Before the Coen brothers and Quentin Tarantino, on the other side of the Atlantic, there was Bertrand Tavernier. ‘Coup de torchon‘ (English title ‘Clean Slate‘) was made in 1981, the year Tarantino had just finished high school and three years before the Coen brothers made their first feature film. The movie is a screen adaptation of a thriller authored by an American writer named Jim Thompson, who is almost forgotten today but who in the 50s, 60s and 70s was considered the equal of Dashiel Hammett or Raymond Chandler, and who had collaborated as a screenwriter on Stanley Kubrick‘s first films, among the exceptional ‘Paths of Glory‘, one of the best anti-war films ever made. Bertrand Tavernier moves the story from a small town with 1280 inhabitants (hence the title of the book ‘Pop. 1280’) in the American South haunted by crisis and racism to a French colony in Africa in 1938, the year before the outbreak of WWII. I didn’t read the book, but according to the comments, Tavernier‘s film is Thompson‘s most faithful film adaptation. At the same time, it manages to perfectly describe the atmosphere of colonial France. A ‘film noir’ under the sun of Africa.
Lucien Cordier (Philippe Noiret) is the only policeman in an African village, where the white minority dominates without too many scruples or excuses, because racism is a state policy. He seems like a pretty decent guy. Offenses committed by whites, whether poaching or pimping, are forgotten with a pinch of corruption. Laws do not have much value in a fundamentally unjust society, but even if the policeman wants to defend the laws, he cannot do much because he is kind of a sucker. Everyone is making fun of him – the bosses, the local villains, his wife who cheats on him with a much younger gigolo. When, exasperated, he asks the advice of the superiors, they vaguely advise him to impose himself and start a clean slate. Taking the advice seriously, Cordier triggers a series of events that honor a film noir. But under the hot sky of Africa everything seems relative, including morals, including the value of human lives. Can crime be a way to salvation, as the hero of the film seems to believe?
Philippe Noiret performs in ‘Coup de torchon‘ another one of his exceptional roles from that peak period of his career. The victim becoming an executioner is a typical ‘film noir’ character, but Tavernier and Noiret add to the character new dimensions and a welcome ambiguity. Our hero seems starts as a vigilante, but then he starts to enjoy crimes and the power of the man holding the gun. Nor does the seemingly reparation erotic liaison with Rose (Isabelle Huppert) have the chance to bring sanity back to his mind. Once slipped on the crime down spiral, returning is no longer possible. Everything happens under the bright light and hot sun of Africa, an atmosphere apparently opposite to what we are used to in films of this genre, but this cinematography only amplifies the horror effect. The final of the film is marked by the beginning of the Second World War, that is, of the times in which killing becomes a patriotic duty.
1979 was a wonderful year for Dracula. No less than 5 films were made that year, inspired by Bram Stoker’s character, and having as main hero either Dracula himself or one of his descendants. Of all, the most remarkable is ‘Nosferatu: Phantom der Nacht‘ directed by Werner Herzog, probably one of the best films out of the nearly 200 Dracula-related movies listed by IMDB. Here’s a character who can be said to have become a movie genre. The English title is ‘Nosferatu the Vampyre‘ – notice the misspelling, Tarantino didn’t invent anything with his ‘basterds’. The film pays homage to F.W. Murnau‘s other great German ‘Nosferatu‘ from 1922, but its tone is different, using the story already known to speak to the modern viewers about the roots of horror and evil. Rare are the cases where a ‘remake’ is approaching or even equaling the original. This is one of them.
Today’s viewers of the film have two alternatives. If they have recently seen or seen again Murnau‘s film, they will recognize many quotes and will take delight in examining and discussing the differences from the classic version or from Stoker’s novel. However, this is not mandatory. Werner Herzog‘s film ‘stands on its own’ as a stand-alone work, one of the most interesting horror films ever made, which also offers an excellent opportunity for some exceptional acting. Herzog and Klaus Kinski‘s Dracula is a lonely damned man who is ready to sacrifice his eternity for a few moments of tenderness. Isabelle Adjani besides talent has the perfect physique for the role of female victim in horror films. I always see with pleasure and thrill (artistic, not of horror) Bruno Ganz, and the role of Jonathan Harker, one of first half of a remarkable career , did not disappoint me. Finally, viewers will hardly forget the interpretation of Roland Topor, who brings in this film something of the style of German classic films, which is all the more remarkable for this Frenchman of Jewish origin, an artist with a biography as interesting as the film itself. Using non-professional actors to interpret the peasants and the Roma encountered by Jonathan along the road added authenticity.
‘Nosferatu the Vampyre‘ is a great film from the cinematography point of view, although it was produced and filmed with modest means and with a small technical team, like many of the German films of the 1970s. The nature filmed by Werner Herzog is threatening, with dark colors and covered with mists. The castle scenes masterfully use the labyrinths, cellars and stone walls of a medieval fortress. The city, with its neat houses filmed in the dark of night or in a metallic daylight, seems to hide behind every corner terrible dangers for its bourgeois inhabitants. Animals also play an important role, making us forget that Herzog used in those times when computers were not yet involved in the creation of movie graphics a few procedures for which today the animal protection societies would have sued him. A final recommendation – pay close attention to the generic. There are a few minutes of exceptional cinematography here, although not directly linked to the action, and in addition, there are no credits in the end. The movie ends without being marked with ‘Ende’. Or maybe it doesn’t end.
Istoric,
literatura română s-a maturizat în paralel cu cristalizarea și împlinirea
conștiinței naționale, și de aceea este firesc ca romanul istoric să fi fost de
la începuturi unul dintre genurile literare cele mai populare. Readucerea în
memoria colectivă a trecutului glorios și a eroilor săi făcea parte din fondul
și forma tinerei literaturi a celei de-a două jumătăți a secolului 19. Scriind
despre trecut scriitorii români impregnau prezentul timpului lor, o perioadă
istorică în care România abia se forma și se consolida statal, și în care o
mare parte dintre români trăiau încă sub stăpânirea imperiilor vecine. Ceea ce
s-a scris în gen a continuat această tendință de prezentare mai mult a
luminilor decât a umbrelor unui trecut care nu este lipsit, precum în istoria
oricărui neam, și de episoade tulburi și contestate. Ce poate aduce nou genul romanului istoric
pentru cititorul contemporan? În ce măsură mai poate el capta interesul
generațiilor tinere bombardate de pilulele condensate în număr infinit pe care
Internetul le distribuie în ambalaje mult mai atrăgătoare? Citind romanele
istorice ale scriitorilor români de astăzi mai putem elucida ceva din misterele
trecutului și mai putem asimila lecții și învățături valabile pentru prezent?
Acestor întrebări trebuie să le răspundă noul val de scriitori contemporani
care atacă genul, dintre care Simona Antonescu, cu romanele sale istorice dar
și cu cărțile adresate copiilor și adolescenților și-a câștigat pe merit o
poziție de lider.
