de radio, a fost crainic, editor de știri, comentator, reporter și producător de emisiuni, iar la închiderea secției, după pensionare, și-a continuat activitatea în calitate de colaborator extern al organizației BBC World. Capitolele despre perioada 1970 – 2005 vor reprezenta pentru istoricii posturilor de radio occidentale care transmiteau pentru lumea comunistă o sursă importantă și directă de informații prețioase. Dorian Galbinski scrie pe larg despre colaboratorii din care o parte i-au devenit prieteni, despre traseul său personal și despre stilul de lucru al acestei importante organizații de medie de comunicare. Caracterul rebel și reticența de a hotărî destinele altora l-au împiedicat să ajungă în posturi de conducere, desi au existat ocazii. A fost în schimb o voce cunoscută și recunoscută, fapt pe care avea să-l afle în detalii după întoarcerea în România după 1990 și întâlnirile cu cei care îl ascultaseră în acea perioadă. Dorian Galbinski este evident atașat fata de organizația pentru care a lucrat de-a lungul aproape a întregii sale cariere profesionale și am putut sesiza o oarecare reticență în a dezvălui sau critica aspecte discutabile. Cred că dacă aș avea ocazia să-i iau un interviu, una dintre primele întrebări pe care le-aș pune ar fi legată de percepția de părtinire și de lipsă de obiectivitate pe care o are BBC-ul în Israel. Tare aș vrea să cunosc opinia sa, și ca israelian și ca un bun cunoscător al organizației și al oamenilor care fac știrile despre Orientul Apropiat la BBC. Foarte interesant este și capitolul dedicat reîntâlnirii, după 1990, cu România. Postul de radio BBC a reprezentat în primul deceniu după comunism o prezență activă și a contribuit la renașterea presei libere, la construirea unui sistem informațional și de medii de comunicare care rezistă, nu fără suișuri și coborâșuri, și după 32 de ani.
‘ … pentru oamenii aceștia noi reprezentam mult mai mult, eram un fel de emisari ai libertății. Unii, mai în vârstă, ascultau Radio Londra, cum era cunoscut postul de radio, încă de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939. Nu crezuseră niciodată că vor avea ocazia să ne vadă în carne și oase, dar acum prezența noastră în mijlocul lor era, pentru ei, dovada cea mai palpabilă că s-a încheiat coșmarul de 45 de ani.’ (pag. 281)
A fost activitatea BBC-ului (de atunci și cea mai recentă) o formă de propagandă? Răspunsul îl dă Dorian Galbinski indirect, citând spusele lui Anatol Goldberg, cel care fusese o vreme șeful secției ruse a postului de radio:
‘- Dorian, ține minte, în viață totul – dar absolut totul – este propagandă. Când îi faci un compliment soției tale, când îi spui, de exemplu, că rochia nouă îi vine foarte bine, asta tot propagandă e. Urmărești să obții ceva în schimb. Diferența este între propaganda bună și propaganda proastă. Moscova face propagandă proastă, iar noi facem propagandă bună. Cheia este scopul propagandei. Noi facem propaganda democrației, libertății, dialogului onest.’ (pag. 183)
(Personal, nu subscriu 100% acestui mod de a vedea viața în general și profesiunea de jurnalist în particular, dar asta nu este important aici.)
Familia a jucat un rol important în biografia lui Dorian Galbinski, și avem ocazia de a cunoaște și urmări destinele multora dintre rudele sale care sunt descrise în carte. Aici el dovedește talent în a caracteriza și a crea rezonanță emoțională, poate un efect al lecturilor și o dovadă de talent al unui prozator care (încă?) nu a debutat. Cititorul devine familiar cu persoanele părinților, ale unchilor și mătușilor (formidabila mătușă Malka!), ale socrilor, dar mai ales ale primei sale soții, Anda, răpusă timpuriu de o boală necruțătoare. Ei îi sunt dedicate câteva pagini dintre cele mai emoționante pe care le-am citit în ultima vreme.
Titlul cărții ‘Viața trece că un glonț’ citează o zicere auzită de Dorian Galbinski în copilărie de la unul dintre membri în vârstă ai familiei. La vârsta bilanțurilor, omul de radio care a reprezentat pentru atâți români una dintre vocile libertății, nu poate decât să confirme acest adevăr. Așa cum îi spune mamei sale atunci când aceasta se confrunta cu suferințele bolilor și bătrâneții, sfârșitul este întotdeauna trist, dar important este cum trăim până a ajunge la el. Dorian Galbinski a trăit intens și interesant, a făcut ceea ce a simțit că este potrivit pentru el și a reușit să-și aducă prin activitatea să o contribuție semnificativă la schimbarea și îmbogățirea vieților multor altora. Acum la contribuțiile sale se adaugă și această carte. Dacă într-adevăr viața trece că un glonț, și lectura acestei cărți trece, parcă, dintr-o suflare. M-a pasionat și m-a implicat în viața eroului ei și a celor care l-au înconjurat, precum cărți de ficțiune dintre cele mai bune. Lectură recomandată!
‘Pe Pământ avem de toate / Și mai bune și mai rele …’
Versurile lui Adrian Păunescu, făcute faimoase de cântecul lui Mircea Vintilă, se potrivesc în zilele acestei veri mai zbuciumate decât niciodată în ultimele decenii și știrilor pe care le primim din spațiul extra-terestru. Descoperiri extraordinare despre istoria și tainele Universului, rezultate ale talentului și inteligenței oamenilor de știință, ne parvin amestecate cu știri despre extinderea în spațiu a conflictelor terestre și cu avertismente legate de consecințele acțiunilor pământenilor și în spațiu și pe planeta lor. Articolul din aceasta săptămână vă propune o trecere în revistă a acestor știri, acum, în pragul unei scurte vacanțe a rubricii CHANGE.WORLD și a revistei ‘Literatura de Azi’.
(sursa imaginii: nasa.gov/webbfirstimages)
Să începem cu veștile bune. Întreaga omenire a urmărit în ultimele săptămâni imaginile transmise de telescopul James Webb. Călătoria acestuia și complexa operație de desfacere și aliniere a oglinzilor au avut loc aproape fără nicio problemă tehnică. Singurul incident raportat s-a petrecut intre 23 și 25 mai. Este vorba despre impactul cu un micrometeorit, unul dintre riscurile întâmpinate de orice navă care călătorește în spațiu, care a lovit unul din cele 18 segmente ale oglinzii principale și l-a deteriorat semnificativ. O problemă serioasă, însă nu și critică. Inginerii au ajustat deja oglinda deteriorată pentru a compensa distorsiunea datelor. Totodată, NASA a avertizat că nu a fost posibilă neutralizarea completă a efectelor impactului. Precizia informației transmise va fi redusă în oarecare măsură, însă rămâne mult peste parametrii propuși ca scop al misiunii. Ceea ce vedem începând cu 12 iulie este impresionant din toate punctele de vedere. Este vorba despre imagini ale Universului așa cum arăta acum 13,5 miliarde de ani. Cât de departe se poate ajunge? Vârsta Universului (sau timpul scurs din momentul Big-Bang-ului) este estimata la 13,8 miliarde de ani. Telescopul spațial James Webb va fi capabil să vadă cele petrecute până la între 100 și 250 de milioane de ani-lumină de la momentul zero. Distanțele sunt în realitate și mai mari din cauza fenomenului expansiunii Universului. Telescopul spațial James Webb continuă să doboare propriile recorduri, observând și mai departe în spațiu și timp. Pe 28 iulie, s-a anunțat că a fost detectată o galaxie care se află la 35 de miliarde de ani-lumină de Pământ, ceea ce, dacă va fi confirmat, ar face din aceasta cea mai îndepărtată galaxie găsită vreodată. Cel puțin pentru moment. Există și o limită fizică datorată faptului că, în primii 380 de mii de ani după Big Bang, Universul era format din plasmă fierbinte opacă. Nu vom putea deci vedea niciodată momentul zero, și nici dacă a existat ceva înainte. O re-evaluare a vârstei Universului și o determinare mai exactă sunt însă posibile.
