The presence of Emmanuelle Béart and of Isabelle Huppert in the credits and the fact that ‘Les destinées sentimentales‘ is directed by Olivier Assayas were enough to convince me to see this film, despite its daunting three-hour length. Made in 2000, the film is an exception in Assayas’ film career and a production quite atypical of the French film school in general. It is a period film, an almost Dickensian adaptation of the novel by a French writer, Jacques Chardonne, a controversial personality because of his collaborationist positions adopted duringWWII. My decision to watch the film paid off, the solid narrative, the fine acting and many beautiful cinematographic moments made the viewing an enjoyable and interesting experience despite its length.
The story takes place between the end of the 19th century and the beginning of the 1930s. Reading Chardonne‘s biography I learned that the two families that the heroes of the book belong to are a fictional transposition of the branches of the writer’s family, manufacturers of cognac and porcelain from the Limoges region, raised in the Protestant faith which was and is a minority in France. Jean Barnery, the main hero, a pastor in a rural community, disowns his first wife, whom he suspects of infidelity, only to fall himself in love with the young and beautiful Pauline, who has returned from her studies in England. Out of love for her, he renounces his life as a priest, remarries and leaves in exile to Switzerland, leading a simple life with Pauline and treating the tuberculosis that had almost killed him. Upon the death of his father, he is called to take over the management of the porcelain factory, an aging enterprise with a tradition of quality, but in great need of modernization and adaptation to the production norms and labor relations of the 20th century. His whole life reflects the dilemmas between love and duty, between passion and the moral and social principles assimilated through education and tradition. The world around Jean and Pauline evolves and changes radically: the capitalist economy with the competition and the socialist influence in the factories, the war, the great economic crisis. What is left in the end?
Most movies that are three hours long tried my patience and in the end I found them too long. That didn’t happen with ‘Les destinées sentimentales‘, even though it’s not a thriller or a sci-fi film that would keep me nailed to my seat through thrilling or dynamic action, on the contrary, it’s a drama that builds patiently, at its own pace. The historical topic is of course one of the reasons, including the Protestant perspective on a fascinating period of French history, a perspective about which I know very little. The interpretation of the actors also plays an important role. Emmanuelle Béart is simply formidable – beautiful, sensitive, in devoted love. It’s one of her best roles, and I can’t even fault the director for choosing not to age her too much with make-up at the end of the nearly 40 years the story spans. For Charles Berling – an understated and solid actor – it is the opportunity to play an exceptional leading role, and this is for him probably also a career peak. Isabelle Huppert is too little present, the role of the first wife has too few lines and screen time, and I can only regret it. The first wife’s fidelity in her youth remains shrouded in mystery, as does her attachment to Jean thereafter. I must mention the name of the cinematographer Eric Gautier, who together with Olivier Assayas creates an absolutely formidable visual approach, in which the camera has no rest, following the words, the heroes and their experiences. Some viewers will read into the story a somewhat too tolerant approach to the hero’s harsh capitalism, but this is more about the way the writer chose to portray his hero.
‘Les destinées sentimentales‘ includes a ballroom scene which seems to be a homage paid by the director to Visconti and his film ‘The Leopard‘ – one of the masterpieces of the period cinema. Olivier Assayas seems to have told is – ‘this is the model from which we started, but we ended up somewhere else entirely in this cinematic genre’. His bold attempt is largely successful.
At first glance ‘On ne meurt que deux fois‘ (or ‘He Died with His Eyes Open‘ – the title of the English version) is another detective movie, with a police inspector investigating a murder. And yet this ‘whodunit’ style story comes to life on screen beyond expectations. There are several good reasons, but it all starts with the script bringing to screen a novel written by the English novelist Robin Cook (not to be confused with the American author of medical thrillers with the same name) and published in France in translation in the famous collection ‘Serie noire’. In fact, it is more of an adaptation than a screenplay, with the authors of the script changing the characters quite a bit and transferring the story from the underworld of London to the elegant salons of the Parisian fashion and art world. However, given that the adaptation is signed by Michel Audiard (together with the director Jacques Deray) I was expecting many good things. It is actually one of the last films written by Audiard, released in the last year of his life, 1985. Audiard is a master of spoken text, a screenwriter who knows how to build characters and put words into their mouths that sound natural, intelligent and adapted to the social environment and the story. In this film too, his characters cross the screen well and remain in the memory long after viewing.
Roger Staniland is no ordinary police inspector. When he is assigned to investigate the murder of a man who turns out to be a talented middle-aged pianist, he almost single-handedly takes charge of the investigation. His method of working is immersion in the victim’s life. He spends long hours in his apartment, puts on his clothes, listens to the magnetic tapes on which he had recorded the daily events as a kind of personal audio diary. (To understand the technology, the viewer must be 40 years+. Today, instead of recording on tapes, the victim would probably have used a mobile phone and an Instagram or TikTok account). Things get complicated when appears Beatrice, the victim’s mistress, a fascinating and dangerous woman. Immersion in the life of the victim risks exceeding the permissible limits.
As a detective story, the film is quite neutrally shot. Even the scenes in the deserted Parisian streets in the middle of the night or in the discos where the detective ends up on the trail of the victim do not add much. The film’s qualities and psychological tension are built through the two main characters, who each maintain a consistent dose of ambiguity, leaving the viewer to fill in the neutral areas with their own imagination or character analysis. Beatrice, played by Charlotte Rampling who was then at a maximum of magnetism and with the aura of mystery that she adds to many of her roles, does not hide from the beginning that she is playing a dangerous game, but neither the investigator nor the viewers will find it easy to cast aside the successive veils of personal secrets and appearances. In the role of the inspector appears Michel Serrault, a talented actor, chameleonic in other films. Here, at first glance, the character is a rather ordinary man, a policeman who does his duty intelligently and without too many scruples, but whose personal sphere is also in danger when he is confronted with the fascinating woman who can be criminal or victim. The two characters represent two poles of interest around which the whole story takes place. The bond between the two is painstakingly constructed, but fails to be entirely believable when the plot slips into erotic thriller. The scenes in the victim’s apartment, in the cafes and bistros where the investigation takes the inspector build an interesting ensemble not only from the point of view of the progress of the investigation, but especially of the evolution of the characters. The performances of the two actors, the interesting story and the dialogues by which it is transposed on the screen, make ‘On ne meurt que deux fois‘ a recommended viewing or re-watching even today.
I happen to have seen and written about a number of end-of-the-world and post-apocalyptic movies lately. Most of them were dystopias and/or special effects films that depicted the possible ends of the world as we know it and what would happen afterwards to the survivors. But we forgot that less than 80 years ago, humanity had a sample (in cinematic terms we could call the event a trailer) of the Apocalypse. All these were reminded to me by ‘Black Rain‘ (the Japanese title is ‘Kuroi ame‘), the movie made in 1989 by the Japanese director Shôhei Imamura, which depicts the immediate devastation caused by the first atomic bomb in history used in a super-populated area on August 6 1945 in Hiroshima and the long-term effects of the nuclear explosion on the fates of survivors exposed to radiation. It is a powerful and moving film that combines much that can be said about this traumatic event. It is a document, a manifesto, a historical analysis and a social critique about how survivors were treated in post-war Japanese society. From the perspective of the victims, what happened then in Hiroshima represented the end of the world as they had known it and the physical and mental traumas would mark the rest of their lives.
The story in the film begins on the morning of August 6, 1945 in the vicinity of Hiroshima. We are introduced to the main characters, members of an ordinary Japanese family. Shigematsu Shizuma is a clerk and boards a train to the city. His niece, Yasuko, took a day of in a nearby village to help the family move. Suddenly there is a huge explosion, the one that is called throughout the film ‘the lightning that kills’. The city is destroyed, thousands of people are burned alive instantly, others suffer terrible burns and injuries. All are irradiated. Shigematsu and his wife will be directly exposed but will survive. Yasuko will only be exposed to the black, radioactive rain. Theoretically, she would have been less exposed than the ones in the city. A jump in time five years later. The victims try to rebuild their lives, but the specter of radiation-induced diseases constantly threatens, and their presence in the disaster zone becomes a stigma that prevents them from reintegrating into society. Yasuko, despite her beauty, is unable to marry because all the suitors and their families are afraid to tie their lives with those whose fate and health were marked by the explosion, suspecting that they will fall ill or become infertile.
