‘Série noire‘ released on screen in 1979 is part of the gangster movie series that Alain Corneau made in the first decade of his directorial and screenwriting career. It is the French adaptation of a novel by Jim Thompson, co-writer on Kubrick‘s ‘Paths of Glory‘ of 1957, a successful novelist in the 1970s in France, where apart from this film he also inspired ‘Coup de Torchon‘ by Bertrand Tavernier. The film has many qualities, intriguing characters and an interesting cast, but I lacked a more consistent crime story. I did not read Thompson‘s book, but I was left with the feeling that elements of the story that would have better supported the evolution of the characters were omitted or neglected.
From the first scene it is clear that Franck Poupart, the hero of the film, lives a part of his life in an imaginary world, in which he is more than a pitiable salesman carrying a suitcase of samples of merchandise from which we never see him selling anything. In the better but less real part of his life he imagines himself to be something else somewhere else, maybe a gangster in an American movie. When he meets Mona, a young woman just out of her unhappy teen years, sequestered and forced to prostitute by her aunt, Franck will try to play the role of the hero in the movies, but the reality in which he lives is far too sordid and the complications are not late to appear.
What I liked. Slipping into tragedy is accompanied by insanity and grotesque. Their combination, together with the hopeless love story between the two pathetic characters, is excellent. Franck and Mona manage to gain the empathy of the spectators despite the deeds that they commit, which are presented as an extreme reaction to an already violent and corrupt environment. The significant contribution belongs to the actor’s creations of Patrick Dewaere (in the role of the tormented Franck, perhaps the best role of his career) and Marie Trintignant (in the role of Mona, fascinating in her first consistent role). Coincidence of destiny – the lives of the two actors ended both tragically – Dewaere committed suicide a few years after acting in ‘Série noire‘, Marie Trintignant was killed by her husband in 2003. Another remarkable creation is that of Bernard Blier in the role of Franck’s boss. The cinematography brings us to the screen a Paris of the desolate suburbs, frozen lands in a cold and dry winter, poor interiors. Corneau is one of those directors who were initially assistants to the Nouvelle Vague masters and who when they became independent created in various genres (‘film noir’ being one of them), applying the lessons learned and developing them creatively in different directions.
What I liked less. The film lacks a clear dramatic structure. The relationship between the two main characters is predictable from the beginning, and the actors’ creations cannot supply a certain dose of predictability. Franck’s secondary relationship is less well outlined and the motivations of his acts remain unclear. Insanity is too easy a pretext. I dare say that ‘Série noire‘ is a fake ‘film noir’. It is rather a story of tragic and hopeless love in the world in which it happens and with the characters involved.
‘Tehran Taboo‘ is a film that could not have been made in Iran today. Its creator, film director and animator Ali Soozandeh lives in exile, and the film was made in Germany and Austria in 2017. The action takes place in Tehran today, a metropolis with many modern aspects (architecture, traffic, advertising), but also a city controlled and dominated by the laws of the Islamic Republic. Contemporary Iranian cinematography has managed to bring this city and some of the political problems and moral dilemmas of its inhabitants to the screen in many films, some remarkable, but no overt criticism, nor open approach to sexuality and issues related to women’s status, could have appeared so directly in a movie produced in Iran. By the technique chosen (animation derived from filmed acting, called in specialized terminology ‘computerized rotoscoping’), Soozandeh manages to create a film which looks modern as means of expression, and which exposes openly, almost exhibitionistly, some of the themes that are prohibited or difficult to tackle for film makers living and creating in Iran.
In many ways, Ali Soozandeh‘s film resembles the films of his colleagues filming in Iran. Tehran streets, taxis, house interiors, confrontations with religious authorities, strict norms of Islamic morality, family issues – all are familiar to those who watch contemporary Iranian films. The decor is the same, but the stories are different. There are first of all female stories related to the situation of women in a country where these are subject to double discrimination – the political one togrther with men, the social one because of their status as women in a society in which the family laws but also the economic or professional ones subordinates the women to the will of men (husbands, fathers, brothers). Far from ensuring the moral tranquility and the social security desired by the authorities, repression creates an entire underground world characterized by corruption, domestic violence, prostitution, drugs. Can ordinary citizens and especially today’s young people in Iran lead a normal life? The point of view is quite pessimistic – from the current situation there seem to be only two exit gates: exile or death.
Ali Soozandeh continues and extends the trend of using animation as a format for political docu-drama. It is very interesting to note that the source of this trend and some of its major achievements originate in the Middle East. Both Marjane Satrapi, the author of ‘Persepolis‘, also an Iranian who lives and works in exile, and the Israeli Ari Folman, the author of ‘Waltz with Bashir‘ come from cultures in which the imagery of the human figure is forbidden. Their approach to animation is determined not only by the desire to use a form of popular culture that has become quasi-universal, but also as a gesture of artistic frond and distancing from constraining traditions. ‘Tehran Taboo‘ succeeds both artistically and politically, capturing the attention and sending a message of defiance and a cry for help. The film looks good from an aesthetic point of view. Its female characters very well developed, especially for an animated movie, and are memorable – full of humanity, dignity, humor. Through his animation, defying the prohibitions and bringing up the taboos that his colleagues cannot speak about as openly, Soozandeh continues and complements the works of today’s other filmmakers in Iran.
Ne aflăm cândva, pe la mijlocul anilor
’30 ai secolului nostru, să zicem în 2036. Prima expediție cu echipaj
uman a ajuns pe planeta Marte. Întreaga populație a Terrei urmărește în
direct transmisia istorică a primilor pași ai omenirii pe o altă
planetă. Vocea din depărtările Cosmosului, ajunsă la noi cu un decalaj
de câteva minute, datorat propagării semnalelor pe distanța dintre cele
două planete, se aude clar: ‘Sunt primii pași ai omenirii pe Marte,
primii pași ai unui drum istoric. Sunt mândră să fiu primul cetățean al
Terrei care pășește pe Marte. Sunt comandantul misiunii, Susan …’. O
femeie? Da! De fapt, întregul echipaj al misiunii este alcătuit numai
din femei. Scenariu sci-fi? Desigur, dar după cum vom vedea în
continuare, nu numai că este vorba despre un scenariu posibil, dar
există argumente foarte serioase ca prima misiune spre Marte și
explorarea spațială viitoare să devină o specialitate feminină.
