Despre spioni putem citi deja în Biblie, iar polițiile politice și religioase ne sunt cunoscute încă din Evul Mediu, Inchiziția fiind cel mai ilustru exemplu. Polițiile secrete au proliferat după Revoluția Franceză în toată Europa, cu scopul de a lupta cu dușmanii externi și de a oprima împotrivirile și dizidențele politice și ideologice din interior. Niciuna dintre organizațiile care intră în categoria serviciilor secrete nu a atins însă amploarea – în timp, în număr de victime, în diversitatea crimelor săvârșite în numele Puterii – pe care a atins-o KGB-ul. Istoria sa este legată organic, până la a face imposibilă diferențierea, de cea a Uniunii Sovietice. Ramificațiile și consecințele sunt trăite până astăzi în fostul spațiu sovietic, în Europa și în restul lumii. De aceea o carte cum este ‘KGB – Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice’ de Bernard Lecomte, apărută în 2022 la editura Meteor Press este de mare interes și de maximă actualitate.
‘Poliția secretă este una dintre componentele oricărui stat modern. Desigur, conceptul nu datează de la fondarea Cekai, în 1917. Și totuși, acesteia din urma îi datorăm inventarea, modernizarea sau perfecționarea activităților și tehnicilor care vor influența în profunzime politica secolului XX-lea: spionajul, contraspionajul, interceptarea convorbirilor telefonice, propaganda, dezinformarea, folosirea tovarășilor de drum, etc. Niciodată un stat n-a dezvoltat atât de sistematic toate aceste tipuri de operațiuni pe cât a făcut-o URSS în anii 1930. Niciodată serviciile secrete britanice, franceze sau americane nu ar fi căpătat o asemenea amploare, după al Doilea Război Mondial, dacă n-ar fi fost stimulate de omniprezența și de eficacitatea serviciilor secrete ale URSS.’ (pag. 8-9)
Autorul cărții, jurnalistul și scriitorul francez Bernard Lecomte, s-a născut la Tunis în 1949. A debutat la 15 ani în ziarul ‘Tintin’. Devenit jurnalist de profesie, a fost șef al serviciului extern de la ‘La Croix’, redactor-șef al revistei ‘Médiaspouvoirs’, reporter principal la ‘L’Express’ (unde a relatat despre sfârșitul comunismului în Europa) și redactor-şef al revistei ‘Figaro Magazine’. A publicat numeroase cărți despre comunism, URSS, Europa de Est, Vatican și istoria Bisericii. Este autorul a două biografii autorizate ale lui Ioan Paul al II-lea (2003) și Gorbaciov (2014).
Cartea apărută acum în traducere românească a fost publicată în 2020. Chiar daca este însoțită de un aparat critic remarcabil (note de subsol, tabelă de abrevieri, anexe, bibliografie, indice de nume), este vorba mai degrabă despre o lucrare jurnalistica decât de o scriere istorică riguroasă. Cele 16 capitole urmăresc cronologic istoria serviciilor secrete sovietice, începând cu perioada pre-revoluționară până la cea de după destrămarea URSS. Cel puțin două dintre capitole preiau conferințe sau articole mai vechi ale autorului. Atenția sa este concentrată pe evenimentele esențiale și pe personalitățile care au marcat direcțiile și au excelat în acțiunile Cekai și a urmașilor sai (KGB-ul ca atare a fost înființat după moartea lui Stalin, în 1954). Metoda aceasta face cartea interesantă, și unele dintre capitole ar putea fi citite independent sau ar putea constitui nucleul altor cărți. În același timp există și omisiuni care lasă cititorii cu senzația că au urmărit o variantă a istoriei dar nu au parcurs întreaga istorie.