Un
exemplu reprezentativ al direcțiilor noi și abordărilor mai puțin convenționale
ale istoriei îl avem în cea mai recentă carte a ei, ‘Ultima cruciadă’ apărută
în 2019 în colecția ‘fiction Ltd’ a editurii POLIROM. Acțiunea cărții se
petrece în anul 1456, cu rememorări ale eroilor cărții care ne poartă în cele
două decenii precedente. Proza istorică românească nu prea a abordat această
perioada zbuciumată, cu schimbări și răsturnări semnificative în raportul de
forțe dintre popoarele și formațiunile politice ale Europei, perioadă în care
Transilvania, regatul Ungariei și nordul Balcanilor reprezentau, așa cum aveau
să mai fie de câteva ori în istorie, teatrul conflictelor între marile imperii,
care se adăugau, amplificându-le, conflictelor locale de natură religioasă
(între creștinismul ortodox și cel catolic) și națională (între români și
maghiari). Căderea Constantinopolului in 1453 a reprezentat o uriașă trauma
pentru Europa creștină, demonstrând slăbiciunea
structurilor religioase și statale existente. Catolicismul se afla de vreo două
secole într-o profundă criză instituțională și morală, confruntat fiind cu
erezia husită din centrul Europei care era doar o prefață la apariția Reformei
cu mai puțin de un secol mai târziu. Regatul Ungariei era sfâșiat de lupte
interne, care aveau să ducă tot în mai puțin de un secol la catastrofala
înfrângere de la Mohacs și la ștergerea pentru patru secole a Ungariei
independente de pe harta Europei. În aceste condiții, apariția în Transilvania
și apoi în Ungaria a unei figuri unificatoare in nobilul de origine română
Iancu Corvin de Hunedoara, reprezenta o șansă, măcar vremelnică. Soluția găsită
de Iancu pentru a opri înaintarea otomanilor spre inima Europei era formarea
unei armate populare compuse din orășeni și țărani motivați de promisiunile
recuperării unora dintre drepturile pierdute in deceniile și secolele
premergătoare:
‘ … Iancu de Hunedoara
trimise chemare la cruciadă valahilor schismatici din Transilvania, românilor
ortodocși. Problema aplicării indulgențelor papale și asupra acestor luptători
neașteptați, trăitori după legea și schisma grecilor, fu amânată pentru zile
mai senine. Deocamdată, în prag de cruciadă, valahii transilvăneni primiră
promisiuni că li se vor recunoaște drepturile asupra pământurilor pe care
locuiau și le munceau dintotdeauna, așa fel ca ei să aibă în sfârșit hrisoave
de proprietate, cum aveau ungurii și sașii.’ (pag. 18)
Iancu
este personalitatea istorică dominantă a cărții, deciziile și acțiunile sale
influențează mersul vremurilor dar și destinele individuale ale eroilor fictivi
ai romanului, fiecare legat într-un fel sau altul de el. Răsplata îndrăznelii
sale și justificarea istorică a recrutării armatei de plebei se materializează
prin întoarcerea soartei bătăliei care a conclus asediul de la Belgrad. Dacă
până în ziua de astăzi clopotele bisericilor catolice din întreagă lume bat la
miezul zilei pentru a aminti victoria lui Iancu la Belgrad, meritul se
datorează unei inițiative încă puțin înțeleasă istoric a soldaților
neprofesioniști care au atacat din flanc armata otomană într-un moment în care
bătălia părea a se sfârși cu distrugerea orașului. Iancu însă nu este un
personaj lipsit de dilemele sale – cea mai importantă fiind cea legată de
convertirea sa la catolicism. Simona Antonescu o prezintă ca pe o acțiune
tactică, oportunistă în aparență, dar fără care nu ar fi fost posibilă
creșterea influenței partidei sale în luptele interne care aveau să se soldeze
în final cu ascensiunea Corvinilor la tronul Ungariei. Pur oportunism? Aici
autoarea pare a lăsa deschis răspunsul, căci iată-l pe Iancu în tinerețe,
confruntat la Milano cu imaginea monumentală, copleșitoare, a Domului in
construcție:
‘ Se desprinse de alaiul lui
Sigismund, dădu calul pe mâinile scutierului său și se apropie la pas de
clădirea încă neisprăvită, mergând încet, așa fel ca ochii și inima să se
bucure și să cuprindă totul. Coloanele ieșite din caldarâm păreau să sprijine
cerul, ca și cum nu omul ar fi început lucrarea de jos, ci Dumnezeu Însuși s-ar
fi milostivit să coboare o mână din înalturi, așezând-o cu blândă putere în
mijlocul pieții orașului, semn nedeslușit al voii Sale.
Aici e
Dumnezeu, gândi Iancu de Hunedoara,
cu capul lăsat pe spate și ochii la marginile de sus ale coloanelor.
Dimensiunile lor îi linișteau sufletul, i-l curățau de frământări mărunte și-l
umpleau de răspunsuri înalte, pe care nu le deslușea încă, ci numai le simțea.
Bisericile de lemn ale comitatului Hunedoarei ori biserica săpată în stâncă din
Corbii de Piatră, dincolo de hotarul țării, unde odinioară bunicul Șerban îi
arătase cele două altare așezate în bună înțelegere unul lângă altul, păreau,
acum mai mult ca nicodată, neajutorate și lipsite de speranță.’ (pag. 52-53)
Simona
Antonescu reușește să combine acuratețea detaliului istoric cu fluiditatea
scrierii, folosind un limbaj care conține doza minimă necesară de arhaisme și
regionalisme care dau culoare și autenticitate. Se poate discuta dacă titlul
cărții este justificat istoric, deoarece istoriile cruciadelor se încheie de
obicei prin secolul 13, chemările la acțiune și războaiele religioase (în
principal defensive față de expansiunea otomană) purtate între secolele 14 și
17 fiind lăsate de mulți istorici în afara istoriei cruciate. În orice caz nu personajele
contemporane epocii ar fi putut să judece dacă această cruciadă este ‘ultima’.
La fel, sună nepotrivită și încărcată de o retorică inutilă etichetarea în
carte a Banatului drept ‘pământ românesc sub cerul liber’. Cei care trăiau în
secolul 15 și în special oamenii de rând nu aveau încă o conștiința națională
și aveau să treacă încă secole până când teritoriile ‘românești’ să fie
delimitate. Ceea ce se potrivește perspectivei noastre istorice nu este identic
cu ce știau și simțeau oamenii acelor vremuri.