Participarea femeilor în explorarea
spațială nu este ceva nou, deși în multe cazuri contribuțiile lor au
fost ori victime ale ‘efectului Mathilda’ (realizările femeilor au fost
trecute sub tăcere sau chiar asumate de bărbați), ori au întârziat
nejustificat. Cu câteva zile în urmă, omenirea și-a luat rămas bun de la
Katherine Johnson, matematiciana ale cărei calcule au contribuit la
stabilirea și corectarea traiectoriilor rachetelor trimise de NASA în
primele misiuni spațiale. Ajunsese la respectabila vârstă de 101 de ani.
Johnson a trebuit să se confrunte cu bariere multiple în viața și
cariera sa, și în calitate de femeie, și ca cetățean de culoare.
‘Calculatoarele’ din echipa ei , toate femei de culoare, lucrau în
incinte separate și foloseau săli de mese și instalații sanitare
diferite de restul personalului într-o Americă încă divizată rasial a
anilor ’60. Acestea au fost condițiile în care Johnson și colegele ei au
calculat și verificat traiectoriile capsulelor spațiale cu care John
Glenn și Alan Shepard au devenit primii americani în spațiu. În 1969, ea
a contribuit și la calcularea traiectoriilor misiunii Apollo 11, care a
dus primii astronauți pe Lună. Cartea ‘Hidden Figures’ scrisă de Margot
Lee Shetterly și filmul din 2016 inspirat de aceasta au adus povestea
Katherinei Johnson și a echipei ei în atenția publicului larg.
Cu o întârziere mai mult sau mai puțin
semnificativă față de colegii lor bărbați, femeile au ajuns și ele să
participe în calitate de astronauți în programele de explorare a
spațiului care au avut loc până acum. Prima femeie în spațiu a fost
sovietica Valentina Tereșkova care, între 16 și 19 iunie 1963, a
petrecut 70 de ore în spațiu, în cadrul unei misiuni în care a încercuit
de 48 de ori Pământul. În anii ’60, NASA a selecționat o echipă de 13
femei (așa numita echipa ‘Mercury 13’) care au trecut toate testele
pentru a deveni astronaute, dar puțin timp după aceea ele au primit
mesaje prin care erau informate că explorarea spațială americană rămânea
o meserie rezervată bărbaților. Aveau să treacă două decenii până când
americanii vor trimite prima femeie astronaut în spațiu, pe Sally Ride,
la 18 iunie 1983. La 25 iulie 1984, sovietica Svetlana Savițkaia devenea
prima femeie care ieșea din stația spațială Saliut 7 pentru o ‘plimbare
spațială’ de trei ore și jumătate. Americana Peggy Wilson a fost prima
femeie care a devenit comandant al Stației Spațiale Internaționale,
responsabilitate pe care a îndeplinit-o de două ori, în 2008 și 2017.
Zborul ei din 2017 a durat 288 de zile, totalul de zile petrecute de ea
în spațiu fiind de 665, cel mai mare număr de zile în spațiu al unui
astronaut american până în ziua de azi. Recent, inginera Christina Koch a
întrecut însă alt record al lui Peggy, cel al numărului de zile in
spațiu al unei femei în cadrul unei singure misiuni, ajungând la 328 de
zile, misiunea ei încheindu-se cu succes la 6 februarie 2020. În timpul
călătoriei sale, Koch a înconjurat Pământul de 5248 de ori și a parcurs
223 milioane km – echivalentul a 291 călătorii dus-întors spre Lună de
pe Pământ, sau o dată și jumătate distanța dus-întors între Pământ și
Marte.
În filmele de anticipație femeile ocupă
de multă vreme un loc important și binemeritat. Roger Vadim a trimis-o
în 1968 pe Barbarella, interpretată de soția sa de atunci, Jane Fonda,
să salveze omenirea, pe o planetă îndepărtată din secolul 41, misiune
care i-a revenit și Milei Jovovitch în ‘The Fifth Element’ al lui Luc
Besson, din 1997. Pe puntea de comandă a misiunilor ‘Star Trek’ s-au
aflat dintotdeauna femei în toate reîncarnările acestui serial, iar în
seria de filme ‘Star Wars’ începută de George Lukacs ele au fost
avansate la rang de prințese ale imperiilor galactice. Sandra Bullock se
pierde în spațiu în ‘Gravity’ al lui Alfonso Cuaron, din 2013, în timp
ce Judy Foster (în ‘Contact’ al lui Robert Zemeckis, din 1997) și Amy
Adams (în ‘Arrival’ al lui Denis Villeneuve, din 2016) au fost mai
norocoase fiind promovate în roluri de oameni de știință care
descifrează tainele Universului și intră în contact cu civilizații
extraterestre. Cea mai cunoscută figură de exploratoare a spațiului din
filme este, poate, cea a eroinei întruchipate de Sigourney Weaver în
serialul ‘Alien’ creat de Ridley Scott, filme care combină genurile
cinematografice sci-fi și ‘horror’.
Pură anticipație? Câtuși de puțin. Ideea unor echipaje formate numai din femei este considerată în mod serios ca una dintre ipotezele de lucru în planificarea călătoriilor spațiale la distanțe mari și de lungă durata, așa cum vor necesita expedițiile spre Marte și, mai târziu și mai departe, călătoriile care vor avea ca destinație aștri mai îndepărtați și ca scop, colonizarea acestora. Există argumente serioase în favoarea unei asemenea decizii. În fapt, femeile sunt mai bine pregătite fiziologic și psihologic pentru explorarea spațială. În primul rând, femeile sunt mai ușoare în greutate, consumă mai puțin oxigen și mai puțină hrană. Bărbații au nevoie cu 15 până la 25 la sută mai multe calorii pentru a subzista. În medie, cu energia necesară transportului a patru astronauți bărbați pot fi transportate în spațiu cinci astronauți femei. Și din punctul de vedere al rezistenței la afecțiunile specifice călătoriilor îndelungate in spațiu, femeile par a fi în avantaj. Scăderea acuității vizuale și auditive este mult mai pronunțată la astronauții bărbați – un fenomen real, chiar dacă nu complet elucidat. Psihologic, femeile par de asemenea a fi mai bine pregătite. În timp ce bărbații excelează în misiuni pe termen scurt și cu un scop bine precizat și imediat măsurabil, profilurile psihologice ale femeilor le permit să execute mai bine misiunile pe termen lung și operațiunile de rutină.
