Ne aflăm cândva, pe la mijlocul anilor ’30 ai secolului nostru, să zicem în 2036. Prima expediție cu echipaj uman a ajuns pe planeta Marte. Întreaga populație a Terrei urmărește în direct transmisia istorică a primilor pași ai omenirii pe o altă planetă. Vocea din depărtările Cosmosului, ajunsă la noi cu un decalaj de câteva minute, datorat propagării semnalelor pe distanța dintre cele două planete, se aude clar: ‘Sunt primii pași ai omenirii pe Marte, primii pași ai unui drum istoric. Sunt mândră să fiu primul cetățean al Terrei care pășește pe Marte. Sunt comandantul misiunii, Susan …’. O femeie? Da! De fapt, întregul echipaj al misiunii este alcătuit numai din femei. Scenariu sci-fi? Desigur, dar după cum vom vedea în continuare, nu numai că este vorba despre un scenariu posibil, dar există argumente foarte serioase ca prima misiune spre Marte și explorarea spațială viitoare să devină o specialitate feminină.
Participarea femeilor în explorarea spațială nu este ceva nou, deși în multe cazuri contribuțiile lor au fost ori victime ale ‘efectului Mathilda’ (realizările femeilor au fost trecute sub tăcere sau chiar asumate de bărbați), ori au întârziat nejustificat. Cu câteva zile în urmă, omenirea și-a luat rămas bun de la Katherine Johnson, matematiciana ale cărei calcule au contribuit la stabilirea și corectarea traiectoriilor rachetelor trimise de NASA în primele misiuni spațiale. Ajunsese la respectabila vârstă de 101 de ani. Johnson a trebuit să se confrunte cu bariere multiple în viața și cariera sa, și în calitate de femeie, și ca cetățean de culoare. ‘Calculatoarele’ din echipa ei , toate femei de culoare, lucrau în incinte separate și foloseau săli de mese și instalații sanitare diferite de restul personalului într-o Americă încă divizată rasial a anilor ’60. Acestea au fost condițiile în care Johnson și colegele ei au calculat și verificat traiectoriile capsulelor spațiale cu care John Glenn și Alan Shepard au devenit primii americani în spațiu. În 1969, ea a contribuit și la calcularea traiectoriilor misiunii Apollo 11, care a dus primii astronauți pe Lună. Cartea ‘Hidden Figures’ scrisă de Margot Lee Shetterly și filmul din 2016 inspirat de aceasta au adus povestea Katherinei Johnson și a echipei ei în atenția publicului larg.
Cu o întârziere mai mult sau mai puțin semnificativă față de colegii lor bărbați, femeile au ajuns și ele să participe în calitate de astronauți în programele de explorare a spațiului care au avut loc până acum. Prima femeie în spațiu a fost sovietica Valentina Tereșkova care, între 16 și 19 iunie 1963, a petrecut 70 de ore în spațiu, în cadrul unei misiuni în care a încercuit de 48 de ori Pământul. În anii ’60, NASA a selecționat o echipă de 13 femei (așa numita echipa ‘Mercury 13’) care au trecut toate testele pentru a deveni astronaute, dar puțin timp după aceea ele au primit mesaje prin care erau informate că explorarea spațială americană rămânea o meserie rezervată bărbaților. Aveau să treacă două decenii până când americanii vor trimite prima femeie astronaut în spațiu, pe Sally Ride, la 18 iunie 1983. La 25 iulie 1984, sovietica Svetlana Savițkaia devenea prima femeie care ieșea din stația spațială Saliut 7 pentru o ‘plimbare spațială’ de trei ore și jumătate. Americana Peggy Wilson a fost prima femeie care a devenit comandant al Stației Spațiale Internaționale, responsabilitate pe care a îndeplinit-o de două ori, în 2008 și 2017. Zborul ei din 2017 a durat 288 de zile, totalul de zile petrecute de ea în spațiu fiind de 665, cel mai mare număr de zile în spațiu al unui astronaut american până în ziua de azi. Recent, inginera Christina Koch a întrecut însă alt record al lui Peggy, cel al numărului de zile in spațiu al unei femei în cadrul unei singure misiuni, ajungând la 328 de zile, misiunea ei încheindu-se cu succes la 6 februarie 2020. În timpul călătoriei sale, Koch a înconjurat Pământul de 5248 de ori și a parcurs 223 milioane km – echivalentul a 291 călătorii dus-întors spre Lună de pe Pământ, sau o dată și jumătate distanța dus-întors între Pământ și Marte.
