The Catcher In The Sand

A critica rețelele sociale în general și Facebook în special este foarte la modă. O fac politicienii, o fac inginerii și programatorii care știu câte ceva despre Internet, o face cam toată lumea, inclusiv pe rețelele sociale și mai ales pe Facebook. Multe dintre aceste critici sunt justificate. Și mai multe dintre ele se datorează necunoașterii sau neînțelegerii modului de funcționare și a anumitor detalii mai mult sau mai puțin tehnice. Alte critici ascund oportunism și interese. Cred că este un punct bun de plecare pentru a prezenta și invita la discuție despre câteva știri de actualitate legate de Facebook și prietenii săi de pe Internet. Căci, în definitiv, printre altele, Facebook a schimbat și extins însăși folosirea cuvântului ‘prieten’ (‘friends’) în momentul în care a decis să-și numească astfel relația de comunicare între doi parteneri ai aplicației care își acordă unul celuilalt drepturi de acces la postări și la o parte din informațiile personale.

Internetul și rețelele sociale joacă un rol crescând în viață noastră privată, în politica pe plan internațional și pe plan național din aproape toate țările lumii. În decursul unui singur deceniu, spațiul virtual s-a transformat dintr-un canal secundar, accesibil numai unei pături limitate de inițiați, în mediul cel mai important de transmitere a informațiilor și mesajelor politice, arena principala a campaniilor electorale. Suntem abia în februarie al lui 2020, dar Internetul a făcut deja cel puțin o victimă celebră în rândul politicienilor în persoana lui Benjamin Griveaux, candidatul partidului guvernamental ‘La Republique En Marche’ pentru postul de primar al Parisului și unul dintre aliații politici cei mai apropiați ai președintelui Emmanuel Macron. Acesta a fost nevoit să demisioneze din cursa electorală, după ce un video indecent, piratat din corespondența sa particulară, a dezvăluit o legătură extra-conjugală. Sursa publicității este Piotr Pavlenski, un refugiat rus care poate fi caracterizat, în funcție de cine întrebi, ca activist, anarhist, artist, exhibiționist. În Franța ca în Franța, opinia publică și lumea politică mai degrabă condamnă invadarea spațiului privat al politicianului. Rețelele sociale globale însă au luat din timp măsuri de prevenire a complicațiilor cauzate de influențarea ilegală a alegerilor prin propagandă de genul ‘fake news’. Interesant de comparat politicile oficiale ale celor trei mari influențatori – Twitter, Google si Facebook. Twitter a interzis complet anunțurile politice și a adoptat o politică restrictivă privind mesajele cu teme sociale, umanitare, ecologice. Google (și asociata sa youtube) limitează pe criterii de vârstă distribuirea mesajelor politice și impune verificarea faptelor (conținutului) mesajelor. Bazele de date ale utilizatorilor Google nu vor putea fi folosite pentru distribuire. Facebook a anunțat în noiembrie cea mai liberală politică, permițând difuzarea de mesaje politice, dar impunând etichetarea acestora ca atare. Este în fapt o excepție de la filtrarea de conținut care ar trebui să elimine mesajele incluzând informații false sau conținut de ură (‘hate speech’).

Controversata politică a Facebook încearcă să continue măcar în parte politica de neutralitate promovată de rețeaua socială în primul său deceniu de activitate. Problema este însă că acest model nu mai este acceptat. Punând la o parte colectarea datelor de profil ale utilizatorilor necesare modelului său de operare și deconspirarea acestora (scandalul Cambridge Analytics), Facebook nu mai este de câțiva ani buni un purtător neutru de informație, și aplică filtre care elimina pornografia, violența, propaganda teroristă, abuzurile, comerțul de droguri și de arme. Într-un singur trimestru, primul al anului 2019, Facebook a eliminat 3,4 milioane de astfel de mesaje. La 28 ianuarie 2020, compania a anunțat formarea unui directorat de supraveghere (‘oversight board’) care va controla politica și deciziile companiei. Cu o echipă formată din 30-40 de membri, numiți pentru maximum două termene de trei ani fiecare, și cu un buget de 130 de milioane de dolari pentru primii șase ani de activitate, acest directorat va opera independent, va avea propriile sale canale de comunicare cu publicul (în primul rând, desigur, un Web site) și va primi și analiza apelurile deciziilor luate de personalul Facebook.  Va fi suficient? Va preveni formarea acestui forum măsurile regulatorii și legislația propusă de mulți politicieni, inclusiv candidați la președinție? Viitorul va decide.

