Watching movies at a festival such as the Nordic film festival that is currently taking place in several cinematheques in Israel, among which the one in my city sometimes has disadvantages. The second movie (or the next ones!) seen on the same day may catch you as a more tired spectator, or under the impression of the previous movie, or confused by the alternation of styles and genres. This is, perhaps, what happened to me watching the Norwegian director Hans Petter Moland‘s film ‘Ut og stjæle hester‘ (or ‘Out Stealing Horses‘), a psychological drama with references to the relatively recent history, interestingly constructed, and benefiting from the participation of an excellent team of actors. And yet, although I really liked one of Moland‘s previous films (‘In Order of Disappearance‘), I was a little stuck watching this movie. The fault may be mine, but not only mine.
The story takes place in 1999, on the threshold of the millennium, that period exactly 20 years ago, when the entire planet was preparing for parties and was obsessed with the millennium bug. The main hero (the excellent Stellan Skarsgård) seems to be trying to run away from the world after he his wife had died in a traffic accident, buying a house in a village far from the turmoil of the world. It is precisely here that the past reaches him through the accidental encounter of a forgotten friend from adolescence. The film reconstructs through interleaved flashbacks the decisive summer of his coming to age, in the years immediately following the war that had left traces in people’s souls and in the relationships between them. We progress in the remembrance of the past together with the old man. But how much of memory can be trusted after a lifetime has passed? Was the reality then known, understood, and especially as does it matter today?
The questions are interesting, but one of the problems of the film is that the scriptwriter (also Moland adapting a novel) and the director try to give them a little too explicit answer, along the lines of Buddhist philosophy. Another problem is the lack of dynamism in the evolution of the characters. The film is beautifully filmed and played brilliantly (by Skarsgård, but also by the young actor who plays him as a teenager, and by the whole team), and yet ‘Out Stealing Horses‘ failed to captivate me, introduce me to the story, involve me. The distance between me and Scandinavia, its history, its people and problems, has not been completely eliminated in this film.
This is the year of family movies, or movies about families. Good movies. The family that is at the center of the Danish film ‘Dronningen‘ or ‘Queen of Hearts‘, winner of the Sundance Film Festival’s public award, is in many ways similar to one of the two families in the Korean film ‘Parasite‘ that picked Palme d ‘Or the Cannes. It’s a wealthy family that lives in a luxurious villa, surrounded by rich vegetation that will play a role in the story and atmosphere of the film. In the two floors villa, designed and furnished according to all the rules of the Scandinavian design, the family of the family of doctor Peter and his wife Anne, a lawyer specializing in crime and teenage abuse cases, lives an apparently happy and quiet life together with their twin girls who have a childhood sprinkled with riding lessons and readings from Lewis Carroll. The balance of the quiet happy family life will be broken by the appearance of the disturbing element represented in this film by Gustav, Peter’s son from a previous marriage, a young man just out of adolescence, with some problems and resentments for the early exit of the father from his early life.
I will refrain from telling more of the story of the film, as the action evolves gradually, with many surprising turns both in what happens on screen but especially in the psychology of the characters. As with ‘Parasite‘, we will have trouble trying to fit this film into a cinematic genre. It is a family drama combined with a story about coming of age, an intrigue of love and passion with extreme eroticism, a strong social commentary on the appearances of bourgeois life in the age of political correctness and the apparent protection of troubled youth, and a psychological thriller. Everything is filmed flawlessly, in an elegant and aseptic setting surrounded by an eternally picturesque nature. The film aesthetics makes the brutality of some of the relationships and the action of the characters that we are witnessing appear even more shocking. The film seems to continue in the 21st century the themes of some of Ingmar Bergman‘s films, with a frankness and brutality that reminded me of Michael Haneke.
It’s almost unbelievable that this is only the second film of director May el-Toukhy. ‘Queen of Hearts‘ (for which she is also a screenwriter) is a well-written, smartly constructed, beautifully filmed and impeccably played movie. A film that adds to my recommendations in a cinematic season blessed with many interesting films that challenge the minds and hearts of quality movies fans.
November 21, 2019 may remain in history for several reasons. One of them is the fact that on this day, the premiere of the documentary ‘Spirits in the Forest‘ took place simultaneously in many cities around the world, The event that inspired the film is the concert of the group Depeche Mode that took place in Berlin in 2017 as part of their Global Spirit Tour. The information provided by the event organizers indicates that these screenings are intended to be unique events with the public, so I can consider myself lucky because our local cinematheque was one of the locations where the documentary was screened. If indeed the public screenings will be limited, even for a while, this movie has a chance to become, at least for the Depeche Mode’s enthusiastic fans audience, another item in the series of cult objects that support the band’s fame, beyond its musical merits.
The film makers chose a structure different from that of other musical documentaries. They did not present the concert from start to end, and did not include behind the scenes information or expert comments about the musicians and their music. Instead they chose to focus on the lives of six fans of the band from six different places in the world – Mongolia, Colombia, United States, Romania, France and Germany – all coming to Berlin to see their idols. They went into their biographies and listened to testimonies about how Depeche Mode’s music influenced their lives. One of the women had been suffering from cancer and the group’s music accompanied her long and painful hours of treatment. The man in Colombia was separated from the two teenage children and part of their connection was to create music videos in which they played the band’s music. The young woman from Mongolia had learned English using the texts of the group’s songs. Of course it is only a sample, but it can also be a key to understanding why tens of thousands of spectators, sometimes coming from all over the world, gather in halls or stadiums to experience such events.