The scenes depicting the destruction caused by the bomb are chaotic and hallucinatory. The contrast with the apparently quiet and orderly life dominated by the ceremoniality of Japanese social and family relations is stark. Beneath appearances, however, tensions accumulate. The family lives under the terror of the disease and faces the prejudices and fears of those around them. In a neighboring family, a soldier returned from the front is dealing with the post-traumas caused by the violence he witnessed on the battlefield. Shôhei Imamura chose to shoot ‘Black Rain‘ in black and white. It’s an inspired choice derived from the content and cinematic tradition. Filmed in black-and-white were also the newsreels of 1945, and the nightmarish re-enactment of Hiroshima and its outskirts immediately after the explosion naturally integrates and reinforces the documentary value. The use of black and white further reminds the films of Yasujiro Ozu, the master of post-war Japanese cinema, whose stories are set in the same historical period. Imamura was Ozu‘s assistant during those years, but he tried and succeeded in breaking with the tradition of the mentor, having learned many of the secrets of the art from him. Most of his films look different and have themes far removed from those of Ozu‘s films. Here, however, Imamura renounces here distancing and borrows many methods from Ozu, from social criticism filtered and exposed through a family story to interior and exterior shots filmed with a static camera and in black and white. The casting is also Ozu-style, with the beautiful and angelic Yoshiko Tanaka in the role of the devoted young woman and Kazuo Kitamura in the complex and interesting role of the uncle. Some of Ozu‘s well-known films feature similar family relationships (usually between daughters and fathers).
Shôhei Imamura focused on social criticism, but we can’t help watching and interpreting ‘Black Rain‘ as an anti-war film. We are dealing with a society that tries to forget and never discusses responsibility. The neglect to the point of stigmatization of survivors is part of the same collective traumatic psychosis. News bulletins mark time in the days and in the evenings of the heroes and the passage of time for the spectators. Another war had begun, the Korea war, and politicians did not hesitate to play up the nuclear threat. Mankind seemes to have learned nothing. The film was made 40 years after the events, another 30 years have passed since then. The specter of atomic apocalypse threatens again. It’s hard not to see in this movie another warning.
Domeniul de expertiză al strălucitului matematician Dan Barbilian era diferit, dar alter-ego-ul său, poetul Ion Barbu, ne-a lăsat splendidul poem despre Riga Crypto și Lapona Enigel. Versurile sale pot folosi pentru a marca o altă poveste de dragoste, una care, deocamdată cel puțin, se dovedește a fi nefericită, din lumea financiară și a criptomonedelor. Și în această poveste avem de-a face cu un rege, unul a cărui cădere a fost cel puțin la fel de fulgerătoare precum ascensiunea sa.
Numele acestui rege Crypto modern este Sam Bankman-Fried. S-a născut în 1992, nu în altă parte decât campusul prestigioasei Universități Stanford din California, unde părinții săi erau profesori la celebra facultate de Drept. El însuși a urmat o formație tehnică la o altă universitate faimoasă, în cealaltă parte a Americii, la Massachusetts Institute of Technology (MIT), unde a absolvit în 2014 cu o diplomă în fizică și matematică. Faima și averea și le-a câștigat înființând în 2019 FTX, o bursă de produse derivate din criptomonede. Cu câteva luni în urmă, firma era evaluată la 32 de miliarde de dolari, iar averea personală a lui Bankman-Fried, la 16 miliarde de dolari. Era considerat ca un geniu financiar, o personalitate excentrică, dar simpatică, un tip capabil să-i farmece și să-i convingă pe investitori să pună la bătaie miliarde, în timp ce era cu ochii pe ecranele unor jocuri video. Într-o industrie față de care multă lume manifestă scepticism din cauza personajelor misterioase și uneori anonime care au creat și manipulează sistemul, el era o figură publică și un partener acceptat de dialog al cercurilor regulatorii și al lumii politice (și donator, în special candidaților Partidului Democrat). Spre deosebire de alți magnați hi-tech, declarase public că nu intenționează să acumuleze avere personală, ci să reînvestească câștigurile sau să le doneze pentru cauze publice și de caritate.
Am scris de câteva ori în trecut despre criptomonede. În cartea ‘Povestea banilor’ a lui Charles Wheelan, apărută la Editura Humanitas în 2020, am găsit recent încă o explicație exemplară a felului în care este generată și funcționează valuta virtuală. Folosind ca model minarea pepitelor de aur, Wheelan explică procesul de ‘minare’ a Bitcoinilor și felul în care aceștia dobândesc valoare, sunt acceptați și folosiți în tranzacții. Pe de altă parte, el este sceptic în ceea privește aprecierea valorică și viitorul Bitcoin. Trebuie precizat însă că, valoric cel puțin, previziunile sale nu au fost confirmate. Din 2016, anul în care a fost scrisă cartea, și până astăzi cursul Bitcoin față de dolar a crescut de vreo 20 de ori. Pe de altă parte, stabilitatea este una dintre condițiile de bază ale acceptării unui etalon valutar, și aici Bitcoin este deficient (ca și celelalte criptomonede). Wheelan apreciază însă în mod corect faptul că tehnologia care stă la baza criptomonedelor are un potențial extraordinar. În recenta mea călătorie la Londra, am fost surprins de numărul impresionant de locuri (magazine, restaurante) în care nu sunt acceptate decât plățile electronice, poate și ca rezultat al restricțiilor sanitare cauzate de pandemie. Dar un sistem de plăți electronice nu este același lucru cu un sistem valutar. Plățile pot fi electronice, dar prețurile sunt estimate în monede ‘reale’ (lire sterline, în cazul Marii Britanii), și nu virtuale.
O bursă de valori bazate pe criptomonede și alte produse bazate pe tehnologii criptografice, cum este FTX, joacă un rol similar cu organizațiile financiare tradiționale. Diferența este că cei care administrează asemenea instituții înțeleg și tehnologia de bază și produsele care se bazează pe ea, și se prezintă drept garanți ai autenticității și corectitudinii metodelor folosite. Încrederea dintre creditori și solicitanții de credite este condiția de bază a tranzacțiilor financiare de când e lumea. Cu atât mai importantă este ea în cazul tehnologiilor criptografice și a folosirii lanțurilor de blocuri (blockchains), care sunt și mai obscure pentru majoritatea utilizatorilor, chiar și în comparație cu mecanismele financiare și valutare tradiționale, care nici ele nu sunt triviale. Tocmai aici a eșuat FTX, căzând în capcana folosirii unor procedee care au fost la baza multor crize financiare mondiale în istorie, de la mania lalelelor, care a zdruncinat în secolul al XVII-lea unul dintre primele sisteme globale, cel al finanțelor olandeze, până la criza financiară declanșată în 2007-2008 a produselor bazate pe ipoteci și împrumuturi care se garantau unele pe celelalte. FTX a încălcat una dintre regulile de bază ale funcționarii instituțiilor financiare – evitarea împrumuturilor ‘incestuoase’ adică a celor făcute de firmele-umbrelă propriilor lor filiale sau subsidiari. În luna septembrie, organizația de medie Bloomverg a relatat că Alameda Research, o firmă care împrumutase peste 8 miliarde de dolari de la FTX, funcționase ca organizație de marketing pentru aceasta și continua să fie legată contractual de ea. În plus, împrumuturile erau bazate parțial pe jetoane virtuale emise de FTX, și nu pe lichidități sau valori ferme. Încălcarea vădită a acestor reguli fundamentale a condus la deschiderea unor anchete financiare și juridice împotriva firmei în Bahamas (unde este înregistrată) și în statul Texas. Consecința a fost implozia imediata a valorii lui FTX. Consumatorii s-au grăbit să-și recupereze, cât puteau, valorile lichide investite aici, și în decurs de câteva săptămâni FTX a ajuns în situație de faliment. Dezastrul nu s-a oprit aici. Întreaga piață a criptomonedelor, care ajunsese la aproape 3 trilioane de dolari, a fost redusă la 830 de miliarde de dolari, cu doar ceva mai mult decât valoarea ei la începutul lui 2021. Aproape doi ani de creșteri valorice, inclusiv revenirea piețelor financiare post-Corona, au fost șterși în două săptămâni.
Problemele lui FTX sunt probleme clasice ale sistemelor financiare. Tehnologia care stă la baza valutelor și tranzacțiilor financiare criptografice rămâne valabilă și viabilă. Sistemul distribuit, de autentificare a tranzacțiilor, nu numai că poate rivaliza cu cel al verificărilor centralizate practicate astăzi de bănci, dar chiar este – în teorie, cel puțin – mai robust. În luna septembrie, a fost înregistrat un important salt tehnologic prin introducerea și validarea în acțiune a lanțului de blocuri propus de criptomoneda Ethereum, care reduce radical consumul de energie – una dintre problemele critice ale tehnologiei. Și totuși, după 14 ani de la introducerea monedei Bitcoin, tehnologia criptomonedelor și a produselor derivate nu îndeplinește încă o condiție de bază pentru a deveni unanim acceptată: stabilitatea. Introducerea măsurilor regulatorii este înceată și inegal distribuită geografic. Există riscul exagerării și sugrumării prin legiferare și control excesiv, care ar anula tocmai eficiența acestor tehnologii. Fraudele trebuie, evident, minimizate și, dacă se poate, complet eliminate, așa cum se cere și se încearcă în orice alt sistem financiar și bancar. Bursele de criptovalori trebuie să garanteze banii investitorilor cu valori financiare lichide reale, așa încât probleme de genul celor cu care s-au confruntat FTX și clienții sai să nu mai poată fi posibile în viitor.