Narațiunea,
însă, se susține excelent. Scriitoarea imaginează drumul de întoarcere al
armatei învingătoare în război, care este însă departe de a fi un drum
triumfal. Eroii sunt un grup marginal de soldați, ‘proscrișii’, cei care pentru păcatele sau
ciudățeniile lor nu sunt acceptați în rândul soldaților și cărora li se
încredințează sarcina macabră de a aduce acasă cadavrele nobililor morți în
timpul campaniei. Josnica misiune de care nimeni nu dorește să se ocupe
reprezintă însă în fapt o misiune de onoare, căci între cadavre se află și cel
al lui Iancu de Hunedoara, răpus de ciumă la câteva săptămâni după finalul
bătăliei. Întoarcerea acasă a voievodului pentru a fi înmormântat cu onoruri în
catedrala de la Alba Iulia, prin tărâmuri stăpânite de bandiți și nobilime
ostilă în viață lui Iancu, devine o
călătorie încărcată de pericole și mistere, importantă precum cruciada, sau poate că de fapt aceasta
este adevărata cruciadă. Personajele au timp să se cunoască unele pe altele
prin fapte și să se destăinuie prin vorbe. Îl cunoaștem pe apărătorul unei
icoane salvate din biserica Constantinopolului căzut sub turci, pe preotul care
visase toată viață să fie soldat dar pe care împrejurările îl popiseră și îl
raspopiseră în două religii, pe călăul care încearcă să-și răscumpere dreptul
de a fi primit în cetate, pe ucenicul dornic de aventură și pe adolescenții
scăpați de sub securea călăului care își cumpără viață și maturitatea
alăturându-se cruciadei. Cel mai precis conturat și mai impresionant personaj
este însă cel al Mariei, o femeie frumoasă cu harul cântatului, singurul
personaj feminin într-o lume dominată de violență și patimi bărbătești, care
ascunde în suflet însă propriile coșmaruri:
‘Maria
cânta și nădejdile tuturor robilor și nedreptățiților lumii se înălțau către
bolta bisericii, cerând alinare și întorcând chipurile arhanghelilor spre
pământul părăsit. Glasul ei coborî și aici tăcerea între oamenii care își
inchipuira că-și aud îngerii de pe umeri. Din curtea bisericii, meșterii și calfele
care ridicau castelul se apropiară încet de ușa deschisă larg și rămaseră cu
privirile pierdute înăuntru, nu căutând izvorul acestei minuni, ci
mulțumindu-se numai să primească și prin ochi iertarea promisă de glasul
ceresc.’ (pag. 48)
Firul principal al narațiunii
avansează liniar, însoțind caravana soldaților de la Belgrad la Hunedoara, dar
narațiunile fiecăruia dintre personaje constituie incursiuni înapoi în timp,
care schițează pentru cititor povestea personală și caracterul fiecăruia dintre
ei, și completează o panoramă veridică a Transilvaniei, Ungariei și Europei
mijlocului secolului 15. Reconstituirea istorică este exactă și detaliată, și
cititorul capătă o imagine clară a societății vremii, a relațiilor sociale, și
a intrigilor și alianțelor politice din Ungaria, Transilvania, dar și din
ținuturile vecine ale Țării Românești, la sud de Carpați. Peste acestea se
adaugă însă o altă dimensiune, cea fantastică. Vremurile sunt cele ale ieșirii
din Evul Mediu, cavalerii și ceilalți eroi se războiesc sau sunt protejați de
inorogi, grifoni, ori alte creaturi fantastice. Somnul le este stăpânit de
fantasme. Simona Antonescu atinge cu ‘Ultima cruciadă’ tărâmul literaturii
‘fantasy’ și îl combină cu istoria într-o premieră pentru literatură română:
‘Un înger puternic se
pogoară din ceruri, învăluit într-un nor strălucitor, pe cap poartă curcubeul,
iar brațele lui sunt stâlpi de foc, din umeri îi cresc aripi până la Tronul de
Aur, iar Tronul este purtat de patru unicorni cu copite de smarald. Grifonul cu
aripi de argint și ochi de macru este aici. Ceva se apropie. Îngerul a strigat
cu glas de tunet și tăriile s-au cutremurat, dar nimeni nu a înțeles. Cine se
închină fiarei și primește semnul ei pe fruntea sa, acela se va chinui în foc
și pucioasa înaintea Mielului. Acesta nu este somn. Aceasta nu este ploaie.’ (pag. 71)
Simona Antonescu reușește
performanța de a oferi cititorilor un roman istoric palpitant, cu personaje bine
conturate, și reconstituind cu precizie și culoare realitățile
vremii și trăirile
unor eroi care aparțin
diferitelor straturi sociale. Marea și mica istorie
se combină,
mesajul patriotic nu lipsește, dar este
suficient de atent dozat pentru a nu deveni propagandistic. În același timp proza ei
este modernă și
conține câteva
elemente originale, absente din proza istorică românească
și puțin prezente chiar și în cea mondială, cel puțin
în cea citită
de mine. Uneltele scriitoarei sunt expuse pe față,
ca într-o
reprezentație de teatru in care vedem culisele
și mașinăriile
de scenă.
Povestea, cum o numește scriitoarea, se zămislește
din povestirile individuale
ale eroilor, dar odată pusă pe picioare capătă o viață a
ei, devine erou de sine stătător al
legendei istorice:
‘Faptele
de netăgăduit sunt
pietre neclintite, dar pietrele nu au un înțeles
în lipsa
istorisirii care să
îl deslușească.
Întâmplarea singură
nu poate arăta cu adevărat cum s-au petrecut lucrurile. Abia povestită pe rând
de fiecare dintre cei care au luat parte la ea, întâmplarea se dezvăluie întreagă.
Cei care au înfăptuit însă,
care au trăit în vremea întâmplării și au văzut-o cu ochii lor, nu-i pot
cunoaște înțelesul pentru că sunt prea aproape de ea. Nimeni nu vede muntele
atunci când se află la picioarele lui. Trebuie să te îndepărtezi că să-l poți
cuprinde. Abia Povestea, îndepărtându-se, deslușește înțelesurile. Cel care o
ascultă, va construi din nou faptele, zămislind noi și noi înțelesuri, după cât
de mult s-a îndepărtat de întâmplare, cât de mult vede din munte.’ (pag. 159-160)
Cititorul ‘Ultimei cruciade’,
îndepărtat de evenimente, primește o Poveste frumos scrisă despre o perioadă
fascinantă a istoriei noastre și a Europei, populată de personaje reale și
imaginare care cuceresc atenția și captivează la lectură. Prin această carte
Simona Antonescu demonstrează că romanul istoric este un gen literar viu și în plină
evoluție în literatura română. Aștept cu mare interes cărțile ei viitoare.
If you think 2020 is a decadent historical period with dubious morality and opportunist, cynical leaders primarly concerned with satisfying their personal pleasures, then you should try to compare with the year 1719 as presented in the film ‘Que la fête commence …‘ made in 1975 by Bertrand Tavernier. The English title is ‘Let Joy Reign Supreme‘.
Louis XIV (the Sun King, ‘the state is me’, etc.) had died for several years. His great-grandson, the future Louis XV, being a child, the affairs of the state were run by his uncle, the regent Philippe II d’Orleans (played by Philippe Noiret). The rengent was a liberal who had introduced timid political reforms, but also a libertine, an amateur of ever-younger mistresses, procured by his chief adviser, abbot Dubois (Jean Rochefort), a thruster whose main aim was to reach the rank of bishop despite his modest origins. At the royal court and in the palaces of the nobility debauchery, greed and immorality were the norm, and only death, sometimes tragic, sometimes stupid, interrupted the series of parties. The rest of the country mirrored in other shades and colors the same political and moral decay – priesthood was concerned with the excommunication of rats, the small nobility with separatist plots, and the simple people caring for the bread of tomorrow. The story follows the Breton plot led by the picaresque Marquis de Pontcallec (Jean-Pierre Marielle) and the way the higher classes react (or ignore) the growing social fermenting. The seeds of the revolution had been thrown away, but the century was still young and 70 years would pass until the fall of the Bastille.
