Într-un interviu acordat lui Cristian Teodorescu cu câțiva ani în urma, Daniel Bănulescu își exprima dorința de a revizui și publica în ediție definitivă ‘clanul de romane’ despre ultimii ani ai epocii poleite a lui Nicolae Ceaușescu care are ca titlu comun ‘Cea mai frumoasă poveste a lumii’. Era atunci în căutarea unei edituri care să adune cărțile într-un ciclu unitar și coerent din punct de vedere editorial. Nu sunt deloc mirat că Editura Paralela 45 este cea unde acest scriitor, dintre cei mai originali ai literaturii noastre din ultimele decenii, și-a găsit sprijinul. Această casă a cărții reușește – cu mijloace probabil mai modeste decât marii săi concurenți – să promoveze literatura română de calitate și să identifice și scriitori străini interesanți pe care să-i traducă și să-i publice în spațiul romănesc.
‘Te pup în fund, Conducător iubit!’ ar fi, în ordine cronologică, prima carte a ciclului. Ediția sa definitivă apare însă, acum, în 2022, ca ultima în serie, iar pentru mine este a treia în ordinea lecturilor. Ar fi însă suficiente motive ca să fie citita prima de viitorii cititori ai întregului ciclu. Daniel Bănulescu susține că fiecare carte poate fi citită independent. Are dreptate dintr-un anumit punct de vedere, fiecare dintre romane are tonalitatea sa, iar personajele se susțin prin propriile lor fapte și vorbe în fiecare dintre povestiri. Citirea în ordine aleatorie (cum mi s-a întâmplat mie) contribuie de altfel la crearea unui sentiment de ne-ordine, probabil intenționată. Când admirăm unul dintre acele poliptice care erau foarte populare în Evul Mediu sau Renaștere, ansamblul are valoarea sa, însă fiecare dintre panouri conține lumea și personajele sale. ‘Te pup în fund, Conducător iubit!’ definește cadrul și îi prezintă cititorilor pe câțiva dintre eroii recurenți, care vor apare și în volumele următoare.
Ce titlu de carte, nu-i așa? Daniel Bănulescu încearcă, desigur, să-și atragă cititorii potențiali care intră în librăriile reale sau virtuale prin acest titlu. Cititorii cărții vor afla că este vorba despre titlul unuia dintre poemele dedicate lui Nicolale Ceaușescu poetului de curte Emilian Răulescu, magic transformat într-un câine ținut în lanț. (explicația într-un volum viitor). Evident, un pesonaj cu o cheie foarte transparentă, cum este și demnitarul trecut pe linie moarta Leogrid Râmniceanu. Este unul dintre procedeele prin care scriitorul amplifică și distorsionează realitatea dezastruoasă a perioadei pe care o descrie.
‘Pe la mijlocul lui martie, în București, primăvara nu mai era primăvară, viață obișnuită nu mai era viață obișnuită, și Securitatea nu mai era Securitate.
Exista, desigur, o Securitate, dar ea nu mai izbutea să fie decât o Scuritate confuză, cu contururi tremurate, și nu o Securitate pur și simplu.
Lumea românească devenise brusc atât de apatică și de plictisită, încât până și activitatea anticeaușistă fusese abandonata, pentru scurt timp, pe spinările câinilor.
Numai ei, drăguții, se mai strângeau câte cinci sau câte opt asemenea splendide patrupede, în dosul unor depozite, unde jucau cărți, rostogoleau zarurile de barbut, trăgeau flegme filozofice, își sumețeau cozile sau discutau politică.’ (pag. 58)
Nicolae Ceaușescu domină cartea și întregul ciclu, așa cum domina viața românilor care au trăit în epoca sa. Ceaușescu al lui Bănulescu nu este un Ceaușescu real și documentat, ci un Ceaușescu de farsă, de epopee a la ‘Țiganiada’, de grotesc, de coșmar. Un Ceaușescu așa cum ne apărea în visele agitate din nopțile de atunci sau de după aceea (mărturisesc că l-am mai visat pe Ceaușescu multă vreme după ceeu părăsisem Romania iar el părăsise această lume):
‘Pe pardoseala fierbinte, Nicolae Ceaușescu zăcea cu mana dreapta întinsă la spate și se scărpina la cur cu poporul român.
Ceea ce numea el “poporul roman” era doar o măturică delicată de baie, cu incrustații de fildeș, de care era adânc îndrăgostit.
De cum se întorcea de la sfintele lui slujbe de la Comitetul Central și ajungea la Palatul său din cartierul Primăverii, se desprindea din convoiul prezidențial, urca scările în ritmul sau vioi, de sălbăticiune sănătoasă, și … fuga la saună, să se intereseze ce e cu poporul român.
– Ce e cu poporul român? își rotea pretutindeni ochii sai înguști și neastâmpărați Președintele.
– Tovarășe Comandant Suprem, articula ritmat comandantul corpului de maseuri și de gărzi de corp. Raportăm: Cu poporul român este bine! S-a spălat, s-a uscat și așteaptă acum pe policioară, nerăbdător la ordinele dumneavoastră!
– Bine, măi, s-aveți grija de poporul ăsta român. Pentru că în el stă nădejdea noastră în viitor.’ (pag. 20)
Nu este vorba neapărat despre o demonizare, s-ar putea chiar spune că este vorba mai degrabă despre un fel de reabilitare în stil grotesc. Ceaușescu din clanul de cărți al lui Bănulescu nu este activistul semi-analfabet propulsat de destin și promovat de sistem la conducerea României pe care îl cunoaștem din documente. Este mai degrabă proiecția sa în mințile și sufletele românilor, așa cum îl percepeam atunci. Este atotputernic și viclean, corupt și inteligent, egocentric și crud. Precum un Frankenstein ajuns Președinte, își pedepsește supușii care greșesc ordonând schimburi de organe și transplanturi monstruoase. Are chiar puteri magice pe care și le exersează cu ajutorul unui spirit pereche pe care îl întâlnise în copilărie în pădurile din jurul Scorniceștiului, într-un episod demn de frații Grimm. Chiar și proverbialele sale bâlbâieli și agramatisme sunt talente dobândite, măști care construiesc o personalitate aparent simplă intelectual și-l ascund pe pasionatul ascultător de muzică de Bach, ba chiar și pianist – dar fiecare clapă apăsată de El întrerupe electricitatea într-un cartier al țării. Mai presus de orice, însă, această variantă gigantică și deformată a lui Ceaușescu este sadic:
‘Ce le placea românilor?
Să le bage cârnați la Alimentara. (Uite că nu le băga cârnați.) Să se chiombeasca la televizor, cu bățul lor de chibrit înfipt intre dinți. (Le retezase și programele TV, și bețele de chibrit.) Daca îi strânge pe stadioane să scandeze numele lui, de Conducător, le plăcea să-și bată joc. (Scandau ce scandau și după aia îl înjurau: cică “pentru ce să scandăm?”. D-aia el îi aduna cât putea de des pe acele stadioane.) (pag. 187)
O statistică, verosomilă de altfel, din carte estimează că 60% dintre români urau sistemul și pe Ceaușescu, 30% erau indiferenți și 10% făceau parte din aparatul de represiune sau colaborau cu el. Cine îndrăznea să se opună? În lumea romanelor lui Bănulescu, în primul rând infractorii, și apoi unele cercuri de studenți. ‘Te pup în fund, Conducător iubit!’ introduce în ciclul de romane pesonajul lui Iarba Fiarelor (IF-ul) și îi explică debuturile ca spărgător și ca oponent vehement și violent al comunismului și al lui Ceaușescu. Mai apar Arvinte și Sucu Marcel, spărgători de elită, personaje marcante ale lumii interlope și predicatorul Madian (anagrama este prea evidentă pentru a putea fi ignorată) – poate sfânt pacificator, poate șarlatan sau poate amândouă la un loc. Cartierele de periferie precum Colentina se transformă, în imaginația scriitorului, în focare de rezistență, zone aproape autonome de libertate într-un sistem în care există și închisori cu ziduri, dar și o închisoare uriașă cât o țară:
‘Fiecare cartier își colecționează damblalele lui. Colentina le secretă pe cele ale tuturor celorlalte: Violența, Furtul, Boala Venerică, Știința de a lovi cu cuțitul și de a dispărea, apoi, un timp, de pe fața pământului, Analfabetismul și Alcoolismul. Însă Colentina nu uita să fie și unică: prin talentul de a lua totul în derâdere, prin bucuria cu care își caută necazurile și, mai ales, prin totala insubordonare a locuitorilor ei.
Într-o țară în care orice glumă împotrivă Puterii risca să fie pedepsită, viitorii “colentinari ai Domnului” începeau să bea de dimineața și beau până când, într-un chip inexplicabil, seara, intrau cu creierele direct pe frecvențele posturilor de radio dușmănoase, strict interzise în România.
Prindeau Vocea Americii fără tranzistori, mai turnau în pahar și interceptau și Europa Liberă.
După trei sticle de bastârcă, își blegeau colentinarii capetele pe partea dreaptă și începeau să emită și ei.
În alte cartiere, riscai să fii arestat numai dacă ascultai Europa Liberă, în surdină, la tine în dormitor.