There is a risk that the fans of music documentaries and filmed concerts will be disappointed. For example, I’m not a fan of Depeche Mode, and I didn’t find out much about the band in this movie. It seemed strange to me to subtitle the dialogues although all the interviewees spoke clear and impeccable English, but not the texts of the songs. The music of course eventually captivates and is well filmed, but it was not the focus. ‘Spirits in the Forest‘ is a movie less about Depeche Mode and more about some of the fans of the group.
Feminine and feminist cinema. Is there such a thing? If there is one, I think ‘Portrait de la jeune fille en feu‘, the film written and directed by Céline Sciamma, which received the best screenplay award at the Cannes Film Festival, would be the best example. The film is designed, made and played almost exclusively by women, actually there is no consistent male character, and in fact almost no men show up on screen excepting the introductory and the final scenes. Although the action takes place sometime, at the end of the 18th century, in a world of men, where those enjoyed almost exclusively political and economic rights, it describes a mini-universe of women and their struggle to be at least in part master on their fate, and to assert themselves socially and artistically. If anyone is shocked by this concept of an exclusively feminine movie, they should think about the countless war or action movies, or about westerns in which the heroes are exclusively or almost exclusively men. ‘Portrait de la jeune fille en feu‘ is also a contemporary response to the misogyny that dominates part of the history of cinema. But first of all it is a beautiful film with expressive and important messages.
There are four main characters in this film, all women, all forced to fight the rules and prejudices of the time and society in which they live. The Countess (Valeria Golino) lives on an island in Normandy and dreams of returning to her native Italy, which she had left behind by marriage. The only way that is accessible to her seems to be the marriage of her daughter Heloise (Adèle Haenel) with an Italian, but for this she needs a marriage portrait. After a failed attempt, Marianne (Noémie Merlant), an artist independent in character, with apparently a little more life experience, is invited. She also feels constrained in her art by the limits imposed by the society to women artists. The quartet is completed by the servant Sophie (Luàna Bajrami) who also has her secret – an unwanted pregnancy, which was very difficult to get rid of in those times. Between Heloise, just out of the monastery, forced into a future marriage before she could taste life, and Marianne, the artist who sublimates her feelings in art, a relationship starts, a relationship that will evolve into something that has no chance in the times in which the story is placed.
There are many interesting things in this film, but I think its charm comes in particular from the sincerity and lack of emphasis with which the relationship between the two girls is described – the discovery of the other but first of all the self-discovery of each one, the hesitations and the joy of being in each other. find in the other. Beautiful and convincing. The image is beautiful, almost every frame is elaborately elaborated in color and composition. The source of inspiration is the art of the period in which the action takes place, the avant-garde art of that period I would say, because it iuses the palette of artists who would dominate French art until the middle of the 19th century – Gericault, Millet, Corot. The film does not have a music soundtrack, but the music itself plays an important role, which deserves to be discovered when watching. The political message is clear and assertive, and we cannot help but sympathize with those women, each forced to face her own destiny alone, a century before women’s rights became a topical issue in Europe. ‘Portrait de la jeune fille en feu‘ is a film about art, about love, about the place of women in the world. A movie that deserves being looked for and seen.
I decided to see ‘Le Silencieux‘ especially for Lino Ventura, an actor whom I greatly admired in the 60s and 70s. Specializing in ‘rough’ characters from one side or the other of the law, Ventura played in feature films. action – detectives and spy – of which few have passed the Iron Curtain, the other side of which we are in those years. So I have quite a lot of his films from that period to be recovered through watching, including this film made in 1973 and directed by Claude Pinoteau, a director whom I know nothing about, who was at the time his first feature film. I have nothing to regret, because ‘Le Silencieux‘ is a well-written film, and Ventura‘s acting performance lives up to expectations.
Viewers will find themselves immersed in a spy film, but it is not an action movie like the James Bond series (which had already recorded a decade of success at the time) but rather a psychological film. The main hero played by Lino Ventura, a French scientist kidnapped 16 years earlier by the Soviets and recovered by the British intelligence, could very well be mistaken for a hero of John Le Carre’s novels, a hero inadvertently involved in the secret wars, who’s life is stolen and who finds himself obliged to act in the service of causes in which he does not believe. His attempt to recover his life or even to reconcile himself with his own conscience is similar to the dilemmas of heroes of the spy films of the last part of the career of Alfred Hitchcock, the master of suspense, quoted quite copiously in this film, especially in the natural scenery backgrounds and the use of music.
Today’s viewer has plenty of reasons to enjoy this movie, apart from Ventura’s excellent acting game. The spectacular scenes are not lacking but the attention is drawn to the hero’s fate and turmoil. The 1970s France and Switzerland are as beautiful as today, minus the crowds on the roads at a time when there were probably 1% of today’s cars. The spy movie is a genre in which a movie can become very quickly out of date, especially if it focuses on the volatile political issues in contemporary history where enemies and friendships disappear and appear quickly.’Le Silencieux‘ avoids this trap by focusing on the fate of the main hero, and thus manages to maintain interest despite the passage of time.