Și acum, veștile mai puțin bune. Am urmărit în ultimele luni și în rubrica noastră activitatea Stației Spațiale Internaționale, care continuă în pofida conflictului terestru declanșat de invadarea Ucrainei de către armata Rusiei lui Putin. Părea, cel puțin pentru o perioadă, că activitatea științifică va constitui un exemplu al continuității colaborării în interesul comun al locuitorilor planetei. Din păcate, speranțele s-au dovedit a fi deșarte. Cosmonauții rusi de la bordul stației spațiale au început să folosească transmisiile video pentru propagandă anti-ucraineană și pro-separatistă. Colaborarea în spațiu se transformă în competiție și situația este și din acest punct de vedere asemănătoare cu cea care exista în perioada Războiului Rece și a concurenței dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică de atunci. Întâi a fost anunțată schimbarea de către Putin a lui Dimitri Rogozin, șeful, din 2018, al agenției spațiale rusești Roscosmos, și înlocuirea lui cu Iuri Borisov, un adjunct al prim-ministrului Rusiei. Rogozin adoptase deja o poziție dură anti-occidentală, dar Borisov a fost cel care a anunțat într-un interviu acordat unei publicații rusești, la câteva zile de la intrarea în funcție, că ‘agenția spațială își va înceta participarea la conducerea Stației Spațiale Internaționale în doar doi ani … Ne vom îndeplini toate obligațiile față de partenerii noștri, dar decizia de părăsire a acestei stații după 2024 a fost luată’. Rusia pune astfel capăt unui simbol durabil al cooperării internaționale. Care va fi soarta Stației actuale? Ea va trebui să fie dezorbitată, bucată cu bucată. Cu câteva zile mai târziu, Borisov a clarificat că Rusia se va retrage din stația spațială odată ce Roscosmos vă începe să lanseze module pentru o nouă stație spațială, ceea ce susține că s-ar putea întâmpla încă din 2028. Și China, și Rusia sunt angrenate deci în programe naționale de construire a unor stații spațiale. Își vor uni cele două puteri autoritare eforturile? Rămâne de văzut.
O parte însemnată din suprafața planetei a fost în stare de alertă pe 30 iulie. Era vorba despre o uriașă bucată de ‘gunoi cosmic’, creat de modulul central de 25 de tone al unei rachete Long March 5B, reintrate în atmosfera Pământului deasupra Oceanului Indian după o scurtă, dar controversată evoluție orbitală. Long March 5B a decolat pe 24 iulie, transportând un nou modul către stația spațială Tiangong a Chinei, aflată în construcție. Spre deosebire de treptele de bază ale majorității rachetelor, care sunt eliminate în siguranță la scurt timp după lansare sau aterizează și sunt recuperate pentru reutilizare ulterioară, Long March 5B a ajuns pe orbită împreună cu sarcina sa utilă și a rămas acolo ca o bucată mare de gunoi spațial, care se mișcă rapid până când rezistența atmosferică o doboară într-un mod imprevizibil și necontrolat. Nu este vorba despre un accident. Acest scenariu de sfârșit de viață este încorporat în designul lui Long March 5B, spre consternarea multor experți în zboruri spațiale. Această strategie de eliminare este nesăbuită, spun criticii, având în vedere că o rachetă mare nu arde complet la reintrare. În plus, conform afirmațiilor lui Bill Nelson, administratorul NASA, ‘Republica Populară Chineză nu a împărtășit informații specifice despre traiectorie, în timpul când racheta sa Long March 5B a căzut înapoi pe Pământ. Toate națiunile care explorează spațiul ar trebui să urmeze cele mai bune practici stabilite și să împărtășească acest tip de informații în avans, pentru a permite predicții fiabile ale riscului potențial de impact asupra reziduurilor, în special pentru vehiculele de transport greu, cum ar fi Long March 5B, care prezintă un risc semnificativ de pierderi de vieți și bunuri”, a adăugat el. „A face acest lucru este esențial pentru utilizarea responsabilă a spațiului și pentru a asigura siguranța oamenilor de aici pe Pământ”. Oficialii spațiali chinezi, la rândul lor, au declarat că corpul rachetei a reintrat la 119,0 grade longitudine estică și 9,1 grade latitudine nordică. Acea locație este deasupra oceanului, în largul coastei insulei Palawan, care face parte din Filipine. În alte cazuri însă, a fost atins și uscatul. La aproximativ 10 zile după zborul în premieră al rachetei Long March 5B, în mai 2020, bucăți din corpul rachetei au căzut înapoi pe Pământ peste Africa de Vest, unele dintre ele aparent lovind pământul în Coasta de Fildeș. Zona de pericol de această dată a inclus și o parte din Asia, Europa și insulele Oceanului Indian.
În final, sper că nu ați pierdut ploaia anuala de meteoriți – perseidele. Mai aveți ceva timp să vă ridicați privirile spre cer în timpul nopților, chiar dacă apogeul perseidelor în acest an a avut deja loc între 12 și 13 august, permițând observatorilor stelelor să vadă intre 160 și 200 de meteoriți care intră în atmosfera Pământului în fiecare oră. Ploaia de meteoriți este deosebit de proeminentă în emisfera nordică, în orele dinainte de zori. În perioada de vârf, Perseidele strălucesc pe cerul de vară, când Pământul se ciocnește de particulele de resturi lăsate în urmă de cometa Swift-Tuttle. Ploaia de meteoriți și-a luat numele din cuvântul grecesc Perseidai, adică fiii lui Perseu în mitologia greacă, care identifică zona de pe bolta cerească de unde par să provină meteoriții.