With this film Bertrand Tavernier approaches a popular and successful genre of French cinema of the 50s and 60s – the cape and sword films, but his heroes are far from being gallant musketeers. The director seems to have not yet mastered the fluidity of the cinematic narrative, very visible in his next films, or he may have been more concerned with the elements of historical satire, the glove-less portrayal of the villains of the time hidden behind their carnival masks, of sarcastic criticism of the decay that rages behind the luxurious decorations and beneath the tables of copious banquets. The historical reconstruction is frothy, with many moments of cynical and extreme humor. Today’s viewers who appreciate French cinema and its actors are offered the opportunity to see Philippe Noiret in one of his many notable roles and with Jean Rochefort who camouflages his inborn nobility to embody the role of the Machiavellian abbot who sets in motion political intrigues. The acting revelation, however, is Jean-Pierre Marielle, a lesser-known actor, who builds a memorable character, a kind of late and disturbed Don Quixote, a victim of his own ambitions. The film has a modern look and the 45 years since its creation only contribute to amplifying its effect on the viewers. Paradoxically, or perhaps not, the historical comparison seems even more actual today than it was then.
5G – generația a 5-a de comunicații fără
fir (‘wireless’) în rețelele celulare digitale a ajuns să susțină
primele examene ale realității. 2020 este anul de încercare a
proiectului care cu un deceniu în urmă fusese demarat sub numele de
‘Orizont 2020’. Este un moment potrivit pentru a trece în revistă
stadiul actual al dezvoltării și punerii în exploatare a noii generații
de echipamente și de aplicații, a aminti visurile și specificațiile
tehnice schițate la începutul deceniului și a vedea ce a devenit
realitate și care sunt greutățile și problemele cu care se confruntă
inginerii și consumatorii.
Despre 5G a început să se vorbească
începând cu 2008, în perioada în care 4G nu era încă finalizat. Primul
grup de studiu a fost format în Coreea de Sud, iar în 2012 au fost
lansate proiectele METIS și JOIN ale Uniunii Europene. Activitatea
formală de standardizare internațională a început în 2013, odată cu
formarea grupurilor de studiu ale ITU, care au redactat specificațiile
tehnice în paralel cu cele ale tehnologiei micro-celulare care stă la
baza generației 5G. De-a lungul anilor, în rubrica CHANGE.WORLD am
relatat despre progresele grupului International Mobile
Telecommunications -2020 (IMT-2020), care a publicat primul grupaj de
specificații tehnice în 2015. Acestea includeau:
viteză maximă de transfer a
datelor – 20 Gbps la descărcare (‘download’ – spre utilizator) și 10
Gbps la încărcare (‘upload’ – spre rețea)
viteză garantată măsurată de utilizator în 95% din timp – 100 Mbps la descărcare și 50 Mbps la încărcare
timpul de transmisie pe rețea – sub 4 ms (1ms în unele scenarii)
mobilitate (păstrarea conectivității pentru utilizatori în mișcare) până la viteza de 500 km/h
densitate – până la 1 milion de utilizatori pe km pătrat
eficiență energetică egală sau mai bună decât 4G
(sursa imaginii: emfexplained.info/?ID=25916)
Cum funcționează rețeaua 5G? Una dintre
cerințele fundamentale în telecomunicații este interoperabilitatea între
generații, care să permită o tranziție treptată și continuarea
folosirii de către prestatorii de servicii și de către utilizatori a
echipamentelor existente, atâta vreme cât ele fac față necesităților
lor. Rețeaua de acces va combina simultan, deci, stații de transmisie
5G, 4G și poate și din generațiile precedente. Pentru a atinge cerințele
de viteză și densitate ale noii generații, spectrul de frecvențe
folosit de 5G a fost împărțit în trei game de frecvențe. Din punct de
vedere fizic, cu cât frecvența este mai mare (mai ‘înaltă’), cu atât
distanța acoperită este mai mică. Gama cea mai joasă de frecvențe 5G
este contingentă cu gama superioară de frecvențe 4G. Vitezele și
densitățile definite de cerințele 5G sunt realizate cu o tehnologie
numită ‘celule mici’ într-o gamă de frecvențe echivalente cu lungimi de
undă de ordinul milimetrilor (mmWave cells), asociate în grupuri
(‘clusters’). Traficul celulelor mici este agregat în macro-celule cu
antene folosind o tehnologie numită MIMO (multiple input – multiple
output), care permite transferul paralel pe frecvențe alternate din
spectrul alocat tehnologiei. Asocierea celulelor de transmisie cu
serverii de date va permite transferul de informații în volume uriașe,
cu câteva ordine de mărime superioare tehnologiilor precedente.
(sursa imaginii: emfexplained.info/?ID=25916)
Care sunt domeniile de aplicabilitate
ale rețelelor 5G? Standardele internaționale definesc trei domenii
principale de utilizare pentru 5G:
Enhanced Mobile Broadband (eMBB)
pune accent pe serviciile de telecomunicație existente, oferind viteze
superioare și timpi de răspuns reduși
Ultra Reliable Low Latency
Communications (URLLC) pune accent pe misiuni critice în care este
necesară funcționarea robustă și fără întrerupere a rețelei
Massive Machine Type
Communications (mMTC) pune accent pe scalabilitate, permițând
interconectarea unui număr mare de obiecte de cost redus și cu o durată
de viață extinsă
Aceste domenii de aplicabilitate
acoperă o gamă largă de servicii. Amplificarea performanțelor funcțiilor
telecom și internetice permit aplicații de genul ‘Internetului tactil’
și amplifică semnificativ eficacitatea și capacitatea aplicațiilor de
realitatea virtuală. Automatizările industriale utilizând roboți,
transporturile inteligente inclusiv vehiculele autonome și dronele,
precum și serviciile de urgență sunt trei categorii de aplicații critice
care vor putea fi instalate și operate cu o siguranță crescută. În
fine, scalabilitatea interacțiunilor dintre mașini va permite
dezvoltarea exponențială a Industriei Obiectelor (IoT), cu numeroase
aplicații în automatizarea caselor inteligente, și monitorizarea
calității apei și aerului pentru îmbunătățirea condițiilor mediului
ambiant.
Care sunt frânele și riscurile
principale care pot întârzia introducerea generației a 5-a? O parte
dintre ele sunt legate de politică și în special de ‘războiul comercial’
dintre Statele Unite și China. Apariția tehnologiei 5G a găsit China
într-un moment favorabil pentru a-și face prezența simțită într-un
domeniu nou, în care guvernul și companiile chineze au investit resurse
uriașe. Rezultatul este că firme precum Huawei au devenit lideri ai
pieții de echipament de telecomunicație, concurând, și în unele domenii
depășind, firmele americane, scandinave, japoneze și coreene concurente.