Cei care am trecut prin școlile comuniste am învățat că primul decret după preluarea puterii de către bolșevici s-a referit la împărțirea pământului țăranilor. Nu ni s-a povestit însă că al doilea decret, dat la scurt timp după aceea, interzicea manifestele contrarevoluționare, impunea controlul comunicațiilor și ordona desființarea a șapte dintre ziarele principale ale Rusiei. Limitarea drepturilor fundamentale politice și a libertăților de exprimare și de comunicare a făcut parte integrala din istoria comunismului la putere din momentul zero al existenței sale. Poliția politica a fost înființată oficial la o lună după preluarea puterii și avea să existe (tot oficial) până în lunile finale ale existenței URSS. Modelele erau teroarea revoluționară franceza și Ohrana țaristă. Precum mulți alti istorici, Bernard Lecomte contrazice mitul ‘moderației’ lui Lenin. Dimpotrivă, conducătorul revoluției apare din relatările obiective ale vremii și din documentele desecretizate cu 70 de ani mai târziu drept un adept al represiunilor nemiloase și al metodelor cele mai dure ale ‘luptei de clasă’, cele care duc la nimicirea fizică a tuturor ‘dușmanilor de clasă’, dar și a celor care ezită și a ‘tovarășilor de drum’. Diversificarea și lărgirea atribuțiilor Cekăi (devenita GPU) va include și dezinformarea. Metoda aceasta de luptă politică va rămâne în arsenalul politic până și un secol mai târziu:
‘Una dintre prioritățile agenților de la GPU consta în a-i compromite pe exilați în țara lor de adopție, de a-i întoarce pe activiștii ‘ruși albi’ către patria mumă, de a recruta propagandiști cu misiunea de a lăuda meritele regimului, de a-i discredita pe anticomuniștii de toate felurile. Printre tehnicile utilizate se numără o metodă pe care serviciile rusești o stăpânesc din totdeauna și care va deveni marea specialitate a GPU: dezinformarea. Termenul vine din cuvântul original rus ‘dezinformația’, pe care azi l-am traduce prin ‘fake news’. Neîntrecuți autori ai știrilor contrafăcute și ai zvonurilor false, spionii ruși vor contribui, de voie, de nevoie, la faptul că nimeni nu vă mai ști să deosebească, într-o chestiune complicată sau alta, adevărul de minciună.’ (pag.39)
Anii ’20 și prima jumătate a anilor ’30 au fost martorii consolidării organizației și extinderii atribuțiilor sale interne și externe. Pe plan intern NKVD-ul a fost participant și complice al deportărilor în masă a unor întregi etnii și a rămășițelor clasei chiaburilor, ca și la genocidul prin înfometare din Ucraina în anii 1932-1933. Extern, organizația și-a perfecționat și extins activitatea de spionaj și de propagandă. Capitolul dedicat spionului și propagandistului Willi Murzenberg descrie originile unui fenomen care continuă sub forme diferite până astăzi: etichetarea inamicilor și camuflarea activităților de represiune politică, militară sau propagandistică în spatele ‘anti-fascismului’. Uneori cu ajutorul ‘tovarășilor de drum’:
‘Chiar înainte că Hitler să ajungă la putere, Murzenberg avea un leitmotiv: antifascismul. Cu acest slogan universal va seduce, în diverse împrejurări, personalități prestigioase cum at fi John Dos Passos Andre Gide, Ernest Hemingway, Erwin Piscator, André Malraux, Bertold Brecht, Dorothy Parker, Romain Rolland, Manes Sperber, Arthur Koestler, Henri Barbusse și mulți alti ‘progresiști’ celebri. Siguri că astfel se vor alinia sensului Istoriei, aceștia se vor declara în public, uneori cu emfază, în favoarea unui ‘antifascism’ care implică susținerea a contrario a taberei socialismului – chiar daca aceasta înseamnă să ignore foametea din 1932-1933, “Marea Teroare” stalinistă, procesele de la Moscova sau lagărele din Gulag. Munzenberg a fost genial prin faptul că a inculcat în mințile oamenilor ideea că nu există alta cale: dacă lupți împotrivă fascismului, ești neapărat de partea Uniunii Sovietice …’ (pag.62)
Numărul persoanelor arestate de către NKVD în perioada Marii Terori este estimat la 19 milioane. Revoluția își anihilase de mult dușmanii, așa încât a continuat prin a-și extermina veteranii și conducătorii care cădeau victime paranoiei lui Stalin. Din 139 de membri ai Comitetului Central al PCUS aleși în 1934 la Congresul al XVII-lea, 110 au fost împușcați sau trimiși în Gulag. Din 1966 de delegați la acest congres, doar 59 au apucat congresul următor în 1939. Nici colaboratirii externi și nici călăii nu au scapăt. O mare parte a spionilor din străinătate precum și agenți ai Cominternului au fost rechemați la Moscova pentru a dispărea, cu și fără procese înscenate. Trei conducători succesivi ai NKVD-ului au sfârșit cu câte un glonte în cap, după metodele perfecționate de ei înșiși. Lovitura decisivă a fost dată însă armatei. Mai mult de jumătate dintre cei 70 de mii de ofițeri ai armatei ruse în frunte cu generalii eroi ai Războiului Civil au fost executați. Când au invadat URSS în iunie 1941, naziștii au luptat în primele luni ale războiului cu o armată dezorganizată și fără comandanți cu experiență. În acest timp NKVD-ul continua să se războiască cu dușmanii interni, ceea ce va face și la sfârșitul războiului, când se vor întoarce peste un milion de militari din prizonierat.