În fine, argumentul, poate, cel mai important. Dacă scopul explorării spațiale este găsirea unor cămine alternative pentru omenire, atunci mai devreme decât mai târziu trebuie luată în considerare necesitatea nașterii de copii în afara spațiului terestru – pe stații spațiale sau pe alte planete. Femeile trebuie, deci, neapărat să facă parte din echipaje, fie ele echipaje mixte, fie doar feminine, dacă luăm în considerare tehnologiile de fertilizare ‘în eprubetă’ transferate în spațiu. Luând în considerare argumentele prezentate mai sus, întrebarea care se pune este, prin urmare, nu dacă femeile își au locul în călătoriile spațiale ale viitorului, ci dacă este nevoie de bărbați. Răspunsul este probabil da, căci totuși echipele mixte dau rezultate mai bune într-o gamă variată de misiuni complexe. Situația optimă, dacă ea există, este ca selecția reprezentaților omenirii în explorarea Universului să se facă, la fel ca pentru orice altă activitate umană, alegând persoanele care sunt cele mai bine adaptate pentru executarea misiunilor, fără prejudecăți sau discriminări de orice natură ar fi ele.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Crime dramas and gangster stories became one of the most successful genres of American cinema during World War II and in the years that followed. In France, American movies had been banned during the German occupation, which only accentuated the thirst for overseas cinema and about everything American in the years immediately following the end of the war. The French would be the ones who found the right words to give a name to this cinematic style – film noir. Among the French directors who adored American films, Jean-Pierre Melville was probably the most fascinated of all, he imported and adapted the genre, and gave it an unmistakable French touch. ‘Bob le Flambeur‘ released in 1956 (under the generic name Melville) is one of the reference films of his career, a film that contains many of the cinematography elements of the school that would receive the name Nouvelle Vague a few years later.
The story of the making of the film is also very interesting. Melville was not only a talented film director, but also a precursor to what we today call independent cinema. But the cause of his independence was quite prosaic. Following a conflict with the trade unions in the industry, he had to produce his film on a very low budget, with almost amateur actors or in any case unpaid, with mobile cameras because the fixed ones cost too much, on the streets of Paris because he had no funds for studios, etc. The result is original and remarkable. ‘Bob le Flambeur‘ is the biography of a good-hearted gangster-gambler who risks in gambling or on horse races betting not only the money he has or doesn’t have, but also his own life and of those around.
Bob’s role is played by Roger Duchesne, who, like the hero of the movie, had his glory period some 20 years before. Obstructed by suspicion of collaboration with the German occupiers during the war, he had disappeared from screens for more than a decade. Melville (who was Jewish) gives him the opportunity to return to the screen and play a penultimate role in his career. I’m sure that Belmondo (who debuted that same year) saw this movie. It even has a scene where the hero looks in the mirror. Duchesne is given replica by Isabelle Corey, a young 16 years old beauty, who reminded me of Brigitte Bardot (with whom she was to play for the next year in Roger Vadim‘s ‘…And God Created Woman‘), but who was less fortunate in her career, perhaps because she resembled too much the famous star. The most successful scenes are the ones filmed in Montmartre and around Place Pigalle, and some of the dialogues between gangsters or with the police officers that integrate well into the atmosphere. The script is less successful, the plot has quite a lot of wholes, especially psychological ones. The film is to be remembered in particular by Duchesne‘s interpretation and by the images – a document of a glamorous underground Paris.
I’m not a big fan of melodramas, but there are themes for which the genre of melodrama is very appropriate. In ‘The Farewell‘, written and directed by Lulu Wang we find some of them. It is the director’s second feature film, a film about emigration and family, about the cultural differences between the country of origin and the adoptive country and about the confrontation of the second generation of emigrants with this conflict. The distance that emigration creates is not only geographical between the members of families dispersed throughout the world, it exists in many cases inside the souls of those who have left one country to build a new life in another.
‘The Farewell‘ succeeds, in my opinion, to be both a very Chinese film in its approach to traditions and social aspects, and a very universal film in describing the sometimes drama-filled relationships and the personal crises in families scattered around the world by emigration. Some of the most memorable scenes in the film take place around copious meals, shared in Chinese style, in which the family spread around the world gets together for the first time after many years of distance. These scenes have resonated for me and I think for many other viewers who have experienced emigration and separation from part of their families. Dramas, quarrels, joy mixed with nostalgia but also with old tensions resurrected or with new frictions created by distances and the different realities in which the family members live – these are all common to many families scattered around the world, be they Chinese, Irish, Jewish, Italian , East European, Latin American, African, or of any other origin. The other theme of the film, that of the confrontation with the terminal illness of a close relative, will also be familiar to many viewers who have encountered such situations in life. The dilemma faced by the heroes of the film, whether or not to communicate to the mother and grandmother remained in China the news of the fatal malady that is likely to kill her in no more than three months, is presented by Lulu Wang as a cultural dispute between the Western and traditionally Chinese approaches in such a situation. However, many other families in all corners of the world have encountered it.
”The Farewell‘ demonstrates the merits and the limitations of the genre. As it is structured, the film could be distributed in China as well, which is fine, but the differences between China and the rest of the world are not just cultural, and the film completely avoids any direct political reference. On the other side, the family drama is played with sensitivity and finesse, cultural differences approached with discretion, humor and respect for tradition. Awkwafina is one of the singers who are launching actresses’ careers, others have done it, among them Björk and Lady Gaga, but each time they have disappeared after outstanding but singular demonstrations of talent and well-deserved success. I hope that it will not happen and with her. The role of the young American who came a child from China, keeping in mind the memories and nostalgia for the country of origin, living her American life without breaking with her roots, is perfectly suited to Awkwafina and this year’s Golden Globe Award shines in my eyes. as strong as the Academy Award. Chinese actress Shuzhen Zhao plays the role of grandmother, and she is excellent as well. The whole cast is actually very good, and towards the end of the film we have the feeling that we were adopted into this family. I do not know Chinese realities well enough to comment on the authenticity of details, situations, sets, but they all seemed interesting and well drawn. ‘The Farewell‘ does not completely avoid stereotypes and common places, but uses them with finesse and places them in the right spots. Recommended viewing.