Embargoul decretat împotriva echipamentelor 5G din China, în general,
și celor ale firmei Huawei, în special, de către Statele Unite, urmat și
de o parte din aliații ei, segmentează piața și riscă să taie lanțurile
de aprovizionare globale. Periculoasă este extinderea acestor conflicte
în lumea standardelor. Standardizarea 5G nu este finalizată. Ea se
desfășoară în prezent în trei organizații internaționale despre care am
scris de multe ori în articolele acestei rubrici – International
Communication Union (ITU), 3rd Generation Partnership Project (3GPP) și
Institute of Electrical and Electronics Engineers (IEEE). În fiecare
dintre ele (și încă în câteva alte organizații) are loc standardizarea
unor domenii specifice din expertiza fiecăreia, și în fiecare există
riscul ca standardele să întârzie sau să nu fie niciodată aprobate.
Rezultatul ar fi echipamente și servicii incompatibile, cu alte cuvinte
un telefon sau alt dispozitiv 5G fabricat într-un loc nu este garantat
să funcționeze în alte locuri din lume.
Semne de întrebare serioase au apărut și
în legătură cu riscurile aduse de 5G pentru sănătatea publică și a
utilizatorilor. Aceste aspecte trebuie studiate și luate foarte în
serios. 5G înseamnă noi game de frecvențe și energii superioare de
transmisie. Pot ele influența sănătatea consumatorilor sau a celor care
se află în apropierea antenelor? Răspunsul este în acest stadiu –
probabil că nu, dar nu există 100% siguranță. Din punctul de vedere al
frecvențelor, creșterea acestora duce, așa cum am văzut, la scăderea
razei de acțiune, și cu atât mai mult a razei în care radiațiile pot
avea vreun efect asupra organismelor vii, inclusiv celor umane. De
asemenea, trebuie ținut cont de faptul că în cazul tehnologiei 5G nu
este vorba despre radiații ionizante, care ar putea influența legăturile
chimice, inclusiv genera mutații genetice, atacând structura ADN.
Radiațiile ne-ionizante sunt similare celor la care sunt expuși
utilizatorii telefoanelor celulare sau tabletelor cu legătură wireless.
Istoric, când fiecare dintre aceste tehnologii a fost introdusă au fost
exprimate îngrijorări similare. Dar, ca să fim corecți până la capăt,
nici în cazurile rețelelor locale wireless, sau ale telefoanelor
celulare 3G, 4G și acum 5G proba timpului nu este completă. Doar la
câteva decenii după introducerea acestor tehnologii vom putea trage
concluzii definitive despre existența sau nu a unor efecte nocive. Până
atunci, trebuie să ne asumăm riscurile, dar acestea nu par să fie mai
ridicate în cazul tehnologiei 5G față de generațiile precedente.
(sursa imaginii: worldtimezone.com/5g.html)
2020 este un an cheie în progresul
rețelelor 5G. Introducerea lor a început în 2019, aplicațiile încep să
devină accesibile, testele au loc deja sau sunt planificate să înceapă
în acest an în peste 30 de țări. Apar aparate pentru utilizatori,
servicii comerciale, aplicații care folosesc forța și performanțele
specifice generației a 5-a. Cei patru mari furnizori de servicii de
comunicații din Statele Unite (AT&T, Sprint, T-Mobile, Verizon) au
început introducerea rețelelor 5G în anul 2019 și continuă în ritm
accelerat expansiunea acestora. Situația este similară în Regatul Unit.
China a lansat o rețea națională operativă și a început să
comercializeze servicii la 1 noiembrie 2019. În octombrie 2019, erau
anunțate 129 de aparate 5G provenind de la 59 de producători în 15
formate (telefoane mobile, tablete, echipamente de birou, hotspots).
Mașinăria de marketing s-a pus și ea în vânzare, iar știrile despre
conflictele politice doar contribuie la amplificarea publicitară.
Ne aflăm în zorii erei 5G.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
If you are a fan of Bruce Springsteen and you are reading this review, you may want to skip the first paragraph. I’m not one of his fans. I didn’t become a fan after watching ‘Western Stars‘. Somehow, although I love rock music and everything musical around rock, Bruce Springsteen has bypassed me. He launched his career in a decade when I was in Romania where censorship stopped our access to almost everything related to rock. By the time I became a free man, Springsteen was already famous, but his allure as a working-class hero, with short hair and sleeveless t-shirts and jackets caused me rejection. A while later, I started to understand where he was coming from, but his repertoire sounds monotonous to me, it seemed like he sings the same song all the time. His music is some place between rock and folk, two genres that I love and know quite well, but whose combination I have never resonated with. This is valid until today.
Bruce Springsteen now has behind him over half a century of career, but he looks fantastic, he is in full physical and vocal form – the fact that he has always played in low tones and a little rough, helps him at this age. His 19th album, ‘Western Stars‘ is accompanied by a concert filmed in a former barn on one of his farms, but Springsteen (who is also a co-director) intended more than just to produce a filmed concert. Each song is prefaced by an explanation or story that clarifies the music and the text, and presents the context of what we are about to hear. In addition, he inserts between songs filmed sequences, some archive clips documenting Springsteen‘s life, others landscapes of the agricultural or wild American nature, a little bit in the style of the Marlboro commercials from 40-50 years ago (including many horses). Springsteen talks about his life, about his loves and separations, about cars and horses, about America’s plains and metropolises, and especially about the people who populate them.
His music is closer today to folk than to rock. For this record and for the filmed concert, Springsteen brought his orchestra with string instruments to his usual musicians (first of all guitarist and singer Patti Scialfa, his close collaborator and since 1991 his wife). I do not like the combination of folk and violins, nor does it work very well here, in my opinion, except for 2-3 songs, with a touch closer to pop-rock. But there are many others viewers, I suspect, that will be delighted. The concert is very well filmed, the spoken part adds, but without containing too many deep sayings, the filmed interludes seemed commercial and looking for easy aesthetics. I can bet that many of Bruce Springsteen‘s fans will enjoy this movie and overwhelm it with superlatives. We, the others, can enjoy a well-filmed concert, and we can also find out a few more things about a singer who still remains after this movie, outside of my list of favorite musicians.
Agnieszka Holland is one of the most important directors of the impressive Polish film school, and the one who managed to build best an international career, of course, except for Roman Polanski. Most of her activity over the last two decades took place on the television studios where Agnieszka Holland has created fine original mini-series or directed episodes of successful series. Once a few years the director returns to her native Poland to make a feature film – always interesting, always approaching painfull themes from the present or the troubled history of Poland of the last century. ‘Spoor‘ (‘Potok’ in Polish) is a film solidly anchored in reality, the adaptation of a novel by the recent Nobel laureate for literature, Olga Tokarczuk, who co-authored the script along with the director. I haven’t read (yet) the book, but from what I read about the movie, it’s a faithful, maybe even too faithful adaptation. The film (maybe also the book) can be interpreted on several levels – political parable, eco-thriller, horror. Almost all fans of these genres will have their reasons for satisfaction as well as for objections.
