istorie tragică în registru sarcastic (carte: Cătălin Mihuleac – Deborah)

Posted on January 14, 2020 by admin

Am văzut cu câteva zile în urmă filmul ‘Jojo Rabbit’ realizat de regizorul născut în Nouă Zeelandă, Taila Waititi Cohen. Este vorba despre o poveste de maturizare forțată și accelerată a unui copil crescut în Germania Reich-ului, îndoctrinat în școlile naziste, al cărui prieten imaginar nu este altul decât … Adolf Hitler. Trezirea la realitate a eroului este declanșată de întâlnirea cu o fată evreică adăpostită de mama sa în casă lor în ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial. Filmul a redeschis o controversă care se aprinde de fiecare dată când Holocaustul și tragediile celui de-al doilea război mondial sunt abordate în registre diferite de cel al cercetării istorice sau al evocărilor sobre. O astfel de discuție ar putea fi purtată și în jurul romanului ‘Deborah’ al lui Cătălin Mihuleac, recent apărut în colecția ‘scriitori români contemporani’ a editurii Humanitas, cu o frumoasă coperta desenată de Angela Rotaru. Este a treia carte dintr-un ciclu fără pretenții de continuitate cu excepția tematicii, în care scriitorul ieșean se ocupă de relațiile dintre români și evrei în România interbelică și de tragediile Holocaustului petrecute (și) pe teritoriile aflate sub administrație românească în timpul celui de-al doilea război mondial. Neobișnuită în cazul acestei cărți este combinația de genuri literare – o saga istorică întinzându-se pe parcursul a aproape un secol, combinând satira și parodia cu literatura erotică fără perdea, aproape de pragul pornografiei.

În literatură română este vorba despre o premieră, nicicând Holocaustul sau al doilea război mondial nu au fost abordate într-un asemenea amestec de genuri și stiluri. Desigur, punând la o parte tematica, premizele există în istoria literaturii române și sunt bine fundamentate. Satira politică, de moravuri și de caractere are o ilustră tradiție, creată de Caragiale și continuată de Urmuz, Ionesco, Arghezi și până la Ion Băieșu sau Dan Lungu. Erotica în literatură română pleacă de la Creangă, se continuă în prozele interbelice ale lui Gib Mihăescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade pentru a ajunge în contemporaneitate să fie prezentă mai mult sau mai puțin dominant în cărțile lui Nicrolae Breban, Dan Alexe sau Cristina Nemerovschi. Combinația acestora într-un roman atât de încărcat cu teme explozive nu cred însă că a fost încercată. ‘Deborah’ îmi întărește opinia că astfel de abordări neconvenționale pot funcționa cu efect literar și impact emoțional in rândul cititorilor.  

 1926 este anul declanșării conflictului din ‘Deborah’. Cartea are trei personaje principale, care aparțin celor două lumi, două universuri paralele care sălășuiesc în România acelor ani. Pe de-o parte populația evreiască, bine reprezentată în satele și târgurile Bucovinei unde se petrece o mare parte din acțiune, compusă din meșteșugari, medici, farmaciști, rabini, comercianți sau intelectuali, populație care abia își câștigase drepturile politice, pentru prima dată în istoria României, odată cu adoptarea Constituției din 1923. De cealaltă parte o secțiune a populației românești orbită de propaganda naționalistă amplificată după momentul 1918, generată de o minoritate extremistă a intelectualității, care continuă o ‘tradiție’ de antisemitism rău-pornită odată cu apariția primilor evrei în țările românești cu secole în urmă. Cele două universuri par să existe în paralel, și prima parte a cărții chiar este construită din fire de acțiune paralele, care se întâlnesc doar ocazional, și asta în momente de conflict. Abia spre mijlocul narațiunii firele se întâlnesc în locul devenit simbol al răului în istoria României și mi ales a evreilor săi – Transnistria. În 1926 însă, fetița evreică cu părul roșcat, pe nume Deborah (de ce oare ‘h’ final? nu se obișnuia la evreii moldoveni) abia se năștea în familia din Câmpulung Moldovenesc a tinichigiului Max Mătăsaru.  În celălalt univers, tot în 1926, Aurel Leon, fiu de țăran din Cucuteni, ieșit dintr-o familie cu 12 băieți, intră la liceul unde era profesor de istorie Emilian Diaconescu, un dascăl îmbătat de licorile naționalismului, care nu scapă nicio ocazie de a-și batjocori și discrimina elevii evrei. Un incident petrecut la examenele de bacaulareat din Cernăuți avea să-l aducă în centrul atenției naționaliștilor extremiști și să-i propulseze cariera politică și universitară, devenind în scurt timp expert in problemele Transnistriei.

Leon și Deborah se maturizează în paralel. Leon începe prin furtișaguri din buzunarele colegilor evrei, și continuă prin a asimila otrava antisemită a profesorului Diaconescu, dar și a dobândi o fascinație până la asimilare față de lumea evreiască. Va deveni agent informator sub acoperire în toate regimurile politice care s-au succedat în România din anii ’30 până în anii ’90. Va fi considerat creștin și evreu, îi va servi și-i va trăda pe toți. Deborah în schimb își trăiește copilăria și începutul adolescenței în epoca interbelică, oarecum ferită de conflictele din jur.

‘Până de curând, nu simțise ponoasele de a fi evreică. Se sărutase la ceaiuri, și cu evrei, și cu creștini, sărutul având aceeași etapizare și același gust. Întăritura pe care o simțise la dans în pantalonii creștinilor era soră cu aia iudaică, iar băltuța ei instantanee din chiloți era la fel ca a Zenaidei, prietena ei creștină.

Și atunci? Doar sărbătorile difereau între religii, dar și pe ele buna vecinătate le nivela. Ce mi-e Paștele, ce mi-e Pesahul? Curtea lor era o mică Europă unită, adăpostind lipoveni, ucrainieni și-un cizmar neamț, Herr Kurt Gross. Mica Europa umblă la aceeași toaletă și se ștergea cu aceleași ziare: și cu jidănitul Adevărul, și cu neaoșul Neamul Românesc.’ (pag. 93)

Transnistria va fi școala ei de maturizare – o maturizare rapidă și violentă. Transnistria unde, pentru Deborah …

‘Sexul nu mai era joacă romantică, sport pentru otelirea trupului sau calmant pentru nervi. Sexul însemna supraviețuire. O mișcare nechibzuită din bazin putea atrage culminarea pripită și moartea pasiunii. Iar moartea pasiunii ar fi însemnat și moartea ei.’ (pag. 171)

Capitolul dedicat perioadei 1942-1944 și Transnistriei este un amestec de satiră crudă și de violență cum nu îmi amintesc să fi citit în altă parte. Studiile istorice și memoriile supraviețuitorilor includ multe statistici sau detalii cutremurătoare, dar aici se adaugă forța prozei de ficțiune și personajele bine construite pentru confruntarea cu acest moment de fractură a istoriei. Fără a abandona farsa și sarcasmul, Cătălin Mihuleac ne atrage în vârtejul de cruzime și suferință al situațiilor cu care se confruntă eroii cărții.

‘Copiii dormeau, vegheați de adulții și bătrânii neatinși de frecvențele somnului. Ca într-un film de groază, unde compatibilitatea dintre regizor și spectator se decidea în primul minut de vizionare, în deportare supraviețuirea se decidea în primul kilometru străbătut cu trenul și-n prima noapte petrecută în șoproane. Doar dacă treceai de acești stâlpi de marcaj, puteai emite speranțe.’ (pag. 138)

  ‘Era cruzimea supremă. Îți răposau sora, bunicii, părinții, celelalte rude și prietenii. Urmai tu, pentru a-i lăsa și pe alții să moară puțin din moartea ta.

