‘Gone Girl‘, made in 2014 by David Fincher on a screenplay written by Gillian Flynn who adapted her own bestseller, is a winning combination: it is a very well written thriller with enough upheavals and perspective changes so that the two and a half hours of screening pass without you realizing it; it is a social drama that tells important and true things about life in a small town in the American Midwest and about the role of television and sensationalist talk shows in manipulating public opinion; and above all it is the drama of a marriage. If I had to choose an alternative title for the film, I think ‘Marriage Story’ would be very appropriate. Ultimately, everything that happens in this story that begins with the disappearance of a woman announced to the police by her husband, is the result of what happened in the five years of marriage that preceded the events, and which, as in Noah Baumbach‘s film will be described widely through flashbacks and excerpts of the diary written by the missing woman.
I haven’t read the book, so I can’t appreciate how far the film moves away from the story in the book. I can say that the script is smartly written, in a way that keeps the viewer’s attention constantly alert. It begins as a detective drama, with the disappearance of Amy (Rosamund Pike), a successful writer, and the investigation led by two local police officers. In a short time, her husband (Ben Affleck), also a writer, but less talented, and a college teacher becomes the main suspect, with ‘help’ from the press and television stations which rummage through the history of their marriage finding the cracks and less harmonious aspects inherent in almost any couple relationships. After a good hour of watching, the perspective changes by the finding of a diary that gives voice to the missing woman. The investigation turns into a murder investigation, and I will not reveal more to avoid committing the spoiler’s sin. I will only say that the attention continues to be kept and the tension will increase towards an end, which is one of the possible but also debatable many endings, which will not make everyone happy.
Ben Affleck and Rosamund Pike play two of the best roles of their careers in this film. The atmosphere of the small town with its social differences, with the bar and the curious neighbors, with the public opinion influenced and changing their sympathies or hatred after the last talk show is excellently rendered, so are the portraits of the two well-meaning policemen and of the lawyer in search for cases with maximum publicity. The use of flashbacks together with the journal pages that trigger them gives a feeling of continuity to the story but also of permanent uncertainty about the credibility of the sources. As in any good thriller, viewers can’t be sure about what they see on screen, whom they can trust, how much of what the heroes tell is true, and what they omit to say, intentionally or not. From this point of view, divorce proceedings and criminal investigations are similar, and ‘Gone Girl’ combines the two types of conflicts. A film that captivated me and that I recommend to those who have not seen it yet.
There are afew love stories in the movie ‘Lola‘ made in 1961 by Jacques Demy, but also around this movie. Made in 1961, it was the director’s first feature film, which a few years later would direct ‘Les parapluies de Chebourg‘ and then ‘Les demoiselles de Rochefort‘ and contained many of the hallmarks of an original and charming cinematic personality, an elegant romanticism, sincerity and ingenuity. But the story of the film itself has an emotional late episode. The original negatives were lost, and when it came time to recondition and digitize the film, the restorers had to resort to a copy in the archives of British cinema. The operation was performed by director Agnès Varda, the widow of Jacques Demy, a few years after his death. Demy‘s film, youthful and full of love, has been resuscitated and can now be seen and experienced by the new generations of cinema lovers due to the devotion and professionalism of the other great film director who was his wife.
The heroes and heroines of the film do not sing yet, as the heroes and heroines of the director’s later films would do, but they express their feelings spontaneously and with volubility. That would be a recipe for failure in modern cinema, and Demy was in the minority or even a unique exception among the directors of her time – but with him the charm and the sincerity of the heroes work wonderfully. The story takes place in a French city on the Atlantic coast in the decade after the end of WWII. The heroes belong to the generation whose dreams were cut off by the war: the cabaret singer who tries to keep her honor intact while raising a child and who copntinues to dream about the man who left her, the young man whose war experience changed the course of his life and cut his spirits, the widow who grows her teenager adaughter who is about to become a future Lolita (like Nabukov’s novel), the marines soldier from Chicago looking for adventures and memories for a life in the arms of beautiful French women. We are dealing with a whole world, a gallery of characters who live situations that are not very easy but which are approached and described with the lightness and exuberance of a suite of minuets. As in the French baroque ‘social dance’ with popular origins in the 17th century, the partners in the pairs change from time to time. The classical musical background (mostly Beethoven) envelops the whole atmosphere, and the black and white cinematography reminds that the action takes place in the decade before the film’s release.