The Spanish Civil War was one of the first intensely publicized armed conflicts, and it inspired numerous fictional and fictional stories, some of them written and published even during the events, between 1936 and 1939. ‘While at War‘ (the title in Spanish is ‘Mientras dure la guerra‘), the film by director Alejandro Amenábar, made eight decades later, brings to screen the figure of writer, linguist and philosopher Miguel de Unamuno, perhaps the most famous Spanish intellectual of that period, and his attitude towards the events related to the outbreak of civil war. It is a biographical and historical film with many qualities. It is also a movie of actuality. Perhaps the most surprising aspect for the spectators is the fact that even today the controversies and ideas raised by the film seem to be contemporary, despite its historical theme. When is the activism that favors ‘order’ slipping in dictatorship? What is the role of the intellectuals and when does political engagement become inevitable? Does silence mean complicity?
The events described in the film happened in reality, which does not mean that they are not controversial to date. Their facts and interpretations also have a political resonance in contemporary Spain. Two lines of action take place in parallel. The first describes the beginning of the military rebellion led by the junta of generals and the taking of its leadership by Franco on the way to the absolute power that he would hold in Spain until 1975. A redefinition of the aims of the rebellion takes place – from ‘restoring order’ to an absolutist ideology that combines a return to monarchy, the supremacy of Catholicism and a nationalism with fanatical tendencies, including the cult of death. The second parallel theme relates to the ideological path of Unamuno, from a moderate support of the junta combined with the escapist avoidance of the political engagement at the beginning, to the clarification of his own conscience and the courageous taking of a position in defense of the diversity of ideas and religious freedom, against fanaticism and extremism.
The rendition of historical facts and the atmosphere of the time are performed in a professional and clear manner. The script fails to avoid a few common places, such as a few melodramatic flash-backs and the family scenes related to Unamuno, but most of the time expressively refer to the historical characters of the time. Karra Elejalde creates a human and complex Miguel de Unamuno, dignified but subject to pressures, who, having reached the old age and struggling with his own tendency for balance and compromise and with his born-in intellectual ambivalence, finally manages to gather the physical and intellectual forces to take attitude on the just side of history. Santi Prego not only physically looks exactly like we know Franco from the history books and filmed journals of the time, but also creates a psychological profile of this historical figure in which intellectual mediocrity meets the political talent sustained by opportunism and unscrupulousness. Eduard Fernández plays the role of the other general, Millan Astray, a kind of Spanish Goebbels or Beria, the ideologue of the ascending dictatorship, a far more sinister character because of his fanaticism and inciting of the violence of the fascinated masses. Temporarily the generals will defeat and silence the philosopher. In the perspective of history, however, the philosopher is the one who wins.
‘Coup de Grâce‘ by the German director Volker Schlöndorff owes its title in French to the fact that it adapts for the screen the novel with the same name of the French writer Marguerite Yourcenar. The German title is ‘Der Fangschuß‘. ‘The film was made in 1976 and immediately succeeds in Schlöndorff‘s filmography’ The Lost Honor of Katharina Blum‘. Margarethe von Trotta, the co-director of the previous film, plays in the Coup de Grâce‘ the main role, this being probably the most remarkable role of her acting career, a career that she would have to abandon over a few years, transitioning for good in the film director’s seat, a very successful transition indeed. For Schlöndorff, the film is part of a series that addresses the issue of the roots of political violence. The story takes place in 1919 but the references are obvious to what was to happen in Germany for the next quarter century, perhaps even more evident than in the novel by the French writer, published in 1939, the year of the outbreak of World War II.
The place where the story told in the film takes place is East Prussia, a province near the Baltic Sea that was part of Germany until the First World War. Here the war continued even after the 1918 armistice, with rests of the German army fighting against the Bolshevik expansion with support from the Allies (former enemies). History seemed to have turned against them, but the militaristic fanaticism and the desire to maintain the old order and the privileges of the Prussian nobility urged them to continue fighting. The horror of the trenches and the bombings, the permanent violence and the executions of the prisoners had become part of the daily life. This morbid adventure, one of the local conflicts after World War I, ceased when the local population adopted the nationalist line that would lead to the proclamation of the independence of the Baltic countries. Against this backdrop, a story of not shared love takes place between Countess Sophie de Reval (Margarethe von Trotta) and the Prussian officer Erich von Lhomond (Matthias Habich). The end can only be tragic, but Schlöndorff gives the story a powerful political twist.
The cinematographic means chosen by the director are very interesting. I viewed a pretty poorly preserved copy, but that detail only added authenticity to the viewing experience. Schlöndorff uses black and white film and frames reminiscent of German films from the interwar period. The decadent atmosphere of the manor of the countess where most of the story takes place, however, has a surrealistic tint, accentuated by the presence of the character of Tante Praskovia played by Valeska Gert, a successful actress of that period, present among others on the poster of the first film version of Bertolt Brecht‘s ‘The 3 Penny Opera‘ of 1931. Margarethe von Trotta‘s acting creation is special, she plays a tragic character at the border between passion and reason, between femininity and despair. The atmosphere of “end of empire” is excellent sustained by the sets, both most of the time when the action takes place in the mansion keeping the atmosphere of other times, as well as in the war scenes or the ones filmed in the frozen nature. The narration is not without gaps, the final part of the story seems to be expedited and it is not as psychologically deep and motivated as the previous episodes. But the ending is exceptional, a real ‘coup de grace’. The film ends and a new, dark history page begins.