Dacă la Belzec, Auschwitz sau Mauthausen execuția se făcea mai brutal dar mai sincer, în Transnistria era de o rară ipocrizie. Nu se numea “condamnare la moarte”, ci “strămutarea populației evreiești”. Nu se foloseau gloanțe, că erau scumpe. Treaba de jos o făceau gândacii foamei, păduchii tifosului și alți preludiatori ai molimelor.

Mai remarcase că-n spațiul vrăjmaș dintre Nistru și Bug nu se murea simplu. Unii crăpau, alții o mierleau, dădeau colțul ori se duceau dracului … Însă cei mai mulți se prăpădeau, ca și când Transnistria ar fi fost un lighean uriaș, iar ei niște pastile care-și dizolvau amară efervescență până la ultima particulă.’  (pag. 190)

Dacă Deborah va ieși din experiența Transnistriei maturizată și conștientă de puterea frumuseții și iscusința în ale sexului, Aurel Leon, trimis ‘sub acoperire’ între evreii deportați, se va apropia de aceștia jucându-și în mod oportunist cărțile între cele două tabere.

‘ … a intrat în Transnistria creștin și a ieșit evreu, fiind ajutat de autoritățile române, care i-au încredințat misiuni secrete și au uitat apoi complet de el. Iar dacă valoarea umană a creștinului Leon n-a sărit vreodată de genunchiul broaștei, calitatea lui de fiu al lui Israel a fost deseori apreciată.’ (pag. 191)

Capitolele următoare descriind destinele eroilor în perioada comunimului și cea de după 1989 par oarecum mai reduse în dramatism. Roata istoriei se întorsese, și este rândul lui Emilian Diaconescu să-și piardă statutul social și să sufere, la bătrânețe, gustul amar al închisorilor comuniste. Sfârșitul secolului aproprie sfârșitul vieții celor doi bărbați, și o reabilitare de prestigii despre a cărei justificare este lăsat cititorul să judece. Leon și Diaconescu au parte de presă bună după 1990, naționalismul revine la modă, este drept cu componenta antisemită atenuată sau camuflată cu grijă. Un conflict final, alegoric și fantastic între cei doi, mentor și ucenic, aliați și denuntatori unul celuilalt, reprezintă un deliciu pe care îl rezervă autorul cititorilor răbdători, și nu voi dezvălui mai mult pentru a nu strica surpriza. Deborah își va urma propria ascensiune, profesională și politică, devenind o protejată a sistemului, nu înainte însă de a furniza servicii speciale dictatorului Gheorghiu-Dej. Portretele sarcastice ale celor doi cruzi dictatori ai istoriei românești a secolului 20 (Antonescu și Dej) reprezintă de altfel un alt punct forte al cărții.

Nu este ușoară abordarea subiectului relațiilor dintre români și minoritatea evreiască în decursul secolului 20, incluzând perioada de oroare a Holocaustului. Cătălin Mihuleac abordează cu aplomb subiectul pe care îl numește undeva în carte ‘uns cu holeră și ciumă românească, timp de cinci decenii cât cinci secole.’  Rezultatul este curajos și original, dar trebuie privit în context. Este vorba despre ficțiune inspirată din realitatea istorică și nu despre un studiu științific. Adevăruri ascunse sub preșurile propagandei și ale falselor istorii oficiale, în speranța că praful uitării definitive se va așterne pe ele, se cer spuse răspicat, și uneori exagerat. Mihuleac dă uneori senzația că exagerează abordând maniheist unele conflicte, sau plasându-și personajele în categorii stereotipe. Dar adevărurile se cer spuse, și includerea lor într-o ficțiune captivantă cum este această carte reprezintă o virtute mai degrabă decât un defect:

  ‘Avea dreptate Leon când le lua apărarea evreilor în fața istoricului Diaconescu. În România, generau afaceri într-un chip atât de natural, încât, pe nesimțite, ei înșiși au devenit afacere pentru alții. Ridicau fabrici și înființau bănci, doar pentru ca, într-o zi, să le fie confiscate. Iar când se ivea o nouă ocazie, le mai ridicau și le mai înființau odată.’ (pag. 108)

Două aspecte totuși mi-au lipsit din carte. Nu este menționat deloc, nici măcar în treacăt, pogromul de la Iași. Cătălin Mihuleac s-a ocupat pe larg de acest eveniment în romanul ‘America de după pogrom’ care deschide ciclul, dar totuși, pare ciudată omisia totală aici, mai ales că două dintre personajele principale ale cărții – Diaconescu și Leon – se aflau în Iași în preajma izbucnirii războiului.  Lipsește de asemenea cu desăvârșire orice referire la emigrația evreiască spre Israel, care a fost masivă în perioada comunistă, când peste 90% din populația care a supraviețuit Transnistriei și Holocaustului a luat drumul spre patria evreiască renăscută. În fapt, și Deborah și doctorul Nelu Marcovici aparțin unei minorități reduse din minoritate, care a preferat să rămână în România reușind să-și construiască niște cariere profesionale bazate pe nu puține compromisuri. Nu pare plauzibil ca gândurile emigrării să-i fi ocolit. În multe cazuri, citind proză contemporană, am senzația că autorii ar fi putut să renunțe cu ușurință la câteva zeci de pagini de balast. În cazul romanului ‘Deborah’ am avut exact senzația inversă, câteva zeci de pagini în plus, mai ales în capitolele dinspre finalul cărții ar fi dat ocazia abordării unor aspecte uitate sau menționate in grabă și a unei caracterizări mai profunde a evoluției personajelor.

Capitolul final și Epilogul lărgesc perspectiva și introduc un al patrulea personaj cheie, povestitorul, alter ego al autorului, angajat ca ‘gigolo de conversație’ în ultimul an de viață al Deborei, executor al unui testament moral, și receptor al poveștilor niciodată rostite, povești îngropate în sertarele coșmarurilor, așa cum s-a întâmplat și în realitate cu mulți dintre supraviețuitorii Holocaustului. Satira și sarcasmul care nu lipsesc aproape din nicio pagină a cărții sunt aici amplificate de o dimensiune fantastică, poate o indicație a direcțiilor viitoare de evoluție ale prozatorului Cătălin Mihuleac. Fantasticul și adevărul istoric, coșmarul și grotescul merg umăr la umăr în această nouă și deosebită carte a unuia dintre cei mai talentați scriitori români de astăzi.