În filmele de anticipație femeile ocupă de multă vreme un loc important și binemeritat. Roger Vadim a trimis-o în 1968 pe Barbarella, interpretată de soția sa de atunci, Jane Fonda, să salveze omenirea, pe o planetă îndepărtată din secolul 41, misiune care i-a revenit și Milei Jovovitch în ‘The Fifth Element’ al lui Luc Besson, din 1997. Pe puntea de comandă a misiunilor ‘Star Trek’ s-au aflat dintotdeauna femei în toate reîncarnările acestui serial, iar în seria de filme ‘Star Wars’ începută de George Lukacs ele au fost avansate la rang de prințese ale imperiilor galactice. Sandra Bullock se pierde în spațiu în ‘Gravity’ al lui Alfonso Cuaron, din 2013, în timp ce Judy Foster (în ‘Contact’ al lui Robert Zemeckis, din 1997) și Amy Adams (în ‘Arrival’ al lui Denis Villeneuve, din 2016) au fost mai norocoase fiind promovate în roluri de oameni de știință care descifrează tainele Universului și intră în contact cu civilizații extraterestre. Cea mai cunoscută figură de exploratoare a spațiului din filme este, poate, cea a eroinei întruchipate de Sigourney Weaver în serialul ‘Alien’ creat de Ridley Scott, filme care combină genurile cinematografice sci-fi și ‘horror’.
Pură anticipație? Câtuși de puțin. Ideea unor echipaje formate numai din femei este considerată în mod serios ca una dintre ipotezele de lucru în planificarea călătoriilor spațiale la distanțe mari și de lungă durata, așa cum vor necesita expedițiile spre Marte și, mai târziu și mai departe, călătoriile care vor avea ca destinație aștri mai îndepărtați și ca scop, colonizarea acestora. Există argumente serioase în favoarea unei asemenea decizii. În fapt, femeile sunt mai bine pregătite fiziologic și psihologic pentru explorarea spațială. În primul rând, femeile sunt mai ușoare în greutate, consumă mai puțin oxigen și mai puțină hrană. Bărbații au nevoie cu 15 până la 25 la sută mai multe calorii pentru a subzista. În medie, cu energia necesară transportului a patru astronauți bărbați pot fi transportate în spațiu cinci astronauți femei. Și din punctul de vedere al rezistenței la afecțiunile specifice călătoriilor îndelungate in spațiu, femeile par a fi în avantaj. Scăderea acuității vizuale și auditive este mult mai pronunțată la astronauții bărbați – un fenomen real, chiar dacă nu complet elucidat. Psihologic, femeile par de asemenea a fi mai bine pregătite. În timp ce bărbații excelează în misiuni pe termen scurt și cu un scop bine precizat și imediat măsurabil, profilurile psihologice ale femeilor le permit să execute mai bine misiunile pe termen lung și operațiunile de rutină.
În fine, argumentul, poate, cel mai important. Dacă scopul explorării spațiale este găsirea unor cămine alternative pentru omenire, atunci mai devreme decât mai târziu trebuie luată în considerare necesitatea nașterii de copii în afara spațiului terestru – pe stații spațiale sau pe alte planete. Femeile trebuie, deci, neapărat să facă parte din echipaje, fie ele echipaje mixte, fie doar feminine, dacă luăm în considerare tehnologiile de fertilizare ‘în eprubetă’ transferate în spațiu. Luând în considerare argumentele prezentate mai sus, întrebarea care se pune este, prin urmare, nu dacă femeile își au locul în călătoriile spațiale ale viitorului, ci dacă este nevoie de bărbați. Răspunsul este probabil da, căci totuși echipele mixte dau rezultate mai bune într-o gamă variată de misiuni complexe. Situația optimă, dacă ea există, este ca selecția reprezentaților omenirii în explorarea Universului să se facă, la fel ca pentru orice altă activitate umană, alegând persoanele care sunt cele mai bine adaptate pentru executarea misiunilor, fără prejudecăți sau discriminări de orice natură ar fi ele.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)