De când am citit pentru prima dată o carte a lui Cătălin Mihuleac, o aștept cu nerăbdare pe următoarea încă din momentul în care am citit ultima pagină. Știu că voi fi surprins, șocat, amuzat, delectat de lectură și mai știu că voi dobândi perspective noi și idei diferite de cele comune despre subiecte care mă preocupă și chiar mă pasionează și pe mine. ‘Poziția a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine’, romanul cel mai recent al scriitorului, publicat în acest an în colecția 821.135.1 dedicată scriitorilor români contemporani de Editura Humanitas, nu este o excepție. Avem de-a face cu una dintre cele mai îndrăznețe și mai incitante cărți publicate în ultima vreme despre istoria României secolului 20. Perspectiva din care este privit acest subiect despre care apar sute de cărți și sunt publicate mii de studii și articole în fiecare an este însă complet inedită – istoria ca basm. Cel puțin așa începe cartea. Dar basmele nu sunt toate optimiste, nu toate personajele sunt pozitive, și nu întotdeauna la final binele învinge. Fiind vorba despre personaje și istorie care aparțin secolului 20, coșmarurile nu pot fi nici ele departe.
La fel ca în alte romane ale sale, scriitorul apare din când în când ca personaj. În capitolul care deschide cartea, el călătorește într-un tren prin sudul Moldovei, împreună cu un prieten francez. Întâlnesc o bătrână care le povestește un basm despre un băiețel care refuză să se nască până când nu i se promite o prințesă franco-germană de soție. Basmul va prinde viață în cele ce urmează, căci ‘doar proștii nu cred în basme’.
Prințesa franco-germană este un personaj istoric, așa cum sunt și alții dintre eroii romanului. Este fiica unui diplomat francez, consul al Franței la Iași, căsătorit cu o germană alsaciană și stabilit în capitala Moldovei în primele decenii ale secolului 20. Mirele din basm este Petru Negru, nume care dezvăluie mai mult decât ascunde pe cel al lui Petru Caraman (1898 – 1980), profesor universitar și folclorist ieșean, un intelectual provenit de la țară, cu o biografie zbuciumată care traversează secolul 20 de la perioada Primului Război Mondial până în epoca comunistă. Cartea aceasta poate fi considerată a fi scrisa sub semnul prieteniei dintre România și Franța, a profundei afinități culturale și istorice dintre cele două națiuni. Antonimul sorei mai mari de gintă latină a fost istoric Rusia:
‘Să pomenim că Revoluția de la 1848 din Principatele Române a fost de inspirație franceză și antirusă, și că zdrobirea ei sângeroasă a fost dictată de la Moscova – pentru ca, în final, revoluționarii norocoși să-și găsească refugiu la Paris.
Să adaugăm că Unirea Principatelor de la 1859 s-a înfăptuit cu sprijin francez direct, provocând în Rusia o oftică întinsă cât întreaga lor stepă.’ (pag. 87)
În această tradiție istorică se încadrează misiunea militară franceză care în toamna și iarna lui 1916 va sosi în România într-un moment extrem de nefavorabil militar al Primului Război Mondial, cu scopul de a ajuta material și prin instruire armata română în condițiile în care coeziunea și moralul armatei ruse aliate erau erodate de vânturile care prevesteau revoluția. Printre cei ajunși cu această ocazie se afla căpitanul Fontaine:
‘De la început, întreaga misiune condusă de generalul Henri Berthelot fusese privită cu ochi răi și de rușii care-și simțeau violată zona de influență, și de generalii români care-și vedeau autoritatea pusă în inferioritate, dar și de ofițerii neaoși mititei, ai căror dulci năravuri erau amenințate cu moartea.
…
Scopul Misiunii Franceze suna simplu și concis: pregătirea militarilor români pentru obținerea victoriei în luptă. Dar erau suficiente pentru asta antrenamentele fizice și tactice?
Nu, nu erau. Unui soldat puteai să-i antrenezi mușchii și îndemânarea în luptă: însă, dacă nu-i antrenai și sufletul, toate eforturile erau inutile.