Situația sistemului medical național este un subiect dureros, aflat pe primul plan al dezbaterilor publice în multe țări ale lumii, inclusiv în România. Un articol publicat în 2017 de revista Republica și semnat de Ionuț Pătrăhău (*) atrăgea atenția asupra decalajelor crescânde dintre țara noastră și țările avansate în domeniul serviciilor medicale, în condițiile în care nu sunt respectate nici măcar promisiunile electorale privitoare la construcția de spitale, și nu există fonduri pentru cercetare în domeniul medical care să folosească baza solidă a școlii de medicină din România. Revista National Geographic a dedicat în luna ianuarie a acestui an un număr special viitorului medicinii. Interesant este că articolele din această publicație subliniază că soluțiile viitorului care pot duce la o extindere a speranței de viață de până la 20 de ani în deceniile următoare constau dintr-o combinație de noi tehnologii și de integrare a remediilor medicinii tradiționale într-un sistem modern și reorganizat de asistență medicală. În articolul de astăzi voi trece în revista câteva aspecte tehnologice și de metodologie care pot revoluționa medicina într-un viitor foarte apropiat.
Schimbarea de abordare care începe să se petreacă este structurală. Tehnologiile de astăzi și cele care vor fi accesibile în viitorul imediat permit o medicină ‘conectată’ în care legătura dintre pacienți și medici poate avea loc în multe situații fără a necesita vizite la medic sau în spitale. Instituțiile medicale concepute pentru a furniza servicii medicale, ca reacție la situații de criză și la cererea bolnavilor, vor evolua spre monitorizare continuă și proceduri proactive, care să prevină bolile, să le detecteze în fazele incipiente, în multe cazuri înainte de apariția simptomelor, și să le trateze devreme. O parte dintre boli vor fi astfel prevenite, o altă parte vor fi tratate mult mai devreme, crescând șansele de vindecare completă și reducând perioadele de recuperare după boli grele. Schimbarea aceasta are implicații nu numai tehnologice, ci și economice. Politicienii decidenți și administratori ai bugetelor de sănătate vor fi dispuși să adopte aceste schimbări numai după ce se vor convinge că pe termen mediu, în cel mai rău caz, cheltuielile medicale vor fi reduse. Și industria asigurărilor medicale va trebui să aducă schimbări modelului actual, încurajând procedurile preventive și proactive, ceea ce înseamnă costuri reduse pe termen lung, dar și investiții timpurii mai ridicate pentru fiecare pacient asigurat. Sistemul de evaluare a riscurilor și de calculare a primelor de asigurare ar urma să fie și el radical modificat.
Modelul existent de servicii medicale care prevalează în majoritatea lumii este bazat pe colectare ocazională de date despre starea pacienților, atunci când aceștia își vizitează medicii de familie sau ajung la clinici sau spitale, în caz de îmbolnăvire. Informațiile sunt colectate în fișe de sănătate personale, care pot fi transmise de la un medic la altul sau de la o instituție la alta doar cu acordul pacientului. Din punct de vedere tehnologic, începe să fie accesibilă însă o opțiune mult mai bună – aparatură care permite colectarea și înregistrarea continuă a parametrilor vitali. Această monitorizare permanentă are loc prin intermediul unui ecosistem în care senzorii Internetului Obiectelor (Internet of Things – IoT), despre care am discutat în alte articole ale rubricii CHANGE.WORLD, vor juca un rol însemnat. În timpul somnului, senzori plasați în îmbrăcăminte sau în așternut vor colecta informații despre calitatea somnului și activitatea noastră cerebrală. La trezire, periuța de dinți va funcționa ca dispozitiv de colectare și analiză a salivei. Telefoanele mobile și ceasurile digitale au deja un rol important în monitorizare în cursul zilei, deja vizibil în cele mai recente generații ale produselor Apple și ale concurenților lor. Atunci când conducem autovehicule – până la generalizarea șoferilor automați – senzorii vor sesiza nivelele de stres și neatenție și vor preveni șoferia sub influența alcoolului, drogurilor sau medicației. Lentilele de contact vor funcționa și ele ca senzori, împreună cu categoria senzorilor ‘îmbrăcabili’, detectând nivelul de glucoză, ritmul cardiac, tensiunea arterială. Toate aceste date vor fi permanent înregistrate și se vor adaugă ‘fișei personale’ de sănătate.