Posted in books | Tagged , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD – Noutăți din lumea super-calculatoarelor

Posted on January 14, 2020 by admin

Există calculatoare și super-calculatoare. ‘Computers’ și ‘supercomputers’. Definiția super-calculatoarelor este relativ simplă și destul de trivială. Super-calculatoarele sunt calculatoare cu performanțe mult superioare celorlalte calculatoare (celor de uz general). Prin performanțe se înțelege, în general, puterea de calcul măsurată în operații pe secundă, deși vom vedea în continuare că și alți factori pot influența ‘performanțele’.  În articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD, voi trece în revistă câteva știri ‘fierbinți’ din acest domeniu, aflat mai puțin în atenția presei, dar care are o importanță semnificativă în progresul cunoașterii și reprezintă infrastructura altor discipline ale științei și tehnologiei.

sursa foto: newatlas.com/supercomputer-rankings-2019/60232/

Nu este probabil o surpriză faptul că și în domeniul super-calculatoarelor are loc o competiție acerbă între Statele Unite și China. Un clasament al celor 500 cele mai puternice super-calculatoare aflate în exploatare în lume la începutul anului 2019 arată că aproape jumătate (219) se află în China, în timp ce Statele Unite se află pe locul 2 cu 116 super-calculatoare. Japonia se clasează pe un distant loc 3. În ceea ce privește puterea de calcul instalată, americanii îi depășesc net pe chinezi. Motivul? Super-calculatoarele lor sunt mult mai performante. În clasamentul primelor 10 super-calculatoare, în ordinea performanțelor, apar 7 super-calculatoare americane, 2 din China (locurile 3 și 4) și unul din Japonia. Super-calculatorul cel mai performant din lume este considerat în prezent a fi modelul Summit construit de IBM instalat de Departamentul Energiei al guvernului american. Puterea maximă de calcul măsurată efectiv a acestuia este de 148,600 teraflops (unitate de măsură pentru performanțele supra-calculatoarelor, 1 teraflop = 1 milion de milioane de operații cu virgulă mobilă pe secundă). Apropo, toate aceste date trebuie evaluate cu precauție, căci informații sau detalii despre unele instalații de super-calculatoare cu aplicații strategice s-ar putea să nu fie făcute publice.

sursa imaginii: bbva.com/en/will-quantum-computing-change-the-face-of-banking-bbva-believes-it-might/

Super-calculatoarele despre care vorbim arată cam așa cum sunt reprezentate în filmele de science-fiction. Nenumărate dulapuri imense, interconectate între ele și plasate în camere care necesită răcire permanentă. Ocupă mult loc și sunt energofage. Numărul mare de piese componente și legăturile între ele (necesare datorită faptului că modul lor de funcționare este calculul concurent sau în paralel) le reduc fiabilitatea. Aici intervine aspectul tehnologic. În definitiv puterea de calcul și memoria a ceea ce era considerat un super-calculator acum o jumătate de secol, de exemplu sistemele de calcul care au participat la programul Apollo, poate fi astăzi egalată de performanțele unui telefon mobil. Miniaturizarea va continua, dar super-calculatoarele viitorului nu se vor baza numai pe progresele hardware. Oamenii de știință au imaginat deja noi tipuri de calculatoare, bazate pe principii diferite de logică binară a calculatoarelor clasice, bazate pe ‘biți’ care au două stări precise – zero și unu. În luna septembrie, compania Google a ajuns pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume, anunțând o realizare excepțională – primul prototip al unui calculator cuantic, capabil să execute în trei minute un tip de operațiuni specifice pentru care cel mai puternic super-calculator de astăzi ar trebui să lucreze 10 mii de ani. Aceste calculatoare folosesc fenomene ale fizicii cuantice care se bazează pe trei principii revoluționare: folosirea unei logici nebinare, care înlocuiește ‘biții’ cu ‘qubiți’ sau biți cuantici care permit aproape zece milioane de stări intermediare între zero și unu; legăturile între qubiți, similare celor dintre particulele elementare, pot fi create cu o viteză mult superioară circulației electronilor în calculatoarele clasice; algoritmii se bazează nu pe logică recursivă, ci pe un sistem de probare a tuturor soluțiilor posibile ale unei probleme, plecând de la premiza că orice problema finită poate avea orice soluție finită, și soluția (unică sau nu) poate fi găsită prin testare.

sursa imaginii: heconversation.com/a-quantum-computing-future-is-unlikely-due-to-random-hardware-errors-126503

Trebuie menționat că anunțul făcut de Google a fost întâmpinat, încă din primul moment, de comentarii sceptice și contra-anunțuri ale firmelor concurente. IBM a replicat că prototipurile sale de super-computere au ajuns aproape la aceleași performanțe ca cele anunțate de Google, însă măsurătorile lor sunt mult mai riguroase. Experții în hardware au comentat faptul că mașinile cuantice operaționale au nevoie de sisteme de răcire la temperaturi apropriate de zero absolut, ceea ce este greu realizabil și extrem de energofag pe suprafața Pământului. S-ar putea ca lansarea și operarea super-calculatoarelor în spațiul cosmic să fie o soluție în viitor, dar în asemenea condiții și performanțele super-calculatoarelor binare sunt amplificate cu multe ordine de mărime. Răspunsul cel mai documentat a fost cel dat de Intel și Microsoft care, la 23 octombrie, într-un articol postat on-line pe arXiv, un site public moderat de Universitatea Cornell, susțin că metoda ‘circuit sampling’, folosită în testele și măsurătorile lui Google, este problematică, iar rezultatele anunțate de aceștia nu au fost  măsurate exact sau calculate deterministic, ci extrapolate pornind de la performanțele unui dispozitiv simplu. Prototipul lui Google are 53 qubiți, cele ale concurenților mai puțin de 100. Pentru a atinge performanțele anunțate cu un nivel de încredere corespunzător este nevoie de calculatoare cuantice de la 100 de mii de qubiți în sus. Nu aș exclude posibilitatea construirii acestora în viitor, dar sigur nu în actuala generație și cu tehnologiile pe care le cunoaștem astăzi. Mai există o problemă: super-calculatoarele cuantice nu sunt eficiente pentru a rezolva orice problemă, ci pentru anumite tipuri de operații – de exemplu, unele categorii de criptografie sau predicții în evoluția piețelor financiare. În multe alte aplicații, super-calculatoarele binare vor continua să fie mai eficiente.

sursa imaginii: techcrunch.com/2019/11/19/the-cerebras-cs-1-computes-deep-learning-ai-problems-by-being-bigger-bigger-and-bigger-than-any-other-chip/

Să ne întoarcem atunci la miniaturizare. Care este astăzi stadiul cel mai avansat al miniaturizării în domeniul super-calculatoarelor binare? Răspunsul îl putem găsi într-o serie de anunțuri făcute în luna noiembrie 2019 de către firma californiană Cerebras, care folosește tehnologia numită wafer-scale engine (WSE), aparținând firmei taiwaneze TSMC. WSE sunt practic super-computere pe un ‘chip,’ dar ‘chipul’ acesta este mult mai mare decât micro-circuitele obișnuite, așa încât un nume mai corect ar fi super-computere pe un ‘wafer’ – adică placa de material semiconductor din care, în mod obișnuit, sunt decupate sute sau mii de circuite. De data aceasta, plăcile rămân compacte, iar unitățile de calcul sunt interconectate între ele. Sunt astfel evitate problemele legate de fiabilitatea conexiunilor, iar suprafețele circuitelor sunt reduse cu câteva ordine de mărime. Desigur, erori pot apare și în procesele tehnologice de fabricare a semiconductoarelor, dar firma taiwaneză declară că stăpânește procesele tehnologice și că poate detecta și remedia automat cele 100 până la 200 de defecte posibile pe un WSE cu o capacitate de mai mult de un trilion de tranzistori. Pentru comparație, un ‘chip’ din super-calculatoarele de astăzi are cam de 1000 de ori mai puțini tranzistori, adică ‘doar’ câteva miliarde. Primul supercalculator produs de firma Cerebras, numit CS-1 a fost livrat și pus în funcțiune la laboratoarele Argonne ale aceluiași Departament al Energiei, care folosește și modelul Summit al lui IBM. Să comparăm însă dimensiunile: Summit cântărește 340 de tone și ocupă o suprafață de 520 de metri pătrați, în timp ce CS-1 cântărește în jur de 250 kg și are mărimea unui frigider. Consumul de electricitate al lui CS-1 este de 15-20 kW, în timp ce Summit consumă de 1000 de ori mai mult. Software-ul pe care îl folosește CS-1 include un sistem de operare optimizat pentru operații de algebră liniară, infrastructura matematică a mașinilor cu capacitate de auto-învățare, una dintre ramurile cele mai importante ale Inteligenței Artificiale.