‘La Balance‘, released on screen in 1982, directed by Bob Swaim, an American with a long love affair with the French cinema, is a very modern movie. What is the secret? The story takes place on the streets of Paris, a location which from the 50s onward represents the optimal background for films of any kind, from romantic comedies to action or suspense films. The story is characteristic of the ‘film noir’ genre in combination with a hopeless love plot, with well-defined characters that do not leave the spectators indifferent. The cast is extremely solid and well chosen, even if it does not contain the name of any of the big stars of the French screen. The simple intrigue and the emotional sincerity of the script, along with the accurate and colorful rendering of the background, are in my opinion the keys to the success almost 40 years ago when this film was screened and of its feeling of actuality for today’s viewers. I could say that if the cops and gangsters in the movie used cell phones, ‘La Balance‘ could have been a movie released yesterday. A good one.
Nicole is a prostitute who works on the sidewalks of Paris. Dédé is her pimp. There is only one problem. The two are in love with each other. A love which is impossible and not allowed in this environment, a relation of which take advantage the more important criminals around them, but also the policemen who plan to turn them into informants (‘balances’) in order to frame one of the heads of the mafia. Love is a handicap in a violent and corrupt world – this idea is exploited very well to build up a plot that resonates well with the movie’s viewers.
https://www.youtube.com/watch?v=eySrFmRWR8Y
The cast is excellent. In Nicole’s role, Nathalie Baye is in excellent shape, no wonder that the same year, 1982, she played the lead feminine role in ‘The Return of Martin Guerre‘ near Gérard Depardieu, one of the peak roles in her career. Dédé is Philippe Léotard, an extremely popular and active actor in those years, who disappeared too early, at the age of 61. Remarkable is also the presence of Maurice Ronet , one of the great actors of the French screens of the 50s and 60s, in one of his last roles. The streets of Paris are filmed in constant motion, with the hand-held camera inherited from the New Wave, very appropriate to the alert action style of the entire film. Bob Swaim is a fine and discrete professional who does not intent to astound and puts his craft to the service of the film and its viewers. 38 years after the premiere ‘La Balance‘ manages to stay fresh, interesting, sincere and fun.
La fel ca multe alte articole ale
rubricii CHANGE.WORLD, și acesta a început de la o postare Facebook,
urmată de o discuție internetică. Un prieten, care de altfel este un
cititor regulat al rubricii și a contribuit de multe ori cu comentarii
interesante și observații juste, scria pe ‘peretele’ său despre
prognozele meteorologice pe termen scurt și cele pe termen mediu. El
observa foarte corect faptul că prognozele pe termen scurt (până la 3
zile) au devenit foarte precise. Americanii au și măsurat devierile de
la prognoze și au constatat că marja de eroare este în marea majoritate a
cazurilor sub 5 grade Fahrenheit (2,8 grade Celsius), în orice loc din
America de Nord. În schimb, prognozele pe termen lung (3 luni), așa
numitele prognoze de sezon, par să fi devenit mult mai puțin de
încredere. În din ce în ce mai multe cazuri și în ce din ce mai multe
locuri din lume, prevestirea vremii în anotimpul care urmează a devenit
hazardată. Aș mai adăuga la asta faptul că prognoza pe termen foarte
lung, sau ceea ce numesc unii tendințele climatice, a devenit mai
degrabă un subiect de dezbateri politice, decât de argumentații
științifice.
Pentru a încerca să înțelegem care
sunt cauzele acestor fenomene și înainte de a trece în revistă
realizările științifice care ar permite îmbunătățirea calității și
preciziei buletinelor meteorologice pe diverse intervale de timp, să
facem o scurtă incursiune în istoria meteorologiei. Vi-l mai amintiți
(cei de la o vârstă în sus) pe Nicolae Topor? Prognozele sale
meteorologice, în special cele sezoniere, erau celebre în anii 1950-60.
Există surprinzător de puțin material despre el pe Internet, niciun
articol nu îi este dedicat pe Wikipedia, nici măcar în limba română, și
nu am găsit nici măcar o fotografie a sa. Conform uneia dintre puținele
surse existente, s-a născut în 1911 și a absolvit Facultatea de științe
ale naturii la București în 1936. Începând cu anul 1939, a lucrat la
Institutul Meteorologic din București până în 1966, când s-a pensionat
pe motive medicale. Posibil că nu avea un ‘dosar’ prea bun, căci nu a
depășit niciodată nivelul de responsabilitate tehnică, ajungând doar la
poziția de director adjunct științific al Institutului Meteorologic. Era
însă faimos în epocă, cu toții așteptam ‘previziunile lui Topor’ pentru
a ști de câtă zăpadă și de ce geruri vom avea parte iarna, câte ploi
vor cădea primăvara și toamna, și dacă vara va fi caniculară. A murit la
2 ianuarie 1987. Metoda sa se baza pe prelucrarea statistică a
informațiilor despre evoluția vremii în anii precedenți și pe o sinteză a
unor fenomene din natură, cum ar fi comportamentul animalelor.
Serviciul Meteorologic din România are de altfel o bună tradiție
istorică, înființarea sa în 1884 aflându-se undeva la mijlocul perioadei
dintre înființarea lui Société météorologique de France în 1852 și lui
American Meteorology Society în 1919. În 1951, Direcția Generală
Hidrometeorologică care încorporase Serviciul Meteorologic, coordona
deja o rețea care cuprindea 102 stații sinoptice și 230 de stații
climatologice răspândite pe tot teritoriul țării. Prima dotare cu un
calculator datează din 1982. Încă din anii ’50, Serviciul Meteorologic
românesc a colaborat prin schimburi de date cu serviciile similare din
Europa de Est, iar după 1990 a fost integrat în sistemele european și
mondial, devenind membru al organizațiilor internaționale relevante.
