The Catcher In The Sand

‘Anii urii’ este o carte pe care așteptam să o citesc de mult. Trăiesc departe de România de aproape 40 de ani. Pe Horia-Roman Patapievici (născut în 1957) îl cunoșteam și îl apreciam pentru excelentele sale emisiuni de interviuri ‘Înapoi la argument’ de la televiziune (o parte dintre ele sunt înregistrate și accesibile pe YouTube) și pentru activitatea remarcabilă între 2005 și 2012 la conducerea Institutului Cultural Român, activitate despre care știam că nu a fost lipsită de controverse, dar a căror efecte benefice le văzusem și apreciasem la Tel Aviv în perioada respectivă. Eram mai puțin la curent și nu la nivel de informație la zi cu evenimentele politice, dar, desigur știam despre încercările de suspendare ale președintelui Traian Băsescu, despre campaniile feroce împotriva lui și a susținătorilor săi și despre gradul însemnat de antipatie a unei mari părți a populației față de politicile și persoana sa. Speram că această carte, apărută în 2019 la Editura Humanitas, să mă ajute în a înțelege mai bine perioada și detaliile conflictelor la care fusesem martor de departe, conflicte care au continuat după perioada acoperită de carte și președinția lui Băsescu și care se reflecta încă în prezentul politic, în peisajul social și cultural al României de astăzi. Așteptările mi-au fost confirmate, dar nu în totalitate și nu fără câteva surprize.

Cartea reprezintă o culegere de 85 de articole, scrise intre 2006 și 2010, majoritatea publicate în rubrica săptămânală de comentarii politice pe care Patapievici o ținea la ‘Evenimentul Zilei’ (într-o perioada fastă a acestui cotidian). Articolele sunt încadrate de o prefață (amplă), un interviu acordat Ramonei Ursu pentru Newsweek Romania și o postfață scrise în 2018. Ele aparțin unei perioade care acoperă cea mai mare parte a primului mandat al lui Traian Băsescu și începutul celui de-al doilea mandat. În 2010 Horia-Roman Patapievici și-a încetat activitatea publicistică, iar în 2012 a demisionat de la conducerea ICR. Aceste decizii de retragere aproape completă de pe scena publică își au originea în faptele descrise în carte. Categorisit ca ‘băsist’ (un cuvânt echivalent atunci și poate și acum cu o insultă, cam la fel ca ‘stângist’ în Israel) și ‘intelectual al lui Băsescu’, Horia-Roman Patapievici a devenit una dintre victimele preferate ale campaniilor opozanților președintelui de atunci.

‘… stiu pe pielea mea ce înseamnă să fii ‘băsist’. Firește,’băsist’ în ochii celor care îl urau pe Traian Băsescu, nu în sine … Am simțit cum, de la o lună la alta, de-a lungul anului 2009, oamenii de pe scara blocului unde locuiam, ori de pe strada, unde se întâmpla să mă aflu, se întunecau când mă vedeau ori când mă recunoșteau și cum începea să le clocotească în priviri indignarea de mine ori furia că exist, că mă mișc, că respir liber … oameni care nu aveau nimic de împărțit cu mine și pe care îi descopeream, din reacțiile lor lipsite de politețe, de reținere fireasca și chiar de umanitate, plini de ură personală față de mine, un necunoscut pentru ei, făcându-mă să mă simt că am ajuns, cine știe cum, dușmanul lor personal, omul de viața căruia ei nu mai pot să trăiască ca oameni, și asta pentru că eram viu, făcând rău prin simplul fapt că exist, că mă cheamă Patapievici, că sunt ce sunt … Da, știu pe pielea mea cum este să fii urât absolut fară nici un motiv. Cu ura aceea care scuipă, înjură, lovește, iți vrea suprimarea … E teribil.’ (pag. 64-65)

Cartea aceasta este deci o revanșă. În atmosfera extrem de polarizată a acelor ani, Horia-Roman Patapievici a resimțit evenimentele ca o manifestare a urii îndreptate în mod nejustificat asupra persoanei sale. Pe de-o parte, această ura l-a convins că activitatea publicistică și pe scena publică a politicii culturale nu este posibilă sau nu merită efortul și riscurile personale. Pe de altă parte, a petrecut câțiva ani pregătind acest răspuns, care este revanșa unui intelectual. Și ce armă mai bună și mai perenă poate avea un intelectual de talia lui decât o carte?