Vacanță plăcuta, cu ochii spre cele bune din stele și de pe Pământ. Viitorul articol al rubricii CHANGE.WORLD va apărea duminică, 18 septembrie 2022.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
When Luc Besson made ‘Nikita‘ in 1990, he unleashed a veritable avalanche of films whose heroines (or maybe we should say super-heroines) are young and beautiful women who, in extreme and hopeless situations, are recruited by espionage services to be turned into formidable killing machines, for good or bad causes. A television series followed, which at least at first seemed to me to be as good as the film, and other films whose characters function in much the same patterns and plots that follow similar paths. Among those who imitated Luc Besson from ‘Nikita‘ was … Luc Besson. The last time (so far) he did it in was in 2019 with ‘Anna‘. Why did the French director return to this theme and what does he bring new?
Thestory takes place in the final years of the Cold War, roughly between 1985 and 1990. Russia is engaged in a transition process but the KGB continues to be active and recruit new agents, including Anna, a young woman blackmailed into using her physical and intellectual qualities in the service of the motherland. As the promise of being able to return to a normal life after a few years is not respected, Anna easily falls into the trap set by the CIA, which promises her the same thing if she becomes a double agent. Will any of the rival services deliver on their promises? How will Anna manage between the blackmails of the two institutions and between two lovers who are also her direct bosses. You will find out the answer if you see the movie. What can be said is that the road to possible liberation is strewn with many corpses and violent and spectacular, if not very original, action scenes.
What is different about this film and quite successful in my opinion is the way the narrative is organized. We see episodes that can last for hours, days or months of cinematic action and stop at a moment of surprise and suspense. A flash-back gives viewers the explanation of what they saw, presenting the events on the screen from another point of view. The process repeats itself several times and is what makes the cinematic experience interesting and elevates it above most spy action movies. Éric Serra, who composed the musical scores ofmany of Besson‘s films, does a pretty good job here as well. Sasha Luss, who plays the title role, seems to be as beautiful, talented and intelligent as her character. Helen Mirren, with a rather dodgy wig, has fun playing the role of the ‘brain’ of the KGB operations. Luke Evans and Cillian Murphy are OK as spies and lovers who are rivals in every way. ‘Anna‘ is entertainment that will please fans of the genre, but Besson should look to other sources of inspiration for the final part of his career to live up to the successes of his early days.
Sincer să fiu, nu stiu exact ce înseamnă ‘literatură de vacanță’ (sau ‘literatură de plajă’ cum le place unora să spună, uitând că vacanțele nu se petrec neapărat la malurile marilor). Eu când plec în vacanță îmi adun câteva dintre cărțile cărora le-a venit rândul la lectură, având grija să las loc în bagaj și pentru ceea ce voi cumpără pe drum. Amestecul de genuri, stiluri, scriitori este la mine identic cu ceea ce citesc în restul timpului. Singurul criteriu care este poate diferit este evitarea edițiilor voluminoase și cartonate, căci, ați ghicit, am rămas unul dintre acei cititori care se încăpățânează să citească ediții tipărite pe hârtie (și, oroare, să le mai și adnoteze!).
Să admitem însă că genul există și să adoptăm definiția multora. Ar fi deci vorba despre cărți mai ‘ușoare’ la lectură, gen romane de aventuri sau povestiri romantice, intrigi detective sau introspecții în istorie cu lecții pentru prezent, bine scrise, reușind să stârnească interesul de la primele pagini și să-l păstreze până la ultimele. Cu alte cuvinte literatură beletristică bună, fără a evita genurile ‘lejere’ și fără a ne complica vacanțele cu viziuni pesimiste sau cu exerciții de imaginație macabre. Dacă acest gen există și dacă ar trebui să recomand o carte pentru cele și cei care abia acum pleacă în concedii sau pentru cei care s-au întors dar vor să rămână în atmosfera și starea de spirit a vacanțelor, atunci romanul scriitoarei spaniole Susana Fortes (născută în 1959) ‘Septembrie poate aștepta’, apărut în 2019 în colecția Raftul Denisei a ‘Editurii Humanitas fiction’ în traducerea Corneliei Rădulescu este un candidat excelent. La fel ca și romanul precedent al scriitoarei publicat în aceeași colecție (‘Iubirea nu e un vers liber’) este vorba despre o combinație câștigătoare de roman istoric, enigmă polițistă și poveste romantică scris de o romancieră care stăpânește bine uneltele meseriei și le utilizează fară ostentație, spre delectarea cititorilor.
Cartea este dedicată nominal unui triplet de femei pe care autoarea le numește ‘căpitănese’ – femei care au curajul și forță morală de a-și lua soarta în mâini și de a-și crea un drum în viață în locuri și în perioade de timp (incluzând contemporaneitatea) în care egalitatea în drepturi și în oportunități a femeilor cu bărbații nu este încă o cauză totalmente victorioasă. Autoarea cărții este o tânără literată spaniolă pe nume Rebeca Aldan, beneficiară a unei burse de doctorat care îi va permite să petreacă șase luni la Londra pentru a investiga viață și opera unei misterioase scriitoare engleze pe nume Emily J. Parker. După ce se lansase cu un volum de povestiri despre perioada războiului în Londra bombardată, și după ce publicase un prim roman inedit și de calitate, apreciat de critică dar fară mare succes de public, Emily J. Parker dispăruse pur și simplu la 8 mai 1955, în ziua când în Londra și în întreaga Europă se aniversa un deceniu de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Ultima dată fusese văzută în centrul capitalei engleze, în mulțimea care ieșise să sărbătorească evenimentul.
‘Nimic nu se întâmplă pur și simplu. Și nu mă refer la marile enigme ale naturii pe care nimeni nu a reușit să le dezlege până în ziua de azi, ci la lucruri mărunte, de pilda a umbla prin casă, a te îndrăgosti, a-ți fi frica de întuneric sau a scrie un roman. Lucruri care au o motivație, răspund la ceva. Ceva ce se aplică și altor fapte aparent inexplicabile. De exemplu, nimeni nu poate dispărea de pe fata pământului ziua în amiaza mare fară să lase nici o urmă.