sursa imaginii: physicsworld.com/a/data-storage-in-dna-gains-from-a-larger-alphabet/

Performanțele super-calculatoarelor sunt bazate nu numai pe capacitățile de calcul, ci și pe viteza de acces și volumul de memorie care poate fi accesat. Tehnologiile convenționale beneficiază de toate avantajele miniaturizării, dar la orizont a apărut un nou suport de memorie care provine dintr-o sursă mai puțin așteptată – ADN-ul, tehnologia de păstrare a informației a materiei vii. 215 petabytes adică 215 milioane de Gbytes de informație pot fi păstrați într-un singur gram de ADN, ceea ce ar reprezenta o capacitate de păstrare a memoriei de 10 milioane de ori mai mare decât a celor mai moderne discuri de memorie existente în prezent. În plus, acest mediu de memorare este extrem de robust, informații vechi de 700 de mii de ani fiind recuperate din oase de animale preistorice. Pentru asta trebuie însă să învățăm să ‘scriem’ folosind ‘alfabetul’ ADN, care are și avantajul că este format din ‘litere compuse’ care conțin mai mulți biți de informație. Progresele ingineriei genetice permit astăzi citirea acestui alfabet, însă tehnologiile de scriere se află în faze incipiente de cercetare și proiectare. Editarea genetică este astăzi limitată la porțiuni reduse din secvențele genomului uman. Un dispozitiv care, plecând de la o imprimantă 3D, ar fi capabil să creeze secvențe ADN în materia vie, care să înmagazineze informație la cerere, există încă doar în articolele publicate în ultimul an în revistele științifice de companii start-up și de institute academice de cercetare. Posibilitatea multiplicării programate a secvențelor ADN are și implicații etice pe care le-am discutat într-un articol precedent, acum câteva săptămâni. Este evident însă că această ramură, ca și întregul domeniu al super-calculatoarelor viitorului, începe treptat să treacă din spațiul literaturii science-fiction în cel al literaturii științifice și al actualității.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in Uncategorized | Leave a comment

gangsters ‘film noir’ made in Romania (Film: La Gomera / The Whistlers – Cornel Porumboiu, 2019)

Posted on January 13, 2020 by admin

The maturity of a film school is measured not only by masterpieces or films awarded with gold at major festivals, but also by ‘average’ movies, belonging to popular genres or film niches. If this criterion is correct, then we can consider Corneliu Porumboiu‘s ‘La Gomera‘ (English title is ‘The Whistlers‘) as one of these maturity films. Porumboiu is one of the best-known directors of the ‘new wave’ of Romanian cinema, which has captured the attention of audiences and festival juries a decade and a half ago, initially based on a minimalist approach to the present time and the near past. His films made over the last 14 years are characterized by a variety of styles, genres and themes. Very difficult to predict what the next Corneliu Porumboiu film will look like. With ‘La Gomera‘ the Romanian director walks resolutely in the ‘film noir’ area writing and making a mafia-themed thriller that manages to capture and keep the viewers’ attention by giving them a story that is at the same time original and respectful of all the fundamental rules of the genre.

The story of the film describes a very plausible encounter between the world of gangsters in Western Europe and the relatively new categories of criminals and corrupt lawmakers acquired from the Eastern Europe after the Iron Curtain fell. The hero of the film is Cristi (played by Vlad Ivanov), a corrupt Romanian policeman who gets into deep trouble in a drug trafficking and money laundering business with international implications. The maneuvers of the underground world of criminals bring him to a Canary island where he will be forced to learn the whistling language of the locals to communicate in a coded manner, protected by the electronic interceptions of his pursuers. The original combination of action plans gives Porumboiu the opportunity to suggest to the viewers thoughts about our world super-supervised electronically and deprived of privacy, about the relationship between tradition and modernity, between modern and archaic communication languages.

All these are added atop a classic ‘film noir’ structure in which the bad guys face the very bad guys, and where the inevitable love story adds to the suspense. There is a lot of blood flowing and plenty of bullets are shot to satisfy genre addicts, but what remains in memory is the consistent, elegant style, full of shadows and sombre colors, backed by an exceptional soundtrack, as well as the professional acting of the entire team of actors. Vlad Ivanov, one of the best theater and film actors of the moment in Romania, consolidates with each new role in films made abroad his stature of international star. He is surounded three actresses who have the opportunity to perform three significant and very well-sketched feminine roles: Catrinel Marlon as the girlfriend, Rodica Lazar as the boss, and Julieta Szönyi as the mother. The story flows well, the motivations of the characters become gradually clear and there are also humorous notes, including quotes from masters and colleagues, directors of suspense movies. ‘La Gomera‘ is a film that can satisfy different categories of viewers. Unfortunately the distribution is kind of discrete, in the cinema hall where I saw the film yesterday we were just four spectators (two couples). I can only hope that the popularity of this movie will increase over time, as I believe it deserves.

Posted in movies | Tagged , , , , | Leave a comment

immersed in ww1 (Film: 1917 – Sam Mendes, 2019)

Posted on January 11, 2020 by admin

I’m afraid that I saw yesterday the movie that will win the Academy Award for Best Movie this season. I wrote that ‘I’m afraid’ because ‘1917‘ directed by Sam Mendes is an extremely technically ingenious film, impressive in cinematography, and belongs to one of the thematic categories loved by the members of the Academy. I could not help but be impressed by the visual aspects of this film. But I didn’t feel any emotion, no special interest and no intellectual challenge when watching the movie. In a season blessed with many interesting, original and exciting films, ‘1917‘ risks to steal the show and the big prizes – Best Director and Best Film – as it already happened at the Golden Globes. If it happens at the Academy Awards, in my opinion, it will be a shame.

The story is between simple and simplistic. Two English corporals from the First World War trenches are sent on an almost suicidal mission to communicate to an isolated division the order of cancellation of an attack that would have attracted 1600 British soldiers in a tactical trap set up by the German enemies. The lines of communication had been cut, and the English generals had not thought of using aviation (already existing, as will be seen) to convey the message, because otherwise the story of the film would not have had any pretext. The film describes the race against time and death of the two soldiers, in the fields of fire, mud and death of the war.

I used the verb ‘to describe’ but what happens is that the spectators are close witnesses of almost everything that happens during the two hours of action, and the merit is the technical ability to use the long frames (although not really one shot as sometimes advertized) and the close camera perspective. The most appropriate term can be borrowed from the field of virtual reality and it is ‘immersive experience’. ‘1917‘ represents a formidable immersive and cinematic experience, succeeding in introducing its viewers to the nightmares of the war trenches. However, the action is simplistic as in a trivial action movie, the characters are one-dimensional and stereotypes are not avoided, and even the presence of well-known actors in the role of the commanders who send soldiers in the risky mission fails to elevate the film to a human dimension. The comparison with the great war and anti-war films related to ww1 makes no sense. Perhaps also due to the technological promotion of the film, the viewers are prepared to watch the movements of the camera and forget (or have not many reasons) to feel emotion. I think that ‘1917‘ deserves the Academy Award for cinematography that it will get. But I’m afraid he’ll get a lot more.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment

the coming to age of the rabbit (Film: Jojo Rabbit – Taika Waititi, 2019)

Posted on January 7, 2020 by admin

‘Jojo Rabbit‘, Taika Waititi‘s film arouses controversy among film critics and viewers. Normal for a satirical comedy dealing with the darkest period in history? Perhaps, however, we should not be so shocked anymore, and not because almost eight decades have passed since the horrific events, but because World War II, the Holocaust and even Hitler’s persona have already been subjects of comedy and satire in numerous films, some even very good – starting with Chaplin‘s ‘The Great Dictator‘, continuing with the French comedies with Louis de Funes, moving on to Roberto Benigni‘s superb and moving film ‘Life is Beautiful‘ and reaching Tarantino. And yet, Taika Waititi was able to make this film only by financing it as a producer and making it as a director and as an actor in the most delicate role – Adolf Hitler’s as an imaginary friend of a ten-year-old boy raised in the poisonous atmosphere of the Third Reich and fanatical in his worship of the Fuhrer and in his hatred of Jews. The film describes the tragic coming to age and awakening to reality of Jojo, the aspiring Nazi child, unable to kill a rabbit, hence the nickname in the film’s title, during a disastrous war ending for the world he believed in and he lived by until then.