De ce a devenit Traian Băsescu ținta unor atacuri politice atât de înverșunate și a unei împotriviri care se răsfrânge și asupra celor care l-au susținut sau au fost percepuți că l-ar fi susținut? Mărturisesc că răspunsul dat de lectura acestei cărți nu mi s-a părut complet. Bănuisem că începutul a fost în condamnarea comunismului care era în fapt punctul final al unei activități colective, începute înaintea mandatului său. Cauzele sunt, după Patapievici, mai profunde:

‘De ce s-a procedat așa cu Traian Băsescu? Pentru că “sistemul ticăloșit” i-a declarat război total. În Iliescu, sistemul își recunoștea un părinte pe care l-a protejat chiar și când l-a înșelat sau l-a tras pe sfoară; iar pe Constantinescu l-a tolerat și i-a exploatat grandomania pentru a-l transforma în complice inconștient. Până la TB, nici un președinte nu a adus în lumina politicii, transformându-le în mize ale luptei politice, mecanismele prin care “băieții deștepți” forțează statul să se lase furat, extorcat, supt de resurse și reușesc să scape tuturor acuzațiilor … Niciodată până la el justiția nu a fost încurajată să ancheteze și să construiască mecanismele legale de punere în lumină și de aducere în justiție a corupției de stat prin partide, un tip de corupție care fusese, până la TB, o politică de partid și de stat.’ (pag.28)

‘… toate temele care subminează regimul de putere din România au devenit, prin Traian Băsescu, criterii după care opinia publica judeca ce este normal și dezirabil, decent și imperativ: normal este să reformăm radical clasa politică și să scăpam de actualul mod de a o selecta; dezirabil este, deci, să avem vot uninominal; decent este să nu mai tolerăm nici deciziile arbitrare și lipsite de moderație ale instituțiilor, care ne ruinează încrederea în stat, nici cărdășia dintre politică și afaceri, care ne ruinează încrederea în capitalism și democrație; imperativ este deci să avem o justiție independentă, să facem lustrație, etc.’ (pag. 170)

Și totuși, analiza pare incompletă. Majoritatea articolelor din perioada 2006 – 2010 par răspunsuri la atacurile opoziției și ale exponenților ei. Ura este demascată în toate formele și manifestările sale, dar care sunt totuși cauzele mai profunde ale urii? De ce o mare parte din populație se alăturase sentimentelor anti-Băsescu? Nu este menționată nici măcar odată gestionarea crizei economice din 2007-2008. Lipsesc chiar și evenimentele pozitive din aceasta perioadă. Nimic, de exemplu, despre aderarea României la Uniunea Europeana care s-a finalizat în 2007. Focalizarea excesivă asupra persoanei președintelui practicată de oponenții săi pare să-l fi molipsit și pe autor. Când totuși scrie ceva despre Băsescu, impresia este că se oprește la suprafață. Iată fragmentul, poate cel mai critic din carte, la adresa celui de-al treilea președinte al României de după 1989:

‘Nu îi apăr defectele sau derapajele. A mințit (care politician nu o face?). Și-a luat vorba înapoi de câteva ori (care politician nu o face?). A fost nepoliticos de mai multe ori (regretabil). S-a exprimat de câteva ori birjărește (penibil). Cu siguranță, culisele stiu mai multe despre defectele lui, iar când se vor scrie memoriile apropiaților vom afla și multe altele. Dar tot ce îl privește pe el e prezentat atât de exagerat și de sinistru, încât, în rapot cu scenariul de catastrofă în care e mereu încadrat, ceea ce știm și vedem din defectele, gafele și erorile lui pare neglijabil, în zona venialului, nu a păcatelor de moarte care i se reproșează.’ (pag. 309)

Polemicile lui Patapievici au de multe ori ținte concrete. Nu ezită să-și numească oponenții (sau cel puțin o parte dintre ei): Cristian Tudor Popescu, revista ‘Observator cultural’, posturile de televiziune particulare, în special cele ale lui Dan Voiculescu sunt dintre cele mai des menționate. Presa și mijloacele de informare, care au jucat în anii de după 1989 un rol important în opoziția fata de regimurile iliesciene, au devenit, în opinia lui Patapievici, în timpul perioadei Băsescu, aproape în totalitate unelte de dezinformare, propagandă și propagare a urii:

‘… existența magazinelor alimentare se justifică prin furnizarea de alimente către populație, existența televiziunilor de știri se justifică prin nevoia, tipică societăților moderne, de a fi informate … existența unei televiziuni NU se justifică NUMAI prin interesul de afaceri al proprietarului ei: întrucât implică satisfacerea unui serviciu public, interesul afacerii private TREBUIE să rămână subordonat interesului public și satisfăcut numai în funcție de acesta. Furnizarea sistematică și deliberată de informații distorsionate ar trebui să fie pedepsită la fel de prompt, prin lege, precum se pedepsește punerea în vânzare de alimente alterate.’ (pag.394-395)

Atunci când analizează fenomene sociale, istorice sau contemporane, Horia-Roman Patapievici este strălucit. Iată, de exemplu, o excelentă analiză a renașterii partidelor istorice după 1989, fenomen care a format structura politică a României de atunci și până astăzi:

‘După prăbușirea regimului comunist, sistemul de partide s-a înființat printr-o serie de fraude. Partidele istorice au reapărut ca și când ar fi luptat până atunci în ilegalitate. Altfel spus, au reapărut făcând complet abstracție și de înfrângerea lor totală (în trecut), și de inexistenta lor absolută în conștiința publică (în prezent). … Dreapta a renăscut, după revoluție, prin partidele istorice: stânga s-a afirmat prin Frontul Salvării Naționale. Daca renașterea dreptei a fost o urmarea unei fraude pioase, afirmarea stângii a fost urmarea unei fraude revoltătoare.’ (pag. 204-205)

În perspectivă mai largă, schisma ideologică creată de propaganda comunistă după cel de-al doilea război mondial este descrisa în termenii următori:

‘Lovitura de geniu a propagandei sovietice a fost impunerea în conștiința publică a ideii (false) că singura formă de antifascism care nu e de conveniență cu fascismul este antifascismul comunist: or, dacă antifascismul veritabil nu poate fi decât comunist, atunci anticomunismul trebuie cu necesitate să fie fascist (sau cripto-fascist sau de conivență, conștiență ori nu, cu fascismul). … Prin această fraudă, adevărul istoric privind genealogia fascismului (care derivă, istoric vorbind, din forme radicale de socialism), a fost complet obliterată: fascismul a fost situat la dreapta, fiind definit în mod absurd ca burghez și capitalist, iar comunismul, din extremist cum este și identic (în rădăcina sa genealogică) cu fascismul, a devenit progresist (el, regimul criminal!) și, în plus, referința centrală a eșichierului politic postbelic.’ (pag. 298-299)

Am găsit și o revelație istorica surprinzătoare, fapte despre care personal nu știam sau a căror semnificație îmi scăpase la vremea respectivă, și care ar fi putut avea implicații adânci până astăzi:

‘La fel de descoperiți ne-am trezit în primăvara anului 1991, când a ieșit la iveala că președintele și ministrul de externe de atunci, oamenii care ar fi trebuit să asigure integritatea, independența și frontierele statului, negociaseră cu URSS un tratat prin care România se obliga să nu încheie alianțe militare fără aprobarea mutuală a parților. Acest tratat a devenit caduc numai prin dispariția URSS, câteva luni mai târziu: daca ar fi supraviețuit, România ar fi rămas în sfera de influență sovietică, iar noi ne-am fi regăsit, încă o dată în tabăra care ne-a furat o jumătate de secol de istorie. Iarăși la cheremul unor oameni cărora puțin le pasă de România. Iarăși ne găseam complet descoperiți.’ (pag. 356)

Măsură schimbărilor care au avut loc în societatea românească din perioada Băsescu și până astăzi este evidentă și în felul în care autorul se raportează la rolul justiției. Ne aflam în anul 2010, dar iată un articol (‘Fărădelegile comise cu legea’) care surprinde primele manifestări ale tendinței care va deveni dominantă în deceniul care va urma: încercarea de aservire a justititiei și modificare a legislației pentru a garanta absolvirea de vină a infractorilor de la nivelele înalte ale politicii:

‘… pe piața fărădelegilor din România a apărut un noi mecanism de comitere al fărădelegii: legalizarea ei. Se legalizează fărădelegea, apoi se comite legal … de la fărădelegea prin încălcarea legii s-a trecut la fărădelegea prin înlăturarea legii.’ (pag. 469 – 470)

Nu toate analizele au aceiași claritate și acuitate, și chiar atunci când premizele sunt corect prezentate nu am putut fi de acord cu toate concluziile. Un exemplu este unul dintre cele mai interesante articole, scris în 2007 și titrat ‘Ce fel de țară e țara în care trăim?’:

‘Trăim în țara în care, de la o zi la alta, cetățenii români de altă origine etnică decât cea română sunt dați afara din slujbele lor, scoși pe străzi la muncă forțată ori deportați în locuri din care unii nu s-au întors niciodată. O țară în care, pe timp de pace, în numele luptei de clasă, vreme de 15 ani, unul din 18 cetățeni a fost privat de libertate și unul din 36 a fost ucis. O țară în care oamenii pot fi încarcerați și deportați fără judecată; în care nici după ce a încetat teroarea de stat împotriva propriilor cetățeni acestora nu li se poate face dreptate, din motivul elementar, dar ținut sub tăcere, că statul se consideră de drept deasupra drepturilor cetățenilor săi.’ (pag. 182)

Mărturisesc că alternanța timpurilor trecut și prezent în acest paragraf mă derutează. Vrea el să indice un trecut și prezent continuu al dictaturilor și al terorii de stat? Lipsa de delimitare între regimurile istorice care s-au perindat în România ultimilor 80 de ani nu cred că ajută, și generalizarea poate duce, paradoxal, la o absolvire colectivă de responsabilitate. Când toți sunt declarați răspunzători, nimeni nu este în final vinovat.