O anecdotă apocrifă atribuie
matematicianului și omului de spirit care a fost Grigore C. Moisil o
întrebare despre exactitatea previziunilor meteorologice adresată lui
Topor. Acesta ar fi răspuns că previziunile sunt exacte în 40% din
cazuri (49 % după alte variante ale glumei, în orice caz sub 50%). ‘De ce atunci‘, ar fi întrebat matematicianul, ‘nu publicați prognoza inversă? Ați avea dreptate în majoritatea cazurilor.‘
Este astăzi situația mai bună? Se pare că da, estimările arată că
prognozele pentru 5 zile sunt exacte în proporție de 90% și cele pentru o
săptămâna în proporție de 80%. Desigur, s-au alăturat informațiilor
despre temperatură, presiune atmosferică și precipitații care erau
furnizate de stațiile meteorologice de la mijlocul secolului trecut o
serie de noi instrumente și categorii de informații. Sateliții
meteorologici lansați în ultimele trei decenii furnizează date detaliate
despre orice punct de pe Pământ, inclusiv hărți termice la nivelul
solului și al straturilor de aer la diferite altitudini. Stațiile
meteorologice sunt astăzi, în marea lor majoritate, automate și sunt
plasate pe vârfuri de munte, în baloane atmosferice, pe nave aflate pe
oceane. Și totuși, meteorologia este încă o știință inexactă, dar și un
serviciu social critic. Codurile de diverse culori, pe care le cunoaștem
prea bine și care au de multe ori la bază prognozele meteorologice,
sunt folosite în toată lumea pentru a preveni populația în legătură cu
evenimentele extreme sau pentru recomandările evacuărilor din calea
uraganelor sau a intemperiilor intense. Siguranța circulației aeriene
depinde și ea de aceste prognoze. La fel și planificarea activităților
economice și în special a celor din agricultură.
Cât de eficiente sunt sistemele
informatice? În primul rând, este vorba despre o cantitate imensă de
date. Sistemul nord-american, de exemplu, primește zilnic peste 140 de
milioane de măsurători numai de la sistemele de sateliți. Acestea
trebuie recepționate, filtrate, prelucrate, coordonate, înmagazinate.
Abia după aceea urmează procesarea, și aici intervin algoritmii. Este,
dacă vreți, o multiplicare și amplificare a ceea ce Nicolae Topor făcea
acum 60-70 de ani. Pe baza unor modele istorice și a cunoștințelor de
fizică, chimie, geografie, programele meteorologice încearcă să prevadă
ceea ce va fi în funcție de informațiile disponibile, folosind modele
matematice. Orice model înseamnă însă o simplificare, algoritmii
necesită puteri uriașe de calcul și, peste toate, se mai manifestă ceea
ce se numește ‘efectul fluturelui’. Este vorba despre o exemplificare a
teoriei haosului, descrisă în 1972 de Ed Lorenz, cercetător la
Massachusetts Institute of Technology (MIT). El sugera că cea mai mică
mișcare de aer provocată un fluture care bate din aripi într-o parte a
planetei ar putea provoca o furtună altă parte. Este o exagerare, cu o
doză de adevăr: factori atât de mici, încât sunt omiși în erori de
măsurare sau în aproximațiile modelelor, pot avea efecte majore în
condițiile meteorologice.
Instrumentarul, desigur, se
perfecționează și el. Iată o listă parțială a unor noi tipuri de aparate
și senzori care furnizează informații inaccesibile acum câțiva ani sau
câteva decenii: piranometre care măsoară radiațiile solare pe unitatea
de suprafață; disdrometre măsurând dimensiunile și vitezele picăturilor
de ploaie; transmisometre care măsoară vizibilitatea în condiții de
ceață sau umezeală sărată în atmosfera; ceilometre pentru măsurarea
altitudinii și grosimii straturilor de nori. Aceste dispozitive pot fi
instalate pe sateliți sau pe nave meteorologice. Toate înseamnă însă și
mai multe informații care vor trebui prelucrate de algoritmi și modelele
meteorologice. Mai multă informație înseamnă automat și mai multă
precizie?
Altă întrebare. Poate ajuta aici Inteligența Artificială (AI)? Răspunsul este pozitiv. În primul rând, folosind modele matematice de ‘deep learning’ (învățare profundă), AI ar putea înmagazina și extrapola din înregistrările meteo din trecut pentru a prezice viitorul. Această sarcină a devenit și mai complexă în ultimul deceniu, deoarece schimbările climatice derivate din încălzirea globală și creșterea nivelelor de poluare invalidează multe modele precedente. Cele noi necesită procese de ‘self-learning’. Filtrarea informației relevante este unul dintre procesele cele mai delicate și mai consumatoare de putere de calcul, și algoritmii AI o fac mai bine decât alte tipuri de filtre digitale. Generarea și prioritizarea scenariilor de predicție este, de asemenea, o parte dintre sarcinile care pot fi preluate de asemenea sisteme. Numele generic al acestei discipline este Numerical Weather Prediction (NWP) – prognoza meteorologică digitală. Investesc în ea companii cu nume și influență în lumea informaticii cum este IBM, care a cumpărat recent The Weather Company (TWC), firma care a fost multă vreme proprietara postului de televiziune american The Weather Channel. Combinația dintre algoritmii și informațiile TWC cu sistemele de AI Watson ale lui IBM a rezultat în sistemul IBM Deep Thunder, deja operativ, furnizând clienților prognoze locale pe raze între 300 de metri și 2 kilometri. În toate cazurile însă, există o filtrare și o validare umană în final. Cel puțin deocamdată.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘La școală cu Regele Mihai – Povestea Clasei Palatine’ scrisă de Tudor Vișan-Miu și apărută în colecția ‘Istorie cu blazon’ a editurii Corint, este o carte interesantă și bine scrisă, având că subiect educația școlară a viitorului rege Mihai I într-o instituție originală dintr-o perioada agitată a istoriei României și a casei sale regale. Este și o carte care ridică unele întrebări și poate suscita discuții.
Nu am putut să nu remarc, încă din prefața cărții,
semnată de coordonatorul colecției Filip-Lucian Iorga folosirea unui limbaj
adulator, care mi s-a părut nepotrivit pentru o carte de istorie (‘… copilăria și tinerețea marelui și
bunului nostru Rege Mihai’). În tot textul cărții cuvântul Rege este scris
cu majusculă, la fel și diferitele declinari ale pronumelui atunci când este
menționat regele Mihai sau precedesorii săi. La pagina 9 apar ‘… mulțumiri Alteței Sale Regale
Principesa Moștenitoare Margareta a României, Custodele Coroanei Române, pentru
permisiunea de a publica acest volum’. Cum adică? În România democrată și
fără cenzură de astăzi, este nevoie de permisiunea cuiva pentru a scrie sau
publica o carte de istorie? Studiul istoriei implică obiectivitate științifică
și delimitare de patronaje politice sau personale. Destul a avut de suferit
istoriografia noastră în perioada volumelor omagiale și a culturilor
personalităților.