În Colentina, urlau străduțele de atâta subversiune. Transmiteau enoriașii alcoolului, la fiecare doi metri, emisiunile cele mai anticomuniste din lume, de parcă pe străzile Irimicului și Maica Domnului capitalismul s-ar fi coborât pe pământ.’ (pag. 132-133)
Daniel Bănulescu, autorul însuși – sau alter-ego-ul său – apare în carte ca personaj principal. Student ne-entuziast la inginerie petrolieră și scriitor cu ambiții imense însă fară acoperire în texte scrise și fără speranțe în sistemul în care trăiește, el pare să fie personajul cel mai apropiat de realitate din galeria expusă de romancier. Romanul său de dragoste cu frumoasa Clipsy îi acaparează energiile și-l aduce în apropierea unor alte personaje, periculoase și fascinante. Prudența îl determină să rămână în afara împotrivirilor active până când este remarcat de … Ceaușescu, care îi acordă șansa publicării unei cărți necenzurate cu condiția să o scrie în viitoarea lună și sarcina rescrierii cuvintelor Imnului de Stat. Suntem în plin onirism, dar cam așa visau (visam) mulți pe atunci.
Cum aș putea caracteriza romanele lui Daniel Bănulescu? Ele alcătuiesc împreună o epopee picarescă, scrisă într-un stil de grotesc magic, cu o galerie de personaje, reale și imaginare, amplificate de visuri și angoase. Revin ca termen de comparație la ‘Țiganiada’ lui Ion Budai-Deleanu, poemul care reprezintă prima mare creație epica a literaturii române. Pentru a trata perioada de sfârșit de secol 20 și anii de amurg violent al comunismului în România, Daniel Bănulescu a creat o ‘Ceaușesciadă. ‘Te pup în fund, Conducător iubit!’ este prima parte din aceasta compoziție complexă, care acum are patru părți, precum o simfonie. Unele fire epice sunt întrerupte și unele personaje așteaptă să fie dezvoltate în părțile următoare. Citisem deja, cum am spus, două dintre celelalte trei părți care urmează. În curând sper să ajung să o citesc și pe cea care îmi lipsește. Apoi, poate, voi relua lectura de la început, în ordinea recomandată acum de autor.
Romantic comedy and high politics have already met many times in American films. Americans (and not just Americans) are fascinated by the White House. The Oval Office is probably the most filmed and recreated room in the history of American cinema, and around the presidency and the people who surround the inhabitants of the White House films have been made in all genres of cinema: historical and action films, thrillers and horror films, romanticized biographies and anticipatory films, feature films and television series, comedies of all kinds and of course romantic comedies. During the 90’s the genre of ‘romantic comedies at the White House’ was very popular, ‘Dave’ and ‘The American President’ are the two titles that come to mind first. ‘Long Shot‘ made in 2019 by Jonathan Levine therefore falls into a well-rooted tradition, even if the US president himself is a secondary character, the main character (or half of the romantic couple at the center of the action) being the secretary (Madam Secretary!) of state . The fact that the main role is played by Charlize Theron was reason enough to make me not miss the opportunity to see the film.
The romantic comedy part is what works reasonably well. Fred Flarsky is an investigative journalist, ready to take the risks of going undercover in right-wing extremist networks or resigning from the newspaper that publishes his articles when it is bought by a corrupt conservative tycoon. He is in a rather difficult phase of his life, unemployed among other things, when he meets again, after 25 years, Charlotte Field, his former baby-sitter and the female idol of his adolescence, who has meanwhile become secretary of state and is aspiring to run for president of the United States. An unlikely romance begins between the two, which begins with Fred’s employment as a press and image consultant and ends where the ‘good-feeling’ romantic comedies end.
I confess that I am as fascinated by Charlize Theron as the hero of the film. She is also a very good actress, she has proved it in many other films. Here she must be especially radiantly beautiful, and she is. Seth Rogen doesn’t convince me, I know he’s considered very funny, to me he only makes me smile and not always. I didn’t think that the romantic story between the two works great, but, let’s say. Romantic comedies have their rules, and princes sometimes look like frogs. What is completely implausible in the film is the political part. The writers of the script and the director Jonathan Levine did not want to go too far with the political satire, and they also missed the opportunity to say something more meaningful about the difficult path of women in politics. The pretext is so fragile and the characters are so far from the realities of 2019 or 2022 that in the end it shadows and the romantic and comic parts as well. It almost strikes me that this lack of authenticity is intentional, with ‘Long Shot‘ trying to be pure escapism with a political pretext. The most authentic moment of the film seemed to me when Fred discovers that his best friend (excellent supporting role for O’Shea Jackson Jr.) is a Republican, that is, on the other side of the political divide. Their friendship survives. Be that as it may, the film is passable as a romantic comedy, good to be scheduled and watched during the holidays, but the genuine political satire with stakes must be looked elsewhere entirely. As a Charlize Theron fan, however, I was thoroughly satisfied.
‘La haine‘ – ‘Hate‘ is one of the most appropriate titles of movies I’ve seen lately. Many times, faced with violent social events, demonstrations and protests, we ask ourselves: ‘why do they hate us?’. The question is not new. Written and directed in 1995 by Mathieu Kassovitz, the film can be considered a warning about the desperate situation in the Parisian suburbs and especially about the hopelessness of an entire generation born and raised there. If we are to go by the events that happened in France in the 27 years since the film was made, the situation only seems to have gotten worse and more complicated. The film’s heroes, three young people from a lost generation (or one of the lost generations) seem to be animated by a declared hatred of the system, unadaptable and hostile to the world in which they live. What are the roots of this feeling that dominates them? Is there any hope or option for them other than the personal and social disaster that seems to be their destiny? Without giving definitive answers, ‘La haine‘ suggests them. It does it with the artistic mastery of the fine filmmaker who would become Mathieu Kassovitz and with the sincerity and involvement of a young man who was only 28 years old when he made this film.
Two strong cinematic influences are evident in ‘La haine‘: the French New Wave of the 60s and the American culture (including but not limited to cinema). In many ways the film reminded me of Godard’s and Truffaut’s early New Wave films. The scene where one of the heroes looks in the mirror, taken from ‘Taxi Driver’ (‘You talkin’ to me?’) is one of the examples of dialogue between American and French cinema. The story takes place in less than 24 hours, mostly on the streets of Paris or the suburbs. Filming in black and white is an aesthetic decision and emphasizes the quasi-documentary nature of the film. The main characters have proper names similar to those of the actors. It is about three young people, second or third generation in immigrant families, who live on the outskirts from multiple points of view: geographically, socially, ethnically (one is Jewish, one Arab, one African). Life and the social environment did not offer them much hope. They have no work, they spend their time in the streets, most of the time violently clashing with those around them. They are not criminals, but the way they look and behave makes the police consider them suspicious. Their manners, language, disrespect and contempt for social norms seem more like a reaction to the way they are viewed and treated and to the apparent lack of hope or options to break out of the impasse into which society has pushed them. The one day and one night that we spend with them are a collection of random events and non-events, as is their life. A gun also appears at the beginning of the film, and the rules of dramaturgy from Chekhov onwards dictate that it will be used until the end. Will this happen?
The heroes live under the influence of American pop culture and hip-hop, and this is also reflected in the film’s soundtrack – American music plus a scene where a DJ improvises a disco number for the whole neighborhood. The social contrasts are excellently captured in the trip that the heroes make to Paris, with scenes that have the atmosphere of a road trip in a completely different world. The actors (Vincent Cassel, Saïd Taghmaoui, Hubert Koundé) are excellently chosen and always give the impression that they are living their characters rather than acting them. ‘Le haine‘ is well written and finely filmed and that is why it had and continues to have an impact on those who see it for the first time or rewatch it after many years. If it was made today, this movie wouldn’t look much different.
2022. Ce an a fost! În 2020, Timpul părea să fi încremenit în loc. În 2021, roțile sale începuseră să se miște încet, după amorțire. În 2022, ritmul evenimentelor a început să se accelereze și de multe ori am avut senzația că acestea au scăpat de sub control. Un an de zbucium, de schimbări, de pericole și de luptă pentru a nu pierde speranțele. Trecerea tradițională în revistă pentru rubrica CHANGE.WORLD a evenimentelor anului care a fost 2022 în lumea științei și tehnologiilor avansate încearcă să pună puțină ordine în ceea ce s-a întâmplat în acest an. Misiune aproape imposibilă.
Nu putem să începem cu altceva decât cu condițiile geopolitice. În cei doi ani precedenți, evenimentul principal care a influențat economia mondială a fost pandemia Covid-19. 2022 a fost martora relaxării până la anularea totală a restricțiilor interne și externe. În mare măsură, această schimbare de politică, înregistrată pe toată planeta (China fiind printre ultimele țări care a renunțat în ultimele săptămâni ale anului la politica ‘zero Covid’), a fost posibilă datorită succesului campaniilor de vaccinare bazate pe tehnologia mRNA. Rezultatele sunt spectaculoase. Persoanele vaccinate sunt de 15 ori mai puțin în pericol să moară din cauză de Covid decât cei care nu sunt vaccinați. Se estimează că vaccinurile Covid au prevenit mai mult de 3,2 milioane de decese și 18,5 milioane de spitalizări în SUA, din decembrie 2020 până în noiembrie 2022. În 2022, au intervenit însă alte evenimente de proporții. Invazia Ucrainei de către Rusia, din februarie 2022, și războiul care continuă de atunci au avut printre altele drept consecință o criză energetică resimțită mai ales în Europa, dar și în restul lumii. Creșterea prețurilor combustibililor fosili a dus la accelerarea spiralei inflaționiste, care deja amenința economia mondială post-Covid. Relațiile dintre China și Statele Unite au continuat să fie încordate, ceea ce a dus la permanentizarea fragmentării lanțurilor de aprovizionare care treceau sau își aveau originea în China. India, Vietnamul și Indonezia preiau treptat rolul de ateliere de producție globale, și din ce în ce mai multe mari firme americane (inclusiv Apple și Tesla) caută surse alternative de producție în aceste (sau alte) locuri. Tensiunile politice la nivel internațional au dus la accelerarea procesului de fragmentare a Internetului. Un zid informatic încearcă să-i ‘apere’ pe cetățenii chinezi de știrile care nu sunt filtrate de cenzură și să împiedice propagarea oricăror informații interne care nu sunt pe placul autorităților. Presa liberă și comunicarea cu lumea au fost aproape complet sugrumate în Rusia după izbucnirea războiului, și mulți dintre ziariști ca și o parte dintre experții în comunicații au ales calea exilului. Tehnologia rețelelor virtuale particulare (VPN) reușește de multe ori să perforeze fortărețele cenzurii în China, Rusia sau în alte țări autoritare, dar folosirea lor este riscantă pentru cetățenii acestora.