A două revoluție semnificativă în medicină va consta din tranziția de la medicina generică, în care tratamentele recomandate sunt universale pentru toate categoriile de pacienți, la metode aplicate specific, în funcție de profilul genetic, de condițiile de viață și de istoria medicală a fiecărui pacient. Această nouă paradigmă se numește medicină de precizie, sau medicină personală, atunci când tratamentele sunt adaptate fiecărei persoane în parte. Determinarea profilului genetic individual este o realizare științifică relativ nouă. Proiectul Genomului Uman a durat 13 ani, a costat aproximativ un miliard de dolari și au colaborat la el oameni de știință și sisteme de calcul din șase țări. Astăzi, cu numai câțiva ani mai târziu, costul a scăzut la câteva mii de dolari, iar rezultatele pot fi primite după numai o zi. Se estimează că peste puțini ani această analiză va costă câteva zeci de dolari și va fi accesibilă tuturor. În cel mult un deceniu, oricare dintre noi va putea cunoaște riscurile de sănătate la care este expus din motive genetice. Tratamentele universale vor fi înlocuite cu tratamente personalizate, cu șanse mult mai mari de reușită.
Progresele ingineriei genetice nu se limitează la determinarea profilului genetic individual, ci includ și elemente proactive, până la chirurgie genetică. Tomas Lindahl, Paul Modrich și Aziz Sancar și-au împărțit în 2015 Premiul Nobel pentru Chimie, pentru realizările lor în domeniul reparării lanțurilor genetice la nivel molecular cu păstrarea informației genetice, ceea ce deschide calea unor intervenții chirurgicale la nivelul celulelor. A devenit posibilă și editarea genetică la nivelul fetușilor, cu toate implicațiile și complicațiile morale ale unor astfel de intervenții. Editării genetice și reprogramării celulare li se adaugă progresele în domeniul ingineriei țesuturilor și folosirii tehnicilor de printare tridimensională. Fabricarea de proteze folosind tipărire 3D este deja o realitate și începe să fie folosită acolo unde este demonstrat economic, dar au fost deja ‘tipărite’ și modele ale organelor interne ale corpului omenesc, inclusiv inima. Suntem doar la câțiva ani de primele implanturi de organe artificiale, folosind combinații ale acestor tehnologii.
sursa imaginii: mddionline.com/i-medical-robot
Roboții – mici și mari – vor juca și ei
un rol important în medicina viitorului. Chirurgia asistată de robotică
este deja o realitate în multe săli de operație moderne. Micro și
Nano-roboți sunt ingerați și programați pentru a executa endoscopii sau
proceduri interne care ar necesita chirurgie clasică, și care, astfel,
se transformă din punctul de vedere al pacientului în tratamente
similare celor medicamentoase. Roboții de asistență și companie încep să
devină răspândiți în Japonia. Roboții farmaciști dozează medicația
personală, pe baza informației introduse în sistem de medici, ceea ce,
împreună cu livrările bazate pe drone, elimină farmaciile clasice din
lanțul medic – pacient. Asistenții medicali automați cu programe bazate
pe inteligență artificială și voci sintetizate vor deveni peste nu multă
vreme primii respondenți la apeluri medicale. Ei vor fi capabili să
întrețină dialogul cu pacienții, să înregistreze simptomele, să culeagă
informația senzorilor disponibili pentru analize medicale, să dea
primele recomandări și să escaladeze situația în cazul in care
identifică situații de urgență.
O parte dintre aceste transformări și
schimbări structurale au început, altele nu vor întârzia să apară.
Medicina este o profesie deschisă permanent informațiilor noi și
metodelor de tratament care îi pot ajuta pe pacienți. Ritmul de
introducere diferă de la țară la țară și de la sistem la sistem, dar
tocmai în țările mai puțin dezvoltate, care au o inerție birocratică mai
redusă, schimbările pot fi introduse mai ușor. Ceea ce este sigur este
că peste nu mai mult de 20-30 de ani felul în care vom fi tratați noi și
urmașii noștri va fi foarte diferit de ceea ce cunoaștem astăzi.
‘Tyhjio‘ (‘Void’) directed by Aleksi Salmenperä is the second Finnish film we saw at the Nordic film festival in which our local cinematheque participates. I confess that I am quite unfamiliar with this film school, with the notable exception of some of Aki Kaurismäki‘s films, and this film (as well as the one seen the night before) is a pleasant surprise, a cinematic experience as good as many other films from well-known and established European cinema industries. ‘Tyhjio‘ is a comedy-drama (or a bitter comedy if you wish) that tells a lot about the love relationships of the times we live in, about creation, artists and the price they pay in private life, about the conflicts between true art and commercial kitsch.
It is obvious when watching the film that the director Aleksi Salmenperä does not start from scratch. The influence of Ingmar Bergman is evident in the intimate style and in the introvert personalities of the characters, and also in the theme that combines the life of a couple of artists with their creative crises and the conflict between what it takes to succeed and their own feelings. The relationship between Pihla, the successful local film actress who aspires to an international career, and Eero, the successful debut novelist hit by the drying of the sources of inspiration, looks amazingly up to a certain point but until then at the level of detail in some scenes and replicas, with the one between Bergman‘s Marianne and Johan in ‘Scenes from a Marriage‘. This is what Bergman‘s heroes might have looked like if his movie and play had been written and directed now and not in 1973. The social element that at Bergman is a kind of pre-metoo story is replaced here by a direct criticism by the independent director who is Salmenperä directed against the commercial cinema and the policy and behavior of the big studios towards female actors.
https://www.youtube.com/watch?v=R4UgYyfa_CQ
I liked many of the ideas and solutions of the screenwriter-director. Story-telling flows cursively and the two actors in the main roles (Laura Birn and Tommi Korpela) do their job with professionalism and naturalness. Around them orbit a gallery of well-outlined characters, played by professional actors and amateurs (some of them local celebrities in cameo roles). The familiarity of Salmenperä with the environment, problems and characters in the worlds of film and literature in today’s Finland is evident. The combination of black and white and color film has logic beyond the aesthetic effect. Written and directed in a minor tone, ‘Tyhjio‘ manages to make its way to the hearts of the viewers and creates an artistic and emotional impact. The director succeeds where his heroes in the film fail – in creating quality art.