Din fericire, în cea mai mare parte, conținutul
cărții nu pare a fi fost influențat de ambalajul festiv. Volumul este produsul
unei documentări temeinice, bazate pe o bibliografie solidă și pe documente din
arhive, ca și pe culegerea de mărturii directe ale colegilor de școală ai
regelui Mihai. După un scurt capitol introductiv în care este descrisă perioada
studiilor primare, este introdusă ideea Clasei Palatine – o clasă specială cu
colegi aleși pe sprânceană – creată special pentru studiile liceale (8 ani,
echivalent cu perioada dintre clasa a V-a și clasa a XII-a de astăzi) ale
moștenitorului tronului României. Cât de
originală a fost această idee în contextul felului în care erau educați prinții
moștenitori ai monarhiilor europene ale epocii? Tudor Vișan-Miu furnizează doar
o singură referință despre educația copiilor în familia regală engleză și din
păcate nu aprofundează ideea. În Europa interbelică majoritatea statelor erau
monarhii – 19 sau 20 (statutul Irlandei este disputat istoric) de regate din
totalul de 35 de state. O trecere în revistă comparativă ar fi fost foarte
interesantă. Este menționat și contextul familial. Perioada liceului coincide
cu cea a restaurației carliste, copilul Mihai fiind despărțit în tot acest timp
de mama sa exilată în Italia, cu care se vedea doar în vacanțele de vara.
Responsabilitatea educației ii revine deci lui Carol al II-lea, a cărui figură
iese mai bine aici decât din multe alte cărți publicate recent în România, și
din punct de vedere istoric, și în ceea ce privește rolul de educator al
viitorului rege. Asta însă nu poate compensa pe deplin lipsa mamei:
‘Temeinica pregătire teoretică pe care
Principele Mihai a primit-o în cadrul școlii regale create de Regele Carol al
II-lea, într-un anturaj bine ales, a putut cu greu suplini lipsa figurii
materne. “Am avut tată când aveam mare nevoie de mamă și am avut mamă
atunci când aveam nevoie de tată”, a observat peste ani regele Mihai I.’ (pag.
22)
Capitolele dedicate perioadei de studii liceale
constituie miezul cărții, sunt cele mai interesante, mai originale și mai bine
documentate. Cum au fost aleși colegii viitorului rege?
‘S-a avut în
vedere să fi intrat cu media 10 la admiterea în liceu, să fie bine înzestrați
mental și perfect sănătoși (“buni la minte și la trup”), să aibă o
înfățișare plăcută și să prezinte o influență benefică asupra Principelui Moștenitor,
care, prin ei, lua pentru prima dată contact nemijlocit cu fiii țării.’ (pag. 26)
Este discutat și aspectul reprezentativității Clasei
Palatine. Cam jumătate din colegii lui Mihai au fost bucureșteni, restul din
diferite regiuni ale țării, deși nu toate au fost acoperite. Au fost
reprezentate (cu câte un coleg) minoritățile maghiară și germană, dar nu și cea
evreiască sau rusă/ucrainiană. Colegul ungur era calvinist, cel german de
religie lutherană, dar printre colegii viitorului rege nu s-a aflat niciun
romano-catolic sau greco-catolic, mozaic sau musulman. Toți erau băieți,
învățământul mixt nu a există în România înainte de 1948.
Alegerea profesorilor a fost direct supravegheată și
probabil validată de Carol al II-lea, cu recomandări din partea lui Nicolae
Iorga (care fusese profesorul lui particular în anii săi de școală) și Dimitire
Gusti, ministrul învățământului. Printre
profesorii Clasei Palatine s-au aflat unii dintre cei mai reputați profesori de
la liceele bucureștene, și câțiva profesori universitari. Erau români cu toții
cu excepția profesorilor de limba franceză și germană. Au fost invitați să țină
prelegeri sporadice pe teme speciale profesori universitari și personalități
ale culturii românești interbelice, între care însuși Iorga, Simion Mehedinți,
Alexandru Tzigara-Samurcaș. Muzica de pian era predată de Florica Musicescu.
Programa școlară urmărea în linii mari programa
celorlalte licee din România. Anul școlar era împărțit în trei trimestre, din
care unul se petrecea la Sinaia, în Palatul Peleș, celealte două la București.
Vara aveau loc ‘lecțiile de sinteză’, un fel de excursii de studii, în diferite
regiuni ale țării, care aveau ca scop să le înlesnească elevilor și în special
viitorului suveran cunoașterea unor subiecte suplimentare, cu caracter
aplicativ și multidisciplinar, dar și a diferitelor zone ale României. Elevii
Clasei Palatine au fost înrolați și în organizațiile de cercetași și apoi în
Străjerie, varianta naționalistă para-militară inventată de regele Carol al
II-lea.
Teoretic, regele ceruse ca fiul sau să fie tratat ca
orice elev, dar este clar că această presupusă egalitate era foarte
aproximativă. Relațiile de prietenie încropite în primele clase liceale par să
fi lăsat locul unei diferențieri ierarhice mai clare pe măsură ce Mihai intra
în perioada adolescenței și se apropia de maturitate. Chiar și examenele finale
reflectau ierarhizarea – la bacalaureat, în 1940, Mihai primea media 9,5 în
timp ce colegii săi primeau media 9. Foarte interesante sunt relatările despre
supravegherea elevilor de către serviciile Siguranței conduse de Mihai Moruzov,
inclusiv interceptarea convorbirilor lor telefonice. Copiii și adolescenții de
vârsta liceului erau controlați de precursorii viitoarei Securități. Un proces
educativ supravegheat ca în ‘1984’ a lui Orwell.