Vorbind despre China, trebuie observat că retragerea firmelor globale este doar parțială, motivul principal fiind că piața internă chineza este uriașă. Companiile care operează sau vând produse în China trebuie însă să facă față unor restricții regulatorii din ce în ce mai rigide. Motivele sunt politice și economice. China evoluează spre un control din ce în ce mai strict al economiei, încercând să dezvolte o economie de piață, dirijată însă de partidul comunist și aservită scopurilor politice ale acestuia. Reales pentru un al treilea termen ca președinte și secretar general al partidului, Xi Jinping are acum o putere aproape absolută și nelimitată. Gândirea sa este doctrină de partid și literă de lege. Ea continuă să includă încurajarea inițiativei private, dar numai în direcțiile aprobate și încurajate de conducerea partidului. Există în China astăzi o explozie de inițiative încurajate de guvernare în domenii precum Inteligența Artificială, transporturile terestre sau explorarea spațială. Cercetarea științifică din universitățile chinezești a făcut progrese remarcabile, numerele comunicărilor științifice și articolelor publicate în revistele de specialitate depășind la începutul acestui deceniu pe cele ale universităților americane. China își afirmă ambițiile de supraputere în toate domeniile – economic, militar, științific și tehnologic. Scopul declarat este ștergerea decalajelor științifice și tehnologice. Rămâne însă de văzut cum vor reuși conducătorii chinezi să rezolve contradicțiile dintre avansul tehnologic și lipsa de libertate, în inițiative și în comunicarea internă și cu restul lumii. Tensiunile există, uneori izbucnesc și sunt reprimate rapid, dar până când?
Unul dintre domeniile în care China își face prezența activă din ce în ce mai vizibilă este explorarea spațială. Rămasă în afara sistemului de alianțe spațiale internaționale, China a decis să creeze un program de cercetare și explorare spațială propriu, care include dezvoltarea și lansarea de rachete balistice, mii de sateliți artificiali, zboruri spațiale cu echipaj, o stație spațială proprie și planuri de a explora Luna, Marte și restul sistemului solar. Rămâne de văzut dacă finalizarea construcției pe orbită a stației spațiale în 2022 va fi realizată, dar au fost executate deja 12 misiuni din fazele-cheie de verificare a tehnologiei și construcție a stației spațiale, inclusiv premiere în ceea ce privește andocarea și ieșirea în spațiu. Rachetele care propulsează misiunile Tianzhou sunt din aceeași generație și cu performanțe comparabile cu cele americane proiectate de NASA și de SpaceX.
Desigur, nu numai China a înregistrat progrese remarcabile în acest an. NASA a trimis în spațiu în luna noiembrie prima misiune din programul Artemis, finalizată cu un remarcabil succes. Artemis 1 a fost o misiune fără echipaj, un test complex al Sistemului de Lansare Spațială (SLS) și al modulului Orion. Sistemul de Lansare Spațială este cea mai puternică rachetă construită vreodată, generând aproape 4 milioane de kilograme de tracțiune la decolare, mai puternică decât rachetele Saturn V folosite în misiunile Apollo. (Falcon Heavy a lui SpaceX are performanțe aproape similare). Artemis 1 a parcurs aproximativ 450 000 de kilometri până la Lună, a orbitat la 400 km deasupra suprafeței lunare, înainte de a continua cu aproximativ 64 373 km în spațiul profund. A fost o premieră și un record: cel mai îndepărtat punct în spațiu la care a ajuns o navă destinată să transporte echipaj, în pregătire pentru etapele viitoare ale programului. După o misiune de 25 zile și jumătate, modulul Orion s-a întors pe Terra, amerizând în Oceanul Pacific, lângă California, pe 11 decembrie.
Realizarea cea mai importantă a acestui an excepțional în explorarea spațială a fost însă succesul punerii în funcțiune a telescopului spațial James Webb. De la o lansare impecabilă în ziua de Crăciun 2021, după o secvență de desfășurare perfect executată, și până la imaginile care au tăiat răsuflarea întregii lumi, observatorul spațial în care au fost investiți peste 10 miliarde de dolari a depășit așteptările la fiecare pas – atât de mult, încât criticii au uitat rapid de anii de întârzieri și depășirile masive de costuri. De la primele transmisii de la mijlocul lunii iulie, Webb a oferit un flux constant de imagini uimitoare ale universului. Telescopul a revenit la unele dintre obiectele celebre fotografiate anterior de predecesorul său, Telescopul Spațial Hubble, și a dezvăluit detalii uluitoare care nu fuseseră vizibile anterior. Instrumentele perfecționate ale lui Webb, construite pentru a detecta cele mai timpurii galaxii care s-au format în univers în primele sute de milioane de ani după Big Bang, au depășit în mod constant așteptările. La mai puțin de șase luni de la difuzarea primelor imagini, astronomii au putut confirma că observatorul a văzut obiecte la mai mult de 13,4 miliarde de ani-lumină distanță, cele existente în epoca în care universul avea doar 350 de milioane de ani. Webb a dezvăluit, de asemenea, explozii de formare de stele în interiorul norilor stelari numiți Stâlpii Creației și a detectat urme de bioxid de carbon (condiție a vieții) în atmosfera unei exoplanete, printre multe alte descoperiri.
Care dintre tehnologiile informatice și de comunicații au reușit să supraviețuiască și să genereze profit în aceste condiții și care dintre ele au dezamăgit? Voi menționa câteva dintre cele mai vizibile și mai discutate. Una dintre ele este Inteligența Artificială (AI). Toată lumea vorbește despre ea, uneori pe tonuri apocaliptice. Se tem mulți că în produsele și aplicațiile folosite zilnic sunt ascunse programe de spionaj și control al vieților noastre personale. Cuvântul ‘algoritm’ a căpătat pentru mulți o rezonanță malefică. Există temeri în legătură cu aproprierea (sau poate depășirea) Singularității, punctul în evoluția roboticii și a Inteligenței Artificiale, în care controlul destinului omenirii trece în creierele mașinilor gânditoare. Precum multe alte angoase mai mult sau mai puțin tradiționale, și acestea sunt rezultatul necunoașterii și neînțelegerilor, amplificate de teoriile conspirative și de manipulările politice ale acestora. Ceea ce însă este real este progresul înregistrat în multe domenii ale Inteligenței Artificiale, care este astăzi prezentă în mult mai multe domenii decât sunt conștienți majoritatea utilizatorilor, unele folosite în mod curent în viața de zi cu zi – de la aplicațiile financiare ale băncilor până la algoritmii care ne ghidează pe străzi și șosele cu ajutorul poziționărilor GPS. În timp ce marile firme de IT și comunicații au pierdut în acest an 25-30% din valoarea lor la bursă, ramura AI a înregistrat câștiguri apreciabile, între 15% și 50%. Chiar dacă viziunea șoferiei autonome suferă o amânare de câțiva ani, poate chiar un deceniu, aplicațiile din domeniile transporturilor și ale autovehiculelor se află la baza unei adevărate revoluții în aceste industrii, care fac ca autovehiculele să nu mai fie produse mecanice ci platforme complexe pe care programele software joacă un rol crucial. Au fost și industrii care au dezamăgit și în primul rând cea a criptografiei și a produselor bazate pe aceasta. Prăbușirea bursei de produse criptografice FTX s-ar putea să nu fi fost legată direct de tehnologie ci să fie mai degrabă un caz clasic de fraudă financiara. Ea însă a atras din nou atenția asupra faptului că această nouă ramură a finanțelor (care include și monedele virtuale) și a tranzacțiilor bazate pe lanțuri de blocuri este încă prea puțin înțeleasă și aproape complet în afara reglementărilor și supravegherilor la care sunt supuse instituțiile bancare și financiare cu care concurează. Neîncrederea consumatorilor este firească, și chiar și acele produse care au supraviețuit (precum Bitcoin) termină anul 2022 la o valoare care reprezintă cam o treime din valoarea lor de la începutul anului.
Cine este omul anului în lumea cercetării științifice, tehnologiilor avansate și a industriilor bazate pe acestea? Fără ezitare, la bine și la rău – Elon Musk. Nu cred că a fost vreo săptămână în acest an în care Musk să nu se afle pe prima pagină a ziarelor sau în titlurile jurnalelor de știri de la televiziuni. Lupta pentru controlul rețelei sociale Twitter a durat câteva luni și s-a terminat cu achiziționarea acesteia de către Musk. Evenimentul s-a petrecut la sfârșitul lui octombrie, și de atunci Musk a avut timp să schimbe întreaga conducere, să concedieze jumătate dintre salariați, să deblocheze unele conturi, să blocheze altele și să le deblocheze din nou, să pledeze pentru libertatea totală de exprimare pentru a înființa un consiliu de control al conținutului, desființat după câteva săptămâni. În ce direcție se îndreaptă Twitter și ce influență vor avea acțiunile sale asupra comunicațiilor sociale încă nu este clar. Firmele lui Musk au făcut însă multe altele în acest an. Firma sa de comunicații spațiale SpaceX a realizat 54 de lansări în 2022. Una dintre rachetele booster refolosibile a participat în 15 lansări. Modularitatea și reutilizarea scad considerabil prețul călătoriilor spațiale. Sistemul de comunicații Starlink are acum 3 612 sateliți în orbită, dintre care 3 000 operaționali și încă 200 în drum spre orbite și spre funcționalitate completă. În primăvara acestui an, sateliți din sistemul Starlink au fost mutați deasupra Ucrainei, asigurând continuitatea serviciilor Internet, în condițiile în care o parte din infrastructura de la sol fusese distrusă de bombardamentele rusești. 2022 a fost cel mai bun an din toate timpurile pentru firma de vehicule electrice Tesla înființată de Musk, deși nu și pentru valoarea sa la bursă, influențată de alte activități ale patronului. Profiturile au atins cifre record, cu livrările crescând și cu o capacitate anuală de producție de aproape două milioane de vehicule pe an – mai mult decât oricare alți producători de automobile complet electrice. Se pare că viziunea lui Tesla se realizează în sfârșit. Unii comentatori susțin că Elon Musk nu prea știe ce face, cel puțin în ceea ce privește Twitter și rețelele sociale. Eu zic să mai așteptăm cu verdictele. De câteva ori deja Musk a râs la urmă și mult mai bine.