Acesta era misterul care mă preocupa. Un mister cu nume și prenume. Emily J. Parker. O scriitoare engleză de după război, necunoscută marelui public, dar considerată una dintre romancierele cele mai enigmatice și promițătoare din epoca sa, care în primăvara anului 1955 a dispărut din plin centru al Londrei, unde se întretaie Charring Cross cu Trafalgar Square, fără că nimeni să mai știe ceva de ea. Ăsta nu putea fi mersul vieții. Trebuia să fie ceva mult mai complicat.’ (pag. 10-11)
Se poate observa măiestria cu care Susana Fortes stabilește contextul și trezește interesul cititorilor. Care este explicația dispariției lui Emily J. Parker? Era legată poate de activitatea ei în celebrul Bletchley Park unde în timpul războiului o echipă de matematicieni (printre care și Alan Turing) și militari lucrau pentru descifrarea mesajelor codificate ale inamicului? Sau poate este dispariția ei consecința relațiilor complicate cu doi dintre bărbații care participau la proiect, dintre care unul îi devenise soț? Are legătură intriga polițistă și de spionaj cu creația artistică a scriitoarei și poate fi găsită cheia în literatura ei? De fapt, atracția povestitoarei față de destinul scriitoarei engleze plecase de la literatură, dar în timp deviase în alte direcții:
‘A pătrunde în lumea lui Emily J. Parker era pentru mine un fel de a bate la ușa casei în care m-am născut. Căci asta cred însemna să-i citesc scrierile: să revin undeva. Cuvintele scoteau scântei, aveau electricitate, precum rugurile, stâlpii de lumină sau anumite animale noaptea. Nu numai că-mi aprindeau imaginația, dar îmi trezeau un mecanism obsesiv de a căuta indicii, de a găsi cărarea presărată cu firimituri de pâine pe care autoarea o marca în textele ei cu urmele pe care le lasă dragostea adevărată sau altă catastrofa de același soi. Câteodată, destul de rar, lectura iți oferă o astfel de recunoaștere. E vorba de ceva aproape invizibil, irațional și instinctiv. De o săgetare de care nu scapi ușor.’ (pag. 39-40)
Literatura feminină și feministă? Desigur, în măsura în care scriitoarea și eroinele sale sunt femei și în care destinul femeilor în perioade diferite ale istoriei și în prezent reprezintă una dintre temele principale. Literatura inteligenta, aș adaugă eu, lipsita de ostentația sau retorica menite să creeze o reacție de respingere din partea celor cărora aceste teme nu le sunt neapărat dintre cele mai importante. Exista destule alte motive care să-i satisfacă pe lectorii amatori de genuri literare. Plasarea acțiunii în Anglia din timpul Blitz-ului și din deceniul de după cel de-al doilea război mondial și faptul că eroii cărții sunt implicați în activitățile serviciilor secrete plasează romanul Susanei Fortes într-o categorie vecina bunei literaturi engleze cu eroi angrenați în războaiele din umbră, punându-și în pericol nu numai viețile ci și conștiințele.
‘Cu cât mai apropiam mai mult de personaj cu atât mai mult se modificau punctele mele de interes. Și nu era vorba doar de o chestiune de fascinație literară. Opera ei trecuse de-acum în planul al doilea. Era vorba de ceva mult mai imperios. Aveam nevoie să înțeleg. Era o chestiune personală, căci nimeni în afară de mine nu poate satura monstrul curiozității mele odată ce el s-a trezit. Trebuia să aflu ce se întâmplase. Ei, lui Emily J. Parker. Orice-ar fi fost.’ (pag. 114)
Rebeca Aldan, eroina cărții se identifică pe măsură ce avansează în cercetare (și cititorii cărții în lectură) cu Emily, eroina sa. Putem trasa o paralelă și între autoarea cărții și eroinele sale? Orice răspuns implică o doză de speculație. Cert este că regăsim în carte elemente care ar putea suna ca auto-biografice și, desi acțiunea este plasata în Anglia, răsună în roman și ecourile istoriei spaniole paralele, tema principală a celorlalte cărți ale Susanei Fortes. Există și o intrigă secundară legată de viață personala a povestitoarei, care nu are o pondere importanta în rezolvarea enigmei dar care furnizează context și contrapunct narativ, evitând ca relatarea anchetei literar-istorice să devină prea seacă.
Transpare din carte și dragostea autoarei (transferată eroinei sale) pentru Londra. Cunosc și eu destul de bine orașul acesta, pe care l-am întâlnit tot ca vizitator. Am recunoscut în descrieri nu numai locuri ci și atmosfera și oamenii. Aș putea spune că Susana Fortes reușește să schițeze portrete care capătă viață, fie că este vorba despre bătrânul profesor Whelan, îndrumătorul proiectului ei și martor cheie la o parte din evenimente, despre menajera acestuia, doamna Griffith, despre doamna Bartholomew, gazda eroinei, sau chiar despre Timothy Gordon, motanul acesteia (felinele engleze de casă au nume proprii și de familie, aflu cu această ocazie). În caracterizările lor descifrăm elemente ale tipologiei engleze care sunt suprapuse pe amintiri ale biografiei personale, personaje din familie sau din trecutul povestitoarei. Anglia și Spania natala nu încetează în niciun moment să acționeze ca un tandem de referință culturală și istorica.
O observație interesanta legat de stilul narativ. Eroinele cărții aparțin lumii literare și m-aș fi așteptat, ca cititor, să abunde referințele literare. Ele sunt prezente într-adevăr dar nu și dominante. În schimb sunt presărate peste tot referințele cinematografice. Pentru a-și caracteriza personajele sau a descrie situații, Susana Fortes îi cheamă în ajutor printre alții pe Natalie Portman, John Wayne, Greta Garbo, Ingrid Bergman, Matthew McConaughey, Susan Sarandon, Geena Davis, Anthony Hopkins. Este vorba poate despre o reverență adresată culturii populare căreia îi aparține, în definitiv, și această carte. Întrebarea este dacă autoarea însăși respecta întotdeauna un principiu literar pe care îl enunță unul dintre eroii cărții: ‘ … un scriitor bun se salvează mai curând prin ceea ce trece sub tăcere decât prin ceea ce scrie.’
Periplul londonez al eroinei începe într-un februarie înghețat, în care eroina venită din Spania se confruntă cu iarna londoneză și chiar cu o ninsoare atipică. Ar fi un bun contrapunct meteorologic dacă ați decis să începeți să citiți această carte pe o plajă sau în alt loc de vacanță în această vară fierbinte. Oricum și oricând veți începe ‘Septembrie poate aștepta’, sunt toate șansele să aveți plăcerea unei lecturi antrenante, cu mister și istorie amestecate cu romantism și nostalgie. Literatură de vacanță? Poate. Literatură de calitate? Desigur.
Internetul nu este prima rețea globală de comunicații din istoria omenirii. Telegrafia a furnizat, începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, ceea ce azi numim servicii de mesagerie textuală prin legături punct-cu-punct (unicast), extinzându-se treptat până la a asigura o acoperire globală. Sistemul a fost folosit vreme de mai bine de o sută de ani, aducând mici revoluții în domenii diverse cum erau cele ale difuzării internaționale a știrilor, tranzacțiilor comerciale și financiare și comunicațiilor personale. Efectele telegrafiei și oamenii care au făcut-o posibilă au constituit și o temă literară, reflectată și în marea literatură de la Dickens la Caragiale, dar dând naștere și unui gen minor și aproape uitat astăzi – literatura de telegraf. În răspândirea acestui mod de comunicare și în literatura generată de el găsim multe elemente care prezic cu mai bine de un secol în avans ceea ce se va întâmpla pe Internet. De fapt, nimic nou sub soare?