‘Mestari Cheng‘, the film of the Finnish director Mika Kaurismäki (yes, his brother …), which opened last night at the local cinematheque the Nordic film festival, is one of those films for which as a spectator you cannot refrain from feeling sympathy and emotion despite your instincts and knowledge of movie fan, a film that makes the most of the melodrama’s tools, demonstrating what can be reached within this genre but also what are its limitations if the director falls too rigorously into the pattern and adds nothing personal. The central theme of the festival that started is the migration, immigration, emigration, with their hardships and suffering but also with the cultural and human opportunities opened by the people’s movement and the meetings of the cultures. ‘Mestari Cheng‘ (‘Chef Cheng’) fits in well with itstheme and is likely to be loved by many viewers.
There is a second main theme in the film – that of culinary art as a means of meeting people and bringing cultures together. This is not an original theme either, but it is the one that manages to attract best the attention and arise emotion. Food as a feeling and as a philosophy, as a communication medium and as a universal cure for the health of the body but especially of the soul. The story of the chef from Shanhai that fate brings to a hamlet in northern Finland, far removed from the world but miraculous as a natural landscape and rich in human landscape could happen anytime and anywhere on our planet today. The reasons that bring the man along with his eight-year-old boy to a country that is from many points of view on the opposite poles of China are different from those of economic migrants, and the connection between him and the local woman is more than the meeting of two lonelinesses marked by personal traumas from each one’s past.
The film manages to create a believable world on screen, with characters we seem to know although they belong to cultures that are so different and different from ours. The merit belongs in particular to the excellent team of actors. The two actors cast in the lead roles, Pak Hon Chu and Anna-Maija Tuokko, develop interesting and complex characters, and the ‘chemistry’ between them is visible and transmitted to the public. Some of the supporting characters are also well-shaped appearances. And yet, beyond a certain moment (and that moment was quite early during the projection) I had a sense of repetition, of deja vu, of predictability, of tourist-cultural propaganda. I think the problem is the too rich a collection of stereotypes and common places about the relationships between men and women, about Chinese and Finns, about emigrants and locals opening their hearts to and for the visitors, about the relationships between overworked fathers and their children who miss their presence in their lives, about loneliness, mourning, tolerance and intolerance. The film has good chances to be very successful in China, but it has something to offer to viewers in other parts of the world. It’s hard not to be impressed by the acting and the natural emotions caused by the intrigue, this I propose to those who will see the film, not even try to resist them. The final sensation was, to me at least, similar to that of hearing famous music in kitch versions of the like of Clayderman or André Rieu. But there are, I know, many, many, many Clayderman and Rieu fans in the world.
Am abordat în câteva rânduri în cadrul rubricii CHANGE.WORLD subiecte legate de realitatea virtuală (VR – Virtual Reality) și realitatea extinsă (AR – Augmented Reality). Este un domeniu tehnologic în plină dezvoltare, atât din punctul de vedere al aparaturii, cât și din cel al interfețelor cu utilizatorii. Experimentele și experiențele acestora aduc în permanentă noi informații legate de comportamentul uman în prezența unor fenomene care pun la încercare combinațiile senzoriale familiare și interacțiunea cu lumea din jur. Dintre aplicațiile noi care apar permanent mi-au reținut atenția cele legate de creația artistică. Posibilitățile practic infinite de creare a unor lumi imaginare și de introducere a utilizatorilor – în acest caz, amatorii de artă – în explorarea acestor lumi fac ca sistemele VR și AR să intre în rândul uneltelor de creație artistică. Câteva dintre marile muzee și festivaluri artistice internaționale au inclus în ultimul an instalații artistice și evenimente unde vizitatorii beneficiază de experiențe ‘imersive’, călătorind în lumile imaginare sau intrând în contact cu realitățile extinse care suprapun spațiul real cu imaginarul. Vom trece în revistă câteva astfel de evenimente și creații care, după cum vom vedea, nu sunt limitate la artele plastice. De altfel, s-ar putea ca și categorisirile de genuri artistice să trebuiască să fie curând revizuite.