Și mai dezamăgitoare este alunecarea în conservatorism extrem. Mă întreb cum este posibil ca un analist atât de profund al fenomenelor sociale, un om de cultură și un publicist care a simțit el însuși consecințele ușurătății etichetărilor, al judecăților superficiale și al condamnărilor publice bazate pe neadevăruri sau semi-adevăruri să le aplice el însuși în polemici care preiau în mod automat etichetele și mantrele neo-conservatorilor. Într-o demonstrație logică, distanța dintre adevăr și fals poate fi doar aplicarea incorectă a unei singure atribuiri.

‘Între timp, a trebuit să descopăr că spațiul public nu este numai un spatiu al posibilei libertăți de expresie, ci și al campaniilor de character assassination. Față de anii 1990, spațiul nostru public este azi dominat de ortodoxiile ideologiei progresiste, care este, în fond, un marxism cultural, și de terorismul televiziunilor politice, care pot monta campanii de presă extraordinar de eficiente împotriva oricui. Cum nu ești pe linie, cum devii fascist; cum deplângi că se muncește prost, cum devii dușmanul săracilor; cum prețuiești creștinismul, cum devii fundamentalist; cum critici islamismul, cum ești denunțat ca islamofob; … cum respingi socialismul, cum devii legionar; cum iți declari anticomunismul, cum ești imediat declarat taliban; cum ești pro-capitalist, cum ți se lipește eticheta de darwinist social; cum critici politicile identității de gen, cum ești demascat drept rasist; cum elogiezi Europa cum devii suprematist (alb, bărbat, creștin, heterosexual, …), etc. etc.’ (pag. 87 – 88)

Oare Horia-Roman Patapievici să nu fi observat că acest ‘etc. etc.’ ar putea include și:

‘cum vorbești despre drepturile omului cum devii progresist; cum critici excesele capitalismului și inegalitățile sociale, cum devii neo-marxist; cum respingi excesele naționalismului, cum devii aservit străinătății; cum arăți că detești violența verbala și atacurile la persoană cum devii corect politic. etc. etc. ‘

Ba acest etc. etc. ar putea fi continuat și astfel:

‘cum îl apreciezi pe domnul Patapievici, cum devii băsist; cum îl critici pe domnul Patapievici, cum devii exponent al urii.’

Cele două citate de mai sus îmi aparțin mie și literaturii absurdului. Aceste pasaje ultra-conservatoare (nu foarte multe) din carte sunt dezamăgitoare pentru mine. Un gânditor profund ca Horia-Roman Patapievici, nu ar trebui, cred eu, să adopte și să propage cu atâta ușurință șabloanele conservatorismului, intre care aversiunea fata de conceptele de progresist (transformat în etichetare) și de civilitate în exprimare și relațiile publice (etichetat drept corectitudine politică), sau aplicarea cu nonșalanță a etichetei de neo-marxism unor fenomene care nu au nimic de-a face cu marxismul.

Culegerea de articole din perioada 2006 – 2010 reprezintă un document despre perioada respectivă și despre felul în care aceasta a fost trăită și percepută de unul dintre intelectualii de valoare ai vremii. Dincolo de textele înseși, Patapievici rămâne înscris în istoria acelor ani prin activitatea sa culturală și contribuția la un edificiu cu temelii destul de solide pentru a nu fi fost demolat de furtunile care au urmat. Decizia, în 2019, de a publica această carte refolosind ‘as-is’ textele scrise cu un deceniu în urmă, fără a adăuga vreun aparat critic, are avantaje și dezavantaje.  Aș fi fost foarte interesat, și mai sunt foarte interesat, să cunosc opiniile lui Horia-Roman Patapievici despre evenimentele anilor de după 2010, precum și judecata sa de acum despre Traian Băsescu, în lumina dezvăluirilor despre trecutul său făcute publice sau confirmate după ce și-a terminat mandatele de președinte. Băsescu este de fapt, într-un fel, un personaj invizibil dar principal al acestei cărți, și analiza despre el mi se pare – așa cum am arătat – incompletă.

Decizia lui Patapievici de a se retrage din jurnalistica politică și din viața publică a sărăcit scena socială a României. Era un jurnalist politic de excepție, în tradiția lui Eminescu, pe care nu poți să nu-l apreciezi, chiar daca nu întotdeauna ești de acord cu ideile sale. Nu pot decât spera că această detașare de actualitatea imediata vă fi compensată de activități la alte nivele și mai ales de cărți profunde și inteligente.