Un aspect care nu este abordat este cel al costului
economic al acestei școli liceale înființate special pentru un singur prinț. Nu
știu dacă există documente care ar fi putut fi aduse la lumină, dar este clar
că problema a fost luată în considerație. Numărul elevilor Clasei Palatine a
scăzut în timp. La început erau doisprezece, apoi numărul a scăzut la șase, și
în anii finali viitorul rege a avut doar doi colegi.
Este
evident că Mihai și colegii săi de clasă au avut parte de cea mai bună educație
posibilă în România vremii. Existau însă și lacune, unele esențiale:
‘Pregătirea teoretică pe
care Clasa Palatină, cu deosebitele sale inovații (îndeosebi cvasi-cuprinderea
societății României Mari într-un colectiv și lecțiile de sinteză cu o abordare
multidisciplinară pentru conferirea unui caracter practic al cunoștiințelor
căpătate), și pregătirea militară pe care Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu
i-au conferit-o Principelui Moștenitor în timpul domniei regelui Carol al
II-lea a fost temeinică și constantă. Evitarea dimensiunii politice a domniei a
fost însă o mare carență, așa cum observa Regele Mihai I: “Tatăl meu nu
m-a ținut la curent cu nimic. Mecanismul guvernării a fost ținut departe de
mine. La fel și viața politică a țării.”‘ (pag. 94-95)
Sfârșitul
studiilor liceale coincide cu perioada de criză profundă de la începutul celui
de-al doilea război mondial, în care România, rămasă practic fără aliați și
victimă a pactului Ribbentrop – Molotov, avea să piardă Basarabia, Nordul
Bucovinei, Cadrilaterul și Nordul Ardealului. Finalul bacalaureatului Clasei
Palatine avea loc la 27 iunie 1940, în aceeași zi în care Consiliul de Coroana
aproba cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord în urma șantajului sovietic.
Rodion Chiaburu, colegul basarabean de clasă al lui Mihai, se salvează în ultimul
moment împreună cu familia sa. În mai puțin de trei luni Carol al II-lea avea
să abdice, și Mihai devenea rege. Puțin pregătit pentru viață politică,
marginalizat de Ion Antonescu care preluase toate manetele puterii, Mihai I a
trecut în perioada războiului printr-un proces accelerat de maturizare
personală și politică. Rolul determinant pe care l-a jucat regele în
evenimentele de la 23 august 1944 a fost rezultatul acestei perioade.
Jumătatea
a doua a cărții se ocupă în fapt de restul biografiei regelui, urmărind în
paralel destinele colegilor săi de școală. Câțiva dintre ei au rămas în
anturajul regelui și i-au însoțit biografia politică și viața din exil. Din
punct de vedere istoriografic și legat de biografia lui Mihai I, aceste
capitole nu aduc nimic nou, sunt doar bune rezumate ale principalelor repere
ale vieții sale de după școală. Ceea ce este inedit și deosebit este urmărirea
carierei și destinelor colegilor și ale profesorilor. Câțiva dintre ei au rămas
în anturajul regelui și i-au însoțit biografia politică și viața din exil.
Alții au plecat separat în exil, majoriatea au rămas în România și au suferit
consecințele apropierii de casa regală – câțiva plătind cu viața, alții cu
perioade de detenție sau cu cariere amânate și împlinite târziu. Puținii care au
supraviețuit după 1989 au fost martorii revenirii nu lipsite de obstacole și a
reintegrării treptate a fostului rege în viața României.
Volumul
lui Tudor Vișan-Miu include un excelent aparat critic, unul dintre semnele că
autorul este un tânăr istoric cu talent și cu potențial de a deveni un
profesionist de prestigiu în domeniul său. Notele de subsol sunt consistente,
multe sunt trimiteri bibliografice, dar câteva au mai multă substanță și merită
citite – de exemplu cea de la pagina 116 în care autorul respinde argumentat
formularea ‘întoarcere a armelor’ în legătură cu evenimentele din 23 august
1944. În anexe găsim textele unor discursuri care documentează bornele
absolvirii liceului de către Mihai I, dar și de către tatăl sau Carol al
II-lea, tabele utile cu numele și originea colegilor din Clasa Palatină, precum
și cu profesorii care le-au însoțit studiile în fiecare din anii liceului.
Bibliografia din final este detaliată și bine organizată.
Istoria României moderne este legată strâns de istoria monarhiei. Instituția monarhică a fost ținta unor campanii susținute de calomnii și deformări propagandistice în cele peste patru decenii ale perioadei dictaturii comuniste, rolul decisiv al regilor și al familiei regale a României în întregirea hotarelor, dezvoltarea instituțiilor de stat, a economiei și a culturii fiind negat sau trecut sub tăcere. Cercetarea istorică serioasă și obiectivă a monarhiei cu părțile ei bune și cu cele mai puțin bune a fost întreruptă în România acelei perioade, multe documente istorice au fost distruse sau falsificate. Din fericire căderea comunismului s-a petrecut într-un moment în care mai trăiau mulți dintre actorii și martorii ultimilor decenii ale regalității, inclusiv regele Mihai, membrii familiei sale, colaboratori apropiați. Cercetarea istorică de după 1990 a încercat să recupereze timpul pierdut, să cerceteze sursele, să discute cu martorii, să aducă la lumină faptele istorice de mai mare sau de mai mică importanță. Era oarecum firesc ca acest proces de recuperare să includă și aspecte de idealizare și propagandă inversă, mai ales că cercetarea istorică nu putea fi complet detașată de discursul politic și de dezbaterile despre sistemul de organizare statală de după 1990. Cred însă că este timpul ca cercetătorii istorici serioși să își facă meseria în mod mai detașat și obiectiv, evitând capcanele. ‘La școală cu Regele Mihai’ este o carte scrisă cursiv, pe care cititorul pasionat de istorie o va citi cu plăcere, un studiu care conține multe informații interesante și cu un aparat critic impresionant, dar care nu reușește să se detașeze suficient de genul și stilul istoriografiei omagiale. Autorul este foarte tânăr, o parte din activitățile de documentare și de generare a textului le-a început probabil la vârsta când era încă elev. O viitoare ediție ar putea să adopte un limbaj științific mai echilibrat și studieze mai in profunzime anumite detalii semnificative ale acestui subiect pasionant.