Despre anul care va fi voi scrie săptămâna viitoare, în primul articol al anului 2023 și apoi pe tot parcursul anului viitor. Până atunci, le urez tuturor cititorilor rubricii CHANGE.WORLD, Sărbători Fericite și La Mulți Ani!
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The biography of Dick Richards, the director of ‘Farewell, My Lovely‘ (1975) is an enigma to me. This screen adaptation (the second, the first had been made in 1944) of one of Raymond Chandler‘s novels with private detective Phil Marlowe as hero was his third film. Critics of the time placed him alongside his generational colleagues Spielberg, Lucas, Coppola, Scorsese. In fact, legend goes that he would have been the initial choice to direct ‘Jaws’. Four more films followed, all interesting and with impressive casts, and also a remarkable success as a producer with ‘Tootsie’. And then … nothing. After 1986, Dick Richards‘ filmography is non-existent. If anyone knows the reason for his disappearance, I would be very interested to know. Maybe Phil Marlowe should be hired to solve the mystery. In the small but select collection of Raymond Chandler adaptations, ‘Farewell, My Lovely‘ is one of the most original and successful films in many ways.
Unlike many of his contemporaries, Dick Richards does not attempt to adapt the story or modernize the setting in which it takes place. We are in Los Angeles in 1941, the newspapers announce the invasion of Russia by the German army, but Marlowe is preoccupied with the muddy affairs of the city’s underworld. The detective is hired by a gangster just out of prison to find his ex-girlfriend, with whom he had lost touch during his years in prison. The mission turns out to be much more difficult and dangerous than it first seemed: false leads, secrets of the mob combined with corrupt city authorities, more and more money and more and more corpses. The femme fatale also appears, she is the wife of a judge much older than her, who falls with surprising ease into the arms of the detective who is also past the age of youth. Different cases connect as Marlowe accumulates fights and gun duels, gets beaten, drugged and laid.
https://www.youtube.com/watch?v=mULB9JPXFBw
Chandler‘s novels and the films based on them have convoluted plots. ‘Farewell, My Lovely‘ is no exception in this regard. The writer’s focus is on the experiences of the main character, to the deciphering of the characters of the people he meets and the description of the atmosphere – usually that of Los Angeles in the 40s. I thought Dick Richards found the right cinematic means here. Robert Mitchum is a great fit for the role of Phil Marlowe, and the feelings of his character are accentuated by the copious use of voiceover, which here bothered me less than usual, as it has a good justification. The book’s colorful and diverse gallery of characters is brought to the screen by an equally diverse cast, from a former boxer (Jack O’Halloran) then at his first film role to Sylvester Stallone a year before the first ‘Rocky’, from the exotic (for an American film) Charlotte Rampling to the excellent female supporting roles played by Sylvia Miles and Kate Murtagh. I liked David Shire‘s music and the image created by John A. Alonzo (who in the same year also signed the cinematography of Roman Polanski’s ‘Chinatown’) which bring to the screen the sounds and colors of a city in full expansion and with a effervescence that hides thousands of dangers. Dick Richards managed to create one of the best film adaptations of Raymond Chandler‘s novels. I wish his cinematic career would have continued.
In one of the key scenes of this 2013 version of ‘Oldboy‘, the Bad Guy asks the film’s hero two questions. Correct answers in a limited time are conditions of his survival. Furthermore, the villain points out to him that there is one more question, one that has not been asked, that is just as critical. Well, I think one more question should be added to these three: why did Spike Lee decide to direct this remake, a decade after the Korean original directed by Park Chan-wook became the centerpiece of a successful trilogy based on theme of revenge? That was an original and mysterious film, a game of mirrors in which violence met art to make us think – at the first opportunity after catching our breath – about the absurdity of existence and futility of any attempt to put order and find meaning in the string of coincidences and mazes that is life. Yet, I find that Spike Lee‘s ‘Oldboy‘ is not a bad movie. If it was not a remake of a great movie, and if the director hadn’t been named Spike Lee, it probably would have been more appreciated. But the bar was already raised very high.
I have no problem with remakes, especially good ones. But here something is not working. It may be related to casting. Josh Brolin is an actor who has proven in a few other movies that he can act well, but in this ‘Oldboy‘ he acts in the lead role (the name of the caracter is Joe Docett) as if he was acting as Steven Seagal acting as Joe Docett. The female partner is Elizabeth Olsen, beautiful and talented, perhaps the best of the cast, but she is also very at unease, the relationship between the two fails to convince (perhaps on purpose?). The most terrible performance, however, is that of South African actor Sharlto Copley, whose ‘bad guy’ looks straight out of an old comics book. Samuel L. Jackson also appears, perhaps because he is friends with Spike Lee, perhaps to remind us that most of the director’s films deal with issues of racial inequality in America, a subject completely ignored by the script of this film.
The film’s other main problem is its lack of nuance and the simplistic treatment of the theme. The mystery is missing, the constant intellectual game between the story and the viewer that was the center of interest in the original version of the film is missing. This ‘Oldboy‘ is simply a good action movie. That’s not a small thing, and fans of films of this genre, and especially those who do not pay attention to the nuances of interpretation or who prefer a plain story, where everything is explained immediately or soon after it appears on the screen, have a good chance to like this film. The rest of us will be looking for other Spike Lee movies.
Articolul din această săptămână, al rubricii noastre, pleacă de la un panou publicitar pe care l-am văzut acum câteva săptămâni atârnat de un pod, pe autostrada de la marginea orașului în care locuiesc. Reclama anunța intrarea pe piața internă a unei noi firme de automobile – Nio. Mărturisesc că numele nu-mi spunea nimic, bănuiam că este o marcă asiatică, poate sud-coreeană. După o căutare rapidă pe Google, am aflat că este vorba despre o firmă chineză cu finanțare internațională, lansată în 2016, lider al pieței de vehicule electrice în China, cu ambiții de a se extinde, până în 2025, pe piețele internaționale în 25 de țări. Originalitatea propunerii Nio – spre deosebire de Tesla, de exemplu – consta în instalarea unei rețele de stații de schimbare a bateriilor vehiculelor electrice, oferind posibilitatea unei simple înlocuiri mecanice în locul orelor petrecute pentru a reîncărca bateria unică, la fiecare câteva sute de kilometri parcurși. O astfel de rețea a fost instalată deja pe mii de kilometri de șosele în China, iar Nio propune instalări similare (folosind personalul stațiilor de benzină tradiționale) în toate țările în care își propune să creeze piață. Continuarea investigațiilor și informațiile accesibile din surse publice mi-au revelat însă mult mai mult. Nio se află în avangarda unei tendințe care își propune – și nu-mi voi economisi cuvintele de apreciere – o adevărată revoluție în felul în care folosim autovehiculele, inclusiv automobilele personale. O redefinire a obiectelor ‘autovehicule’ și a industriei care le produce.
Industria automobilistică a trecut prin câțiva ani grei. Criza sanitară mondială a afectat mai mult decât în alte domenii vânzările de mașini, căci oamenii au circulat mai puțin pe șosele. Războiul din Ucraina, creșterea prețurilor combustibililor și inflația au slăbit puterea de cumpărare a consumatorilor. Lanțurile de aprovizionare afectate de pandemie și de conflictele militare, politice și economice au lovit o industrie care se bazează în mare parte pe integrarea a mii de componente fabricate în toată lumea într-un singur vehicul. În mod special au fost afectate componentele electronice ‘made in China’, ceea ce a dus la întârzieri semnificative în livrări. În fine, unele dintre planurile și promisiunile făcute cu câțiva ani în urmă, și în special cele legate de introducerea vehiculelor cu autonomie (fără șofer) s-au dovedit a fi ultra-optimiste, până la amenințări cu procese pentru declarații frauduloase. Tesla, care vinde capabilitatea de ‘self-driving’ cu 15 mii de dolari la unele modele, a fost obligată să declare recent că vânzarea acestei funcții a fost ‘un eșec, și nu o fraudă’. La fel și previziunile după care un robo-taxi dotat cu aceste funcții va putea genera 30 de mii de dolari pe an, ceea ce i-a făcut pe mulți să cumpere aceste modele.