The two lead roles are undertaken two wonderful young actors who followed very different career paths. Anouk Aimée creates a role in the tradition of femme fatale cabaret singers embodied over two decades before by Marlene Dietrich. Her partner in the film is Marc Michel, in the role of a disillusioned and disoriented young man, to whom the reunion with the woman who had been his first love seems to give the chance of a new beginning. ‘First love is the strongest’ could be the motto of the film, but there are also situations in which the first loves are not shared. Marc Michel acts great, he also had a physique that reminded me of Matt Damon half a century later. Where did he disappear after this movie? Examining his filmography we can see that most of his subsequent choices were commercial action movies, increasingly weird ones. An unfulfilled promise in a generation where competition was fierce. His performance in this film remains perhaps the best role of his career, contributing to this elegant film about the 1950s France seen through the prism of three days of romantic encounters by the sea. Only the ending can easily disappoint, the inspiration seems to have abandoned the screenwriter, who does not seem to have found the most suitable final tones to conclude his minuet.
Viața bate filmul, viața bate literatura. În ultimele luni suntem cu toții confruntați cu limitele imaginației, fie că este vorba despre imaginația personală, fie că este vorba despre imaginația creatorilor de fantezii sau a experților în prevederea viitorului, a creatorilor de filme sau a autorilor de cărți în genurile diverse ale anticipației. Într-un interval de câteva săptămâni, întreaga economie globală pare să se fi încetinit sau oprit cu totul, libertatea de circulație, pe care o consideram o cucerire sigură și pe termen lung, ne-a fost anulată, locurile noastre de divertisment și destindere sunt pustii, prioritățile vieților multora dintre noi s-au schimbat radical. Vrem să recunoaștem sau nu, trăim într-o realitate distopică și nu este clar nimănui când vom ieși din ea, cum vom arăta noi și cum va arăta lumea la sfârșitul acestei perioade.
Jonathan Nolan și Lisa Joy, împreună cu compania de televiziune HBO, nu puteau să planifice mai straniu și mai desăvârșit perioada în care a fost prezentat sezonul al treilea al serialului ‘Westworld’. Premiera a avut loc duminică 15 martie 2020, exact în sfârșitul de săptămână în care America devenea pe deplin conștientă de intensitatea pandemiei și lua măsurile de izolare și distanțare necesare încetinirii răspândirii acesteia. Următoarele episoade, din totalul de opt câte a avut sezonul acesta, au fost transmise în toată lumea prin rețeaua HBO, inclusiv în țările cele mai lovite din Europa, confruntate cu un număr mare de îmbolnăviri și cu măsuri drastice de izolare socială. Statisticile spectatorilor (sau în jargon de specialitate ‘rating’-ul) sunt interesante. Transmisiile în direct ale episoadelor serialului au înregistrat în Statele Unite un număr cu vreo 30% în medie mai scăzut de spectatori față de sezoanele precedente. În schimb, numărul de spectatori ai episoadelor în reluare și al celor care urmăresc serialul în lume este în creștere, în plus existând astăzi opțiunea de ‘streaming’ care era puțin folosită acum doi ani sau patru ani. Concluzia, valabilă și pentru alte seriale transmise de diferitele rețele de televiziune și de streaming, este că spectatorii preferă din ce în ce mai mult să urmărească episoadele atunci când le convine din punctul de vedere al programelor personale. În aceste vremuri de criză, ei preferă să urmărească în transmisie directă distopia furnizată de canalele și programele de știri, iar pentru ficțiune preferă orele potrivite fiecărui spectator sau familiilor. Pentru a înlătura orice dubiu în legătură cu viitorul serialului, rețeaua HBO a anunțat la sfârșitul lunii aprilie continuarea producției pentru un al patrulea sezon.
Ce ne mai pot spune astăzi distopiile imaginare? Genul literar nu mai este chiar așa de tânăr, chiar și estimările cele mai conservatoare îi atribuie mai bine de un secol de existență, timp în care au apărut câteva capodopere care, indiscutabil, au influențat nu numai istoria literaturii, ci și modul nostru de a gândi și de a ne raporta la viitorul speciei umane, la guvernele și guvernanții care ne conduc, la rolul științei și sensul de evoluție (sau de involuție) al destinelor noastre individuale și ca specie. Temele principale ale ficțiunii distopice în literatură și în filme includ dezastrele ecologice create de cauze naturale sau de mâna omului, dominația tehnologiei și rolul nefast pe care aceasta o poate juca atunci când este controlată de forțe lipsite de etică și morală (guverne, corporații, indivizi criminali), pierderea libertăților individuale, a spațiului privat și a identității personale. Una dintre primele creații literare distopice este povestirea ‘The Machine Stops’ a lui E.M. Foster publicată în 1909. În lumea imaginată de autorul faimoaselor romane ‘A Room with a View’ și ‘A Passage to India’ (ambele ecranizate în filme de mare succes pe la mijlocul anilor ’80), cea mai mare parte a populației și-a pierdut capacitatea de a trăi pe suprafața Pământului. Fiecare individ trăiește acum izolat sub pământ, într-o cameră standard, cu toate nevoile trupești și spirituale satisfăcute de Mașina atotputernică și globală. Ideologia dominantă este ‘Tehnopolia’, un fel de religie în care Mașina este considerată ca o zeitate. Călătoriile sunt permise, dar rar necesare și puțin practicate. Comunicarea se face printr-un fel de mesagerie instant și prin mașini de conferențiere video, prin intermediul cărora oamenii își desfășoară singura activitate care îi mai interesează: schimbul de idei și ceea ce este considerat a fi cunoaștere. Pare cunoscut? În povestirea lui E.M. Foster, într-o zi, Mașina încetează să funcționeze. Orice mașină se poate defectă sau poate face greșeli. Și atunci, omenirea trebuie să se descurce.