The setting of the story is suited to a police mystery, maybe even a mini-series of the genre. We are in a mountainous area of Poland, with the symptoms and characters known to those who have lived in the last 30 years in the Eastern Europe that came out of communism: local mob, corrupt policemen, disoriented people trying to adapt to the changes. The main recreation of men is hunting. Most people seem to be in conflict with nature, the hunters decimate with cruelty and sometimes out of the law (regardless of hunting seasons) the animal world. Those who take an attitude in defending nature represent a marginalized minority. Strange things start happening, including violent deaths. Who is the murderer? Is it possible that the animal kingdom is trying to retaliate, maybe even to take revenge?
The theme is also addressed in other films, the first one that reminds me is the excellent French series ‘Les Revenants‘ (‘The Returned‘). Olga Tokarczuk and Agnieszka Holland, however, give to their story a political dimension. The mountain town and its surroundings are a micro-cosmos of a severely fractured society and of a political system that does not pay too much attention to the rights and opinions of minorities, and less they care about the environment. The majority of the inhabitants are non-educated, indifferent, sometimes violent and corrupt. The ones belonging to the opposing minority are alienated, intimidated, sometimes adept of esoteric hobbies and of New Agee philosophies. The main heroes of the film belong to the latter category, but of all, only Professor Duszejko is well-defined and excellently played by actress Agnieszka Mandat. The rest of the characters are more like sketches of portraits, without enough screen time to develop beyond stereotypes and to deepen the motivations of their actions and attitudes. This is my main cinematic objection. What is sufficient in a television series does not always satisfy in a feature film. ‘Spoor‘ has an interesting theme that urges reflection and debate, but the execution, this time, is below what I expected from a film by Agnieszka Holland. The ‘horror’ and eco-thriller threads are a little more convincing, and the expressive and depressing image helps, though the film director seems not to have wanted to push too far in this direction. The end clarifies much of what happened before, but opens up another dilemma, a moral one, that will accompany the movie’s viewers even after the screening ends.
Dacă Pământul ar fi fost descoperit de o
civilizație extra-terestră în anul 1800, vizitatorii ar fi găsit că
peste 90% din populație locuia în mediul rural. Orașele erau în marea
lor majoritate de mici dimensiuni, cu populații de câteva mii sau zeci
de mii de locuitori. Abia în 1810 populația Londrei avea să treacă
pragul de un milion, atins până atunci în istorie doar o singură dată de
Roma antică, în secolul 2 î.e.n. Aveau să urmeze, de-a lungul secolului
XIX, Beijing (în 1855) și New York (în 1875). Marile metropole au rămas
excepții până în zorii secolului 20. Dacă descoperirea ar avea loc
astăzi, extratereștrii ar număra 55% din populația Terrei locuind în
orașe. Concentrarea în metropole s-a accentuat. Numai în China ultimilor
30 de ani au apărut 25 de mari orașe cu populații de peste 5 milioane
de locuitori fiecare. Instituțiile ONU prevăd că la mijlocul secolului
21, aproape 70% din populația Pământului va locui în orașe. Dacă această
tendința continuă și vizitatorii vor ajunge la noi pe la sfârșitul
secolului, este foarte probabil să găsească aici o planetă a orașelor, o
civilizație în care marea majoritate a populației trăiește în mari
metropole. Cum vor arăta ele? Cum va fi viața oamenilor, cum se va
desfășura interacțiunea socială, economică, umană? Metropolele de astăzi
sunt bântuite de mari probleme – vor fi ele rezolvate satisfăcător? Vor
apărea altele noi? Vom încerca să atingem în acest articol al rubricii
CHANGE.WORLD câteva dintre aspectele esențiale ale urbanisticii
viitorului, acordând atenție specială științei și tehnologiei implicate
în dezvoltarea orașelor. Este, desigur, o invitație la discuție.
Una dintre sursele principale ale
problemelor din marile orașe contemporane este legată de răspândirea
tentaculară a acestora pe mari suprafețe, în fapt conglomerate rezultate
de cele mai multe ori din contopirea neplanificată a mai multor orașe
sau din înghițirea cartierelor mărginașe și a localităților suburbane de
către metropole. Lipsa de coordonare și de planificare a avut ca
rezultat crearea unui nivel de trafic intens între zonele rezidențiale,
locurile de muncă, școli, spitale sau surse de servicii, ceea ce a
devenit o problemă cronică a majorității aglomerațiilor urbane.
Infrastructurile utilitare sunt depășite. Orașele de astăzi sunt
super-congestionate din punctul de vedere al transporturilor, acestea
creează poluare, care afectează sănătatea locuitorilor, consumă timp și
duc la o scădere a calității generale a vieții. Nu ajută faptul că orașe
planificate în prima jumătate a secolului 20 (în cel mai bun caz) sunt
obligate să facă față unor nivele de trafic de zeci de ori mai mari
decât cu câteva decenii în urmă. Bucureștiul este un exemplu pe care îl
cunoaștem cu toții. Dar nu este singurul. Numărul automobilelor
proprietate particulară care străbat șoselele Chinei (și majoritatea
sunt înmatriculate în orașe) a crescut în 40 de ani de la zero la 190 de
milioane. Modelul american, generalizat în America de Nord după cel
de-al doilea război mondial, conform căruia visul fiecărei familii era
să aibă o casă particulară în suburbii, reprofilând centrele orașelor
(‘downtown’) ca centre administrative, financiare, de afaceri avea
rațiunea sa și răspundea unei alte crize, cea a suprapopulării urbane
din primele decenii ale secolului 20. Motive bune, unele similare, au
rezultat în fenomene asemănătoare în primele decenii ale dezvoltării
orașelor din China după 1979, când o populație imensă a făcut tranziția
de la sate spre marile orașe, precum Beijing sau Shanghai. Această
migrație de populație va continua, în deceniile următoare se estimează
că vor trece de la viață rurală la cea urbană încă 300 de milioane de
chinezi, un număr de locuitori mai mare decât întreaga populație a
Statelor Unite. China are în acest domeniu avantajul unei planificări
centralizate a dezvoltării urbane, care încearcă astfel să controleze și
fenomenele sociale. Planul ‘Orașelor de Smarald’ inițiat în 2016, în
China, prevede rezervarea de terenuri în orașe pentru agricultura locală
și spații verzi, străzi înguste și pietonale, dezvoltarea transportului
public accesibil tuturor.