Răspunsul lui Nio, Tesla și al altor câtorva concurenți constă, în paralel cu accelerarea introducerii vehiculelor electrice, în extinderea funcțiilor acestora transformându-le în centre de divertisment, sau – după cum sună una dintre reclamele lui Nio – în al doilea salon. Ce-ar fi dacă în loc să vă suiți în mașină și să porniți spre cinematograf sau spre concert vă veți sui în mașină și veți acționa sistemul de divertisment creând o experiență imersivă de cea mai buna calitate? Este exact ceea ce au demonstrat noile modele Nio la o recentă lansare. Extinderea electronicii digitale din aceste mașini este impresionantă. Nio susține că modelele sale noi vor fi dotate cu 24 de camere de televiziune, iar numărul de tranzistori este de patru ori mai mare decât în modelele avansate de telefoane inteligente. Comparația dintre performanțele mașinilor se va face în viitor și ținând cont de acești parametri, și nu numai folosind cifrele de viteză sau timpul necesar pentru a atinge 100 kilometri pe oră. Cât de viabilă este această viziune, și ce trebuie să facă firmele care fabrică automobile pentru a o transforma în realitate?
Dacă extinderea funcționalității spre spatiile divertismentului imersiv reprezintă mai mult decât o noutate, electronizarea și digitalizarea automobilelor nu sunt foarte recente. În decurs de 2-3 decenii, automobilele s-au transformat din obiecte de perfecțiune mecanică în sisteme electronice programabile în care componentele software joacă un rol din ce în ce mai mare, evoluând în fapt spre platforme complexe în care aplicațiile și funcționalitatea pot fi actualizate dinamic. Până cu nu mai mult de un deceniu în urmă, cine cumpăra un model al unei mărci de automobile fabricate într-un anumit an primea un obiect cu funcționalitate bine definită, la care îmbunătățirile erau posibile doar cu prețul unor intervenții mecanice care aveau nevoie de expertiză și investiții. Automobilele prezentului firmelor celor mai avansate și ale tuturor în viitor vor semăna mai mult cu platformele PC sau cu telefoanele mobile ‘inteligente’, funcționalitatea lor depinzând de versiunile software instalate pe aceste vehicule și de aplicațiile adăugate din băncile de programe. Liderii pieței care se naște sunt Nio, în China, și Tesla, în Statele Unite, dar și BMW din Germania, cu participare și expertiză americană, sau consorțiul european inițiat de Bosch și Microsoft, care propune un carOS, un sistem de operare pentru automobile care să reprezinte pentru această industrie ceea ce este sistemul de operare Android pentru telefonia mobilă.
Aceasta revoluție pe roți influențează nu numai produsele finale, ci și firmele care le produc. Schimbările sunt radicale și structurale la toate nivelele. Benzile de producție mecanizate și robotizate nu vor dispărea complet, căci automobilele rămân încă și produse ‘hardware’, dar li se adaugă secții specializate în software. Proiectarea părților digitale se va face în centre de software sofisticate, care vor angaja cu totul alt fel de talente. Inginerii mecanici și de transporturi vor fi în mare măsură înlocuiți. Cei rămași vor trebui să învețe să integreze părțile mecanice cu cele software. Lor li se vor alătura ingineri software, obișnuiți cu un stil de lucru complet diferit. Pentru aceștia, industria automobilistică devine un nou domeniu de activitate, dar și ei trebuie să se adapteze la cerințele unei industrii mult mai stricte în ceea ce privește termenii de execuție și mai puțin tolerante cu defectele de proiectare (sau cu ‘bug’-urile, dacă preferați vocabularul software). Schimbările sunt însă necesare și la nivelul conducerii firmelor fabricante de automobile. Nu prea sunt (sau nu prea erau) persoane care să înțeleagă tehnologia digitală la nivelul conducerii executive sau în comitetele de directori ale producătorilor de automobile. Situația începe să se schimbe. Desigur, aceste schimbări structurale nu sunt la îndemâna tuturor. Pentru firme ca Tesla sau Nio, care au pornit recent și au avut în vedere de la început tehnologia digitală, evoluția este firească și adaptarea rapidă. Pentru producătorii tradiționali de automobile, este mai dificil și există și o firească inerție și rezistență internă. Luca de Leo, șeful firmei Renault, compara procesul cu cel prin care a trecut industria telecomunicațiilor la apariția telefoanelor inteligente. Competitorul său, Herbert Diess, conducătorul companiei Volkswagen, și-a pierdut postul încercând să întârzie planurile de tranziție spre software ale firmei. Cu toții se tem să nu împărtășească soarta firmelor care nu au știut să se adapteze schimbărilor, și exemplele nu sunt puține – Blackberry și Nokia, de exemplu, în domeniul telefoniei mobile. Unii se îndreaptă spre colaborări și parteneriate strategice: Nio este parteneră cu firma chineză de robotică Horizon Robotics; BMW lucrează cu Qualcomm pentru a produce chipuri pentru carOS; Mercedes-Benz se asociază cu Nvidia. Și totuși, nimic nou sub soare, sau aproape nimic nou. Chiar și industria telecomunicațiilor a trecut printr-un proces similar, pe care l-am trăit și eu, cu introducerea în anii ’80 și ’90 a software-ului și a Internetului în ceea ce era o industrie aproape complet axată pe expertiza hardware.
În final, îmi permit să adaug o doză de pesimism personal în legătură cu transformarea rapidă a automobilelor în obiecte de divertisment. Desigur, a avea un televizor pe care să pot face streaming de filme pentru copii și nepoți pe bancheta din spate este o funcție simpatică, dar eu personal nu voi înlocui mersul la cinematograf sau concerte cu vizionarea filmelor sau audierea concertelor în automobil. Exista însă multe alte funcții care pot fi adăugate, și o parte dintre ele sunt deja prezente, pornind de la funcționarea sigură a autovehiculului însuși până la comunicarea cu familia sau cu locul de muncă sau monitorizarea stării de sănătate a pasagerilor. Și, desigur, și divertismentul sub diferitele sale forme. Voi urmări și voi relata.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I love film-in-film movies. ‘X‘ – the 2022 film from director Ti West – is a horror film set during the filming of a pornographic film in 1979. Ti West manages – in my opinion – to make a smart and surprisingly nostalgic film about the era in which the story takes place and about the low-cost cinema industry of those times, but at the same time he makes a shasher that will also satisfy the fans of this cinematographic genre. True, they have to wait until almost halfway through the film, when the action really kicks in and the blood starts flowing, but what happens from here on out will fully satisfy their expectations. Quality nostalgic film and extreme horror rarely meet and work together, but here we are dealing with one of those cases.
The film has eight characters. Six of them are the members of a film team looking for a low-cost location for the filming of an adult movie and find it in an unused building on a farm in the vastness of Texas, owned by an old couple with an unsettling physiognomy and with a rather hostile behavior, which should accentuate the doubts of young people. As in most genre films, the audience is much more aware of the dangers than the protagonists. The members of the filming team – an avant-garde director looking for work at any cost, his girlfriend – a nice and shy girl, at least at first -, two actresses and a porn actor and the producer – enthusiastically launch into filming, without paying attention to the effect that their behavior has on the elderly. Indifference will cost them.
Ti West faced a challenge: making a film about low-cost cinema with low-cost means, but which doesn’t look low-cost. I think that he was well inspired and cinematographically succeeded in a big way. First of all, he chose his actors very well – seven actors for eight roles, because yes – there is a double role that surprises most of the viewers, I think, as it surprised me. The visuals are excellent and the dual use of high-dive footage creates remarkable effects. Alternating between screen formats, West switches cinematic styles between those practiced in 1979 and 2022. The soundtrack offers a veritable anthology of the music that any youngster knew and loved in the 70s. A word of warning, though. There will be viewers who will not like everything that can be seen on the screen in this movie. Those who avoid gory horror films will do well to avoid ‘X‘, and so should do those who can’t stand nudity or sex in movies. These didn’t bother me, I consider them part of the cinematic convention. Instead I felt less comfortable with turning old age into a source of horror. I find it problematic, but maybe I should also see the ‘prequel’ (‘Pearl’) – released six months after this film, also directed by Ti West and co-written with the excellent actress Mia Goth who appears in both films – in order to have a complete perspective. Rumors go that a sequel is in making, so ‘X‘ has a chance to become a new series of horror films, but – I hope – not an ordinary one. With all the reservations and questions raised by this movie, I will watch it.
Ce reprezintă sărbătoarea de Hanuca în calendarul evreiesc („mozaic”)? Mi-am pus această întrebare în repetate rânduri, încercând de fiecare dată să-mi dau un răspuns universitar sau un răspuns „iudaic” și să evit reluarea argumentelor și contra-argumentelor auzite sau expuse anterior. M-am gândit la o sărbătoare care combină elementul istoric și elementul tradițional, precum și aspecte contemporane care i s-au adăugat în fiecare generație, inclusiv în generația de astăzi. M-am gândit și la aspectul liturgic, la rugăciunea specială de Hanuca, la tradiția aprinderii lumânărelelor, la un cântec de Hanuca păstrat de-a lungul generațiilor, la ideea luminii în iudaism, comparativ cu aceeași idee în alte culturi și religii.
Aspecte istorice
Din punct de vedere istoric, sărbătoarea de Hanuca aniversează victoria răsculaților iudei împotriva regelui sirian seleucid Antiochus al IV-lea Epiphanes. De fapt, fusese un război civil al evreilor tradiționaliști împotriva evreilor elenizați din Ierusalim. Liderii răscoalei au fost preoții (cohanim) din familia Hașmonaim sau Macabeii. Șeful acestei familii era preotul Matityahu Hashmonay ben Yonathan (Hașmoneul) din localitatea Modiin, de lângă Lod. Numele Hashmonay provine probabil de la Asamonaios, bunicul lui Matityahu, sau de la satul Heshmon. Răscoala a izbucnit în urma pretenției regelui de a fi adulat ca zeu în Templul de la Ierusalim, fiindu-i dedicate jertfe în acest scop, lucru acceptat și susținut – după unele interpretări chiar inițiat – de evreii elenizați, printre care preoții elenizați din Templu, dar respins de evreii tradiționaliști, printre care preoții din familia Hașmoneilor.