Dar, pentru a-i antrena sufletul, trebuia să i-l descoperi, ceea ce unui ofițer străin nu-i stătea chiar la îndemână…
Sufletul soldatului român, sufletul românesc. Oare cum să-i ajungă în culcuș un francez ca el? Ce știa despre neamul ăsta, decât că avea o înclinație veche pentru francofonie?’ (pag. 14-15)
Ofițerul francez se îndrăgostește de România și își găsește în ordonanța sa, care este nu altcineva decât viitorul savant Petru Negru, persoana care să-l învețe secretele sufletului românesc. Este vorba în fapt despre o simbioză, căci Fontaine îl va învață pe Negru despre democrație, libertate, puterea spiritului și importanța verticalității, și în schimb va primi lecțiile despre sufletul românesc, despre obiceiurile satului, inclusiv despre colindele de Crăciun dar și despre descolindele care reprezintă adevărate blesteme festive adresate celor care refuză sau nu sunt demni de binecuvântările colindelor. Acestea sunt mobilizate pentru a da energie soldaților români în încleștarea mortala cu ocupanții germani:
‘Să-i gonim pe nemțălăi
Și să-i dam de râpă, măi!
Cu obuzul să-i urăm,
Din glonț să-i descolindăm!’ (pag. 51)
‘ … căpitanul Fontaine – atestat drept mutălău docent în ale limbii române – s-a ridicat ca un mesia al tranșeelor, când totul părea pierdut din cauza trădării ruse, și-a început să-i descolinde pe nemți, într-o neaoșă fără cusur.
… versurile furibunde, pe care nemții nu le înțelegeau neam, au trecut din soldat român în soldat român ca o ploscă umplută cu apa vie, sculându-i pe toți din paralizia fricii, dublându-le inimile, intreindu-le gloanțele, inșeptindu-le baionetele, insuțindu-le numărul, inmiindu-le vitejia.’ (pag. 75)
Cătălin Mihuleac crează aici un fel de istorie rectificată în care personajele sale fictiv-reale capătă forțe magice amplificate de descântece și blesteme, precum eroii basmelor. Procedeul mi-a amintit filmul ‘Forest Gump’, și datorită inserării personajelor într-o traiectorie alternativă a istoriei, dar și prin umorul situațiilor.
După ce i-au ajutat pe soldații din tranșeele de la Mărășești să câștige bătălia, căpitanul Fontaine și ordonanța sa Petru Negru își continuă cursul vieții în România întregită. Fontaine se căsătorește cu o profesoară româncă, se stabilește la București și înființează aici Liceul Francez de fete, care devine un loc de educație pentru fetele bogate și nu numai, dar și un centru cultural și un simbol al legăturilor dintre Franța și România. Petru Negru o aduce înapoi (cu ajutorul unor fermecate seminăe de rodie) din Franța pe aleasa inimii sale, Alice, împreună cu întreaga familie a consulului care revine la postul său după război. Nunta are loc în satul natal al lui Petru, precum prevăzuse basmul, și unirea celor doi miri are dimensiuni co(s)mico-erotice și simbolice:
‘Agenția de spionaj flăcăiesc își duse la ochi mâinile încheiate, prada celei mai crunte dureri masculine. Contopirea îndrăgostiților se rotea sclipitor, pentru că, deodata, să țâșnească din râu și să prindă a vâjâi deasupra micului cosmos al satului. Nimic în lume nu mai putea opri forța născută nu din iubirea unui român pentru fata consulului francez, ci din iubirea României pentru Franța.’ (pag. 59)
Un episod important din biografia lui Negru în perioada interbelică se petrece într-un sat de lângă Fălticeni, unde folcloristul se afla în vizită la tovarășul său de arme, cârciumarul evreu Willy Katz. Este Crăciunul anului 1934 și etnograful ieșean va avea ocazia să fie martor al uneia dintre manifestările întunecate ale tradițiilor populare – descolindarea celor considerați străini și nedemni de a primi binecuvântarea colindului. Episodul violent amintește scene din cărțile precedente ale lui Cătălin Mihuleac, care a studiat în profunzime fenomenul antisemitismului popular din perioada interbelică și din timpul celui de-al doilea război mondial și a scris despre el. Este o scenă cheie, care pare momentan detașată de fluxul narativ, dar care va reveni semnificativ în episoade ulterioare din carte. Petru Negru își va scrie monumentalul studiu ‘Descolindul la români’, dar va refuza publicarea atunci când cenzorii comuniști vor încercă să-l mituiască sau să-i impună eliminarea capitolelor legate de descolindurile discriminatorii la adresa evreilor și a țiganilor. Ceea ce s-a întâmplat exact în acea noapte de Crăciun va fi clarificat doar în finalul cărții, pe care, desigur, nu-l voi dezvălui.