Legislație sau supraveghere independentă (termenul în engleză este ‘governance’)? Disputa aceasta a început din momentul în care politicienii și forurile legiuitoare au înțeles că Internetul devine un mijloc de comunicare semnificativ la sfârșitul precedentului mileniu, și a devenit din ce în ce mai acută, pe măsură ce Internetul s-a transformat într-o resursă esențială în funcționarea societății globale și a economiei mondiale. Nu este însă o discuție complet nouă, cu jumătate de secol în urmă polemici similare s-au soldat cu punerea sub administrație independentă a principalelor canale de televiziune publică din țări că Marea Britanie – BBC sau Germania – Deutsche Welle. Organizația răspunzătoare de standardizarea și arhitectura Internetului (Internet Society – ISOC) este administrată începând cu anul 1999 de Internet Coorporation for Assigned Names and Numbers (ICANN) care a preluat din 2015 și administrarea directă a adreselor și numelor pe Internet. Controversele nu lipsesc nici aici, cea mai recentă fiind cea legată de vânzarea drepturilor de administrare ale domeniului .org – care conține în principal numele site-urilor care se ocupă cu activități de caritate – unei companii private din Boston, numită Ethos. Administrarea acestui domeniu aduce un beneficiu de aproximativ 90 de milioane de dolari pe an din taxele de înregistrare și întreținere. Oferta lui Ethos este de 1,1 miliarde de dolari, pe care ICANN intenționează să-i investească în mare parte în foarte necesarele programe de dezvoltare ale organizației. Trecerea administrării unei părți a Internetului în mâini private a întâmpinat însă rezistența unor veterani ai rețelei globale, dar și a unor politicieni de stânga. Elisabeth Warren, una dintre concurentele cu șanse de a deveni candidata Partidului Democrat în alegerile prezidențiale, și-a făcut din intervenționismul în problemele Internetului unul dintre punctele cheie ale programului sau electoral.

Calitățile și defectele, fiabilitatea sau fragilitatea sistemelor sunt puse la încercare în perioade de criză globală. O asemenea situație în plină desfășurare este cea legată de răspândirea gripei produse de virusul COVID-19, cel mai recent virus din familia Corona. Este o criză medicală, umanitară, economică, politică, ale cărei proporții și semnificații nu pot fi evaluate decât parțial în acest moment. Internetul a fost din nou la originea distribuirii informației despre epidemie. Încercările de a limita răspândirea știrilor au avut același succes temporar și limitat ca și cele de a izola boală însăși. Din nou s-a demonstrat că o societate deschisă, în care informația circulă liberă, se poate apăra mai eficient contra diferitelor pericole. Au apărut și fenomenele negative, știrile ‘fake’ și comentariile alarmante, intervențiile și datele oficiale mai mult sau mai credibile, teoriile conspirative. Unii comentatori numesc acest fenomen ‘infodemie’ – epidemie informatică – și consecințele dezinformării pot fi cât se poate de grave. Panica poate ucide în aceeași măsură ca și virușii, și una dintre probleme este că în acest moment este foarte dificil de evaluat ca simplu cetățean pe cine să crezi. Pe expertul din stânga ecranului, care ne asigura că totul este sub control, sau pe cel din dreapta ecranului, care susține că fenomenele gripei cauzate de COVID_19 sunt unice în istoria medicinii și pot avea consecințe catastrofale? Pe ministrul sănătății care ieri susținea că sunt absolut necesare măsurătorile de temperatură pe aeroporturi sau pe același ministru care astăzi ne spune că de fapt 50% din pacienții infectați sunt asimptomatici și deci testele nu sunt eficiente și se poate renunța la ele? Este momentul de testare a discernământului fiecăruia dintre noi. Cred că una dintre măsurile de precauție pentru a limita infodemia este abținerea de a propaga informații și de a emite teorii, cu excepția medicilor experți în domeniu, desigur. Mă opresc deci și eu aici. Nu înainte însă de a avertiza că unele informații primite pe e-mail sau pe rețelele sociale despre virusul Corona pot conține de fapt viruși digitali. Aplicați deci regulile obișnuite de filtrare ale informației electronice – nu deschideți fișiere care nu provin de la surse cunoscute și sigure!