Și Riga Crypto cel modern? În câteva săptămâni, din multi-miliardar a devenit aproape non-solvent și, după unele estimări, nu mai are în conturi prea mulți bani. Apartamentul penthouse din Bahamas, în care locuia împreună cu vreo zece prieteni, a fost scos la vânzare. Unii comentatori vorbesc despre fraudă și posibile consecințe juridice, comparând situația lui Bankman-Fried cu cele ale lui Bernie Madoff și Elizabeth Holmes, cea din urmă condamnată cu câteva săptămâni în urmă la 11 ani de închisoare pentru fraudă, după ce a înșelat investitorii cu privire la pretinsa eficacitate a tehnologiei de testare a sângelui, propusă de compania sa Theranos. Există și o laponă Enigel în poveste. O cheamă Caroline Ellison, și era … directorul executiv al firmei Almeda Research, cea căreia i se făcuse împrumutul problematic. Despre starea relației dintre ei nu am informații.
‘Triangle of Sadness‘ by the Swedish director Ruben Östlund is the film that charmed the Cannes Festival jury this year. It was a choice applauded by many critics and fiercely criticized by a few others. The audience was also divided in about the same proportion, if we are to judge by the comments on IMDB. Most of the comments were positive, and if there was any reason of amazement for me it was that a film with a good chance of success with the public managed to win the most important prize at this fancy festival. At the same time, it is a complex (and long!) film that not only describes the social conflicts of the contemporary world but also does not hesitate to take a clear and explicit position. It’s what probably irritated a minority of critics and viewers. Complexity without ambiguity. If we are to look for a lineage of the cinematographic approach, the most obvious term of comparison seems to me to be Pasolini’s films. As in the case of the Italian master, the characters belong to well-defined social classes, and this belonging plays an essential role in who the heroes are, but also in the way the director approaches them. The messages are not implicit but explicit, what the author wants to say is not insinuated but shouted loud.
Three stories suceed each other in this film. The lead characters shared by the three episodes are Carl – a fashion model who is not very successful – and his friend Yaya who is an ‘influencer’ – whatever that means – and earns more money than him. The first episode is set in present-day Sweden and shows the couple engaged in endless and rather boring querels and arguments, probably typical of today’s pampered and bored youth. In the second episode, the couple is invited, probably due the publicity made by the ‘influencer’, on a cruise on a luxury yacht, in the company of super-rich people who became so from the most dubious sources (an arms dealer, a famous software engineer who can’t really explain what the code that he wrote and made him rich does, a merchant of shit – literally). Social classes, absent in the first episode, are well defined here. They live on different floors and those below are invisible to those above. Order reigns and conflicts are quelled. A storm and the captain’s drunkenness endanger the balance of the ship and of the entire world in this film. A traumatic event separates the second episode from the third in which some of the characters will find themselves on an island. Social conventions are turned upside down. The richest and strongest becomes the one who can light the fire and procure the food.
We find in this film many of our contemporary obsessions: the rigidity of social hierarchies; assets acquired through dubious means; the relationships between money, power, sex; the lack of communication between social classes but also in couples. All are rendered with the tools of comedy and social satire. Products of popular television are quoted: the second episode begins as a variant of the series ‘Love Boat’, and the third as an episode of the series ‘Lost’. The cast, like the production, is truly international and provides oportunities to some outstanding creations. First of all I have to mention Woody Harrelson who, in the role of the ship captain, creates a memorable role. The scene of the duel between the American ship captain with socialist ideas and the free-marketeer Russian capitalist (Croatian actor Zlatko Buric) who – in the midst of a storm at sea – fight each other in quotes from sources like Mark Twain, Lenin, Thatcher and Chomsky while increasing the amount of alcohol in their bloods is of anthology. I hope a supporting Oscar nomination doesn’t elude Harrelson. Filipina actress Dolly De Leon excels in the role of the woman who emerges from the basements of the yacht where she had been an invisible servant until then to dominate the foreground of what happens next. English actor Harris Dickinson and South African Charlbi Dean are excellent in the roles of the young couple. I would have liked the script to be a little more generous with the evolution of their relationship, which starts very promisingly in the first episode, but is overwhelmed by the other themes in the following ones. Unfortunately, for the young and beautiful South African actress this was the last role, she died this summer.
I really liked ‘Triangle of Sadness‘. I am aware of a few minor shortcomings, but I think that they are fully compensated by the energy of the satire and the talent for building characters and stories of film director Ruben Östlund. I didn’t feel or mind the duration. In my opinion it is one of the best movies of 2022.
‘Les derniers jour du monde‘ (the title of the English version is ‘Happy End‘), the film by brothers Jean-Marie and Arnaud Larrieu, was made in 2009, at a time when films with apocalyptic and post-apocalyptic themes – anyway among the most popular subjects in the history of cinema – were at a kind of peak of interest. So this film is about the end of the world as we know it, but the film is nothing like its American, British or other competitors from other parts of the world. Instead, very French themes related to the crises of mature ages, marital and extra-marital relationships, and the need for love appear in the film. As in Lars van Trier’s ‘Melancholia’ which would be made two years later, the end of the planet is inexorably approaching. The counting of days has an end, on a day of Saturday – the seventh day of Creation – and July 14 – the holiday of France that ceases to exist. The characters of the film are not superheroes trying to save the planet, but ordinary people, for whom the last days of their lives and of humanity are a kind of liberation, an opportunity to try a late and full realization of dreams and vices.
It can be said that there are two parallel planes in ‘Les derniers jours du monde‘. On the one hand, the world is obviously and inevitably coming to an end. The causes of this Apocalypse are never fully explained, but it appears to be a devastating pandemic combined with an atomic war. Sirens sound, it rains ashes, soldiers or paramedics in protective suits fight an invisible disease. Any resemblance to news from the past 2-3 years is obviously coincidental, as the film was made in 2009. But that’s just the background. In the foreground, the main hero with a symbolic name – Robinson – recalls the last year of his life, a year full of emotional events. He had met a fascinating and mysterious woman, much younger than himself, and had fallen in love with her. His 20 years long marriage had fallen apart, but his new love suddenly disappears, not once but twice or thrice. The story in the film is that of the search for the ideal woman (real? imaginary?) in the apocalyptic present and in the recent past that would be destroyed by the unexpected events.
The combination of the two narrative planes works very well. Robinson finds in the catastrophe around him the opportunity to get rid of all complexes and conventions, to sleep with all the women he meets and to follow the phantasm of ideal love on all continents. The Larrieu brothers create an atmosphere of the Apocalypse without resorting to special effects, but also without saving cinematic means. The mass scenes, with thousands of extras, combine the images we know from history, filmed in the world wars, with those that have been seen in recent years on television screens only by those who had the chance not to experience them in reality. Did the Larrieu brothers have a premonition of what would happen a decade or so later? In any case, this is how this film looks, viewed at the end of 2022. Their vision has resonances with some of the films of Bunuel, Antonioni or Kubrick, describing a world that tries to live out its disintegration by continuing luxury and excesses. The acting performances are formidable from Mathieu Amalric‘s Robinson who lives his 40+ crisis and fanatical love against the backdrop of the end of the world, to Karin Viard and Catherine Frot who mirror him with voluptuousness and desperation and to the tenor Sergi López in a cameo role of a shocking sincerity. I can only wonder that this film was bypassed in its day by the Cesar awards or at major festivals. Maybe it was too early. This 2009 film brings to the screen the angst of 2022. It’s worth watching or rewatching now. Before it’s too late!
Despre spioni putem citi deja în Biblie, iar polițiile politice și religioase ne sunt cunoscute încă din Evul Mediu, Inchiziția fiind cel mai ilustru exemplu. Polițiile secrete au proliferat după Revoluția Franceză în toată Europa, cu scopul de a lupta cu dușmanii externi și de a oprima împotrivirile și dizidențele politice și ideologice din interior. Niciuna dintre organizațiile care intră în categoria serviciilor secrete nu a atins însă amploarea – în timp, în număr de victime, în diversitatea crimelor săvârșite în numele Puterii – pe care a atins-o KGB-ul. Istoria sa este legată organic, până la a face imposibilă diferențierea, de cea a Uniunii Sovietice. Ramificațiile și consecințele sunt trăite până astăzi în fostul spațiu sovietic, în Europa și în restul lumii. De aceea o carte cum este ‘KGB – Adevărata istorie a serviciilor secrete sovietice’ de Bernard Lecomte, apărută în 2022 la editura Meteor Press este de mare interes și de maximă actualitate.