The directorial approach and the style in which the story is exposed, at least in the first part of the film, resembles nothing of what I saw on screens in the films about World War II. In fact, the film may be looked at differently: as a combination of coming to age and early exit from childhood movies in extreme conditions (Giuseppe Tornatore‘s ‘Malena‘ would be another example) and an anti-racist and anti-militaristic satire with clear references to the contemporary period. As a film about the war and the Holocaust, ‘Jojo Rabbit‘ does not say many new things. Jojo’s conquering character splendidly played by Roman Griffin Davis, one of the most memorable children’s roles of late, dominates the film. The world we see on the screen is his world, with the fears and imagination of a ten year old boy raised in the shadow of war and educated in a twisted ideology. The relationship between his mother (Scarlett Johansson) and Jojo is a relationship mixing love and fear, the mother’s fear of the monster that her son might become, maternal protection combined with the fear that Jojo may, intentionally or not, denounce her for her opinions and actions.

The film works very well in the first part, the grotesque kitsch of Nazi education and the sick fantasy of the kid’s ‘imaginary friend’ Adolf Hitler managing to create the effects expected by the director. Things get a little complicated when Jojo discovers the “enemy”, a Jewish girl his mother was hiding in their home at the risk of her life, and who, to his surprise, has neither horns nor tentacles. Here begins the process of awakening and coming to age, accelerated by the approach of the end of the war, which brings with it the destruction and death that the fanatical children born and educated in Nazism had been hitherto spared of. The story now slips into melodrama, not before providing one more grotesque and tense scene, when the family home is visited by Gestapo. The ending is less original, and the mix of dream (actually a nightmare in this phase) and reality is no longer as interesting. Until then, however, ‘Jojo Rabbit‘ has already provided many interesting ideas, original and moving sequences, and a lesson that stays with the viewers about the grotesque of hate. Taika Waititi‘s film may not be an immediate public success, but its fame may develop and last into the future instead.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: 2020 – Anul care va fi

Posted on January 7, 2020 by admin

Iată-ne în 2020 sau douăzeci-douăzeci, cum spun unii. Lăsând la o parte disputa dacă la 1 ianuarie a început sau nu un nou deceniu (eu prefer să port această discuție doar o dată pe mileniu), sigur este că intrăm în anii ’20 ai secolului 21. Este nu numai o bornă calendaristică, ci și un moment de răscruce și de schimbări de direcții în multe domenii, inclusiv cele legate de cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologiilor avansate. Ca în fiecare an, primul articol al rubricii CHANGE.WORLD încearcă să traseze principalele direcții și tendințe de evoluție, în anul care începe, ale fascinantelor domenii pe care încercăm de câțiva ani să le înțelegem împreună în spațiul generos oferit de revista ‘Literatura de Azi’.

(sursa imaginii: academichelp.net/samples/academics/reviews/article/impact-technology-politics.html)

Cei care lucrează și toți cei interesați în industria hi-tech și, mai ales, în sectoare cum sunt cele legate de Internet și rețele sociale, energie sau ecologie (dar nu numai) vor urmări cu atenție evoluțiile de pe scena politică internațională. În 2020 vor avea loc alegeri de importanță crucială într-un număr de țări, printre care Statele Unite (alegeri prezidențiale și pentru o parte dintre locurile din Congres), Israel, România, Franța (pentru Senat), Taiwan, Hong Kong. În multe dintre aceste locuri pozițiile candidaților față de probleme legate de influența marilor corporații sau conservarea mediului înconjurător sunt diametral opuse și rezultatele alegerilor pot schimba direcțiile politicilor guvernelor din țările respective. Nicăieri însă miza nu pare mai importantă decât în alegerile prezidențiale din Statele Unite. O parte dintre candidații democrați adoptă în programele lor clauze radicale anti-trust care vizează marile concerne globale cu sediul în Statele Unite. Între Donald Trump, care va fi după toate pronosticurile candidatul republican la președinție, și orice candidat democrat sunt mari diferențe de abordare în domeniile ecologiei sau al relațiilor comerciale internaționale. Oricare ar fi însă rezultatele alegerilor din 2020, va continua, cred eu, în acest an tendința de a controla mai strâns și de a introduce regularizarea la scară națională sau internațională în activitatea giganților informatici, cum este Google, a celor din domeniul e-commerce (Amazon) sau a celor care produc software și hardware pentru aplicații personale (Apple, Microsoft). Vor rezista aceste firme în structurile lor actuale? Rămâne de văzut. Presiunea asupra lor provine nu numai din direcțiile guvernelor sau organizațiilor internaționale, ci și din partea consumatorilor, care doresc mai mult control asupra informației personale încredințate sau transmise prin intermediul produselor acestor companii.

(sursa imaginii: stock.adobe.com/images/usa-and-china-trade-war-the-race-to-5g-robot-war-arm-wrestling-3d-illustration/241947720)

2020 ar fi trebuit să fie anul în care să înceapă introducerea masivă, la scară globală, a tehnologiei 5G. Din multe puncte de vedere se poate spune că inginerii și-au îndeplinit promisiunile legate de planurile de cercetare și proiectare. Introducerea serviciilor 5G și a aparaturii care le face posibile a început într-adevăr să devină realitate în 2019, însă ea este departe de a se petrece la scară globală. Dimpotrivă, astăzi se poate vorbi despre insule 5G izolate, localizate în Statele Unite, Europa, China și alte țări din Asia, insule care sunt legate prin poduri, dar nu interconectate la scară globală. Principalul impediment în acest moment sunt barierele politice care se traduc și în incompatibilități tehnologice dintre echipamentele fabricate în China și restul lumii. Avansul tehnologic al unor firme cum ar fi Huawei (supusă unui embargo american) nu se traduce în succes comercial pe măsură, iar încetinirea procesului de standardizare globală va avea efecte cel puțin pentru câțiva ani înainte, începând cu 2020. Există însă și alte temeri legate de tehnologiile 5G, în special în domeniul securității de date. 5G va schimba modul în care accesăm informația și va multiplica numărul de aparate și senzori conectați, dar scalabilitatea noii generații de rețele face ca aplicațiile Internetului Obiectelor (IoT) să devină accesibile tuturor utilizatorilor (umani sau electronici). Odată cu acestea apare și necesitatea dezvoltării de mijloace de apărare care să prevină transformarea ‘obiectelor’ în agenți de atac care să pericliteze securitatea datelor și funcționalitatea rețelelor. Inteligența artificială (AI) începe să fie înrolată în ajutorul protecției confidențialității datelor, dar, din păcate, și în serviciul generatorilor de atacuri. Domeniul securității datelor va rămâne una dintre zonele fierbinți și este de presupus că o mare parte dintre experții în curs de formare astăzi se vor îndrepta spre el, găsind acolo un câmp care să le asigure realizarea profesională.