Principiul transmiterii informației prin cabluri conducătoare de electricitate era cunoscut din secolul al XVIII-lea. Telegrafia lega această descoperire științifică cu vechea metodă, cunoscută din antichitate, de transmitere a știrilor (despre fenomene naturale sau despre dușmani invadatori) prin stații de retransmisie (relee) succesive. 1837 poate fi considerat anul de naștere oficial al telegrafiei, acesta fiind anul în care, în paralel și independent, au fost înregistrate primele patente în acest domeniu în Marea Britanie și în Statele Unite. Inventatorii britanici William Fothergill Cooke și Charles Wheatstone au obținut un brevet pentru un sistem de telegraf care folosea șase fire și acționa cinci indicatori cu ace, atașați la cinci galvanoscoape la receptor. Când curenții treceau prin firele potrivite, acele indicau litere și numere pe panoul de recepție. În Statele Unite, încă din 1832, Samuel F.B. Morse, profesor de pictură și sculptură la Universitatea din New York, studiase posibilitatea telegrafiei electrice și făcuse schițele unui astfel de sistem. În 1835, el a inventat sistemul de puncte și liniuțe pentru reprezentarea literelor și cifrelor care avea să devină ‘codul Morse’. În 1837, i s-a acordat un brevet pentru un telegraf electromagnetic. Sistemul său era mai economic decât cel britanic, deoarece folosea mai puține fire, și mai practic, pentru că imprima rezultatele recepției pe o bandă de hârtie. Prima demonstrație a sistemului de către Morse a fost efectuată pentru prietenii săi la locul său de muncă, în 1837. În 1843, Morse a obținut sprijin financiar de la guvernul SUA pentru a construi un sistem telegrafic demonstrativ de 60 km (35 mile) între Washington, D.C., și Baltimore. După ce sistemul telegrafic continental a fost desfășurat cu succes în America, de la Atlantic la Pacific, primul cablu de telegrafie intercontinentală a fost instalat în anii 1865-1866, în Oceanul Atlantic, între Statele Unite și Anglia (și, în continuare, spre Europa). Organizația International Telegraph Union (ITU) a elaborat și primele standarde în domeniu, care acopereau atât detaliile tehnice ale transmisiei și recepției electromagnetice, cât și extinderea codului Morse în direcția internaționalizării. Au apărut și primele publicații tehnice de specialitate în acest domeniu care purtau titluri ca ‘Telegrapher’, ‘Journal of the Telegraph’, ‘Operator’ și ‘Electrical World’.
Instalarea primului cablu transatlantic a fost făcută în mare parte de nava SS Great Eastern, considerată una dintre minunile tehnologice ale celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Asamblată la șantierele navale Millwall Iron Works de pe râul Tamisa, lângă Londra, a fost cea mai mare navă construită vreodată la momentul lansării sale din 1858 și avea capacitatea de a transporta 4 000 de pasageri din Anglia și Australia fără realimentare. Ca dimensiuni, a dominat tot restul secolului, o navă mai lungă fiind lansată la apă abia în 1899, și tonajul fiind depășit abia la începutul secolului XX. În 1865, devenise proprietatea antreprenorului american Cyrus West Field (1819 – 1892), întemeietorul firmei American Telegraph Company. Voiajele lui SS Great Eastern din anii 1865 și 1866 combinau sarcinile tehnice de plasare a cablului submarin pe fundul oceanului cu voiaje de plăcere la preturi pe care și le permiteau doar cei înstăriți. Turismul maritim a anticipat deci turismul cosmic. Printre alte facilități de lux, la bordul navei exista o tipografie și se tipărea un ziar, care îi ținea la curent pe pasageri cu știrile internaționale la zi, primite prin telegrafie prin cablu. După instalarea cablurilor intercontinentale, transmisia știrilor pe cablu avea să devină ceva obișnuit, dar navele în mișcare pe rute de lungă distanță vor trebui să mai aștepte decenii invenția transmisiilor radio (broadcast), pentru a beneficia de servicii similare celor oferite în 1865-66 pasagerilor de pe SS Great Eastern.
Apariția și răspândirea telegrafiei a dat naștere și unei noi meserii – operator de telegraf sau, mai simplu, telegrafist. În America de Nord și, mai ales, în centrele urbane, această meserie a fost îmbrățișată în majoritate de femei. Se poate specula în legătură cu motivele, dar este vizibil că acestea sunt legate de criza de forță de muncă succesivă Războiului Civil american (fenomene similare vor apărea și după marile conflagrații ale secolului XX) și faptului că este vorba despre o profesie care nu cere forță fizică, dar solicită atenție, reziliență, precizie și… discreție. În scurtă vreme, telegrafistele (‘telegraph girls’) vor deveni și eroine ale culturii populare și se va naște un gen literar numit literatura telegrafică (‘telegraphic literature’). Termenul îi este atribuit lui William John Johnston, un fost telegrafist la Western Union, care devenise editor al jurnalelor ‘Operator’ și ‘Electrical World’. În cadrul acestora începuse să publice literatură scrisa de operatorii de telegrafie, care în majoritatea lor erau operatoare. Printre titlurile și autoarele populare în epocă: romanul ‘Wired Love’ de Ella Cheever Thayer și colecțiile de povestiri ‘Playing with Fire’ de Lida Churchill și ‘Wooing by Wire’ de Josie Schofield. Publicul a fost atras de această combinație de subiecte care aduceau împreună progresele științifice și pericolele acestora, emanciparea economică și socială a femeilor și, mai ales, melodrame sentimentale. Operatoarele anonime din camerele telegrafelor deveniseră și ele eroine ale acestei literaturi. Problemele legate de anonimat par a anticipa povești pe care le savurăm în secolul XXI despre neînțelegerile și capcanele legăturilor înfiripate prin comunicările sub pseudonim, nu rareori complicate de falsurile identitare legate de gen sau vârstă.
Cine erau autoarele de succes ale acestui gen literar? Lida Churchill a fost una dintre personalitățile cele mai interesante, ca scriitoare și ca activistă socială. Printre experimentele sale literare, se află capitole scrise în cod Morse și folosirea de cuvinte trunchiate pentru transmisia telegrafică a noțiunilor și sentimentelor (o anticipare a stilului internetic care a generat expresii precum ‘lol’, ‘imo’ sau ‘me2’). După ce a părăsit meseria de telegrafistă, a devenit ziaristă și scriitoare de succes la New York și adeptă a curentului social-religios al spiritualismului, publicând câteva cărți de ‘self-improvement’. A refuzat să devină proprietară, locuind toată viață în apartamente închiriate. Nici Lida Churchill și nici Ela Cheeve Trayer nu s-au măritat, deși eroinele cărților lor trăiau povești imaginare de dragoste, pline de pasiune. Mai tragică este povestea vieții și morții lui Josie Schofield. Canadiană la origine, se transferase la New York în 1877. La scurt timp după aceea, s-a sinucis, aruncându-se în vâltoarea cascadei Niagara, nu înainte de a-i trimite logodnicului care o aștepta la Toronto o ultimă telegramă cu următorul conținut: ‘Trenurile nu se conectează. Nu pot ajunge acasă în seara asta. Înnebunesc.’ O simplă legătură de tren pierdută care declanșase sau accelerase o criză personală? Sau ceva mai important și mai simbolic, legat de statutul social câștigat prin muncă grea de aceste femei singure, de multe ori în detrimentul vieții personale, cu prețul izolării și al singurătății?