Multe dintre planurile economice pentru anul 2020 sunt re-evaluate, vor fi anulate sau modificate. Unul dintre ele este cripto-moneda pe care Facebook a anunțat-o la mijlocul anului trecut și pe care a numit-o ‘libra’. Este vorba despre o combinație de tehnologie și servicii financiare, care ar permite tranzacții de vânzare-cumpărare sau transferuri de fonduri sigure cu ajutorul telefoanelor mobile, la scară globală, fără intermediul băncilor, inclusiv în zone în care serviciile bancare nu sunt accesibile sau cunoscute. Și aici Mark Zuckerberg dorește să folosească un mecanism de guvernare independent de Facebook, încredințând administrarea sistemului Asociației Libra cu sediul în Elveția. Problema este că pesimismul cu care a fost întâmpinată propunerea anunțată în iunie 2019 a dus la retragerea în octombrie a câtorva dintre participanții de marcă ai asociației, între care eBay, MasterCard și Visa. Forurile regulatorii examinează noua monedă (Zuckerberg a anunțat că lansarea operativă nu va avea loc fără aprobarea acestora), iar cele politice l-au luat deja pe liderul Facebook la întrebări în comisiile Senatului. Bazată pe tehnologia lanțurilor de blocuri (‘blockchains’), prezentată într-un articol trecut al rubricii, propunerea LIBRA este în fapt în multe privințe independentă de Facebook, dar și de sistemul bancar actual. Este ceea ce cred că îngrijorează marile instituții financiare care își văd amenințate unele dintre funcțiile lor esențiale, generatoare de profit. Este încă un domeniu în care Facebook își reinvestește profiturile imense acumulate în ultimul deceniu. Să nu uităm însă că este vorba și de primul deceniu de profitabilitate al companiei. În capitalism, profitul este motorul dezvoltării, dacă este folosit în scopuri constructive. Este ceea ce pare să încerce Mark Zuckerberg și Facebook. Cert este că nu se teme de riscuri și nici de controverse. Viitorul va arăta dacă el sau delatorii săi au avut dreptate.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Scriu de multe ori în rubrica CHANGE.WORLD despre viitor. Și atunci când trec în revistă dezvoltările tehnologice ale prezentului, și atunci când încerc să înțeleg trecutul cu lecțiile sale, am în gând felul în care acestea vor influența viitorul. Cu previziunile încerc însă să fiu precaut. Chiar și atunci când preiau opiniile experților, o fac cu o doză substanțială de scepticism. De multe ori, aceste previziuni s-au dovedit greșite, și cu cât expertiza este mai profundă într-un domeniu sau altul, cu atât rezultatele previziunilor se pot dovedi a fi mai eronate. Despre ‘orbul experților’ în ceea ce privește viitorul voi scrie însă mai pe larg cu altă ocazie. Astăzi doresc să abordez subiectul previziunilor din creația artistică de anticipație. Paradoxal, scriitorii și cineaștii, bazându-se copios pe instinctele lor artistice, au fost de multe ori mai exacți în a trasa liniile de evoluție ale societății. Istoria previziunilor în literatura și cinematografia de science-fiction duce la concluzii fascinante, între ele aflându-se faptul că previziunile artiștilor de acum 40-50 de ani s-au dovedit de multe ori a fi mai corecte decât cele ale savanților.