(sursa imaginii: sloanreview.mit.edu/article/unleashing-the-power-of-blockchain-in-the-enterprise/)

Criptomonedele au avut un an 2019 dificil și nu cred că 2020 va fi mai ușor pentru ele. Tehnologia lanțurilor de blocuri (blockchains), care stă la baza lor, însă cred că are promisiuni și domenii de aplicație mult mai diverse, precum și un potențial uriaș de a deveni una dintre paradigmele esențiale în transferurile și stocarea cât se poate de sigură a informației despre tranzacții. Rezultate ale unor cercetări publicate la sfârșitul lui 2019 indică faptul că scalabilitatea – una dintre problemele critice în folosirea ‘lanțurilor’ – începe să-și găsească soluții realiste și aplicabile. Dacă într-adevăr va fi verificată aplicabilitatea economică, vom vedea cred, deja, în 2020, tot mai multe organizații adoptând această paradigmă distribuită de confirmare a confidențialității și robusteții tranzacțiilor. Și aici însă provocarea principală este nu atât dezvoltarea tehnologiilor (inginerii și matematicienii fiind obișnuiți să fie cu un pas înaintea proceselor economice și politice), ci mai degrabă dezvoltarea de standarde care să asigure interoperabilitatea și deci comunicarea între ‘lanțuri’ organizatorice dezvoltate de vendori diferiți și aparținând unor organizații-clienți diverse.

(sursa imaginii: skywell.software/blog/top-6-computer-vision-techniques-and-algorithms/)

O altă tehnologie care prevăd că se va bucura de atenția inginerilor și a publicului în 2020 este viziunea computerizată (computer vision) cu sub-domeniile sale principale care includ clasificarea imaginilor, detecția și urmărirea obiectelor, segmentarea semantică și reconstituirea imaginilor. Experții din aceste domenii lucrează deja în strânsă colaborare cu cei din domeniile tehnicii medicale pentru a crea imagini sintetice pentru persoanele cu probleme de vedere (până la orbire totală), cu cei din domeniul securității pentru aplicații de recunoaștere și confirmare dinamică a identității, sau cu inginerii care proiectează și testează mașinile cu pilotare automată. Ultimele două domenii menționate au și ele problemele lor. Recunoașterea facială a identității prin ‘computer vision’ poate fi folosită potențial de servicii polițienești și de represiune ale unor regimuri totalitare, pentru a-și urmări supușii. Domeniul transporturilor inteligente (inclusiv autovehiculele cu pilotare automată) trece printr-o fază de încetinire din motive de siguranță și ca rezultat al unor accidente în fazele de testare. Pronosticul meu este însă că această încetinire este temporară, și că poate chiar în 2020 sau dacă nu, în anii imediat următori, vom vedea primele mașini fără șofer distribuite comercial și circulând pe șoselele lumii.

(sursa imaginii: businessinsider.com/space-calendar-events-2020-astronomy-rockets-2019-12#mid-2020-boeing-launches-its-first-nasa-astronauts-aboard-a-starliner-spaceship-17)

2019 a fost un an fascinant în explorarea cosmică, iar 2020 promite să fie cel puțin la fel de interesant. Cursa spațială întreruptă timp de aproape jumătate de secol se reia, numărul de participanți fiind în creștere. Iată câteva dintre evenimentele planificate să aibă loc în acest an: 3-4 ianuarie: SpaceX lansează 60 de microsateliți Starlink Internet, operație care va fi repetată la fiecare două săptămâni; 29 ianuarie: proba solară Parker a lui NASA va înconjura a patra oară Soarele, o va mai face de două ori în 2020, transmițând date noi despre ceea ce se întâmplă pe steaua galbenă care ne dă lumină și energie; 30 ianuarie: OneWeb, concurenta lui SpaceX, va lansa primii săi 34 de sateliți; 5 februarie: agenția spațială europeană ESA va lansa proba Solar Orbiter care va explora polii Soarelui, inaccesibili lui Parker; prima jumătate a lui 2020: Doug Hurley și Bob Benkhen vor deveni primii astronauți NASA trimiși în spațiu pe o capsulă Crew Dragon a lui SpaceX; 21 iunie și 14 decembrie: eclipse totale de soare care vor fi observate de pe Pământ și din spațiu; iulie: Emiratele Arabe Unite vor lansa prima misiune arabă de explorare a spațiului, proba Hope care va fi lansată din Japonia spre Marte. Statele Unite și China vor lansa expediții automate similare spre Marte in iulie și august; mijlocul anului: prima lansare a unor astronauți NASA pe nava spațială Starliner CST-100 a lui Boeing; sfârșitul lui 2020: proba spațială japoneză Hayabusa2 se întoarce pe Pământ cu eșantioane culese pe asteroidul Ryugu; sfârșitul lui 2020: China intenționează să lanseze prima probă automată spre Luna care se va întoarce pe Pământ cu eșantioane de sol lunar.

Va fi un an interesant. Rubrica CHANGE.WORLD va continua să urmărească evenimentele, să le prezinte și să le discute cu cititorii ei.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

despre arte și viață (Carte: Sofia Gelman Kiss – Meditații subiective)

Posted on January 6, 2020 by admin

Sofia Gelman Kiss trăiește din 1986 în Israel, unde își continuă activitatea de muzicolog și cadru didactic în domeniul muzicii începută la Conservatorul din Cluj, fiind și o colaboratoare permanentă a publicațiilor israeliene în limba română. Culegerea ei de articole, interviuri, schițe și mini-eseuri cu titlul ‘Meditații subiective’ a apărut în 2019 în editura SAGA, editură care sprijină în mod consecvent publicarea cărților scriitorilor, intelectualilor și publiciștilor israelieni de limba română, în formate tipărit și electronic. Este o carte interesantă și incitantă, care invită la lectură și dialog.

Colecția celor 30 de articole ale cărții acoperă o gamă diversă de formate și tematici. Găsim în carte mini-eseuri despre muzică, biografii și note despre lucrările unor muzicieni cunoscuți dar și ale unor contemporani cu care autorea ne prilejuiește o întâlnire mai apropiată, interviuri, portrete și schițe de ficțiune cu tentă mai mult sau mai puțin personală. Firul comun care străbate capitolele cărții este dragostea față de artă și în special față de muzică, evident profesie și pasiune pentru Sofia Gelman Kiss. Interacțiunea cu scrisul ei confirmă ceea ce am simțit auzind-o vorbind în câteva ocazii – ea este nu numai o cunoscătoare in profunzime a domeniilor cu care se ocupă ci și o pasionată care își molipsește publicul cu dragostea ei pentru muzică și alte arte.

Mi s-a părut că Sofia Gelman Kiss se simte cel mai confortabil atunci când scrie despre muzică. Trei dintre articolele ei abordează concepte fundamentale ale muzicii moderne și exprimă și crezul ei de cunoscătoare și educatoare în aceste domeniu: ‘Quo vadis’ care încearcă să dea un răspuns întrebării ‘încotro te îndrepți tu MUZICĂ?’, ‘Rolul dirijorului’ în care găsim o explicație frumoasă și accesibilă oricui despre istoria și scopul dirijoratului în muzica simfonică, și ‘Timpul și muzica’, un mini-eseu care abordează în mod interesant relația dintre referința temporală inerentă oricărei creații muzicale și armoniile (sau tăcerile) care umplu intervalele de timp. Am fost în mare parte în perfect acord cu explicațiile și pozițiile autoarei, cu o singură observație. Critica ei la adresa ‘muzicii concrete’ din ‘Quo vadis’ (‘Este vorba despre muzică? După opinia noastră răspunsul este NU!‘) mi s-a părut în contradicție cu aprecierea celor 4 minute și 33 de secunde de tăcere din lucrarea lui John Cage menționată în ‘Timpul și muzica’. Câteva articole abordează relația dintre muzică și alte aspecte ale vieții într-o abordare ceva mai lejeră, cum ar fi ‘In vino veritas’ sau ‘Pisicile și muzica’.