Prima linie telegrafică pe teritoriul actual al României a fost instalată în 1852, când Timișoara, devenită cu scurt timp înainte capitala provinciei imperiale austro-ungare Banatul Timişan şi Voivodina Sârbească, a fost legată de Viena. Au urmat extinderea pe traseul Viena-Timişoara-Sibiu-Alba Iulia-Cluj, finalizată în anul 1853, și linia telegrafică interurbană din Muntenia, Bucureşti – Giurgiu – Rusciuc, construită în perioada 1854-1855 și inaugurată la 10/22 martie 1855. Legătură telegrafică internațională a Principatelor cu restul Europei a fost realizată la sfârșitul anului 1855, prin inaugurarea liniei dintre Iași și Cernăuți (oraș aflat atunci sub stăpânire austro-ungară și legat deja telegrafic de Viena). Dacă literatura română nu a avut (din câte știu) o literatură telegrafică scrisa de telegrafiste, ea se poate mândri însă cu o capodoperă – schița ‘Telegrame’ a lui Ion Luca Caragiale, compusă dintr-o succesiune de mesaje telegrafice. Avem aici o perfectă stăpânire și utilizare creativă a stilului telegrafic, intrigi politice și amoroase cu savoare balcanică și expresii geniale care au intrat în tezaurul umorului românesc precum ‘se duce dracului giudețul’ sau ‘pupat toți piața endependenți’. Mai puțină melodramă și mai multa farsă. “Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère… „ cum zice citatul lui Raymond Poincaré, folosit ca motto de celălalt Caragiale.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Două evenimente culturale ale lungii și fierbinții vere israeliene au prilejuit o legătură interesantă între arheologia românească și șantierele și descoperirile arheologice din ultima sută de ani și tendințele cele mai recente din artele plastice, cele care trasează direcțiile artei viitorului. Liantul comun al celor două manifestări este arta digitală.
Primul eveniment a avut loc joi, 4 august, la sediul din Tel Aviv al Institutului Cultural Român. Este vorba despre o seară culturală care face parte dintr-o serie intitulată „Pagini de istorie”, dedicată școlii românești de arheologie. Evenimentul, intitulat „Misterioasa lume a arheologiei – conexiuni româno-israeliene”, a debutat prin conferința „Arheologia și școala de arheologie din România” a reputatului profesor universitar Silviu Sanie, istoric și arheolog român.
Pe parcursul prezentării, Silviu Sanie a vorbit despre evoluția arheologiei și importanța acesteia în cercetarea istorică din România, subliniind rolul deosebit al unor personalități precum Alexandru Odobescu, Grigore Tocilescu și Vasile Pârvan. După cum a prezentat profesorul Sanie, Academia Română și Muzeul Național de Antichități (fondat în 1864) au susținut săpăturile arheologice și valorificarea corespunzătoare a rezultatelor. Un moment de vârf l-a constituit fondarea Școlii Române de la Roma, acțiune prin care Vasile Pârvan a înlesnit afirmarea arheologiei și arheologilor români pe plan european.
„Accademia di Romania a fost și este o instituție ce a dat țării personalități care, prin contribuția lor, au făcut ca atât activitățile de pe șantiere, cât și revistele de specialitate și învățământ să fie la cel mai înalt nivel” – a afirmat Silviu Sanie, menționând nume precum Constantin Daicoviciu, Emil Condurache, Dionisie M. Pippidi, Vladimir Dumitrescu, Ioan I. Rusu, Dumitru Tudor, Mihail Macrea, Dinu Adameșteanu, Grigore Florescu, Paul Nicorescu, G. G. Mateescu, Hortensia Dumitrescu și Ecaterina Vulpe. Mulți dintre aceștia au format generații de specialiști de renume în domeniile arheologiei și istoriei. Revistele și Muzeele Naționale, ca și unele muzee județene, stau mărturie a deosebitei calități a dezvoltării școlii de istorie și arheologie românești.
În ceea ce privește conexiunile româno-israeliene, Silviu Sanie a subliniat schimburile inter-academice și universitare, cât și activitatea în Israel desfășurată de Ivan Ordentlich și Nicolae Ghidioșan (doi specialiști în Epoca Bronzului) și de regretatul clasicist Moshe Fischer. S-a menționat și succesul deosebit la Iași al unui alt clasicist, Asher Ovadiah – cu conferința ‘Mozaicurile din Tara Sfânta’. Materialele video prezentate au ilustrat conferința într-o manieră dinamică.
Manifestarea a continuat cu vernisajul expoziției de mixed media „Origini – replică fanteziei antice”, a artistului israelian de origine română, Andy Ceaușu, care a făcut o prezentare interactivă a lucrărilor expuse. Am avut plăcerea și onoarea de a modera acest dialog la invitația prietenului meu Andy. Dialogul a plecat de la interesul artistului pentru istorie, în general, și arheologie, în special, a continuat cu informații despre felul în care s-au născut unele dintre lucrările din expoziție, și cu aprecieri despre legătura dintre obiectele create de vechile civilizații, aduse la lumină de săpăturile arheologice și arta modernă.
Senica Țurcanu, șef al Muzeului de Istorie a Moldovei din Iași, a transmis un mesaj de apreciere a expoziției: „Autorul reinterpretează într-o manieră originală, uneori plină de umor, alteori mai serioasă – dar întotdeauna utilizându-și din plin imaginația – motivele decorative geometrice sau abstracte ale culturii Cucuteni, într-o cheie modernă, personală. Dar imaginația artistului nu se limitează doar la temele ornamentale ale culturii Cucuteni, ci se îndreaptă și spre aurul dacilor. Spiralele și meandrele, ceramica și statuetele, piesele de prestigiu din aur sunt filtrate și transformate de fantezia artistului Andy Ceaușu. (…) Parcurgând și savurând pe îndelete expoziția, suntem imersați în misterioasa lume a arheologiei, dar rămânem conectați la timpul prezent dintr-o perspectivă plină de umor și în contextul vremurilor ciudate pe care le trăim.”
Expoziția ar fi trebuit să fie inaugurată la Iași în mai 2020, dar planurile au fost stricate de pandemie, ca multe altele din anii precedenți. Să speram că va ajunge în România în anii următori, la Iași și poate și la Piatra Neamț, care găzduiește frumosul Muzeu de Artă Eneolitica Cucuteni. Fiecare lucrare este, de fapt, un diptic, în care sunt suprapuse două panouri: unul realizat prin tehnicile clasice ale desenului și celălalt o prelucrare digitală a reprezentării acelorași obiecte provenind din descoperiri arheologice de pe teritoriul României, acoperind perioade istorice de la neolitic, trecând prin culturile scitice și getice, perioada elenistică, până la tezaurele populațiilor migratoare vizigote sau ostrogote. Refolosirea motivelor geometrice vechi este o recurență în istoria artelor plastice. Andy Ceaușu pleacă de la o linie sau o formă veche și îi găsește utilizări echivalente în prezent. Artistic și ideatic este vorba despre un dialog permanent, fiecare lucrare fiind o punte între trecut și prezent, între utilizarea antică a formelor și semnificațiile lor moderne. Tehnica digitală amplifică puterea de expresie a desenelor născocite de imaginația artistului.