Să începem însă cu un omagiu adus unui artist care a fost un pionier al artei video și digitale, un vizionar care a trasat direcțiile urmate de mulți alți creatori de după el și până în ziua de astăzi. La Muzeul Tate Modern din Londra s-a deschis la 17 octombrie retrospectiva lui Nam June Paik (1932 – 2006), artist născut în Coreea, care a trăit și a creat o mare parte a vieții sale în Japonia, Germania și Statele Unite. Abordarea sa ludică descinde din fascinația dadaiștilor și a futuriștilor cu progresele tehnologiei, el introducând încă din anii ’70 ai secolului trecut tehnologiile video și ale televiziunii ca mijloace de exprimare și obiecte componente ale lucrărilor sale. Lui Nam June Paik îi aparține și expresia ‘electronic superhigway’, care a fost numele unei instalații create de el în 1995 pentru muzeul Smithsonian înainte de a fi fost împrumutată de ingineri, politicieni, și toți ceilalți care doresc să se exprime în legătură cu ‘autostrada informațională’ ca metaforă a Internetului și conectivității universale furnizate de acesta.
Expoziția de la Londra promite să fie o experiență senzorială cu totul specială, demonstrând inventivitatea și versatilitatea unui artist care a explorat căi noi de exprimare de-a lungul întregii sale cariere. Cele peste 200 de exponate vor include și unele dintre primele experimente ‘imersive’, cum a fost incinta creată în 1995 pentru pavilionul Germaniei la Bienala de la Veneția, în care Nam June Paik propunea o reconstituire a Capelei Sixtine prin intermediul a zeci de ecrane video. De asemenea vor fi evidențiate colaborările artistului coreean cu muzicieni, precum violoncelista Charlotte Moorman și compozitorul John Cage, sau coreografi ca Merce Cunningham. Filosofia budistă a avut o mare influență asupra acestui artist fascinat de tehnologie, iar lucrări ca ‘TV Garden’ oferă ocazia unor reflecții despre legătura dintre om și natură. După Londra, expoziția va călători în anii următori în Statele Unite, Olanda și Singapore.
Rămânând la Londra, să menționăm câteva dintre evenimentele organizate în cadrul târgului de artă Frieze care a avut loc în capitala engleză în parcul Regent și în împrejurimi între 3 și 6 octombrie. Frieze a început în 1991 ca o revista de artă contemporană, care din 2003 organizează anual la Londra un târg al galeriilor de artă contemporană în fiecare prima săptămâna a lunii octombrie. Din 2012 există în luna mai și o ediție în New York a târgului, iar din acest an, în februarie, Los Angeles găzduiește ediția californiană. Evenimentul din acest an a fost calificat de critici și de amatorii de artă ca fiind ‘fabulos de inventiv’. Printre altele a atras atenția combinația dintre viziunea personală a artistului Yinka Ilori și extinderea acesteia prin intermediul unor algoritmi de inteligență artificială. Programul AI ‘vizitează’ o colecție de lucrări ale pictorului născut în 1987 la Londra din părinți originari din Nigeria, pentru ca apoi să ‘creeze’ un set de noi lucrări folosind propriile sale tehnici și medii. Cui aparțin lucrările din expoziție? Artistului? Creatorilor programelor? Iată un subiect de discuție interesant pentru critici și pentru experții in domeniul proprietății intelectuale.
Lucrările care folosesc tehnici VR și AR, precum și experiențele imersive au ocupat un loc important între exponatele propuse de cele 160 de galerii de artă modernă din toată lumea care au participat la ediția aceasta a lui Frieze, vizitatorii declarându-se foarte impresionați de această secțiune de ‘artă imersată’. Artistul coreean Koo Jeog A propunea de exemplu o aplicație numită ‘Density’ care, instalată pe telefoane mobile ‘inteligente’, permite utilizatorilor să viziteze o expoziție virtuală în spațiul natural al lui Regent Park. Ideea simplă și ingenioasă are marele avantaj de a nu avea nevoie de aparatură specială grea și costisitoare. În schimb, alte instalații necesită aparatură și spații dedicate, însă rezultatele pot fi spectaculoase. Călătoriile în spațiu și timp devin posibile în aceste experiențe imersive – de la camera imaginară de hotel decorată cu ceramici tradiționale, creată de japonezul Urara Tsuchyia, până la spațiul lipsit de coordonate carteziene, imaginat de colectivul UVA, care anihilează orice simț de orientare.
sursa imaginii: vanderaa.net/eight
Experiențele imersive trec granițele
artelor. Iată, de exemplu, lucrarea ‘Eight’ (‘Opt’) a compozitorului
olandez Michel van der Aa (născut în 1970), creată în colaborare cu
cântăreața Kate Miller-Heidke, corul Nederlands Kamerkoor, designerul
Theun Mosk și cu compania de realitate virtuală The Virtual Dutch Men.
Definită de autori ca un ‘proiect de realitate mixtă’, ‘Eight’ propune o
fuziune unică și novatoare de teatru muzical, VR și arte vizuale.
Vizitatorii folosesc echipamente VR pentru a intra în cele opt încăperi
imaginare în care li se istorisește, cu ajutorul imaginilor virtuale și a
muzicii, povestea vieții unei femei, în ordine cronologică inversă.
Experiența fiecăruia este unică, putând alege traseul, manipula obiecte,
descifra hieroglifele și ideogramele care codifică în spațiul virtual
al celor opt încăperi povestea vieții eroinei. Lucrarea prezentată în
premieră mondială în primăvara acestui an la Festivalul Olandei a fost
oferită publicului european, în această vară, la Festivalul de la
Aix-en-Provence, pentru a călători în luna octombrie în China, la
Festivalul de Muzică de la Beijing.