Skidmore, Owings & Merrill (SOM)
este o firmă globală de arhitectură, urbanism și inginerie, una dintre
cele mai importante de acest fel din lume, cu un portofoliu cuprinzând
mii de proiecte în 50 de țări. A fost fondată la Chicago în 1936, de
Louis Skidmore și Nathaniel Owings; în 1939 li s-a alăturat inginerul
John O. Merrill. Firma și-a deschis cel de-al doilea centru în New York
în 1937 și, de atunci, s-a extins în toată lumea, având birouri în San
Francisco, Los Angeles, Washington, D.C., Londra, Hong Kong, Shanghai,
Mumbai și Dubai. În aprilie 2019, SOM a colaborat cu revista National
Geografic pentru a schița proiectul unui oraș al viitorului. Câteva
elemente esențiale: dezvoltarea este ghidată de ecologie; sursele de apă
sunt însoțite de sisteme de colectare, purificare, tratament și
reutilizare; energia este ‘verde’ și reutilizabilă, toată infrastructura
fiind carbon-neutră; reziduurile sunt recirculate și devin surse de
materii prime; mobilitatea oamenilor se bazează în principal pe
transport public automat și de mare viteză, la nivelul solului și
aerian; alimentația este generată în mare parte local, orașele devenind
și centre de producție agricolă; economia este în mare parte
automatizată și on-line; orașele sunt compuse din grupări (cartiere,
‘clusters’) cu construcții de înălțimi variabile, cu spații verzi și
agricole în centru sau împrejur; fiecare cartier include toate
serviciile de bază ca și o structură economică, permițând folosirea
forței de muncă locale pentru minimizarea circulației de navetă; din
punct de vedere cultural și socio-economic, este încurajată diversitatea
în cadrul fiecărei grupări.
Fiecare dintre aceste principii
este susținut de propuneri concrete care folosesc tehnologii existente
sau care urmează să fie proiectate și extinse. Câteva exemple sunt
folosirea energiilor solare și eoliene ca surse principale, vehicule
autonome și transporturi inteligente automatizate din proiectare și în
operare, reciclarea intensivă automată a apei și a reziduurilor, zone
verzi extinse compuse din ferme agricole și grădini urbane, construcții
modulare, minarea urbană (refolosirea în construcții a materialelor din
clădirile demolate). Fantezie? Utopie? Desigur, când planificarea este
centralizată și este vorba despre construirea de noi orașe, lucrurile
par, în teorie, mai simple. Spun ‘în teorie’, deoarece niciunul dintre
orașele concepute și construite de la zero în ultimul secol, de la
Brasilia, trecând prin Dubai și până la metropolele noi ale Chinei nu
și-a dovedit încă viabilitatea în timp, și unele au dat naștere unor
probleme noi. În plus, în multe alte cazuri se pleacă de la orașe
existente, fiecare cu problemele sale, și tranzițiile pot fi și mai
complexe. Am ales să descriu pe scurt problemele, realizările actuale și
planurile a trei orașe pe care le-am vizitat, pe care le cunosc și pe
care le îndrăgesc: Paris, Tokyo și Singapore.
Voi începe cu Parisul și cu o frază
auzită acum câteva zile, rostită de Jean Nouveau, unul dintre cei mai
cunoscuți arhitecți francezi și ai lumii în acest moment. Discutând cu
Claire Chazal în emisiunea ‘Passage de Culture’, la postul de
televiziune France 5, Jean Nouveau spunea că ‘stilul este permanența
unei atitudini intelectuale’. Transportând această zicere în realitatea
urbană a Parisului, căpătăm acel amestec de monumentalitate și de șarm,
de istorie și de plăcere a vieții, de cultură galică, libertate și
diversitate, care reprezintă pentru mine și pentru mulți alții Parisul.
Orașul are însă și problemele sale – o circulație infernală la orele de
vârf, probleme sociale și contraste economice între centru și periferii,
aglomerație și poluare. Soluții au fost propuse de mulți, una dintre
cele mai celebre este Plan Voisin, prezentată în 1925 de Le Corbusier,
un fel de precursor al modelului de ‘turnuri în parcuri’, pe care se
bazează și propunerile SOM și ale altor arhitecți contemporani. Problema
acelui plan, din fericire niciodată aprobat spre realizare, era că
dorea să radă de pe fața Pământului o mare parte din centrul existent al
Parisului de pe malul drept al Senei și să-l înlocuiască cu 18 mari
turnuri cu o înălțime de peste 200 de metri, ‘prisme translucide plutind
în aer’, legate prin căi pietonale la suprafață și prin legături de
transport aeriene. Proiectele mai noi (cum este ‘Paris 2050’ al firmei
Vincent Callebaut Architectures) au adoptat o viziune mai evoluționistă,
plecând de la și conservând ceea ce merită să fie păstrat din Parisul
de astăzi și din cel istoric. Obiectivul este realizarea unui „oraș
inteligent”, incluzând mai multe clădiri înalte cu producție de energie
pozitivă, prin integrarea unor tehnologii diverse de producere a
energiei. Compus din opt structuri cu mai multe utilizări, plasate în
diverse locuri din Paris, planul se străduiește să abordeze problemele
majore de durabilitate care afectează fiecare cartier, oferind în
același timp funcții cheie pentru oraș. Clădirile existente sunt
prezervate și extinse pe principii ecologice și de independență
energetică.
(sursa imaginii: eskipaper.com/tokyo-2.html)
Când vorbim despre mega-orașe,
exemplul care vine imediat în minte este cel al capitalei Japoniei,
Tokyo. Cu 37 de milioane de locuitori, zona metropolitană Tokyo este cea
mai populată din lume. Dintre aceștia, 10 milioane de locuitori
folosesc în orice zi de lucru rețeaua de transport metropolitană, una
dintre cele mai sofisticate și mai complexe din lume, deținând probabil
recordurile mondiale aparent contradictorii ale lungimii liniilor
(aproape 5000 de km), aglomerației și punctualității. Într-un fel, este
un caz special, un oraș care s-a născut și a renăscut de trei ori în
decursul a 130 de ani. Întemeiat în 1889 pentru a servi drept capitală
imperială, în apropiere dar totuși distinct de orașul Edo, capitala
shogunilor între 1603 și 1868, orașul avea inițial o populație de 1,69
de milioane de locuitori. I-a fost sortit să fie distrus în mare parte
din temelii de două ori în decursul secolului 20: în 1923 (când
populația avea 5,41 milioane de locuitori), la marele cutremur Kanto,
care a distrus peste 300 de mii de clădiri și în care și-au pierdut
viața peste 100 de mii de locuitori; și în bombardamentele americane de
la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când populația atinsese 8
milioane de locuitori. Continua extindere a metropolei a demonstrat că
este posibilă construirea unui sistem de transport care să facă față
creșterii populației, dar a pus în evidență și prețul. Sistemul de
tracțiune este electric, iar 30% din electricitatea din Japonia provine
din surse nucleare (cu riscurile demonstrate de accidentul din 2011) și
cam tot restul, din surse convenționale poluante. Notabilă este și
evoluția standardelor de construcție. Tokyo nu este un oraș frumos
arhitectonic. O mare parte din el a fost construit după 1945, din
materiale ieftine, dar rezistente și ușoare, și construcțiile nu erau
mai înalte de 3-4 etaje. Doar după 1990 în Japonia a început să se
construiască la înălțime, când constructorii și arhitecții au fost
siguri că au fost atinse standarde suficiente de siguranță. Istoria
arată că viitorul cutremur de proporții din Japonia este inevitabil și
pregătirile sunt făcute pentru a evita catastrofele și pierderile masive
de vieți omenești. Încă o caracteristică importantă merită să fie
menționată. Japonia este o țară omogenă din punct de vedere etnic. Tokyo
este, de fapt, cel mai divers oraș al țării, dar nici aici populația
ne-japoneză nu depășește 10%. Odată cu îmbătrânirea populației (rata
natalității este cea mai redusă din lumea dezvoltată), Tokyo va fi
nevoit să treacă în viitoarele decenii printr-un proces de diversificare
culturală mult mai intens decât în alte părți ale lumii.