‘Poliția secretă este una dintre componentele oricărui stat modern. Desigur, conceptul nu datează de la fondarea Cekai, în 1917. Și totuși, acesteia din urma îi datorăm inventarea, modernizarea sau perfecționarea activităților și tehnicilor care vor influența în profunzime politica secolului XX-lea: spionajul, contraspionajul, interceptarea convorbirilor telefonice, propaganda, dezinformarea, folosirea tovarășilor de drum, etc. Niciodată un stat n-a dezvoltat atât de sistematic toate aceste tipuri de operațiuni pe cât a făcut-o URSS în anii 1930. Niciodată serviciile secrete britanice, franceze sau americane nu ar fi căpătat o asemenea amploare, după al Doilea Război Mondial, dacă n-ar fi fost stimulate de omniprezența și de eficacitatea serviciilor secrete ale URSS.’ (pag. 8-9)
Autorul cărții, jurnalistul și scriitorul francez Bernard Lecomte, s-a născut la Tunis în 1949. A debutat la 15 ani în ziarul ‘Tintin’. Devenit jurnalist de profesie, a fost șef al serviciului extern de la ‘La Croix’, redactor-șef al revistei ‘Médiaspouvoirs’, reporter principal la ‘L’Express’ (unde a relatat despre sfârșitul comunismului în Europa) și redactor-şef al revistei ‘Figaro Magazine’. A publicat numeroase cărți despre comunism, URSS, Europa de Est, Vatican și istoria Bisericii. Este autorul a două biografii autorizate ale lui Ioan Paul al II-lea (2003) și Gorbaciov (2014).
Cartea apărută acum în traducere românească a fost publicată în 2020. Chiar daca este însoțită de un aparat critic remarcabil (note de subsol, tabelă de abrevieri, anexe, bibliografie, indice de nume), este vorba mai degrabă despre o lucrare jurnalistica decât de o scriere istorică riguroasă. Cele 16 capitole urmăresc cronologic istoria serviciilor secrete sovietice, începând cu perioada pre-revoluționară până la cea de după destrămarea URSS. Cel puțin două dintre capitole preiau conferințe sau articole mai vechi ale autorului. Atenția sa este concentrată pe evenimentele esențiale și pe personalitățile care au marcat direcțiile și au excelat în acțiunile Cekai și a urmașilor sai (KGB-ul ca atare a fost înființat după moartea lui Stalin, în 1954). Metoda aceasta face cartea interesantă, și unele dintre capitole ar putea fi citite independent sau ar putea constitui nucleul altor cărți. În același timp există și omisiuni care lasă cititorii cu senzația că au urmărit o variantă a istoriei dar nu au parcurs întreaga istorie.
Cei care am trecut prin școlile comuniste am învățat că primul decret după preluarea puterii de către bolșevici s-a referit la împărțirea pământului țăranilor. Nu ni s-a povestit însă că al doilea decret, dat la scurt timp după aceea, interzicea manifestele contrarevoluționare, impunea controlul comunicațiilor și ordona desființarea a șapte dintre ziarele principale ale Rusiei. Limitarea drepturilor fundamentale politice și a libertăților de exprimare și de comunicare a făcut parte integrala din istoria comunismului la putere din momentul zero al existenței sale. Poliția politica a fost înființată oficial la o lună după preluarea puterii și avea să existe (tot oficial) până în lunile finale ale existenței URSS. Modelele erau teroarea revoluționară franceza și Ohrana țaristă. Precum mulți alti istorici, Bernard Lecomte contrazice mitul ‘moderației’ lui Lenin. Dimpotrivă, conducătorul revoluției apare din relatările obiective ale vremii și din documentele desecretizate cu 70 de ani mai târziu drept un adept al represiunilor nemiloase și al metodelor cele mai dure ale ‘luptei de clasă’, cele care duc la nimicirea fizică a tuturor ‘dușmanilor de clasă’, dar și a celor care ezită și a ‘tovarășilor de drum’. Diversificarea și lărgirea atribuțiilor Cekăi (devenita GPU) va include și dezinformarea. Metoda aceasta de luptă politică va rămâne în arsenalul politic până și un secol mai târziu:
‘Una dintre prioritățile agenților de la GPU consta în a-i compromite pe exilați în țara lor de adopție, de a-i întoarce pe activiștii ‘ruși albi’ către patria mumă, de a recruta propagandiști cu misiunea de a lăuda meritele regimului, de a-i discredita pe anticomuniștii de toate felurile. Printre tehnicile utilizate se numără o metodă pe care serviciile rusești o stăpânesc din totdeauna și care va deveni marea specialitate a GPU: dezinformarea. Termenul vine din cuvântul original rus ‘dezinformația’, pe care azi l-am traduce prin ‘fake news’. Neîntrecuți autori ai știrilor contrafăcute și ai zvonurilor false, spionii ruși vor contribui, de voie, de nevoie, la faptul că nimeni nu vă mai ști să deosebească, într-o chestiune complicată sau alta, adevărul de minciună.’ (pag.39)
Anii ’20 și prima jumătate a anilor ’30 au fost martorii consolidării organizației și extinderii atribuțiilor sale interne și externe. Pe plan intern NKVD-ul a fost participant și complice al deportărilor în masă a unor întregi etnii și a rămășițelor clasei chiaburilor, ca și la genocidul prin înfometare din Ucraina în anii 1932-1933. Extern, organizația și-a perfecționat și extins activitatea de spionaj și de propagandă. Capitolul dedicat spionului și propagandistului Willi Murzenberg descrie originile unui fenomen care continuă sub forme diferite până astăzi: etichetarea inamicilor și camuflarea activităților de represiune politică, militară sau propagandistică în spatele ‘anti-fascismului’. Uneori cu ajutorul ‘tovarășilor de drum’:
‘Chiar înainte că Hitler să ajungă la putere, Murzenberg avea un leitmotiv: antifascismul. Cu acest slogan universal va seduce, în diverse împrejurări, personalități prestigioase cum at fi John Dos Passos Andre Gide, Ernest Hemingway, Erwin Piscator, André Malraux, Bertold Brecht, Dorothy Parker, Romain Rolland, Manes Sperber, Arthur Koestler, Henri Barbusse și mulți alti ‘progresiști’ celebri. Siguri că astfel se vor alinia sensului Istoriei, aceștia se vor declara în public, uneori cu emfază, în favoarea unui ‘antifascism’ care implică susținerea a contrario a taberei socialismului – chiar daca aceasta înseamnă să ignore foametea din 1932-1933, “Marea Teroare” stalinistă, procesele de la Moscova sau lagărele din Gulag. Munzenberg a fost genial prin faptul că a inculcat în mințile oamenilor ideea că nu există alta cale: dacă lupți împotrivă fascismului, ești neapărat de partea Uniunii Sovietice …’ (pag.62)
Numărul persoanelor arestate de către NKVD în perioada Marii Terori este estimat la 19 milioane. Revoluția își anihilase de mult dușmanii, așa încât a continuat prin a-și extermina veteranii și conducătorii care cădeau victime paranoiei lui Stalin. Din 139 de membri ai Comitetului Central al PCUS aleși în 1934 la Congresul al XVII-lea, 110 au fost împușcați sau trimiși în Gulag. Din 1966 de delegați la acest congres, doar 59 au apucat congresul următor în 1939. Nici colaboratirii externi și nici călăii nu au scapăt. O mare parte a spionilor din străinătate precum și agenți ai Cominternului au fost rechemați la Moscova pentru a dispărea, cu și fără procese înscenate. Trei conducători succesivi ai NKVD-ului au sfârșit cu câte un glonte în cap, după metodele perfecționate de ei înșiși. Lovitura decisivă a fost dată însă armatei. Mai mult de jumătate dintre cei 70 de mii de ofițeri ai armatei ruse în frunte cu generalii eroi ai Războiului Civil au fost executați. Când au invadat URSS în iunie 1941, naziștii au luptat în primele luni ale războiului cu o armată dezorganizată și fără comandanți cu experiență. În acest timp NKVD-ul continua să se războiască cu dușmanii interni, ceea ce va face și la sfârșitul războiului, când se vor întoarce peste un milion de militari din prizonierat.
‘NKVD-ul vă deporta, la cererea lui Stalin, națiuni întregi. Ceceni, ingusi, tătari din Crimeea, germani de pe Volga, calmuci, mesheti, balkari și karaciai vor păstra multa vreme amintirea îngrozitoare a acestor deportări nimicitoare, care au fost tot atâtea crime împotrivă umanității.’ (pag. 98)
Foarte interesante sunt capitolele dedicate cazurilor faimoase de spionaj din perioada Războiului Rece: cei cinci de la Cambridge, soții Rosenberg. Un detaliu inedit pentru mine a fost întârzierea cu care țările occidentale au sesizat pericolul spionajului sovietic și și-au organizat propriile lor servicii de contra-spionaj și rețele de spionaj. Pe cât a fost trezirea după cel de-al Doilea Război Mondial de bruscă, pe atât de abruptă a fost și reacția, ducând la înființarea CIA, MI5 și MI6 dar și la isteria anti-comunistă a senatorului Joseph McCarthy.