Este evident că ne aflăm la începutul unui drum sau, poate, al mai multor drumuri care defrișează spații noi în artă. Mijloacele folosite sunt altele, emoțiile artistice sunt diferite. S-ar putea ca peste un secol sau două lumea să privească retrospectiv la această perioadă ca la una similară revoluției impresioniștilor, iar la aceste expoziții ca la evenimente precum faimoasele Saloane ale Refuzaților. Ceea ce noi putem face este să urmărim cu mintea și sufletul deschis inovațiile și dialogul dintre noile mijloace artistice, pe de-o parte, și tradițiile și mediile acceptate, de cealaltă parte.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Locuiesc într-o țară aflată pe țărmul Mediteranei și la marginea unuia dintre cele mai aride și mai fierbinți deșerturi ale lumii. În timpul lunilor de vară, din iunie până în septembrie, soarele strălucește aproape permanent, ploile sunt evenimente cu totul excepționale (eu nu le-am întâlnit în cei 35 de ani de când trăiesc pe aici) și temperaturile nu coboară sub 30 de grade Celsius ziua și 24 de grade Celsius nopțile. Și cu toate acestea, nu sufăr aproape deloc de căldură. În fapt, îmi este mult mai cald atunci când în timpul verilor călătoresc în Europa, chiar dacă aici temperaturile sunt în medie cu câteva grade mai scăzute. Diferența constă în existența și folosirea aparatelor de aer condiționat. În țările calde, inclusiv Orientul Mijlociu, aerul condiționat a ajuns să fie considerat o necesitate și este prezent practic peste tot, în spații publice, instituții, mijloace de transport și desigur în locuințe. Chiar și pe stadioane. Emiratul Qatar a găzduit acum câteva săptămâni campionatele mondiale de atletism, și în 2022 va fi gazda turneului final al campionatului mondial de fotbal. În schimb, în Europa, aerul condiționat este considerat încă în multe locuri inutil, sau un lux, cu toată diferența de calitate a vieții pe care îl oferă.
Omenirea a fost preocupată încă din vechime de problema răcirii mediului
ambiant în zonele calde ale planetei și, legată de aceasta, de
refrigerarea alimentelor în scopul păstrării lor mai îndelungate. Metode
diferite au fost inventate și folosite din vechime. Între inovațiile
consemnate în caietele lui Leonardo Da Vinci se află un dispozitiv de
păstrare la rece a băuturilor și alimentelor, și un ventilator, aparat a
cărui construcție și punere în utilizare de către Leonardo este
documentată. Profesorul William Cullen de la Universitatea din Glasgow a
creat pe la mijlocul secolului 18 o tehnologie de refrigerare bazată pe
evaporarea lichidelor în vid. Primele experimente pentru producerea
gheții artificiale datează din1820, iar în 1824 Michael Faraday
descoperea principiul refrigerării prin absorbție – folosirea unei surse
de căldură pentru a furniza energia necesară proceselor de răcire.
Acest principiu a fost folosit la câteva decenii după aceea de John
Gorrie, medic din Florida, care a legat un motor cu aburi unui
schimbător de căldură pentru a răci aerul și a atenua suferințele
pacienților săi care sufereau de boli tropicale. Gorrie și-a numit
invenția „mașină de gheață”, dar încercările de a o breveta au fost
sabotate de exportatorii de gheață naturală din nordul Statelor Unite,
care vedeau în această invenție o competiție pentru comerțul lor. Aerul
condiționat însuși a fost, ca în multe alte exemple, o invenție
accidentală. Inginerul în vârstă de 25 de ani Willis Carrier lucra în
1902 la o firmă din Brooklyn, care se ocupa de editarea și tipărirea de
cărți. Două veri călduroase și umede consecutive produseseră defecțiuni
și afectau calitatea produselor tipărite în culori. Pentru a crea un
mediu ambiant pentru mașini, unde umiditatea și temperatura să fie
reduse, Carrier a folosit un ventilator care sufla aer peste spirale
umplute cu apă rece. Excesul de umiditate rezulta în condens pe spirale,
ceea ce răcea și temperatura din jur. Nu numai că mașinile de tipărit
funcționau mai bine, dar și atmosfera în camerele în care erau acestea
instalate era mai plăcută, făcând ca munca salariaților să fie mai
eficientă. Fusese inventat primul aparat de aer condiționat, deși numele
procedeului (‘air conditioning’) avea să fie înregistrat abia în 1906
de un alt inginer și antreprenor, pe nume Stuart W. Cramer. Procedeul a
început să fie aplicat pe scară industrială abia după ce în 1922 Carrier
a creat compresorul centrifugal pentru refrigerare, care poate fi
considerat precursorul aparatelor moderne de aer condiționat. Unul
dintre primele aparate de acest fel este expus astăzi la Muzeul Național
de Istorie Americană Smithsonian din Washington, DC.