În ziua următoare am vizitat împreună cu un grup de prieteni expoziția TOMORROW, deschisă în spațiile Muzeului de Artă Israeliană din Ramat Gan. Acest muzeu, situat într-unul dintre orașele satelit ale Tel Aviv-ului, a fost înființat în 1987 și a trecut în ultimii câțiva ani printr-o renovare semnificativă. S-a redeschis în iarna trecută, cu o expoziție care a produs un imens scandal, din cauza unei lucrări considerate provocatoare care avea ca subiect Ierusalimul. Primăria a intervenit, cerând scoaterea lucrării din expoziție, alți artiști s-au solidarizat cerând și scoaterea lucrărilor lor, și expoziția s-a închis înainte de termen. Are loc acum o reconsiderare a profilului instituției și, până atunci, primăria din Ramat Gan a împrumutat spațiul muzeului expoziției TOMORROW, o expoziție mai comercială, dar care prezintă câteva tendințe foarte interesante ale artei moderne și pune întrebări legate de însuși conceptul de muzeu și despre interacțiunea în prezent și în viitor a artiștilor (mai ales a celor care creează artă digitală) cu publicul.
Una dintre direcțiile prezentate este cea a expozițiilor imersante, în care vizitatorul intră într-un spațiu în care sunt proiectate lucrări ale unor artiști cunoscuți, însoțite de muzică și efecte de lumini. Două astfel de spatii sunt dedicate în muzeu artei ‘De la Monet la Kandinsky’ (impresionism, post-impresionism, cubism, arta abstractă) și lui ‘Gustav Klimt și perioadei Art Nouveau. Mărturisesc că nu sunt un mare suporter al acestui gen de vizite imersive, dar dacă ele reușesc ca poartă de intrare și material de introducere să contribuie la lărgirea publicului amator de artă, cred că sunt pozitive contribuțiile lor. Mă sperie însă ideea că acesta va deveni cândva modul prioritar de receptare al artelor plastice.
În continuare, am vizionat un experiment Virtual Reality (VR) vizibil cu ochelari speciali, opera artistului Julius Horsthuis, născut la Amsterdam în 1980 – un artist digital care a început să iubească filmul și videol la vârsta de 12 ani. De-a lungul anilor, a dezvoltat un interes pentru grafica computerizată, participând la realizarea unor filme precum „Manchester By the Sea”, câștigător a doua premii Oscar în 2017. În 2013, Julius Horsthaus a început să experimenteze medii fractale, creând o combinație unică între animația abstractă și cinematografică. Lucrările sale – dintre care una este prezentă acum la Ramat Gan – au câștigat rapid recunoaștere la nivel mondial.
Un alt spațiu este dedicat lucrărilor NFT-Non Fungible Token, prezentate pentru prima dată în Israel. Este vorba despre o colaborare internațională între Israel și Dubai, când în același spațiu, pe de o parte, vor fi prezentate lucrări alese și unice create de 20 de artiști internaționali care sunt expuși permanent la Teatrul de Artă Digitală – TODA – din Dubai și care au câștigat recent o mare popularitate pe piețele NFT, printre care: Baron Lantine, Artem Takach, Sergey Maslov, F3.Studio, Oleg Shomp, Dmitri Zaharov, Viktor Abramovski, David Arie și alții. De cealaltă parte a spațiului, la „Desperate ApeWives”, va fi prezentată o colecție de artă israeliană, digitală, populară, constând din 10 000 de lucrări NFT de box office concepute cu grijă, pentru a reprezenta femei și stiluri influente și emblematice din istorie și din cultura pop. Lucrările inspirate de Paris Hilton, Chiara Fargani, regina Angliei, Kylie Jenner, Wonder Woman, Marilyn Monroe, Cleopatra și altele sunt cele mai rare din colecție. Fiecare lucrare este unică, generată algoritmic din peste 218 caracteristici desenate manual și clasată, în ceea ce privește raritatea colecției, de la 1 la 10 000. De exemplu, Mona Lisa, a cincea cea mai rară piesă, s-a vândut cu 87 Ethereum, aproximativ 400 000 de dolari la momentul vânzării.
Curentele digitale prezentate în expoziție sunt dintre cele mai populare în prezent. Vizionările imersive, experiențele VR, și produsele NFT sunt acum ‘pe val’ într-o piață a artei digitale aflată în plină expansiune. Câte dintre ele se vor dovedi a avea o perenitate dincolo de capriciile modei și de permanenta reînnoire a versiunilor de software? Vom urmări și vom relata.
(sursa imaginilor – colectia autorului)
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Most of British director Mick Jackson‘s films are TV productions. However, those who look at his filmography will find that among his few films for the big screen are two big Hollywood blockbusters: ‘The Bodyguard‘ (1992) and ‘Volcano‘ (1997). But these are exceptions. When he made ‘Denial‘ in 2016, Mick Jackson returned to a format more suited to television, although the film was intended for the big screen and ran in theaters. The BBC is also a co-producer. It’s a courtroom drama that tackles a topic that ostensibly belongs to history – the Holocaust and its deniers – but which is actually extremely current. We could even say that it became even more relevant after the release of the film, in a period of offensive of conspiracy theories and alternative truths. The film is based on a real case, one in which David Irving, the British author of several books about Hitler and Nazi Germany and a Holocaust denier, sued in the year 2000 the American historian Deborah Lipstadt for libel, because she had criticized his statements in a book, questioning his qualifications as a historian. Based on another book written by Lipstadt after the trial, and using the records and documents of the trial, ‘Denial‘ gained authenticity but at the same time had to face the risks of docudramas.
The film is divided into two parts: the preparation for the trial and the trial itself. Irving chose to sue in England because here, unlike in the United States and other parts of the world, the party accused of defamation must prove not only that its critical statements are accurate, but that there was an intention on the part of the criticized author to write untruths. Knowing the British judicial system well, the team of lawyers chosen by the publishing house Penguin who had published the book decided to adopt a surprising tactic. First, they accepted that the case should be tried before a single judge and not a jury. Second, they decided, unlike other similar trials, that Holocaust survivors should not be called to testify. Holocaust deniers would gain credibility that they did not deserve if they were allowed to question the facts related by the witnesses and further torment them in public, they argued. This tactic presented a dilemma for the heroine. It could be interpreted as an avoidance of confrontation and seemed to deny the victims their right to express themselves. In hindsight, legally, it proved to be the right tactic, but it also deprived the cinematic spectacle of some of the courtroom confrontations and the impact of direct testimony. To emotionally compensate in the story, the scriptwriters inserted a scene where the legal team visits the Auschwitz death camp. A professional visit for some of them (‘at the scene of the crime’), a dramatic confrontation with the past for others.