Se poate deduce din lectura cărții care sunt compozitorii preferați ai Sofiei Gelman Kiss și cei care au preocupat-o din punct de vedere profesional. ‘Requiemul masacrat’ oferă o frumoasă analiză a ultimei creații a lui Mozart și a soartei acestei lucrări în eternitate, prilejuită de un concert la care a fost interpretată aceasta. Articolul dedicat lui Richard Wagner descrie concis punctele forțe ale creației acestui mare și controversat compozitor, fără a ocoli umbrele din biografia acestuia. Mi-ar fi plăcut să aflu cu această ocazie și opinia autoarei despre ne-cântarea lui Wagner în Israel. Cel mai expresiv însă mi s-a părut următorul pasaj din articolul dedicat unei alte lucrări care a stârnit la lansare și la primele interpretări publice virulente controverse – ‘Le sacre du printemps’ a lui Stravinsky:

‘Obârșia inspirației este timpul păgân care de fapt constituie pretextul pentru o muzică barbară. Barbară în sensul sonorității nu totdeauna plăcute pentru auzul fin al auditorului: este vorba despre o muzică sălbatică plină de disonanțe neauzite până la ora respectivă, sonoritate înveșmântată într-un ritm alert care frizează uneori o tensiune de o violență (aproape) intolerabilă pentru ascultător. Trecutul îndepărtat, descrierea unei perioade preistorice, proiectează un rezultat sonor purtător de multiple semnificații în care dramatica izbucnire a forțelor întunericului se izbește de paradoxul narațiunii, acela al sacrificării unei tinere nevinovate cu scopul asigurării renașterii naturii.’  (pag. 116)

Mi s-au părut foarte interesante și notele biografice suplimentate în unele cazuri și de interviuri cu muzicieni și oameni de muzică contemporani din România sau Israel. Dialogul cu Ioan Holander care a avut loc cu ocazia vizitei acestuia în Israel cu aproximativ un an în urmă dezvăluie câteva date biografice inedite din viața celui care a fost timp de 19 ani directorul Operei din Viena și ne oferă câteva opinii autorizate și pertinente legate de construcția repertoriilor de operă. Compozitorului Sergiu Natra (născut la București în 1924) îi este dedicat un extins interviu și analiza unora dintre creațiile sale. Personal nu îl cunoșteam pe acest muzician și lectura cărții mi-a dat ocazia să-mi completez lacuna de informație. Cred că ar fi interesant ca autoarea să continue să lucreze în direcția studiului și publicării biografiilor și analizelor operelor muzicienilor evrei stabiliți în Israel în ultimii 70 de ani. Nimeni nu a abordat, după câte știu, acest domeniu în mod sistematic și Sofia Gelman Kiss îmi pare a fi autorizată și competentă pentru a-și asumă scrierea unei cărți despre istoria intersectarii în Israel a spațiilor muzicale ale celor două țări.

Volumul este completat de câteva schițe care nu aparțin preocupărilor artistice sau muzicale ale autoarei. În unele dintre ele este vorba despre amintiri personale și note al propriei biografii, cu trimiteri nostalgice spre copilăria și prima tinerețe petrecute în România (‘Zăpada’, povestirea care închide volumul). Desigur, cam pentru oricine din generația ei, nostalgia este invadată de amintirile vicisitudinilor vieții din ‘Epoca de Aur’. În alte schițe găsim experimente în ficțiune (ca în ‘Fraza cea mai lungă’) sau schițe de portrete. Se întrevede un talent de scriitor de ficțiune, cu tente de umor și exactitate în portretistică, dar este prea puțin material aici pentru a mă putea aventura in vreo apreciere critică.

Autoarea și editorul au ales să înșiruie creațiile din carte într-o ordine a cărei logică doar ei o cunosc, în așa fel încât niciodată nu știi, ca cititor, la ce să te aștepți de la următorul capitol. Cred că o reorganizare a materialului la o viitoare ediție în două sau trei secțiuni distincte care să se ocupe separat de muzică, alte arte, și ficțiune ar fi mai potrivită. De asemenea, ar ajuta, în special în cazul articolelor critice și al interviurilor, să fie menționată data la care au fost scrise sau data primei publicari dacă este vorba despre preluarea unor articole publicate inițial în reviste. O viitoare ediție va trebui să corecteze și minorele probleme editoriale, totuși prea dese pentru o carte cu un asemenea conținut și nivel. În pofida acestor mici scăpări, ‘Meditațiile subiective’ prezintă publicului contribuțiile unei intelectuale de ținută, pasionată de domeniile ei de activitate, care își invită cititorii la meditații și dialoguri rodnice.

Posted in books | Tagged , , , | Leave a comment

the mayor and the philosopher (Film: Alice et le maire – Fabrice Luchini, 2019)

Posted on January 5, 2020 by admin

Politicians and the bureaucracy around them (political parties, parliaments, governments, mayors) do not enjoy a good rating nowadays. However, films about politicians and those around them seem to be more successful than the politicians themselves. A good example in this regard is ‘Alice et le maire‘ (‘Alice and the Mayor‘) a film that comes from France, a country that seems to be in recent years in a permanent state of dissatisfaction with the existing economic and social order, with its political institutions and with members of the political class. The film, whose action takes place a few years ago at the City Hall of Lyon and in the milieu of the municipal and political bureaucracy of the Socialist Party, enjoyed an unexpected success without even resorting to sensationalist issues such as crime, sex, or corruption scandals. Perhaps precisely through the relaxed and slightly humorous approach, the script written by Nicolas Pariser (who is also the director of the film) reaches more effectively aspects of deeper, systemic corruption of the French political machinery.

However, the premises of the story do not seem too credible. I am not very familiar with the French political system, but I believe that even in France there are no positions for philosophers advisers to the mayors, paid on public money, nor that politicians with decades of political activity and presidential ambitions publicly declare that they are short of ideas. Probably, then, only in the films Alice (Anaïs Demoustier), a fresh graduate from Oxford, could she employed at the City Hall in Lyon just to provide ideas to Mayor Paul Theraneau (Fabrice Luchini) and that could become in a few days or weeks involved at top level in the affairs of the city and of the Socialist Party. The activity of the party on the public money of the town hall also seems little plausible. Probably the whole situation should be viewed more as a cinematic convention rather than real events in the immediate actuality. But even so, the dialogues between the mayor and the young philosopher represent the guiding thread and the most successful and probably the most important part of the movie from the point of view of the filmmakers.