‘Americanii, la vremea respectivă, nu știau aproape nimic despre asta. N-aveau agenții de informații, nici servicii de contraspionaj (cu excepția unui departament specializat al US Army). N-aveau nici coduri secrete, nici seifuri blindate, nici sisteme de securitate. Comunicările oficiale se făceau mereu printr-un telegraf normal și tranzitau prin Western Union. Mulți dintre conducători erau, în aceasta privință, de o uimitoare candoare. William Bullitt, primul ambasador american la Moscova, declara, fără să glumească: “Nu trebuie să trimitem spioni în URSS: cu comuniștii, nu e nimic mai bun decât o onestitate deschisa!”. (pag. 152)
‘De unde această mărinimie, această orbire, acest laxism? Pentru că cei mai înalți demnitari ai Statelor Unite, la fel ca și diplomații lor, considerau spionajul drept o activitate marginală, detestabilă, chiar rușinoasă, al carei efect era întotdeauna să încurce diplomația tradițională. Pentru Departamentul de Stat, lucrurile sunt mereu marcate: în septembrie 1939, Statele Unite nu sunt în război, deci nu se preocupă de URSS; în iunie 1941, Statele Unite trebuie să ajute Uniunea Sovietica invadată de Hitler, și nu e momentul să-i bănuiască; în decembrie 1941, Statele Unite sunt aliatele Uniunii Sovietice, trebuie să-i ajute cu orice preț. Asta este direcția. Ce contează pentru Roosevelt și anturajul său informațiile despre existența unor “cârtițe”sovietice infiltrate în administrația americană.” (pag. 154)
Aceste “cârtite”, infiltrate chiar și în serviciile britanice, îl vor ajuta pe Stalin în negocierile de la conferințele de la Teheran și de la Yalta, unde a fost decis viitorul de după război al Europei. Perioada care a urmat a inclus deceniul final al stalinismului, care se încheie cu încercarea eșuată a lui Lavrenti Beria de a prelua puterea după moartea acestuia. Teroarea internă se relaxează, o mare parte din deținuții din Gulag sunt eliberați, dar nu și victimele deportărilor în masă. Hrușciov schimbă o parte din metode, și KGB-ul, care își dobândise între timp inițialele sinistre, participă la luptele dintre cele doua blocuri, dar și la intervențiile Uniunii Sovietice în interiorul blocului comunist. Șefii KGB sunt prezenți și la reprimarea revoluției anticomuniste maghiare în 1956 și la invadarea în 1968 a Cehoslovaciei care a pus capăt ‘primăverii de la Praga’. Am reținut două mențiuni interesante legate de România. Una dintre ele îl încadrează pe Gheorghe Gheorghiu-Dej ca agent NKVD, ceea ce nu îmi amintesc să fi găsit menționat în alte părți. Aș fi foarte interesat să știu pe ce surse se bazează Bernard Lecomte când face această afirmație. O alta afirmație îi atribuie lui Iuri Andropov – mai târziu șef al KGB-ului și penultimul lider al URSS înainte de Gorbaciov – supravegherea preluării puterii în România de către Nicolae Ceaușescu la moartea lui Gheorghiu-Dej. Spre deosebire de multe alte surse și chiar și de memoriile lui Gorbaciov, Iuri Andropov nu este descris ca un modernizator al societății și desigur nu ca având vreo tendință de liberalizare. Dacă a modernizat ceva, a fost însăși structura și personalul KGB-ului. Sub conducerea lui organizația a devenit o structură mai eficientă, cu personal superior educat. Asta o făcea însă doar mai periculoasă. A crecut și numeric:
‘Sub bagheta lui Andropov, rețeaua KGB-ului s-a extins considerabil. În total, aceasta include aproape 700 000 de funcționari publici, dintre care 90 000 de ofițeri și în jur de 200 000 de polițiști de frontieră. Pe de alta parte, și CIA a făcut progrese considerabile, chiar dacă, spre deosebire de rivalul său sovietic, nu se ocupa de contraspionaj: serviciul american are 20 000 de funcționari, mai mult de 100 000 de agenți și sute de societăți, fundații, companii, ziare etc. Războiul Rece, tocmai pentru că a condamnat cele două supraputeri nucleare să nu se confrunte direct de teama apocalipsei, a împins cele două servicii secrete concurente să se dezvolte, să se perfecționeze și să se profesionalizeze până au devenit adevărate armate virtuale.’ (pag. 233-234)
Vladimir Putin va fi unul dintre miile de cadre ale KGB-ului crescut în acea perioadă, în care represiunea internă se concentrează pe dizidenți, iar activitățile externe pe spionaj tehnologic. Un lucru însă nu reușesc agenții și conducătorii KGB-ului să facă: să transmită informații corecte liderilor URSS. Când Gorbaciov va ajunge la putere, se vă baza mai degrabă pe surse străine (inclusiv pe date culese de CIA!) pentru a aprecia starea reală a lucrurilor din propria țară. Conducătorii și structurile KGB-ului se adaptează cu dificultate cerințelor de dezvăluire a adevărului, eventualității unui control guvernamental sau parlamentar, ca să nu pomenim despre dezvăluirile crimelor trecutului:
‘Nu cu mult timp în urmă – doar cu vreo patruzeci de ani -, Lavrenti Beria putea să pună să fie împuscat un agent NKVD pentru simplul motiv că informațiile sale contraziceau ideile fixe ale lui Stalin! Pe toată durata Războiului Rece, majoritatea ofițerilor KGB au explicat cu calm că tot ceea ce nu mergea în direcția puterii sovietice – rezistența locuitorilor Berlinului de Vest, aspirațiile naționale ale țărilor baltice, practica clandestină a creștinilor ucrainieni, publicațiile ilegale ale disidenților de toate felurile, fară să mai vorbim de evenimentele de la Budapesta și Praga – erau datorate, invariabil, mașinațiunilor ostile ale Pentagonului și CIA-ului.
… Atâta timp cât perestroika consta în a dezgheța un sistem politic paralizat de ideologie și birocrație, cadrele KGB nu pot decât să aplaude … Dar să ceri să se scrie adevărul în ziare sau să umpli “filele libere”în cărțile de istorie, înseamnă să negi utilitatea unui mare serviciu guvernamental ca al lor, care a fost întotdeauna un as al cenzurii, al secretului și al dezinformării.’ (pag. 236 – 238)
Ultimele zvâcniri ale KGB-ului l-au găsit asociindu-se cu lovitura de stat eșuată din august 1991. La scurt timp după aceea, KGB-ul avea să fie desființat prin decret și Uniunea Sovietică se va destrăma. Peste puțin timp însă, vechile structuri se regrupează și se pun în slujba noilor conducători ai Rusiei. Efectele persistenței și moștenirea totalitară a politiei politice celei mai sinistre a secolului 20 se resimt dureros în politicile și conflictele secolului 21.
Traducerea Mădălinei Constantin mi s-a părut în general corectă. Editarea a lăsat să scape câteva neglijențe – typouri, transcrieri inconsistente ale numelor rusești, uneori chiar în cadrul aceluiași paragraf, etc. Ar fi bine că ele să fie corectate la o ediție viitoare.
Aceasta istorie este concepută ca un tablou compus din piese mari de puzzle, lăsând în afara destul de multe informații interesante. Interesanta Anexă 4 care se ocupa de activitățile KGB-ului în țările satelit din Europa comunistă, ar fi meritat, cred, să fie dezvoltata și să devină un capitol separat. Nu este menționată aproape deloc imensa rețea de informatori care a susținut cu denunțuri și alte informații activitatea internă a organizației de-a lungul celor peste șapte decenii de existență a URSS. Descrierile evenimentelor anilor ’70 și ’80 omit complet activitatea de urmărire și represiune a activității militanților sioniști. Evenimentele acestui an ar adăuga material unui capitol care să descrie prelungirea virtuală a existenței KGB-ului prin urmași și metode în Rusia lui Puțin. Aceste lipsuri nu anulează meritele unei cărți bine scrise, cu un subiect pasionant, o carte care aduce la lumină multe dintre detaliile unei istorii pe cât de sinistre pe atât de actuale.
În fine, s-a întâmplat. După patru încercări de lansare anulate din cauza problemelor tehnice (un senzor de temperatură defect, scurgeri de la rezervoarele de alimentare ale rachetelor) și a furtunilor tropicale, Artemis 1 a fost lansat cu succes de la Centrul Spațial Kennedy la 1:47 a.m. EST (6:47 a.m. GMT) miercuri, 16 noiembrie. Începe o nouă etapa a epopeii explorării spațiale de către omenire.