The film benefits from some exceptional acting performances. Rachel Weisz is sensitive and passionate in the title role, balancing personal involvement with a determination to bring the truth to light and a refusal to compromise. Tom Wilkinson gives substance and color to the role of the lead lawyer. The most outstanding acting performance, however, belongs to Timothy Spall as David Irving. Negative roles are always difficult, even more so when it comes to a charismatic and intelligent individual who puts his qualities in the service of harmful ideologies. Spall manages to bring the character to life, to explain the fascination it generates for some, but also the reasons why any decent person must refuse to legitimize the actions of such characters. As one of the film’s characters says, when it comes to obvious, scientific or historical truths, there is no room for compromise and alternative opinions. Precisely in order to defend freedom of expression, truth must be separated from lies. Mick Jackson‘s ‘Denial‘ successfully pleads this case, to also borrow from legal vocabulary. A film for the big screen or for television? It is less important, as the important message reaches viewers in both distribution formats.
‘Le vieux fusil‘, Robert Enrico‘s 1975 film has a glorious history, at least from the point of view of the Cesar awards that reward the best French films. It won the award for the best film of the year it was released, and ten years later it also won a Cesar of the Cesars, a kind of award for the ‘best of the best’ award-winning films. In perspective, the appreciation seems slightly exaggerated. The film fits well with a time when France looked nostalgically at the heroism of the Resistance and wanted to forget the collaborationism that had dominated the country politically for most of the war years. From an artistic point of view, the film has many qualities but also some aspects that have somewhat degraded with the passage of time.
It is an heroic story based on real events (even if they did not happen exactly as described in the film) from the summer of 1944. The Allies had landed in Normandy, the collaborationist regime was beginning to fall apart, the German occupiers were retreating. The doctor Julien Dandieu lived a quiet life with his beautiful wife Clara and their teenage daughter. When the situation in the town of Montauban where Julien practiced his profession became threatening, he sent his family to the family castle in a mountain village. Just there, however, a German platoon killed the entire population of the hamlet, including Julien’s family, in horrific circumstances. The moment he realized the horror of what happened, the peaceful doctor turned into a fierce avenger.
It can be speculated that Robert Enrico was influenced by the very fashionable revenge films of the time, with Clint Eastwood or Charles Bronson as protagonists. The theme is not alien to classic westerns either. Melodramatic and kind of sketchy? Maybe. The quality of the film derives from the fact that it manages to truthfully describe the traumatic psychological transformation that the hero goes through, from a peaceful citizen into a revenge machine, up to the extent of the horror that destroyed his family and his life. Constant flashbacks build the history of Julien and Clara’s relationship. The fact that it wasn’t a perfect marriage adds to the authenticity. Ordinary people can become vengeful killing machines under extreme conditions. The moral dilemma is not deepened but only suggested. Philippe Noiret and Romy Schneider deliver two of the solid performances of their careers. Narration is flawless. The filming location – a labyrinthine castle, the details of which are much better known to the owner than to the German occupiers – is excellently constructed as a set. The music, extremely discreet and expressive, belongs to Francois de Roubaix, a very talented film composer, who had managed to compose the music for over a hundred films by then, even though he was only 35 years old. It was his last film, as de Roubaix died in a scuba diving (his life’s hobby) accident in Tenerife shortly afterwards. One more reason to watch or re-watch ‘Le vieux fusil‘, a film that, even if it has lost some of its original brilliance, is very interesting in many ways.
Movies inspired by the life, trial, death (and sometimes resurrection) of Jesus Christ are a difficult cinematic genre. The events that took place in Judea in the year 30 (or 33 according to other historians) are described by the most famous book in human history, but the historical accuracy of the account in the Gospels is itself controversial. Each of the major directors who have tackled the subject in recent decades have seen their films enjoy success with audiences, but also criticized, sometimes by the church, sometimes by various interest groups, and in extreme cases even boycotted. Jesus continues to fascinate and generate passion when it comes to his reflection in art. A few hundred years ago, the great Renaissance master painters were confronted with its representation in images. In the last century, cinematographers took their place. Among them was Pier Paolo Pasolini, whose ‘The Gospel According to St. Matthew‘ (‘Il vangelo secondo Matteo‘) from 1964 I saw yesterday evening in a Pasolini retrospective at the local cinematheque. Paradoxically, it was this controversial director, for whom almost every other film was a scandal, who made a version of the life of Jesus that is considered almost canonical, being accepted by the majority of Christian believers, and even receiving several awards at film festivals including some awarded by Christian institutions. Viewers will notice that the film is made by an atheist Marxist, but also by a great filmmaker, who imposed his artistic and political vision and was at the same time respectful of the material from which he started – the Gospel according to Matthew.
Imagine that a documentary film crew had accompanied the earthly trajectory of Jesus from the moment of the Annunciation of his arrival until after the Resurrection. This is the style that Pasolini created to reproduce the events. The main source is the Gospel of Matthew and Pasolini can be said to be faithful both to its letter by using the text for sermons, dialogues and off-line comments and to its spirit by rendering the facts through the prism of Matthew’s vision, including problematic aspects today in historical perspective such as the role Jews in the condemnation and death of Jesus. Was Pasolini ideologically associated with the biblical message? Probably not, his subsequent films and positions prove that he remained true to his Marxist and atheistic principles. His talent, however, was put at the service of the biblical vision. The image has extraordinary expressiveness. Shots that can be considered to be inspired by Renaissance paintings alternate with table scenes and long shots shot with the mobile camera in the style of the French New Wave. As a setting for the drama taking place in Jerusalem, Galilee and the Judean desert, Pasolini chose to use the poor southern Italy of the time, in the province of Calibria. The mountain villages of this region naturally and unobtrusively represent Jerusalem and the other cities where the drama of the New Testament takes place. His actors are amateurs and the imagery using local residents gives extra authenticity. Only the costumes strike a somewhat dissonant note, but that effect is probably intentional as well (especially in the opera-like costumes of the Temple priests). A special section is dedicated to the sermons, which are filmed in the style of a 20th century election campaign. Political vision, since the interpretation of Jesus as a Marxist forerunner was one of the elements that Pasolini wanted clearly promoted.
Pasolini chose for the lead role Enrique Irazoqui, a young amateur actor with a Mediterranean physiognomy, breaking the Northern and Central European canon that dominates representations of Jesus in the visual arts. Very interesting and appropriate are the two actresses who play the Holy Virgin. The young Margherita Caruso has the physiognomy and attitudes of the Renaissance Madonnas while in the role of the elderly Holy Mary Pasolini cast his mother, Susanna Pasolini (Maia Morgenstern played this role decades later in Mel Gibson‘s film). The combination works great, telling a lot about both the biblical story and Pasolini’s contemporary Calibria. This approach has inspired many directors who have followed him, including Milo Rau in his 2020 film ‘The New Gospel‘ in which a large part of the secondary roles and figures are performed by migrants. Pasolini was undoubtedly a path-opener. The life of Jesus continues to be alive as a subject in the attention of artists, including filmmakers. ‘The Gospel According to St. Matthew‘ eschews superficial controversies, including, for example, much less graphic violence than the films that followed it. However, the contradictions exist and are even deeper.