Basarabia joacă un rol important în biografia eroilor. Soarta ținutului aflat în discordie și în pericol vreme de două secole este asemănată de francezul Fontaine cu cea a Alsaciei și Lorenei. În câteva paragrafe, cu umor, Cătălin Mihuleac schițează un sumar al istoriei:
‘Un kitsch cu pretenții de artă patriotică l-a ajutat pe ofițerul francez să priceapă că Basarabia, provincia de dincolo de râul Prut, echivala în cadrul antipatiei româno-ruse cu Alsacia-Lorena în cadrul antipatiei franco-germane. Era un prilej continuu de dispută, fiecare dintre protagoniste considerând că teritoriul respectiv i se cuvenea de drept.
Într-o clasă a școlii din Frenciugi, s-a întâmplat ca francezul să dea cu ochii de un tablou nu naiv, ci de-a dreptul nătâng. Pe pânză, un cazac trecea în galop un râu, purtând pe șa o fată cuprinsă de un plâns neputincios. Rămasă în urma, o mamă își smulgea părul din cap, încadrată de alte două fete, care contribuiau cu plânsul lor la spumegarea râului.
…
– Mon capitaine, copila răpită de cazac și dusă peste râul Prut reprezintă ținutul românesc Basarabia. Femeia disperată e România-mamă, iar celelalte două copile ale ei – care își plâng cu lacrimi amare surioara furată – sunt Moldova și Muntenia.’ (pag. 25)
La izbucnirea celui de-al doilea război mondial profesorul Negru primește misiunea de a salva de la distrugere mii de cărți aflate în pericol în Basarabia și Transnistria revenite sub control românesc, și de a le pune la adăpost în biblioteca Institutului de studii pentru limbi slavice pe care îl conducea la Iași. Destinul cărților în vremuri de război este la fel de fragil ca și cel al oamenilor:
‘În tot cazul, cam pe când Jorge Lui Borges începea să-și imagineze raiul ca pe o bibliotecă, Petru Negru constata că iadul tot o bibliotecă putea fi. Recupera tomuri bătute de soartă – exemplare de pripas, sortite celor mai mizere descompuneri … Volume maidaneze, fară stăpân și dumnezeu, cu coperte aidoma cojoacelor jerpelite și cu pagini despuiate și scheletice … Cărți nefericite, rămase să dârdăie în ger, să se înece în ploaie și să se deshidrateze în caniculă…. Se găseau la discreție, de toate felurile: și didactice, și beletristice, și tehnico-științifice și memorialistice. Le salva din cotețe, din poduri, din subsoluri, din șanțuri, din closete, din grajduri, din-din-din.’ (pag. 69)
Cătălin Mihuleac este un formidabil stilist, și prima parte a cărții îi da ocazia să creeze o relatare spumoasă, cu multe paragrafe antologice. Iată de exemplu pătrunderea, după decenii, a eroului în subteranele Odessei, acest pol ex-teritorial al geografiei și istoriei României:
‘Profesorul intra din nou în Lumea Neagră, unde nu mai fusese de-un război mondial, când îl aprovizionase cu mărfuri de contrabandă pe căpitanul Fontaine. Plescăitul bâlbâit al bocancilor îngâna croncănitul cizmelor călăuzei, care tăia apa băltiță din catacombele săpate cândva pentru a i se ciuguli ficatului odessit piatra de construcție. Ulterior, pentru exploatarea mai judicioasă a spațiului, intestinele acelea au trecut parțial în folosința contrabandiștilor, ca peșteri clandestine pentru produsele așteptate cu nesaț de piața neagră.’ (pag. 70-71)
Stilul relatării se schimba parcă odată cu vremurile prin care trec cei doi eroi ai cărții. Vocabularul bogat, plin de metafore surprinzătoare și venerarea cuvântului românesc evoluând sub umbrela tutelară a limbii franceze lasă locul unei relatări mai seci, mai vetuste, mai în ton cu vremurile care se abăteau asupra României. Pana satirică a scriitorului rămâne însă ascuțită. O parte dintre profesoarele de limbă franceză se reprofilează în profesoare de limbă rusă, dar în aceasta transformare își pierd șarmul și magnetismul care făceau din ele obiectul fantasmelor liceenilor. Lui Mihai Beniuc și altor scriitori și intelectuali colaboraționiști autori de ode pentru Stalin, Dej și alti conducători comuniști ai vremii le sunt dedicate pagini satirice dintre cele mai savuroase. Cuvintele pot fi apreciate dar pot fi și depreciate. Folclorul continuă să lucreze în subterane.