(sursa imaginii By NASA – https://www.nasa.gov/image-feature/artemis-i-map, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=113165869)
Artemis 1 este o misiune fără echipaj, un test complex al Sistemului de Lansare Spațială (SLS) și al modulului Orion. Sistemul de Lansare Spațială este cea mai puternică rachetă construită vreodată, generând aproape 4 milioane de kg de tracțiune la decolare, ceea ce o face cu 0,59 milioane de kg mai puternică decât rachetele Saturn V, folosite în misiunile Apollo. O variantă și mai puternică vă fi introdusă începând cu a patra misiune. SLS este proiectată de NASA și a fost preferată soluțiilor Falcon Heavy, propuse de firma SpaceX. Faptul că primul zbor va fi fără echipaj, ca și amânările repetate ale lansărilor arată că cei care conduc acest proiect sunt extrem de prudenți, dorind să evite catastrofele de genul celor care au întârziat programele spațiale americane precedente și au pus sub semnul întrebării însăși continuarea explorărilor spațiale.
Orion este un modul spațial destinat să zboare cu echipaj. Structura sa constă dintr-o capsulă spațială Crew Module (CM) proiectată de Lockheed Martin și din European Service Module (ESM) produs de Airbus Defence and Space. Capabil să găzduiască un echipaj de șase persoane dincolo de orbita joasă a Pământului, Orion poate rezista până la 21 de zile de zbor independent și până la șase luni legat la o stație spațială. Este echipat cu panouri solare, un sistem automat de andocare și ferestre de cabină din sticlă, modelate după cele utilizate în Boeing 787 Dreamliner. Deși compatibil cu alte vehicule de lansare, Orion este destinat în primul rând să fie lansat pe rachete SLS.
În modulul Orion se află trei manechine asemănătoare astronauților, echipate cu senzori, pentru a furniza date despre condițiile la care membrii echipajului pot fi solicitați în timpul unei călătorii pe Lună. Primul manechin, numit „căpitanul Moonikin Campos” (numit după Arturo Campos, un inginer NASA în timpul programului Apollo), ocupă scaunul de comandant în interiorul lui Orion și este echipat cu doi senzori de radiații în costumul său Orion Crew Survival System, pe care astronauții îl vor purta în timpul lansării, întoarcerii și altor faze dinamice ale misiunilor lor. Scaunul său are și senzori pentru a înregistra datele de accelerație și vibrații în timpul misiunii.
Alături de Moonikin zboară doi colegi de misiune: Helga și Zohar, care vor lua parte la Matroshka AstroRad Radiation Experiment (MARE), în care NASA, împreună cu Centrul Aerospațial German și Agenția Spațială Israeliană vor măsura expunerea la radiații în timpul misiunii. Zohar este protejat cu vesta de radiații Astrorad și echipat cu senzori pentru a determina riscurile de radiații. Helga nu poartă vestă. Instrumentele vor măsura expunerea la radiații a locației corpului, cu dozimetre atât pasive, cât și active distribuite pe țesuturi sensibile și cu concentrație mare de celule stem. Testul are ca scop culegerea de date despre nivelele de radiație în timpul misiunilor pe Lună în timp ce se testează eficacitatea vestei.
Călătoria lui Artemis 1 va parcurge aproximativ 450 000 km până la Lună, unde va orbita la 400 km deasupra suprafeței lunare, înainte de a continua cu aproximativ 64 373 km în spațiul profund. Va fi încă o premieră și un record: cel mai îndepărtat punct în spațiu la care ajunge o navă destinată să transporte echipaj, în pregătire pentru etapele viitoare ale programului. Dacă totul va decurge conform planului, după o misiune de 25 zile și jumătate, modulul se va întoarce pe Terra, amerizând în Oceanul Pacific, lângă California, pe 11 decembrie.
De ce Artemis? În mitologia Greciei Antice, Artemis este zeița Lunii și sora geamănă a lui Apollo. Legătura cu misiunea care a dus pentru prima dată oamenii pe Lună în urmă cu peste 50 de ani este clară. Cât despre Orion, este una dintre cele mai vizibile constelații de pe cer, iar Orion era tovarășul de vânătoare al lui Artemis.
Artemis 1 este prima dintr-o serie de trei misiuni care au ca scop revenirea oamenilor pe Lună. Care sunt planurile pentru misiunile următoare? Artemis 2 va fi un prim zbor cu echipaj pentru programul Artemis, care va duce oamenii mai departe de Terra decât au fost vreodată în spațiu. După lansarea cu racheta SLS, echipajul de patru persoane va zbura cu modulul Orion la 7402 km dincolo de partea îndepărtată a Lunii, va executa un zbor circum-lunar și va reveni pe Pământ. Misiunea va dura între opt și zece zile. Planul de zbor al misiunii Artemis 3 va include prima aterizare pe Lună de la Apollo 17, în 1972. Pe baza datelor și experienței misiunii Artemis 2, patru astronauți de la bordul modulului Orion se vor andoca cu Lunar Gateway – o mică stație spațială care va orbita în jurul Lunii, concepută pentru a fi o platformă flexibilă pentru misiuni pe Lună și nu numai – și vor rămâne în spațiu timp de 30 de zile. Modulul de aterizare umană (numit Human Landing System – HLS) va duce apoi doi astronauți la Polul Sud al Lunii, o regiune nevizitată anterior de oameni. Se așteaptă ca astronauții să petreacă o săptămână explorând suprafața și să efectueze o varietate de studii științifice, inclusiv prelevarea de probe de gheață de apă – detectată pentru prima dată pe Lună în 1971.
Nu există încă date sigure pentru următoarele două misiuni. Artemis 2 nu va zbura înainte de 2024, iar Artemis 3 nu va duce astronauți pe Lună înainte de 2025, ceea ce deja înseamnă cel puțin un an întârziere față de programele inițiale, care prevedeau aselenizarea pentru 2024. Festina lente.
Cine vor fi astronauții? Misiunile Artemis urmăresc „să ducă pe Luna prima femeie și prima persoană de culoare”. În 2020, NASA a lansat o acțiune de recrutare pentru noi astronauți, care vor călători pe Lună și nu numai, iar noua „Echipă Artemis” a fost dezvăluită în decembrie 2020. Cu toate acestea, NASA a anunțat în august 2022 că întregul lor corp de astronauți, format din 42 de astronauți, și nu doar cei 18 din „Echipa Artemis”, vor fi eligibili să zboare. Echipajul lui Artemis 2 este de așteptat să fie selectat în curând.
NASA își concentrează atenția în primul rând asupra misiunilor Artemis 1 până la 3, dar planifică și etapele viitoare. Au fost deja încheiate contracte pentru propulsoare de rachete până la Artemis 13. Între timp, concernul multinațional european Airbus a anunțat în iunie 2022 că a primit planurile cu structura modulului care va permite astronauților să trăiască pe orbită în jurul Lunii, în pregătirea celei de-a patra misiuni Artemis. Planurile misiunilor următoare includ construirea unei tabere de bază Artemis la suprafață și extinderea stației spațiale Gateway pe orbită lunară. Acestea vor permite roboților și astronauților să exploreze și să să facă experimente științifice mai mult decât oricând. Cu Artemis, având la bază cei peste 50 de ani de experiență în explorare, promotorii programului speră să reaprindă pasiunea Americii pentru descoperire. Misiunile Artemis sunt concepute ca o oportunitate economică, cu scopul de a crea și dezvolta o economie lunară alimentând noi industrii, susținând creșterea locurilor de muncă și promovând cererea de forță de muncă calificată. Descoperirea apei pe Lună și potențialele depozite de minerale rare sunt promițătoare atât pentru explorarea și exploatarea științifică, cât și economică. Una dintre deosebirile radicale față de programele Apollo este faptul că sectorul particular are de această dată o participare consistentă, în fapt majoritară. În fine, ceea ce ceea ce vom învăță pe și în jurul Lunii va fi folosit pentru a face următorul salt uriaș: trimiterea primilor astronauți pe Marte.
Aveam 16 ani când am urmărit fascinat, împreună cu întreaga omenire, prima aselenizare. Generația mea s-a definit și ca Generația Apollo. Este acum rândul Generației Artemis, și sper ca aceasta să trăiască momente de unitate și speranță în jurul explorării spațiale care să-i unească pe toți cetățenii Terrei, în pofida concurenței dintre puterile spațiale și a rivalităților politice de aici. Tocmai aceste probleme terestre mă fac să fiu de acord cu vizionarii care consideră că pentru ca omenirea să aibă o șansă de supraviețuire, ea trebuie să găsească și alte cămine – alternative, de rezervă, sau poate mai frumoase și mai roditoare – decât încercată noastră planetă.