Ca studiu de caz, voi folosi un film văzut recent în cadrul unei retrospective a filmelor regizorului francez Bertrand Tavernier. Născut în 1941, Tavernier a abandonat studiile juridice pentru a scrie critică de film în perioada Noului Val, pentru ca apoi să treacă de partea creatorilor de cinematografie, ca asistent al cunoscutului regizor Jean-Pierre Melville, și apoi ca regizor independent. A realizat peste 30 de filme într-o carieră care se întinde pe o jumătate de secol, câștigând de patru ori premii César (echivalentul francez al Oscar-urilor), un premiu britanic BAFTA și un Urs de Aur la Festivalul de la Berlin. Toate filmele sale combină genuri diverse, cum ar fi ‘film noir’ sau ficțiunea istorică, cu mesaje sociale puternice și articulate, reflectând convingerile sale politice de stânga. ‘Moartea în transmisie directă’ (‘La mort en direct’, în franceză sau ‘Death Watch’, în engleză) este singura sa creație în genul science-fiction. Cu atât mai remarcabil este faptul că avem de-a face cu o operă remarcabilă și din punct de vedere artistic, și din cel al anticipației.

Filmul lui Bertrand Tavernier, realizat în 1980, adaptează pentru ecran romanul ‘The Unsleeping Eye’ (care are și titlul alternativ ‘The Continuous Katherine Mortenhoe’) al scriitorului englez David C. Compton (născut în 1930), autor de romane polițiste, ‘horror’ și de anticipație. Acțiunea se petrece într-un viitor în care, prin avansurile medicinii, bolile au fost eradicate și moartea a devenit un eveniment cu totul excepțional. Eroina filmului, Katherine Mortenhoe, devine o celebritate atunci când este diagnosticată cu o boală incurabilă, care îi mai lasă doar vreo două luni de trăit. O companie de televiziune îi propune o sumă uriașă de bani dacă acceptă ca ultimele sale săptămâni de viață să fie filmate și retransmise în direct. Când răspunsul pare să fie negativ, producătorii programului nu ezită să folosească o înșelătorie bazată pe tehnologie pentru a-și atinge scopul. Implantează în ochii unui reporter pe nume Roddy camerele de luat vederi care permit ca tot ceea ce acesta vede să fie captat și transmis spre studiourile TV. Katherine fuge împreună cu Roddy pentru a scăpa de presiunea mediei, fără să știe că devenise eroina unui ‘show’ crud – propria sa agonie în transmisie directă. Acțiunea se complică pe măsură ce relația inevitabilă care se înfiripă între cei doi evoluează. Mă voi opri aici cu povestirea acțiunii pentru a lăsa acelor cititori care vor avea curiozitatea de a căuta și viziona filmul plăcerea descoperirii.

Rolurile principale sunt jucate în film de doi actori de primă clasă. Katherine Mortenhoe este Romy Schneider, o actriță a cărei frumusețe și talent au dominat cinematografia europeană în anii ’60 și ’70. S-a născut în Austria în 1938, într-o familie de actori care i-a încurajat și cultivat cariera. A debutat pe marile ecrane la 15 ani și a jucat în mai multe filme austriece și germane în anii ’50. În 1958, pe platourile filmului ‘Christine’, bazat pe o piesă a lui Arthur Schnitzler, l-a întâlnit pe Alain Delon, cu care a trăit o pasionată și foarte mediatizată poveste de dragoste. S-a mutat în Franța unde a locuit în deceniile următoare și unde a realizat multe dintre filmele majore ale carierei sale. ‘La mort en direct’ este unul dintre ultimele sale filme, realizat într-o perioada de criză personală marcată de alcoolism și de moartea într-un accident tragic a fiului ei, David. Rolul femeii care crede că moare și încearcă să se refugieze de lume și, mai ales, de presiunea mediilor de comunicare pare a fi premonitoriu. Lui Romy Schneider îi dă replica în acest film actorul american Harvey Keitel, unul dintre actorii preferați ai lui Martin Scorsese (‘Mean Streets’ – 1973, ‘Taxi Driver’ – 1976, ‘The Irishman’ – 2019) și Quentin Tarantino (‘Reservoir Dogs’ – 1992, ‘Pulp Fiction’ – 1994). Apare în film, spre final, într-un rol scurt dar semnificativ, și Max von Sydow, actor excepțional, a cărui carieră internațională a fost lansată de rolul din ‘The Seventh Seal’ al lui Ingmar Bergman din 1957. Calitatea actorilor contribuie în mare măsură la consistența stilistică și claritatea mesajelor acestui film.