‘NKVD-ul vă deporta, la cererea lui Stalin, națiuni întregi. Ceceni, ingusi, tătari din Crimeea, germani de pe Volga, calmuci, mesheti, balkari și karaciai vor păstra multa vreme amintirea îngrozitoare a acestor deportări nimicitoare, care au fost tot atâtea crime împotrivă umanității.’ (pag. 98)
Foarte interesante sunt capitolele dedicate cazurilor faimoase de spionaj din perioada Războiului Rece: cei cinci de la Cambridge, soții Rosenberg. Un detaliu inedit pentru mine a fost întârzierea cu care țările occidentale au sesizat pericolul spionajului sovietic și și-au organizat propriile lor servicii de contra-spionaj și rețele de spionaj. Pe cât a fost trezirea după cel de-al Doilea Război Mondial de bruscă, pe atât de abruptă a fost și reacția, ducând la înființarea CIA, MI5 și MI6 dar și la isteria anti-comunistă a senatorului Joseph McCarthy.
‘Americanii, la vremea respectivă, nu știau aproape nimic despre asta. N-aveau agenții de informații, nici servicii de contraspionaj (cu excepția unui departament specializat al US Army). N-aveau nici coduri secrete, nici seifuri blindate, nici sisteme de securitate. Comunicările oficiale se făceau mereu printr-un telegraf normal și tranzitau prin Western Union. Mulți dintre conducători erau, în aceasta privință, de o uimitoare candoare. William Bullitt, primul ambasador american la Moscova, declara, fără să glumească: “Nu trebuie să trimitem spioni în URSS: cu comuniștii, nu e nimic mai bun decât o onestitate deschisa!”. (pag. 152)
‘De unde această mărinimie, această orbire, acest laxism? Pentru că cei mai înalți demnitari ai Statelor Unite, la fel ca și diplomații lor, considerau spionajul drept o activitate marginală, detestabilă, chiar rușinoasă, al carei efect era întotdeauna să încurce diplomația tradițională. Pentru Departamentul de Stat, lucrurile sunt mereu marcate: în septembrie 1939, Statele Unite nu sunt în război, deci nu se preocupă de URSS; în iunie 1941, Statele Unite trebuie să ajute Uniunea Sovietica invadată de Hitler, și nu e momentul să-i bănuiască; în decembrie 1941, Statele Unite sunt aliatele Uniunii Sovietice, trebuie să-i ajute cu orice preț. Asta este direcția. Ce contează pentru Roosevelt și anturajul său informațiile despre existența unor “cârtițe”sovietice infiltrate în administrația americană.” (pag. 154)
Aceste “cârtite”, infiltrate chiar și în serviciile britanice, îl vor ajuta pe Stalin în negocierile de la conferințele de la Teheran și de la Yalta, unde a fost decis viitorul de după război al Europei. Perioada care a urmat a inclus deceniul final al stalinismului, care se încheie cu încercarea eșuată a lui Lavrenti Beria de a prelua puterea după moartea acestuia. Teroarea internă se relaxează, o mare parte din deținuții din Gulag sunt eliberați, dar nu și victimele deportărilor în masă. Hrușciov schimbă o parte din metode, și KGB-ul, care își dobândise între timp inițialele sinistre, participă la luptele dintre cele doua blocuri, dar și la intervențiile Uniunii Sovietice în interiorul blocului comunist. Șefii KGB sunt prezenți și la reprimarea revoluției anticomuniste maghiare în 1956 și la invadarea în 1968 a Cehoslovaciei care a pus capăt ‘primăverii de la Praga’. Am reținut două mențiuni interesante legate de România. Una dintre ele îl încadrează pe Gheorghe Gheorghiu-Dej ca agent NKVD, ceea ce nu îmi amintesc să fi găsit menționat în alte părți. Aș fi foarte interesat să știu pe ce surse se bazează Bernard Lecomte când face această afirmație. O alta afirmație îi atribuie lui Iuri Andropov – mai târziu șef al KGB-ului și penultimul lider al URSS înainte de Gorbaciov – supravegherea preluării puterii în România de către Nicolae Ceaușescu la moartea lui Gheorghiu-Dej. Spre deosebire de multe alte surse și chiar și de memoriile lui Gorbaciov, Iuri Andropov nu este descris ca un modernizator al societății și desigur nu ca având vreo tendință de liberalizare. Dacă a modernizat ceva, a fost însăși structura și personalul KGB-ului. Sub conducerea lui organizația a devenit o structură mai eficientă, cu personal superior educat. Asta o făcea însă doar mai periculoasă. A crecut și numeric:
‘Sub bagheta lui Andropov, rețeaua KGB-ului s-a extins considerabil. În total, aceasta include aproape 700 000 de funcționari publici, dintre care 90 000 de ofițeri și în jur de 200 000 de polițiști de frontieră. Pe de alta parte, și CIA a făcut progrese considerabile, chiar dacă, spre deosebire de rivalul său sovietic, nu se ocupa de contraspionaj: serviciul american are 20 000 de funcționari, mai mult de 100 000 de agenți și sute de societăți, fundații, companii, ziare etc. Războiul Rece, tocmai pentru că a condamnat cele două supraputeri nucleare să nu se confrunte direct de teama apocalipsei, a împins cele două servicii secrete concurente să se dezvolte, să se perfecționeze și să se profesionalizeze până au devenit adevărate armate virtuale.’ (pag. 233-234)
Vladimir Putin va fi unul dintre miile de cadre ale KGB-ului crescut în acea perioadă, în care represiunea internă se concentrează pe dizidenți, iar activitățile externe pe spionaj tehnologic. Un lucru însă nu reușesc agenții și conducătorii KGB-ului să facă: să transmită informații corecte liderilor URSS. Când Gorbaciov va ajunge la putere, se vă baza mai degrabă pe surse străine (inclusiv pe date culese de CIA!) pentru a aprecia starea reală a lucrurilor din propria țară. Conducătorii și structurile KGB-ului se adaptează cu dificultate cerințelor de dezvăluire a adevărului, eventualității unui control guvernamental sau parlamentar, ca să nu pomenim despre dezvăluirile crimelor trecutului:
‘Nu cu mult timp în urmă – doar cu vreo patruzeci de ani -, Lavrenti Beria putea să pună să fie împuscat un agent NKVD pentru simplul motiv că informațiile sale contraziceau ideile fixe ale lui Stalin! Pe toată durata Războiului Rece, majoritatea ofițerilor KGB au explicat cu calm că tot ceea ce nu mergea în direcția puterii sovietice – rezistența locuitorilor Berlinului de Vest, aspirațiile naționale ale țărilor baltice, practica clandestină a creștinilor ucrainieni, publicațiile ilegale ale disidenților de toate felurile, fară să mai vorbim de evenimentele de la Budapesta și Praga – erau datorate, invariabil, mașinațiunilor ostile ale Pentagonului și CIA-ului.
… Atâta timp cât perestroika consta în a dezgheța un sistem politic paralizat de ideologie și birocrație, cadrele KGB nu pot decât să aplaude … Dar să ceri să se scrie adevărul în ziare sau să umpli “filele libere”în cărțile de istorie, înseamnă să negi utilitatea unui mare serviciu guvernamental ca al lor, care a fost întotdeauna un as al cenzurii, al secretului și al dezinformării.’ (pag. 236 – 238)
Ultimele zvâcniri ale KGB-ului l-au găsit asociindu-se cu lovitura de stat eșuată din august 1991. La scurt timp după aceea, KGB-ul avea să fie desființat prin decret și Uniunea Sovietică se va destrăma. Peste puțin timp însă, vechile structuri se regrupează și se pun în slujba noilor conducători ai Rusiei. Efectele persistenței și moștenirea totalitară a politiei politice celei mai sinistre a secolului 20 se resimt dureros în politicile și conflictele secolului 21.
Traducerea Mădălinei Constantin mi s-a părut în general corectă. Editarea a lăsat să scape câteva neglijențe – typouri, transcrieri inconsistente ale numelor rusești, uneori chiar în cadrul aceluiași paragraf, etc. Ar fi bine că ele să fie corectate la o ediție viitoare.
Aceasta istorie este concepută ca un tablou compus din piese mari de puzzle, lăsând în afara destul de multe informații interesante. Interesanta Anexă 4 care se ocupa de activitățile KGB-ului în țările satelit din Europa comunistă, ar fi meritat, cred, să fie dezvoltata și să devină un capitol separat. Nu este menționată aproape deloc imensa rețea de informatori care a susținut cu denunțuri și alte informații activitatea internă a organizației de-a lungul celor peste șapte decenii de existență a URSS. Descrierile evenimentelor anilor ’70 și ’80 omit complet activitatea de urmărire și represiune a activității militanților sioniști. Evenimentele acestui an ar adăuga material unui capitol care să descrie prelungirea virtuală a existenței KGB-ului prin urmași și metode în Rusia lui Puțin. Aceste lipsuri nu anulează meritele unei cărți bine scrise, cu un subiect pasionant, o carte care aduce la lumină multe dintre detaliile unei istorii pe cât de sinistre pe atât de actuale.