Cei care doresc să urmărească în timp real traseul misiunii o pot face pe paginile Web ale NASA, la adresa https://www.nasa.gov/specials/trackartemis/. În momentul în care scriu aceste rânduri au trecut 4 zile, 2 ore și 36 de minute de la lansare. Artemis 1 se afla la 368 814 kilometri de Pământ și la 95 012 kilometri de Lună. Aventura continuă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Lectura cărții lui Charles Wheelan, ‘Povestea banilor’, apărută în 2020 în colecția ‘Istorie’ a Editurii Humanitas în traducerea Simonei Drelciuc mi-a luat vreo zece zile. Nu este vorba despre criză de timp – dincolo de cea cronică obișnuită – și nici despre o carte greoaie ca stil (dimpotrivă!). Este însă una dintre acele cărți care solicită o citire atentă deoarece oferă o bogăție de informații, date și statistici la fiecare pagină, și în plus se ocupă cu un domeniu în care am multe de învățat: economia și finanțele mondiale și istoria acestora. La stilul autorului mă voi referi în continuare, deocamdată menționez doar că fiecare minut din cele petrecute în decursul acestor zile cu cartea în mână a fost și un moment de delectare și de provocare intelectuală în cel mai bun sens al cuvântului.
Charles Wheelan (născut în 1966) este un profesor universitar, jurnalist și conferențiar american, fondatorul și co-președintele organizației ‘Unite America’, care își propune ca scop reforma sistemul politic american și reducerea conflictelor și diviziunilor partizane între marile partide și tabere ideologice. Ca jurnalist a scris pentru The Economist, Chicago Tribune, The New York Times, The Wall Street Journal și Yahoo! Cartea, care a căpătat titlul romanesc ‘Povestea banilor’, este a treia dintr-un ciclu început în 2002 cu ‘Naked Economy’, continuat în 2013 cu ‘Naked Statistics’ și urmat de ‘Naked Money’ (titlul ei original) apărută în primă ediție în 2016. Adjectivul ‘naked’ are în acest context semnificația de dezvăluire și prezentare în detaliu a mecanismelor și secretelor din domeniile respective. Jocul de cuvinte este intraductibil și titlul ales pentru ediția românească este rezonabil.
Ce sunt banii? Acesta este subiectul introducerii și al primului capitol al cărții. Subtitlul cărții în ediția originală s-ar traduce ca ‘o privire revelatoare asupra a ceea ce sunt și de ce contează’. Dacă ar fi să aleg un motto pentru această carte aș alege titlul cupletului interpretat de ‘Liza Minelli’ în musical-ul ‘Cabaret’: ‘Money Turns the World Go Round’. Charles Wheelan explică faptul că întregul nostru sistem financiar și economic este bazat pe schimb de mărfuri și pe o idee simplă: creditul. Banii, sub diferitele lor forme, înlesnesc activități care stau la baza economiei și societății umane, reprezentând un fel de memorie socială concretă a muncii și serviciilor depuse în trecut și făcându-le posibile pe cele din viitor. Cartea își propune să explice dintr-o perspectivă istorică rolul banilor și merge până în prezent pentru a detalia rolul instituțiilor financiare – băncile, băncile centrale și forurile regulatorii la nivel national – și de a dispersa stigmele legate de cei care participă și conduc aceste procese, stigme derivate din ignoranță sau etichete cu motivație politică:
‘Am decis să scriu aceasta carte și pentru a înlătura misterele ce înconjoară Rezerva Federală și băncile centrale în general’ (pag. 114)
Cele 13 capitole ale cărții sunt împărțite în două secțiuni. În prima sunt definiți banii și sunt detaliate instituțiile care îi creează și le înlesnesc circulația, precum și câteva dintre fenomenele financiare de bază. Capitolele din partea a doua oferă câteva studii de caz celebre, încearcă să traseze unele concluzii (la nivelul anului 2016) și face prognoze de viitor (unele deja depășite de evenimente). Aparatul critic este format din foarte utile note de subsol, din note detaliate pentru fiecare capitol, și de un indice care combină într-o singură tabelă, în ordine alfabetică noțiuni și persoane.
Una dintre primele surprize pentru mine, cititor aproape complet neavizat, a fost legată de felul în care sunt apreciate și analizate procesele de inflație și deflație. În concepția lui Charles Wheelan, inflația, atât timp cât este păstrată la proporții rezonabile (2-3%) și este sub control, nu numai că nu dăunează, ci este un stimulent financiar și economic. Mult mai sever privește Wheelan stagflația și mai ales deflația, și exemplului negativ cel mai celebru – Japonia anilor ’90 – îi este dedicat un întreg capitol:
‘Da, inflație insuficientă. Să recapitulăm, prin urmare, primele trei capitole: inflația este rea. Deflația este și mai rea. Hiperinflația este cea mai rea. Exista însă jucători pe scena politică care pot beneficia de pe urma tuturor celor trei. Pe de alta parte, singurul scop al banilor este să faciliteze comerțul, care se presupune că ar funcționa cel mai bine atunci când prețurile nu se schimbă deloc. Dar comerțul funcționează de fapt mult mai bine atunci când prețurile cresc treptat de-a lungul timpului. Ce chestie, nu?’ (pag.84)
Câteva dintre capitolele cele mai instructive sunt dedicate băncilor și băncilor centrale care îndeplinesc rolul de regulator al cursurilor monetare și de control al inflației folosind câteva pârghii economice dintre care cea mai importantă este rata nominală a dobânzii împrumuturilor:
‘Bancherii au realizat ceva cu totul unic: au făcut ca cele mai importante religii ale lumii să se coalizeze împotriva lor. Isus i-a dat afară din templu pe zarafi. Mohamed a interzis cămătăria. Tora spune că toate datoriile să fie achitate la fiecare șapte ani. E o credință universală că împrumutul de bani este ceva nedrept și contraproductiv. Economiștii îl considera cu totul altfel. Acordarea de împrumuturi este partea bună a serviciilor bancare. Important este să dai capital disponibil celor ce știu să-l folosească în mod eficient. Oricine facilitează o astfel de tranzacție îndeplinește un serviciu de valoare și ar trebui să fie plătit că atare. Problema apare atunci când creditele iau o turnură nefericită – adică atunci când deponenții dau fuga la templu, iar creditorii nu au bani. Dacă Isus ar fi bancher al băncii centrale, atunci aceasta i-ar fi principala grijă.’ (pag. 107)
Charles Wheelan are opiniile sale și este bine de luat în considerare faptul că nu toți economiștii, ca să nu vorbim despre politicieni sau jurnaliști, sunt de acord cu el în toate judecățile sale. Un capitol special este dedicat aurului și folosirii acestuia vreme de multe decenii ca etalon și ca masă valorică de acoperire a banilor. Din această perspectivă el judecă sever – și aici concluziile sale sunt diferite de cele ale unor istorici – aderarea lui Winston Churchill (ministru de finanțe în anii 1920) la ‘standardul de aur’ și consecințele acestei politici, adică deflație și șomaj. Majoritatea aurului lumii poate fi găsit – aflăm din carte – îngropat în seifurile controlate de Banca Federală. Wheelan citează cel puțin de două ori în carte paradoxul emis de Warren Buffett: omenirea a dezgropat aurul din pământ pentru a-l reîngropa și a avea astfel, pentru o perioadă, o referință valorică divizibilă, crescătoare în mod controlat și finită teoretic. O altă opinie a autorului, clară și articulată fară echivoc este Euro-scepticismul (în raport cu moneda comună europeană). Trebuie ținut cont că ‘Povestea banilor’ este scrisă în anii de după criza Greciei și înainte de Brexit. Cei șase ani care aveau să urmeze aveau să demonstreze că structura economică europeană (inclusiv moneda Euro) avea să reziste crizelor, în timp ce Marea Britanie se confruntă cu o criză socială și economica căreia nu i se întrevede sfârșitul, și care pune sub semnul întrebării chiar și integritatea regatului. Chiar dacă avem rezerve în legătură cu o parte din concluziile sale, demonstrațiile și explicațiile sunt logice și argumentate cu talent.