‘Veneau vremuri pline de beznă pentru verticali. Noul regim, conștient că verticalitățile puteau întârzia planurile comunismului, își propuneau să le frângă pe cele prea încăpățânate și să le curbeze pe celelalte puțin câte puțin, până când le vor pune la orizontală.’ (pag. 108)
Răsturnarea de valori adusă de schimbarea regimului politic are un impact adânc în destinele eroilor și în relația dintre ei. Petru Negru este marginalizat și exclus din corpul profesoral. În ajunul Noului An 1948 este arestat și anchetat vreme de treizeci și ceva de zile. Aveau multe să-i reproșeze noii stăpâni ai României și aparatul lor de represiune. Scrisese cândva un articol în care argumentase științific drepturile istorice ale României asupra Basarabiei prin componența majoritar românească a populației chiar după un secol de stăpânire și colonizare rusească. Salvarea și recuperarea cărților rusești în timpul războiului era acum interpretată ca o crima și Negru se găsea pe poziția a unsprezecea pe lista jefuitorilor de bunuri sovietice. Și totuși, Petru Negru este eliberat din închisoare. Cititorul va afla motivele doar spre sfârșitul cărții, dar până atunci va însoți eroul într-o perioadă incertă, în care activitatea științifică și academică îi este interzisă, dar este și bănuit de cei din jur de colaborare cu Securitatea deoarece nu fusese judecat și întemnițat, spre deosebire de mulți alții din elita intelectuală românească. Chiar și Fontaine se dezice de el și îl critică de la microfonul unui post de radio din exil. Cetățenia sa franceză îi permisese acestuia să plece din România, lăsând în urmă un grup de eleve de la Liceul Francez, care fac imprudența de a continua să comunice cu el. ‘Domnișoarele lui Fontaine’, educate în spiritul libertății și frumosului, ale prieteniei dintre limbile și culturile română și franceză vor deveni ‘lotul de la Liceul Francez’ și își vor vedea strivite destinele și sufletele. Întâlnirea târzie și ciudată dintre Fontaine și Negru nu este o conciliere și nici o clarificare, ci mai degrabă un compromis impus de vremuri, din care verticalitatea amândorura va ieși știrbită.
Ce a mai rămas la sfârșitul cărții din basmul care deschidea narațiunea și care era oferit ca o cheie de interpretare ale unor fapte de legendă ale istoriei? Nu prea mult. O parte din el se transformă în coșmar, o alta în farsă. Gheorghe Gheorghiu-Dej, dictatorul din primele două decenii de istorie comunistă a României, apare și el ca personaj și are parte de o reprezentare cu tente de magie neagră. Luptele interne ale mafiei de la conducerea tarii și destinele adversarilor lui Dej sunt decise de un fel de ghicitorie în lut pe care o practică fostul ucenic în ale olăritului ajuns cel mai mare demnitar în stat. Până și folclorul pare să fi fost pervertit de istorie.
Finalul cărții nu este optimist. Cătălin Mihuleac reinterpretează istoria și rescrie unele dintre detaliile sale semnificative. Îl însoțim în această etapă a călătoriei sale cu placerea de a fi citit încă o carte bine scrisă, care amuză în timp ce incită la reflecție și la neliniște. Și, la fel ca și cu cărțile precedente, din momentul în care am închis volumul după lectura ultimei pagini, am început să o aștept pe următoarea.