Ultimul caz pe care doresc să-l menționez este cel al orașului Singapore. Situat la extremitatea Peninsulei Malaieze, Singapore este un oraș-insulă și o țară-oraș. Înainte de 1965, anul când Singapore a devenit o țară independentă, era un port de tranzit și punct de importanță strategică datorită vecinătății cu strâmtoarea Singapore care desparte continentul asiatic de Indonezia, dar economic nu era mult mai mult decât un port de pescari. În ceva mai mult de jumătate de secol, a devenit unul dintre centrele economice ale lumii, admirat pentru dezvoltarea economică rapidă, dar și pentru planificarea urbană și pentru calitatea vieții. Din multe puncte de vedere, Singapore anticipează unele elemente de dezvoltare, experimentează și introduce în avans principii și tehnologii care vor fi folosite pe scară largă de alte orașe ale viitorului. Pentru a descongestiona centrul orașului, Singapore a introdus taxe care fac prohibitivă folosirea automobilelor particulare în zonele aglomerate. Sistemul de locuințe publice acordă prioritate tinerilor profesioniști care aleg să locuiască în zonele recomandate pe baza criteriilor de optimizare urbană. Singapore este una dintre țările cele mai avansate în desalinizarea apei și în construcția de clădiri ‘verzi’ care se auto-susțin energetic și sunt dotate cu vegetație, inclusiv culturi agricole în pantă sau chiar pe verticală. Orașul nu este lipsit de problemele sale, o parte datorate geografiei insulare care înseamnă resurse naturale inexistente sau foarte limitate, plus pericolele legate de creșterea nivelului oceanului planetar. Populația relativ mică și sistemul politic al insulei-oraș înlesnesc însă deciziile rapide și aplicarea lor consistentă. Singapore poate fi privit ca un laborator de experimentare al unora dintre principiile și tehnologiile orașelor viitorului.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Lillian‘, the film by the Austrian director Andreas Horvath was presented last year at Cannes as part of the ‘Quinzaine des realisateurs’ selection and since then it has toured the festivals, even collecting some prizes. Horvath has so far made only documentary films, and ‘Lillian‘ belongs in some respects to this category as well. Better said ‘also’ to this category, as this is an original combination of road movie, historical documentary, video art and feature film. It is a special movie, which is inspired by many other films but also by paintings, a film that does not resemble any other that we have seen, and which offers many reasons to be watched and to debate afterwards.
The starting point is a true story that happened almost a century ago which had as heroine Lillian Alling, a Polish immigrant to America in the 1920s, who, determined to return to her country of origin and not having the money for a steamer ticket, decided to return home on foot. She managed to cross North America between 1926 and 1929, and then her traces were lost. It is not known to this day whether she managed to cross the Bering Strait and reach Russia. The story, quite well known at the time, has already inspired at least one book and one French feature movie. Andreas Horvath took Lillian Alling’s story and brought it to the America of today. This is not a historical reconstruction, he was not interested in the details, for example the heroine’s journey in the film takes place entirely in America (excluding ‘details’ such as the crossing twice of the US-Canada border), while the historical Lillian Alling has travelled the continent largely through Canada. The historical subject becomes a pretext, the film is especially about today’s America.
Lillian (played by Polish video artist Patrycja Planik) is on screen most of the time, but she does not say a word throughout the film. Her communication with the people she encounters is practically non-existent, the young woman survives with small thefts of food and clothes and by sleeping in deserted houses, while most of the people she crosses the road with seem to ignore her. Even when she meets people who help her with compassion, she doesn’t even bother to say ‘thank you’. Filmed without a script, based on real situations and improvisations, using amateur actors selected from the people on the road of an American journey similar to Lillian’s 90 years ago, the film has an air of authenticity, but the ideological bias can be felt. Lillian remains a mystery to the audience, the director does not try to explain her. More important seems to have been for him the strong social commentary, doubled by a political commentary, but these are indirect, suggested. Most of the landscapes he choose are symbols of disintegration – abandoned cities or farms, communities indifferent to anything not related to iclose and immediate reality (such as weather reports), the sub-culture of kitsch events such as the car destroying show, or the protests of American Indians dispossessed of their properties and marginalized on the land that belonged to them. Only religious propaganda banners on the roadside remind of a family morality that is not inclusive to foreigners. The cinematography is excellent, the nature and the reality fragments flow beautifully on the screen, and I think that here and in the excellent actor performance of the Patrycja Planik we can find the principal qualities of this original ‘road movie’.
The action of ‘The Lodge‘ takes place around Christmas, but I do not expect this movie to appear too soon on the television programs during the winter holidays. The film is written and directed by the Austrians Severin Fiala and Veronika Franz who have in their filmography only one more feature film, belonging to the same genre (I haven’t seen that movie yet). Now they crossed the ocean and made their debut there with ‘The Lodge‘, one of the most effective and therefore the most frightening horror films that I have seen lately. Even more. While holiday movies on television tend to be feel-good films, ‘The Lodge‘ is conceived in many ways as a feel-bad movie. Feel Very Bad!
Chalets isolated in the mountains whose connection with the world is cut by heavy snow storms and whose inhabitants have to face nature, their loneliness or each other are a familiar setting for many films of the genre. The script of ‘The Lodge‘ written by the two directors together with Sergio Casci brings in the lodge two children orphaned of their mother in tragic circumstances, and Grace (Riley Keough), whom their father plans to remarry. The relationship between them is under the sign of suicides, that of the mother of the children and those of the members of the religious cult whose leader was Grace’s father. The father intended bringing the three together to give them the opportunity to better know each other and reconcile, but nothing will go according to plan.
‘The Lodge‘ drew a lot of attention at the 2019 Sundance festival, but will be released in North America only now, after one year, in February. I think that it has at least a moderate chance of success. Many of the recipes of the genre films are present and their mixing in a family drama amplifies the tension. The story runs smoothly, the surprises are not lacking, and the atmosphere becomes darker as the white snow accumulates around the lodge. Dream and reality, older and newer traumas, insanity and religious fanaticism mix and are questioned. The ending satisfactorily clarifies everything we’ve seen before, and reopens the discussion of whether the endings of films like this should clarify everything or leave certain details more open to interpretations and discussions. We will not settle this debate here. The cinematography belongs to Thimios Bakatakis, the author of some of Yorgos Lanthimos‘s films, and the fact that the atmosphere resembles that in ‘The Killing of a Sacred Deer‘ is not accidental. I also found Riley Keough‘s acting to be very good in a complicated and very physically and psychologically demanding role.’The Lodge‘ is not a pleasant movie, and those who avoid psychological thrillers and horror films will do well to bypass it. Others will have a chance to see a good movie.