Un alt caz de studiu detaliat în scopul înțelegerii mecanismelor financiare și al rolului extrem de important pe care îl joacă băncile centrale și în special Rezerva Federală americană este comparația dintre crizele economice și financiare globale din 1929-1923 și 2007-2008. Trebuie spus că Wheelan este un mare admirator al fostului președinte al ‘Fed’-ului, Ben Bernanke, iar aprecierile sale au fost confirmate de Premiul Nobel pentru Economie pe care Bernanke l-a primit chiar în acest an, exact pentru rolul său în gestionarea crizei cauzate de fondurile imobiliare în 2008 și în anii care au urmat:
‘… Marea Criză Economică și criza financiara din 2008 au fost foarte asemănătoare, din multe puncte de vedere. Ambele au fost provocate de spargerea unei bule speculative – acțiuni în 1929 și imobiliare în 2008. Ambele au fost adâncite de vulnerabilitatile inerente ale sistemului financiar, mai ales de falimentele băncilor în timpul panicilor. Ambele crize își afla în ele insele sursa dezastrului, cei care și-au pierdut economiile, casele și afacerile reducându-și cheltuielile (ca urmare, alții și-au pierdut apoi economiile, casele și afacerile). Există însă o diferență capitală. În timpul Marii Crize Economice, Rezerva Federală – instituția creată tocmai pentru a preveni crizele și a ameliora fluctuațiile economice – nu și-a îndeplinit misiunea.’ (pag. 222)
Merită atenție și penultimul capitol, cel dedicat valutei virtuale Bitcoin. Pe de-o parte avem de-a face cu o explicație exemplară a felului în care este generată și funcționează această valută. Folosind ca model minarea pepitelor de aur, Wheelan explică procesul de ‘minare’ a Bitcoinilor și felul în care aceștia dobândesc valoare, sunt acceptați și folosiți în tranzacții. Pe de altă parte, el este sceptic în ceea privește aprecierea valorică și viitorul Bitcoin. Valoric, cel puțin, previziunile sale nu au fost confirmate. Din 2016 până astăzi cursul Bitcoin față de dolar a crescut de vreo 20 de ori. Pe de altă parte, stabilitatea este una dintre condițiile de bază ale acceptării unui etalon valutar, și aici Bitcoin este deficient. Wheelan apreciază însă în mod corect faptul că tehnologia care stă la baza criptomonedelor are un potențial extraordinar. Dar un sistem de plăți electronice nu este același lucru cu un sistem valutar.
Capitolul dedicat relațiilor dintre Statele Unite și China este în mare parte depășit de evenimente. El va fi probabil rescris în edițiile viitoare ale cărții căci prea multe s-au întâmplat intre 2016 și 2022 în relațiile economice și politice chino-americane. Rețin din acest capitol un fenomen mai puțin discutat în ultima vreme – faptul că China, urmare a politicii monetare care menținea cursul monedei chineze la un nivel scăzut față de valoarea reală favorizând exporturile, a ajuns să dețină rezerve valutare imense în dolari. În fapt, cele două țări care se conturează că supraputeri ale secolului 21 și ale căror interese economice, comerciale și politice sunt divergente în multe domenii depind una de cealaltă și se află într-un fel de echilibru al terorii financiare. China ar putea duce oricând la o devalorizare rapidă a dolarului aruncând pe piață o parte din fondurile sale acumulate, dar nu o face căci aceasta ar duce și la devalorizarea propriilor rezerve financiare.
Charles Wheelan scrie cu competență și autoritate, dar și cu umor și cu un real talent literar și didactic. Cine nu reușește să explice bine un subiect înseamnă că nu îl stăpânește destul. Nu sunt convins că afirmația este întotdeauna valabilă, căci am cunoscut câțiva mari experți în domenii diferite care erau însă anti-talente didactice. Nu este cazul lui Wheelan. Mecanisme complicate sunt demontate și sublimate la esențial pentru a fi apoi expuse cu claritate. Wheelan folosește exemple care provin nu doar din domeniile economic și financiar, ci și din cultura populară sau din limbajul de zi cu zi. Precum cei mai buni profesori și conferențiari pe care i-am cunoscut, folosește umorul ca instrument de relaxare a procesului de asimilare și de apropiere de cei din auditoriu. Un exemplu ales aproape la întâmplare:
‘Cui îi pasa însă? Ei bine, daca indexam categoriile supraestimând gradul de inflație, Kim Kardashian va plati un impozit pe venit mai mic decât spune legea. (După ce v-am plictisit poate până la lacrimi cu statisticile Biroului de Statistică a Muncii și apoi am trecut la IRS (DR – fiscul american), a trebuit să fac o referire la Kim Kardashian în acest paragraf.‘ (pag. 71)
La finele lecturii am senzația că au rămas câteva subiecte neabordate sau atinse doar tangențial în carte. Nu am găsit aproape nimic despre rolul marilor speculanți financiari și felul în care activitățile lor influențează piețele financiare. Wheelan scrie mult și laudativ despre bănci dar nu menționează în această istorie a banilor nimic despre marile fraude financiare (Madoff, Ponzi, Enron, etc.). Lipsește și orice referire la economiile zise ‘socialiste’ din perioada 1945 – 1990 și despre felul în care acestea și-au definit politicile financiare și și-au administrat schimburile comerciale și monetare intre ele și cu restul lumii. Aș fi fost foarte interesat să citesc o analiză a acestora și a felului în care au influențat evoluțiile politice care au culminat cu căderea comunismului. În fine, cartea fiind scrisă în 2016 nu avea cum să acopere pandemia Covid-19, criza globală care a urmat combinând recesiunea și inflația, criză în care încă ne aflăm. Pentru aceste subiecte ar trebui căutate articolele de actualitate ale lui Charles Wheelan sau așteptată ediția viitoare a cărții.
Recomand cu căldură lectura ‘Poveștii banilor’. Din experiența mea, nu va fi o lectură rapidă, dar asta nu înseamnă neplăcută, dimpotrivă. De fapt sunt neapărat lecturile rapide cele mai plăcute și invers? Revenind la refrenul cântat de Liza Minelli în ‘Cabaret’, ‘Povestea banilor’ este o carte despre modul cum funcționează lumea de astăzi.
I confess that I had high expectations from ‘She Said‘, the docu-drama based on the report written by Jodi Kantor and Megan Twohey, the two New York Times reporters who revealed in the book with the same name the story of the journalistic investigation related to the sex crimes committed by Harvey Weinstein and especially their fight to break the wall of silence and convince some of his victims to reveal what they had been through. The subject, of course, is fascinating, and remains relevant. The film didn’t exactly turn out to be an introspective investigation into Hollywood, the mores and institutions that have protected Weinstein and his deeds for too many years. This theme is indirectly present in the film, from the testimonies of the victims. Other films may tackle it more directly in the future. As in the book, the focus in ‘She Said‘ is on the work of the two reporters and the news organization they belong to. This is OK from my perspective – newspaper offices have been the backdrop for many interesting films. My expectations were, however, even more amplified by the fact that the film director is Maria Schrader, a fine actress (she does not appear in the film, however) and German filmmaker, the author of one of the (not very many) films that are rated 10 in my list of reviews on IMDB (I am referring to ‘Stefan Zweig: Farewell to Europe‘). Promising also was the presence in the cast in one of the lead roles of Zoe Kazan, one of the most talented American young actresses of the moment, who had been formidable in the TV mini-series ‘The Plot Against America ‘. To my joy, my expectations were almost totally confirmed.
Many of the film’s scenes take place in the offices of the New York Times, and to reinforce authenticity, filming took place there. In other scenes, the viewers are introduced to the homes and family environments of the two journalists and accompany the reporters to meetings with potential witnesses. These are mostly women, victims of Waxman’s assaults, intimidated into silence by his social standing, by the machinery of lawyers and big studio officials around him and in his service, and by the non-disclosure agreements they were bound to sign, sometimes receiving compensation to buy their silence. It can be said that in addition to the documentary part, the strength of the film lies in the brave but also sensible approach to the problem of the silence of victims in cases of sexual assault, to the huge personal, social and career price they pay when they complain against the aggressors at the top social scale. Without being violent at almost any moment (with the exception of some verbal outbursts), the film renders a permanent atmosphere of pressure. A horror film in a way, where the victims are terrorized twice – by the crimes committed against them and by the pressure exerted upon them when they try to complain or reveal the truth.
There are illustrious precedents for ‘She Said‘ in the journalism film genre. Many times ‘All the President’s Men‘ is mentioned, but this is not the only example. The authenticity of this docu-drama is of course one of its great qualities. It is not only about the use of authentic locations in filming , but also about texts (dialogues, testimonies or extracts from electronic communications) that are spoken or played as they were in reality. Also participating are some of the real characters of the drama that took place in 2017. The most famous is the actress Ashley Judd who plays her own role. Others agreed with their real names being mentioned, any way most if not all were publicly known from the press and from the book published in 2019. The professional actors who interpret the rest of the roles do it with sincerity and the border between documentary and drama is practically invisible in this film. Of course, the female journalist couple played by Carey Mulligan and Zoe Kazan dominate the cast. Their approach constantly suggests emotional involvement, empathy for the victims combined with the efforts to induce in them the courage to break the wall of silence, anger at the horrors they reveal in balance with the professionalism required by the journalist’s job. ‘She Said‘ largely succeeds in its mission. The drama that gave birth to the global ‘#Me Too’ movement is being reenacted. The film ends with some texts describing the progress made in recent years, also thanks to the courage of the heroes in the film. I think however that it is only a beginning, maybe some early battles won in a war that will be long and difficult. Equality and respect between the sexes in the workplace is still a distant goal in many countries in the world and in many industries and work places. Even in the countries considered more advanced in this respect, in other industries and even in the film industry, there are still many Harvey Weinsteins out there. This film will not be the last to tackle these complex realities.