Informațiile istorice asupra răscoalei Macabeilor sunt relativ târzii și parțial contradictorii. Ca izvor istoric central, sunt citate cele 4 cărți ale Macabeilor. Dar aceste cărți sunt mai târzii, păstrate numai în varianta în limba greacă. Ele nu au fost codificate în cadrul Bibliei Ebraice (Tanah), iar evreii au reintrat în contact cu ele abia în secolul al XVIII-lea. Aceste cărți, cel puțin primele două, au fost păstrate în codexul Bibliei Creștine tradiționale. Cercetătorii istoriei antice le consideră în cadrul literaturii intertestamentare. În ediția Bibliei tradusă în limba română și publicată de Institutul Biblic din București apar primele trei cărți ale Macabeilor. Cărțile Macabeilor au fost folosite de istoricul Iosef ben Matityahu (Josephus Flavius), dar nici opera acestuia nu a fost cunoscută de evrei o perioadă îndelungată. Informațiile pe care s-a bazat stabilirea și recunoașterea sărbătorii apar în tratatul talmudic MegillathTa’anith. Hanuca este considerată o sărbătoare din afara celor prescrise în Tora.
După cucerirea regatului persan de către regele macedonean Alexandru cel Mare și moartea acestuia (în anul 323 înaintea erei creștine), imperiul său a fost împărțit între generalii lui în câteva regate, deveniți urmași (diadohi). Inițial, Palestina a aparținut regatului Ptolemeilor, a cărui regiune principală era Egiptul. Aceasta a fost o perioadă de liniște relativă pentru evreii din Palestina, cu excepția războaielor duse pe teritoriul ei, între armata regatului Ptolemeilor și armata regatului Seleucizilor, al căror centru era în Siria. În anul 200 înaintea erei creștine, regele seleucid Antiochus al III-lea cucerește Palestina, anexează Iudeea la regatul său, oferind evreilor poziția de ethnos, promite reconstruirea Templului de la Ierusalim și respectarea cultului tradițional. În Palestina se formează un curent elenizant, apărut încă din perioada Ptolemeilor și extins în mod treptat. Se ajunge la situația ca evrei elenizați cultural și lingvistic să ocupe funcția de Mare Preot (CohenGadol; în forma elenizată Arhiereu). Regele sirian Antiochus al III-lea, precum și urmașul său Seleucos al IV-lea, iau unele măsuri în favoarea evreilor din Iudeea. Dar motivele lor erau atât politice – renunțarea la orientarea în favoarea regatului Ptolemeilor –, cât și economice, printre care mărirea tributului care trebuia plătit visteriei regale. În cele din urmă, regele Seleucos al IV-lea acordă cetățenia regatului său tuturor locuitorilor acestuia care adoptă limba și modul de viață grecesc (anul 175 înaintea erei creștine). Mulți evrei sunt tentați de acest lucru și renunță la a-și circumcide fiii, pentru a participa la jocurile de la gymnasyon. În anul 174 înaintea erei creștine, noul Mare Preot Iason acceptă mărirea tributului plătit noului rege Antiochus al IV-lea, precum și construirea unui gymnasion și a altor instituții menite să grăbească elenizarea Ierusalimului. Adversarul și urmașul lui Iason, impus de rege în funcția de Mare Preot, Menelaos, continuă politica elenizatoare. Revenirea lui Iason la Ierusalim și conflictul între el și Menelaos este considerată de rege ca o revoltă. Armata regelui seleucid pătrunde în Ierusalim și jefuiește tezaurul Templului. Iason este alungat, iar regele Antiochus al IV-lea construiește o fortăreață greacă la Ierusalim, Acra. Menelaos și adepții lui elenizați caută să anuleze caracterul special al religiei monoteiste iudaice și comandamentele biblice. Dumnezeu Unicul este numit „Zeus Olympios” de către Menelaos. Este construit un altar păgân, printre animalele sacrificate apare și porcul (interzis de Biblia Ebraică), iar evreii tradiționaliști care se opun elenizării sunt persecutați. Persecuția apare în special din partea evreilor elenizați, care erau liderii populației evreiești din Ierusalim – și nu în mod direct din partea sirienilor și a monarhului seleucid: acesta era numai conducătorul general, care trasase linia politică și oferise avantaje elenizaților. Aceștia din urmă, evrei asimilați culturii grecești, erau elementul oprimant împotriva evreilor tradiționaliști. Ulterior, unii istorici au înțeles acest fapt într-o formă eronată, vorbind despre „greci” vizavi de evrei. Dar în Palestina nu erau greci, ci numai evrei elenizați, care susțineau asimilarea, se opuneau tradiției și îi persecutau pe evreii tradiționaliști, care au început să li se opună. Deci este vorba despre un conflict religios și cultural, elementul național existând în cadrul elementului cultural și religios. Cu toate acestea, el a fost prezentat ulterior ca fiind un conflict național.
Ceea ce este bine cunoscut e refuzul preotului Matityahu Hașmoneul de a aduce o jertfă în onoarea regelui seleucid: acest fapt a însemnat începutul răscoalei. Anul acestui eveniment pare a fi 168 înaintea erei creștine. Lui Matityahu Hașmoneul i s-au alăturat hasidim, adepții partidei pietiste. În conformitate cu o afirmație prezentă în prima carte a Macabeilor, răscoala a izbucnit atunci când Matityahu Hașmoneul ar fi înjunghiat un evreu elenizat, care aducea o jertfă în onoarea regelui Antiochus al IV-lea. Desigur, ar putea fi o figură de stil împrumutată din Biblia Ebraică, îndreptată împotriva asimilării. Se știe că răscoala s-a extins cu repeziciune din localitatea Modiin în alte orașe și sate ale Palestinei evreiești. Matityahu Hașmoneul a murit în anul 167/166 înaintea erei creștine, dar lupta a continuat, lider al taberei tradiționaliste devenind fiul lui, Iehuda Macabeul (HaMakaby – Ciocanul), care s-a dovedit a fi un general talentat. După mai multe victorii atât împotriva taberei elenizate, cât și împotriva armatei seleucide, el a reușit să cucerească Ierusalimul (în anul 164 înaintea erei creștine) și să târnosească Templul, care era centrul vieții evreiești. Iehuda Macabeul s-a dovedit a fi și un bun diplomat. În anul 161 înaintea erei creștine, el a stabilit o înțelegere cu Roma împotriva regatului seleucid. Ulterior însă, el a căzut în luptă, iar conducerea a fost preluată de frații săi, Shimon și Yonathan. Teritoriul controlat de Macabei s-a extins. În anul 152 înaintea erei creștine, Yonathan a devenit Mare Preot, funcția devenind una dintre principalele izvoare ale puterii familiei Hașmoneilor. În anul 143/142 înaintea erei creștine, noul rege sirian Demetrios al II-lea a recunoscut independența Iudeei. În anul 140, Marea Adunare (KnesethHagedolah) l-a confirmat pe Shimon ca Mare Preot, conducător și comandant militar, iar aceste funcții au devenit ereditare. Fiul acestuia, Ioan Hyrcanos (134-104 înaintea erei creștine) a continuat războaiele și extinderea teritorială, iar urmașul acestuia, Aristobulus I, și-a luat titlul de rege. Este începutul unei perioade istorice noi, regatul independent al Macabeilor, care a continuat până la lichidarea lui de către armata romană și înscăunarea regelui Herod (Hordus sau IrodcelMare) în anul 37 înaintea erei creștine. Istoria statului macabeu independent trebuie văzută în contextul relațiilor politice internaționale din Orientul Mijlociu în secolele II-I înaintea erei creștine, printre care relațiile între Roma și Regatul Seleucid, tendința Romei de a slăbi acest regat și de a ocupa Orientul Mijlociu.