The discussions between the two protagonists work very well thanks to the charm and the talent of the two actors. The mayor’s role is written for Fabrice Luchini who lends to the character his noble style, intellectual charisma and impeccable French language, serving us even with a reading from a book, one of those that made him famous in France. Anaïs Demoustier copes well with the scenes that she shares with Luchini, but also with those that describe her personal dilemmas and the confrontation with the municipal bureaucracy. Secondary roles create believable portrait sketches of Alice’s friends and of the politicians and bureaucrats in the town hall hierarchy. The story, however, stumbles badly towards the end, when the politician’s decision or indecision at critical moments is difficult to understand, perhaps due to the use of details related to party politics. French viewers might be better off deciphering such details as well as some of the literary and cultural references appearing in discussions, but cinematically the story does not hold water. The approach of ‘Alice and the Mayor‘ is comical and empathetic towards the heroes, the ending is open, so what we get is pleasant entertainment around a political topic. Of course, there will be other films that will address the troubled French political actuality with different approaches and from many other points of view.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment

popes transition (film: The Two Popes – Anthony Hopkins, Jonathan Pryce, 2019)

Posted on January 3, 2020 by admin

The screenplay for ‘The Two Popes‘ is written by Anthony McCarten and this is his fourth screenplay of a successful biopic brought to screens since 2014, after ‘The Theory of Everything‘, ‘Darkest Hour‘ and ‘Bohemian Rhapsody‘. Beware, the filmmakers claim in the credits and on posters that this is a film ‘inspired by real facts’. ‘Inspired’ and not ‘based’ sounds a little less commited and reflects McCarten‘s style of writing. He chooses significant historical characters from various fields (science, history of WWII, music and now the history of the Catholic church) and important moments, from those that seem to be well known, he comments on them and gives them meanings beyond the images and words we all know using imaginary dialogues and action threads. With ‘The Two Popes‘ screenwriter McCarten and director Fernando Meirelles (author of the fantastic ‘City of God‘, but how long as it has been since then!) take on a greater risk. The events described in the film – the resignation of Pope Benedict XVI and the transition of the papacy by Pope Francis – took place in 2013. Most of the protagonists are still among us, many of the problems described are still alive and painful. Even the most ‘pious’ and most respectful approach, as the filmmakers tried to make the film, cannot avoid questions and controversies.

The main quality of the script, which provides the film with style and eloquence are the dialogues. McCarten starts from the real events, the transition from a relatively conservative pope in terms of Catholic dogma to a pope who, without being a reformer, is much more open to events happening around the world and to cautious changes, especially in the way the church operates and communicates with believers and the rest of the world. Around them he imagines two days of discussions between Benedict, decided to resign for reasons that will be clarified more or less in the film, and Cardinal Jorge Bergoglio (the future Pope Francis) who wanted to withdraw from the cardinal position and is surprised with the proposal to become the successor of Benedict to the chair of St. Peter. During the discussions we watch not only two different conceptions of how the Catholic church must behave in order to adapt to the changes around it, but also two very different biographies, temperaments, and lifestyles. The sparkling, intelligent, sensitive dialogue between the two is the principal material from which the film is built. A series of flashbacks allow us to know details of the muggy past of the Argentine priest who became a cardinal and whose destiny is to become a pope. The meeting and the dialogue did not take place in reality, but the way it is presented and the acting make them seem plausible and consistent with the image we have about the two men. The sets, completely built in studios, are also extremely truthful and reinforce the credibility of this imaginary dialogue. An essential contribution is of course the interpretation of the two magnificent actors in tle lead roles. If Anthony Hopkins can’t be but himself and creates a Benedict in the own image of Anthony Hopkins, Jonathan Pryce approaches the role of Bergoglio / Francis using an opposite technique. He melts into the role, the makeup makes him look almost perfectly like the real pope Francis in reality, and viewers watching the Pope may have the illusion that he himself plays his own role on the screen. The musical track of the film is also excellent, with innovative and surprising ideas.

Making a film about the papacy, an institution that is almost permanently in the news attention and was haunted over the last decade by scandals and controversies, cannot result in a film that will please everyone. The net is full of articles that report alleged errors,events invented or which happened otherwise than described in the movie. I personally think that most of these critics of detail sare unimportant as long as the film manages to build an excellent portrait of the two popes, and to describe their personalities, weaknesses and the faith that motivates them. However, the film has, in my opinion, another serious flaw. Addressing the painful problems and scandals that marked the Vatican at that time and which are still largely ongoing today is done in a much too cautious manner. The scandals of corruption and mismanagement are mentioned only indirectly, and when the tragedy of sexual abuse comes up the dialogue is simply cut off. The result is that the film loses its balance and slides too far into the positive aspects, gaining a little air of propaganda in favor of the papacy and its servants. It may be that more time and a more remote perspective are needed to make a film that offers a critical and lucid judgment of the events. As it turned out, ‘The Two Popes‘ offers a cleverly written docu-drama, but the focus is on the entertainment side and not the historical inquiry and analysis.

Posted in movies | Tagged , , , , , | Leave a comment

anatomy of a divorce (film: Marriage Story – Scarlett Johansson, 2019)

Posted on December 31, 2019 by admin

‘Marriage Story‘ directed by Noah Baumbach has been compared by many people to ‘Kramer Vs. Kramer ‘and I can’t help suspecting that this comparison was encouraged by or even originated in the PR machine of the film’s producers. There are indeed many similar traits: both films belong to the genre of ‘divorce films’ and have as protagonists couples who have serious reasons to break up but also maintain strong emotional bonds; in both stories there is a child at an age at which the separation of parents cannot remain without the sequels who becomes the main subject of the custody dispute and divorce settlement; lawyers play an important role in deepening the conflicts; in the lead roles in the two films appear well-known and highly talented actors who combine their magnetism (of attraction and rejection), managing to create difficult-to-forget broken couples on screens. It remains to be seen if this recipe will work with the same success at the 40-year interval that separates the release of the two films. Matching the five Academy Awards collected by ‘Kramer Vs. Kramer‘ is a challenge.

What has changed in the dynamics of divorce and the attitude of society in the 40 years that separate the two films? Charlie and Nicole, the divorced of 2019, could ultimately retain their affection and share the responsibility of child custody without lawyers or the institution of marriage, but eventually the social pressure brings them in the situation of the classic couples in legal conflict. As in the 1979 film, it is the wife who initiates the divorce, but the world has changed and the reasons have changed. Joana Kramer (Meryl Streep) was leaving Ted Kramer (Dustin Hoffman) because he was too busy with his professional life and neglected his father and family duties. Charlie from ‘Marriage Story’ (Adam Driver) is an almost perfect husband and father, but the marriage suffocates Nicole (Scarlett Johansson) whose career as an actress stagnates in the shadow of the talented theater director who is her husband. The characters in Noah Baumbach‘s film are equal in professional aspirations, and in the affection that continues beyond the legal conflict and the legal separation, and also in the responsibility of the breaking up of the marriage. In fact, maybe they should never have married, that seems to be one of the possible lessons of the movie.

I am convinced that there are many different interpretations and opinions, and that ‘Marriage Story‘ is currently being discussed in many families, circles of friends, social networks. One of the merits of the film is that the situation presented on screen and the rich and complex characters of the two main heroes open the appetite for such discussions. The acting performance of the two is exceptional. Scarlett Johansson plays one of the best roles of her career – she is assertive and vulnerable, ambitious and skeptical of doubts, a devoted but catchy mother, and an actress who does not give up her dream of success and achievement on screen. I know Adam Driver less, I have seen him in ‘Star Wars’, here he shows that he can play excellent and earthly roles. Some sequences suffer from excessive verbosity, but the actors manage to execute them with great vigor. I saw with great pleasure also Laura Dern and Ray Liotta, in the roles of lawyers of both parties, secondary but also key roles in the development of the story, both acting with aplomb and with a well-dosed sarcastic criticism. I was less excited about the insertion of the musical sequences towards the end, they do not fit well with the rest of the movie, they are too little for a musical and useless for a family drama. Despite less successful parts and ideas, ‘Marriage Story‘ – which might have been called ‘Divorce Story’ as well – manages to captivate because of the topic and of the remarkable acting performances.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | Leave a comment