‘La mort en direct’ este unul dintre acele filme de anticipație care nu numai că nu se bazează pe elemente tehnologice, ci evită aproape complet efectele speciale. Lumea viitorului anului 1980 arată foarte asemănător cu realitatea anului 1980. Fără automobile zburătoare, fără dispozitive de comunicare ultra-sofisticate. Anticipația practicată de Bertrand Tavernier și de co-scenariștii săi este o anticipație psihologică și socială mai degrabă, decât una tehnologică. Nu numai că peisajul nu este invadat de tehnologie futuristă, dar el pare mai degrabă distopic. Orașe părăsite cu clădiri în paragină, zone în care o natură neprietenoasă pare să-și revendice teritorii temporar pierdute. Societatea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte a scăpat poate de boli, dar nu pare a fi o lume fericită. O mare parte din filmări au fost făcute în Glasgow și în zonele industriale din jur, într-o perioadă în care nordul Angliei și Scoția se confruntau cu o puternică criză economică datorată, în parte, începutului perioadei de liberalism accelerat sub Margaret Thatcher. Elementul tehnologic cel mai impresionant al filmului este implantul la care se supune Roddy, eroul jucat de Harvey Keitel, reporterul care, pentru a-și acoperi datoriile, acceptă să devină instrumentul de captare și retransmisie a imaginilor pentru studiourile de televiziune. Astăzi, după 40 de ani de la realizarea acestui film, știința medicală experimentează procedee similare, cu scopuri desigur mult mai nobile – redarea vederii persoanelor care și-au pierdut-o în urma accidentelor sau bolilor. Principiul este exact cel imaginat de Compton și Tavernier – implantarea de senzori vizuali în zona retinei, reconstituirea imaginilor și transmiterea lor prin semnale electrice spre creier.

‘La mort en direct’ anticipează uluitor emisiunile ‘reality show’ cu mulți ani înainte ca primele programe stil ‘Big Brother’ să fi apărut pe micile ecrane. Urmau să treacă încă 18 ani până când regizorul american Peter Weir avea să realizeze filmul ‘The Truman Show’, cu Jim Carrey în rolul principal. Bertrand Tavernier este astfel un pionier al unui sub-gen cinematografic. Fuga eroinei principale în căutarea singurătății în care dorește să-și petreacă ultimele zile de viață și conflictul ei cu o lume în căutare de senzații și de divertismente escapiste, care încalcă spațiul privat individual, expun dileme care sunt cunoscute multora dintre noi, așa de cunoscute încât este ușor de uitat în timpul vizionării că filmul este realizat înainte de epoca rețelelor de comunicare, a Internetului, a camerelor de luat vederi care supraveghează fiecare colț în care ne putem află și expun fiecare detaliu al vieților noastre. Katherine Morthenhoe își mai revendică însă încă un drept pentru care puțini dintre noi trebuie să se lupte astăzi, dar care poate deveni o cauză a viitorului – dreptul de a muri. Prelungirea vieții va însemna anularea acestui drept? O lume care a atins tehnologic perfecțiunea, desființând bolile, nu își are rațiunea dacă nu reușește să dea un sens vieților celor care o populează. Eternitatea nu valorează nimic în absența fericirii.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)