Aspecte tradiționale și filosofice
Care este elementul central adoptat de tradiția iudaică? Răspunsul este: minunea uleiului sfânt. Alt aspect este însăși denumirea sărbătorii. Cuvântul Hanukah înseamnă dedicație. Sensul este HanukathHaBayt, respectiv dedicația sau târnosirea Templului de la Ierusalim, sau HanukathHaMizbeach, respectiv dedicația sau târnosirea altarului. Aceste expresii apar în limba ebraică rabinică și continuă să fie folosite în rugăciune și astăzi. Conform tradiției, cucerirea Ierusalimului de către Iehuda Macabeul a avut loc în ziua de 25 a lunii ebraice Kislev, corespunzătoare parțial cu luna decembrie din calendarul gregorian. Dorința lui Iehuda Macabeul era de a târnosi Templul de la Ierusalim, de a-l purifica după ce fusese folosit de către evrei elenizați pentru cultul păgân, politeist elenic. Era necesară atât purificarea vaselor din Templu, cât și aprinderea Menorei, Candelabrul din Templu. Dar în Templu nu mai era ulei, ulei sfânt neprofanat necesar arderii. După căutări îndelungate, a fost găsit un vas cu ulei. Dar uleiul care era în vas ar fi trebuit să fie suficient pentru a arde o zi. Era necesar să ardă opt zile. Totuși, a fost folosit acest ulei și aprins. Minunea a fost că acest ulei a fost suficient pentru a arde opt zile. Candelabrul a ars opt zile cu uleiul care ar fi urmat să ardă o zi: aceasta a fost minunea de Hanuca (NesHanukah) sau minunea uleiului sfânt (Nesshemenhamaor). Tradiția minunii de Hanuca a fost păstrată – sau mai curând a fost reluată și adaptată – pe parcursul întregii istorii evreiești. Ea s-a transmis sub forma celor opt lumânărele care sunt aprinse în serile de ajun ale zilelor de Hanuca. Tradiția, bazată pe interpretarea rabinică talmudică a învățatului Rabi Hillel este: în fiecare zi, câte o lumânărică în plus, până în ultima zi. Astfel, în prima zi este aprinsă o lumânărică; în cea de a doua zi două lumânărele, în cea de a treia zi trei – și așa mai departe, până în ultima zi, când sunt aprinse toate cele opt lumânărele. Menționăm și faptul că, prin tradiție, aceste lumânărele nu sunt aprinse direct, ci cu ajutorul unei lumânări auxiliare (shamash). Aprinderea lor este precedată de binecuvântări speciale, care amintesc porunca aprinderii lumânărilor de Hanuca, minunea de Hanuca făcută strămoșilor „în acele zile la acest timp”, precum și – în prima seară a sărbătorii – bucuria că trăim și am ajuns la această zi. În unele comunități există obiceiul ca fiecare membru al familiei să aprindă o lumânărică, inclusiv femeile, deoarece minunea de Hanuca nu a fost făcută numai bărbaților, ci și femeilor și copiilor. Această tradiție o ține minte și subsemnatul, din copilăria lui, la Galați. Obligația este de a aprinde aceste lumânărele de așa natură încât să fie văzute de cât mai mulți oameni: este comandamentul prezentării minunii de Hanuca, a difuzării cunoașterii acestei minuni. În cartierele religioase evreiești din Ierusalim este obiceiul a duce candelabrul în opt brațe la poartă, într-o nișă specială, acoperită cu sticlă la exterior. Iudaismul ortodox hasidic Habad organizează aprinderea unor candelabre pe străzile marilor orașe, în Israel și în alte țări. În clădirile înalte este obiceiul de a pune candelabrul la fereastră, pentru a fi văzut de pe stradă. Aceste candelabre au opt brațe (sau opt sfeșnice mici) pentru a pune câte o lumânărică în fiecare dintre ele, plus încă un braț sau un mic sfeșnic central, pentru a pune acolo lumânarea auxiliară. Conform normelor dreptului tradițional iudaic, aceste lumânărele trebuie făcute din material ieftin, de calitate nu prea bună: motivul este interdicția halahică de a fi folosite la iluminat sau a avea o altă folosire. Ele trebuie doar privite. În cadrul rugăciunii recitate la aprinderea lor, se afirmă că „nu avem voie să le folosim, ci numai să le privim”. Motivul acestei interdicții rabinice este că lumânărelele au un rol unic: memorarea minunii de Hanuca, a minunii uleiului sfânt, a târnosirii Templului; după unele interpretări – și a victoriei militare a Macabeilor. La alte generații, era obiceiul aprinderii unor mici lumânărele produse individual, din ulei cu un fitil din vată sau ață. Candelabrele (Hanukyah) de astăzi sunt produse de fabrică, cu unele excepții. În generațiile precedente, ele erau adevărate opere de artă, lucrate din argint de meșteri specializați. Asemenea candelabre erau transmise din generație în generație, din tată în fiu. Există albume artistice cu fotografii ale unor asemenea candelabre; uneori sunt organizate și expoziții cu asemenea piese păstrate, din secolele XVI-XX.
Nu vreau să analizez ideea minunii de Hanuca. Nu sunt nici rabin, nici teolog, ci numai istoric. Nu vreau să supăr cu nimic pe nimeni, fie evreu religios, fie creștin religios, fie practicant al altei religii, fie ateu convins. Respect părerea și credința fiecăruia. Vreau doar să menționez influența filosofică a acestui aspect. Unii rabini și teologi au interpretat lumina lumânărelelor de Hanuca și minunea uleiului sfânt ca pe simbolul luminii. Hanuca însăși este numită Sărbătoarealuminii (HagUrim, urarea fiind HagUrimSameah – Sărbătoare a luminilor fericită). Alții au interpretat această lumină ca lumina speranței, precum și ca lumina Învățăturii Torei, în acest ultim caz paralelizând-o cu ideea Luminii Inițiale din prima zi a creației, existentă numai prin porunca divină înaintea creării Soarelui, deci Lumina Închisă, păstrată pentru Drepții Generațiilor. Majoritatea teologilor și a interpreților evrei vorbesc despre minunea de Hanuca în cadrul antagonismului între Lumină și Întuneric. O legendă hasidică vorbește despre lumina lumânării de Hanuca pe care un evreu singur, rătăcit în pădure o vede nu fizic, ci mental – și această lumină îl salvează, îl aduce acasă, îl apără de cei care l-ar fi putut ucide, îi dă speranță, putere și curaj. În România, în perioada comunistă, Șef-Rabinul Dr. Moses Rosen introdusese un obicei: Hanukiada, vizita pe care o făcea în mai multe comunități evreiești din țară cu ocazia sărbătorii de Hanuca. Era lumina speranței și a contactului cu centrul vieții comunitare.
Unele interpretări din domeniul istoriei religiilor încearcă să stabilească un paralelism între sărbătorile luminii și speranței din diferite culturi și religii. Astfel, unii cercetători caută asemănări între Hanuca, Crăciun, sărbătoarea musulmană a sfârșitului postului de Ramadan, precum și între aceste sărbători și Ziua Soarelui din mitologia romană sau sărbătoarea zeului Dionysos din mitologia greacă. Este ideea existenței unor paralelisme, chiar dacă acestea nu sunt afirmate nicăieri în scris. Mesajul luminii și speranței există în toate culturile și religiile, iar elemente asemănătoare apar în fiecare caz. De exemplu, ideea luminii existentă atât în sărbătoarea de Hanuca, cât și în sărbătoarea de Crăciun, precum și obiceiul cadourilor, al darurilor date copiilor.
Alți cercetători au menționat legătura între Hanuca și sărbătoarea evreiască de Sucot, pe baza unor anumite afirmații din Talmud, tratatul MegillathTa’anith. După unele păreri, ar fi o celebrare întârziată a sărbătorii de Sucot, cel puțin din punct de vedere calendaristic. Asemenea interpretări apar și în literatura rabinică, bazându-se pe ideea răspândirii luminilor în afara Ierusalimului. În privința datei de 25 Kislev, ea este bazată pe tradiție și este respectată pe această cale.
Sărbătoarea de Hanuca a căpătat conotații speciale în epoca modernă. Ea a fost preluată de mișcarea sionistă încă de la începutul acesteia. Ideea națională laică și modernă era că poporul evreu a avut și el o victorie, iar rabinii au înecat-o în ulei. Această orientare a apărut după pogromurile din Rusia Țaristă din anul 1880. Macabeii au servit ca exemplu. Aspectul după care lupta nu a fost împotriva „grecilor” adevărați, ci împotriva evreilor elenizați a fost uitată. Ulterior, această idee a reapărut în cadrul diferitelor interpretări religioase. Îmi amintesc o seară – acum 42 de ani – la Ierusalim, în cadrul căreia rabinul profesor universitar Yeshayahu Leibovici a exprimat punctul de vedere religios, iar fosta deputată în Parlamentul israelian, Gheula Cohen, punctul de vedere laic național. Profesorul Leibovici și-a explicat punctul de vedere pe baza unui paragraf introdus în Rugăciunea celor 18 Binecuvântări, recitată în Hanuca. Evreul religios îi mulțumește lui Dumnezeu pentru că El i-a dat ”pe cei puternici în mâna celor slabi, pe cei mulți în mâna celor puțini, pe cei necurați în mâna celor curați, pe cei păcătoși în mâna celor drepți, pe cei apostați în mâna celor care se ocupă cu Tora”. În același paragraf al rugăciunii se menționează că Dumnezeu, în îndurarea Lui, a ajutat poporului lui Israel să se apere împotriva celor care voiau să-l îndepărteze de Învățătura Torei.
Cântecul de Hanuca
După aprinderea lumânărelelor de Hanuca, este obiceiul recitării unui cântec în limba ebraică, dedicat acestei sărbători. În mod convențional, pe baza primului său vers, cântecul este intitulat MaozTzurYeshuaty (Stânca fortăreață a mântuirii mele; un citat din cartea biblică Isaia 17:10) și este compus din 6 strofe. El apare în ritul așkenaz; în ritul sefard a fost preluat mai târziu. După unii cercetători, pe baza conținutului său, textul acestui cântec a fost scris în Germania, în secolul al XIII-lea; această părere, afirmată de istoricul literar Leopold Zunz în secolul al XIX-lea, a fost preluată și de editorii renumitei EncyclopaediaJudaica. Autorul a fost identificat pe baza primelor litere din primele 5 strofe (în limba ebraică literele Mem, Resh, Daleth, Khaf, Yod), numele autorului fiind Mordekhay, poet necunoscut, identificat de unii cercetători ai istoriei literare a iudaismului ca fiind Mordekhay ben Yitzchak, autorul unui imn de Șabat intitulat MahYafith. Cântecul prezintă un rezumat al speranței mesianice în cadrul istoriei evreiești. Prezentarea este făcută în mod gradual, strofă de strofă. Primele 5 strofe au rima fie împerecheată, fie îmbrățișată; ultima strofă, a șasea, este scrisă în monorimă și nu conține nicio aluzie în privința autorului. Unii cercetători au crezut că această strofă ar fi un adaos ulterior, mai ales pentru că ea lipsește din unele cărți de rugăciune (Sidurim). Dar se pare că lipsa ei în aceste cărți de rugăciune (printre care Sidurul lui A.S. Gold, cu traducere românească în proză din secolul al XIX-lea) s-ar datora fie cenzurii medievale, fie reticenței intelectualilor evrei din epoca modernă, a fricii de orice element care ar putea provoca antisemitism. Am încercat să-l traduc în versuri. Deoarece nu am putut realiza o traducere versificată în monorimă a strofei a șasea, am tradus-o sub formă de distihuri. Menționez și că nu am putut respecta numărul de silabe existente în original pentru a le transfera în traducere.