Utilizarea pe scară largă a tehnologiilor de răcire pentru a crea o ambianța mai comodă și mai productivă nu a fost imediat înțeleasă și acceptată. Trebuiau aduse schimbări în tehnologiile de construcție a caselor, care erau diferite în nordul și în sudul Statelor Unite. Fabricanții de textile și de haine de piele au sesizat amenințările aduse de schimbarea artificială a condițiilor de climă. Au existat chiar și obiecții de natură morală și religioasă, anumiți predicatori susținând că încercarea de a controla mediul înconjurător ar fi ‘contrară voinței lui Dumnezeu’. Descoperirea în 1928 a agenților de răcire bazați pe gazul (netoxic) freon a accelerat introducerea. Casa Albă a fost dotată în 1930 cu prima sa instalație de aer condiționat, iar rețeaua de cinematografe Nickelodeon și-a atras publicul prin instalații similare montate în sălile sale. În 1931, au fost instalate primele aparate mobile de aer condiționat în trenurile de lungă distanță. Totuși, abia în condițiile ‘boom’-ului economic american de după al doilea război mondial, instalațiile de aer condiționat au început să facă parte din dotările standard ale instituțiilor, locurilor de agrement și ale caselor particulare, devenind începând cu anii ’50 și ’60 comodități, mai ales in jumătatea de Sud a Statelor Unite. Europa și restul lumii au urmat America pe același drum cu aproximativ un deceniu de decalaj.
Ce impact are sau poate avea folosirea aerului condiționat pentru
sănătatea și calitatea vieții fiecăruia dintre noi? Să începem cu
veștile bune: anularea efectelor negative ale temperaturilor ridicate
asupra capacităților fizice și intelectuale crește nivelul de
productivitate și scade riscurile deshidratării, comoțiilor cerebrale și
ale altor afecțiuni produse de căldură; reduce prezența insectelor,
paraziților și factorilor alergeni din aerul pe care îl respirăm;
îmbunătățește calitatea somnului (vezi articolul Știința somnului,
al rubricii CHANGE.WORLD). Există însă și dezavantaje, iar acestea
trebuie cunoscute de fiecare dintre noi, mai ales că o parte dintre ele
pot fi atenuate prin comportament sau folosirea corectă a aparatelor și
sistemelor: schimbările bruște de temperatura reprezintă un risc pentru
sănătate; sistemele de aer condiționat produc uscarea pielii și a
mucoaselor; aparatele de aer condiționat (mai ales cele unde filtrele și
conductele nu sunt curățate periodic) pot produce afecțiuni
respiratorii sau boli contagioase, și pot accentua bolile de ochi. În
orice situație, este recomandată folosirea eficientă (care include
setarea temperaturii interioare dorite la cel mult 7 grade sub
temperatura ambianța exterioară) și mentenanță periodică.
Consecințele folosirii aparatelor și instalațiilor de aer condiționat sunt însă și globale. De fiecare dată când apăsăm pe buton pentru a coborî temperatura în case, locuri de muncă sau mijloace de transport contribuim la încălzirea globală a planetei. Impactul este de două feluri: direct, căci răcirea în incinte închise implică un schimb de căldură cu mediul exterior; indirect, prin consumul de energie al aparatelor. Folosirea intensă a aparatelor de aer condiționat într-un oraș mare, situat într-o zonă cu temperaturi ridicate (de exemplu, în orașul Phoenix din statul american Arizona, unde au fost efectuate asemenea studii), indică o creștere relativă a temperaturii în oraș și în jurul lui de până la 3 grade Celsius. Global, consumul de energie al instalațiilor de aer condiționat atinge cifre uriașe, dar ele sunt inegal repartizate, chiar și între țările cu climă caldă. În timp ce în Statele Unite procentajul de case cu instalații de aer condiționat este în jur de 90%, în Mexic, vecinul sudic al SUA, acest procentaj este doar de 17%. Conform datelor furnizate de Agenția Internațională a Energiei, Statele Unite consumă pentru climatizare 616 TWh anual și China 450 TWh, ceea ce reprezintă cumulat peste 60% din consumul mondial. Dacă actualele tendințe climatice și de consum se păstrează, în anul 2050 vom consuma 37% din energia produsă global pentru instalațiile de aer condiționat.
Ce este de făcut? În primul rând, trebuie acceptat că aerul condiționat face parte deja din stilul și calitatea vieții la care au ajuns sau la care aspiră toți locuitorii planetei. Din 1930 încoace, introducerea aerului condiționat a produs o creștere semnificativă a productivității muncii, a scăzut rata bolilor și a mortalității, a determinat mișcări demografice, de exemplu nivelând curba anuală a nașterilor și schimbând repartiția procentelor populației între zonele cu climă rece și cele cu climă caldă. Omenirea nu va renunța la aceste realizări, și țări și zone geografice noi (India, Africa, de exemplu) se vor adăuga utilizatorilor pe scară largă. Ceea ce trebuie făcut este includerea condiționării climatice în planurile de combatere a încălzirii globale, pornind de la standarde naționale și internaționale de eficientă energetică și consum, introducerea și extinderea construcțiilor eficiente termic, folosirea de surse energetice curate. Instalațiile de aer condiționat și evoluția lor trebuie să fie privite nu ca factori dăunători, ci ca instrumente și aliați în lupta pentru salvarea planetei de la dezastru ecologic și climatic.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