În privința conținutului, prima strofă exprimă speranța mesianică a autorului, adăugând cererea lui către Dumnezeu de a reconstrui Templul de la Ierusalim, sau măcar altarul Templului. Autorul produce și impresia unei scrieri cu caracter personal în afară de caracterul general, respectiv al poporului lui Israel. Cea de a doua strofă se referă la ieșirea poporului lui Israel din Egipt și la înecarea faraonului și a armatei lui în mare. Deci, strofa a doua se referă la o primă minune făcută de Dumnezeu pentru poporul lui Israel. Cea de a treia strofă se referă la profanarea Primului Templu de la Ierusalim, ca urmare a cuceririi orașului de către regele babilonian Nabucodonosor sau Nebucadnetzar, în anul 586 înaintea erei creștine, dar nu menționează nici numele acestui rege, nici al regelui iudeu dus prizonier la Babilon, Ioachim. În schimb, menționează robia babiloniană, exilul babilonian (în Babel), precum și sfârșitul acestuia, indicând unul dintre personajele populare, lider în timpul exilului, care a fost ulterior printre liderii revenirii în Eretz Israel (Palestina), în timpul regelui persan Cyrus, la 70 de ani după ducerea în exil și în robia babiloniană. Este deci ideea primei mântuiri, a unei noi minuni, a iertării pentru păcatele care determinaseră căderea Primului Templu de la Ierusalim. Strofa a patra se referă la evenimentele povestite în cartea biblică a Esterei. Haman, al cărei nume nu apare decât în forma „AgagybenHamdatha” (Agag fiul lui Hamdatha; tradus de noi sub forma: Agagul lui Hamdatha), care vrea să distrugă poporul lui Israel, dar nu reușește: Dumnezeu îl oprește, îi spulberă trufia, îi șterge numele dintre toate popoarele lumii, îl trimite la spânzurătoare împreună cu fiii lui. Cel care reușește să-l înfrângă, Mordekhay, înălțat de Dumnezeu, nu este menționat cu numele lui, ci cu denumirea RoshYeminy (în traducerea noastră: Beniaminitul), deoarece Mordekhay făcea parte din tribul Beniamin. Deci, încă o minune, de data această a salvării fizice a poporului lui Israel. Minunile apar în ordinea cronologică a evenimentelor, așa cum le interpreta autorul. Strofa a cincea menționează minunea de Hanuca în cadrul celorlalte minuni: ea este minunea următoare. Elenizații sunt menționați sub denumirea Yevanym; în traducere am preferat să utilizăm această denumire ebraică a grecilor pe baza tribului Ionienilor din Grecia antică, deoarece nu este vorba de greci, ci de evrei elenizați. Sunt menționați și Hashmonaym, în traducerea noastră: familia Hașmoneu. Minunea centrală este cea a uleiului care a ars opt zile, decise apoi de înțelepți ca zile de veselie pentru viitor. Ultima strofă începe cu versul Hashofzroakodsheha, din care a fost desprins acronimul Hazak (Puternic), ce indică încheierea. Autorul cere răzbunarea sângelui robilor nevinovați ai lui Dumnezeu și cere mântuirea, regretând că mai este mult până la ea. El menționează și numele Admon (Roșcatul), probabil o referire la împăratul german Friedrich Barbarossa (1121-1190), cunoscut pentru pogromurile organizate și suferințele produse de el evreilor, împărat menționat și în alte scrieri ebraice polemice in versuri din evul mediu târziu. Autorul îi cere lui Dumnezeu alungarea lui Admon în Tzeltzalmon, umbra umbrelor, deci în împărăția morții, termen folosit de noi în traducere. În privința lui Admon, în traducere am ales termenul RoșuÎmpărat. Cu aceeași ocazie punem întrebarea dacă termenul RoșuÎmpărat, prezent în folclorul românesc și în cel al altor țări balcanice, nu se referă de asemenea la Friedrich Barbarossa. Adăugăm și posibilitatea legăturii cu Edom, fratele lui Iacov și dușmanul lui, prezent în cartea Bereshith / Geneza / Facerea, văzut ulterior ca Imperiul Roman și lumea creștină.
În secolul al XVI-lea, rabinul Moshe Isserles din Cracovia a adăugat încă 6 strofe cântecului, referindu-se la relația între Israel, Edom (lumea creștină) și Ishmael (lumea musulmană). Deocamdată nu am tradus aceste strofe, limitându-ne la cele șase strofe de Mordekhay, pe care le adăugăm mai jos.
MAOZTZURYESHUATY (STÂNCA FORTĂREAȚĂ A MÂNTUIRII MELE)
Traducere versificată de: Lucian-Zeev Herșcovici
Stânca fortăreață a mântuirii mele, bastionul meu,
Mi-e drag ca să te laud în vorbă și gândire,
Reînalță Casa Rugăciunii mele, te rog eu,
Și acolo îți voi aduce jertfele de mulțumire.
Deocamdată pregătește altarul,
Ca înainte, când goneai dușmanul și uitam amarul,
Atunci voi face o sărbătorire,
Cu un cânt de laudă și fericire,
Pentru a Templului Tău târnosire.
Simțeam că de nenorociri sufletul meu s-a săturat,
Puterea îmi pierea în suferința ce continua să mi-o stingă,
Viața mea o amărâseră, eram îndurerat,
De robia regilor în care eram strâns ca în chingă.
Dar Mâna cea puternică a Lui,
A scos din mâna lor poporul Lui,
Armata faraonului și neamul său cel crunt,
Căzut-au ca o piatră în mare, în străfund.
El m-a adus în casa Sfântă și credeam că-s fericit,
Dar nici măcar acolo eu nu m-am liniștit,
Asupritorul a venit, m-a alungat,
Fiindcă la zei păgâni m-am închinat,
Și vin spurcat am înghițit,
De parcă m-aș fi otrăvit,
Aproape că de tot plecam,
Sfârșitu-mi îl vedeam eu în Babel,
Dar a venit Zerubabel,
Și apoi, conduși de el,
După șaptezeci de ani de-acolo noi scăpam.
Să doboare cedrul falnic,
Vru Agagul lui Hamdatha,
Dar se prăbuși el jalnic,
Și trufia-i spulberat-ai.
L-ai înălțat pe cel din Beniamin,
Și pe dușmanul lui Tu l-ai lovit din plin,
Numele lui l-ai șters dintre popoare,
Cu fiii lui cei mulți sfârși într-o spânzurătoare.
Cei din Iavan pe mine-au năvălit,
În zilele familiei Hașmoneu,
Zidurile turnurilor mele le-au spart și le-au lovit,
Și-au pângărit uleiul sfânt al meu.
Dar cu uleiul ce-a rămas,
Uitat în cel din urmă vas,
Poporului Tău i-ai făcut minune,
Și înțelepții noștri, ni se spune,
Decis-au opt zile să fie,
Zile de cânt și bucurie.
Ridică Brațul Tău cel sfânt,
Apropie-ne de ceasul mântuirii pe pământ,
Sângele robilor Tăi îndurerați,
Răzbună-l împotriva celor vinovați,
Că mult e până la a noastră mântuire,
Și zilele răului s-au lungit în neștire,
Pe Roșu Împărat gonește-l în împărăția morții,
Și rezidește Templul Tău, Casa Luminii, Casa Torței!
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Cassandra, the main hero of ‘Promising Young Woman‘, a movie written and directed by British filmmaker and actress Emerald Fennell and released on screens in 2020, seems to be a typical heroine in the genre of ‘revenge thriller’. During the days she is a waitress in a cafe. At night, she frequents bars, pretends to be in a state of advanced intoxication, lets herself be hooked by men and when they try to take advantage of her state, she gives them a lesson that they will not forget. Around this character, Emerald Fennell builds a complex and interesting story, which connects Cassandra’s behavior with the traumas of her past. At no point does this film slide down the slope of exploiting violence. On the contrary, both the character and the atmosphere of the film will turn out to be much more complex, and the story goes beyond the limits of the commercial cinema. ‘Promising Young Woman‘ is one of the most original and impressive films that amplifies and distributes the messages of the #Me Too movement. The courage and novelty of the approach also earned screenwriter Emerald Fennell the Academy Award for Best Original Screenplay and director Emerald Fennell a nomination for Best Director, which is remarkable in itself, taking into account that this is a debut feature film .
Cassandra carries with her a trauma of many women who were once assaulted or witnessed sexual assaults. The event in the heroine’s past diverted her path in life and led her to a personal impasse from which there is no way out. She was once a young and gifted medical student from a wealthy family, but now she can’t get over the trauma, and even the nightly revenges don’t seem to help. There is one moment of optimism in the story, when a man who behaves differently appears in her life, but he will also bring the news that the main person responsible for the tragic events of the past is again nearby. Can a final revenge turn the course of her life back to normal?
The film asks some important questions about relationships between men and women and about the differences in approach to dating between the sexes at the age of youth. With all the rather bleak subject matter, the atmosphere is not dark, and although there is violence (it is a violent topic after all), it is not cheap or overwhelming. Contributing to this is the complex and surprisingly cool acting performance of Carey Mulligan, one of the most talented actresses of her generation, as Cassandra. The soundtrack is also remarkable. The story has some details that I was less convinced by (for example the development of the character played by Alfred Molina) but despite some minor downfalls, it is compelling, the message is effectively conveyed, and I don’t think the film will be easily forgotten by those who watch it. In addition, this is yet another demonstration of the fact that cinematic genres are conventions and vehicles that can carry the most diverse authentic messages and experiences. Talented and versatile, Emerald Fennell is a name to watch.