O imensă Mașină gânditoare domină lumea și în al treilea sezon al serialului ‘Westworld’. Numele acestui super-calculator, care în imaginația creatorilor arată ca o sfera gigantică, presărată cu lumini roșii pâlpâitoare, este Rehoboam, nume împrumutat din Vechiul Testament. Rehoboam a fost primul rege al regatului separatist al Iudeei, nepotul regelui David și fiul regelui Solomon, simbolul biblic al înțelepciunii. Biblia însă povestește că acest rege a comis fapte nu întocmai potrivite dorinței divine, și-a purtat supușii pe căi imorale și s-a răzvrătit împotriva puterii centrale a dinastiei care domnea în Israelul antic. Mașina gânditoare din serial este o unealtă de control a tuturor destinelor omenești, dar ea aparține giganticei companii globale Incite, căzute în mâinile magnatului Serac (jucat de excelentul actor francez Vincent Cassel), care are planurile și viziunea sa despre viitorul omenirii. Funcția de bază a sistemului este de face ordine în istoria omenirii prin urmărirea și planificarea destinelor individuale ale fiecărei ființe umane. În sezoanele precedente făcusem cunoștință cu o lume în care oamenii și roboții antropoizi coexistau într-o ierarhie bine înțeleasă – roboții fiind sclavi programați ai oamenilor în parcuri de distracție crude și imorale. În finalul sezonului al doilea, roboții reușiseră să spargă zidurile care înconjurau parcurile și să ajungă în lumea reală. Confruntarea era inevitabilă, dar ceea ce se petrece depășește ceea ce îmi imaginasem și merge în direcții noi. Titlul sezonului al treilea este ‘Lumea nouă’ (‘The New World’), iar motto-ul este ‘Free Will is Not Free’ (‘Liberul arbitru nu este liber’). Destinele umane sunt pre-programate. Doar dacă …
Conflictul dintre oameni și mașinile gânditoare zămislite de aceștia după chipul și asemănarea lor continuă și se amplifică în episoadele acestui sezon. Ne reîntâlnim cu eroinele și eroii cu care am devenit familiari în sezoanele precedente, sau cel puțin cu carapacele lor fizice, căci în lumea roboților ‘gazdele’ pot fi locuite de personalități diferite, care pot la rândul lor fi alterate și reprogramate. Este însă acest lucru adevărat doar în cazul roboților? Conflictul dintre oameni și roboții care se revoltă și încearcă să se răzbune pe creatorii lor este departe de a fi un conflict dintre bine și rău. Atât criticii, cât și pasionații serialului au observat complexitatea crescândă a acțiunii de la sezon la sezon, de la episod la episod. Dolores Abernathy, ingenua blondă ajunsă cap al revoltei și distrugătoare sau poate salvatoare a omenirii, Maeve Millay, madama din lumea vestului care devine din aliată inamica lui Dolores, Bernard Loewe, programatorul creaturilor artificiale care descoperise în sezonul precedent că și el face parte dintre ele, se dovedesc a fi personalități complexe și permanent schimbătoare, și în fiecare episod spectatorii sunt invitați să le descifreze cele mai recente mutații. Unii vor fi captivați de acest joc, alții vor fi derutați. Specia umană alunecă în haos atunci când tuturor, la comanda Mașinii care le programează destinele, li se face cunoscut viitorul și finalul vieții. Imaginase ceva similar regizorul belgian Jaco Van Dormael în filmul ‘Foarte Noul Testament’ (‘Le tout nouveau testament’), dar acolo abordarea era comică. În ‘Westworld’ ne aflăm în lumea distopiei violente.
Ce ne așteaptă în sezoanele viitoare? Într-un interviu acordat imediat după anunțul HBO despre sezonul 4, Jonathan Nolan și Lisa Joy declarau că nici ei nu știu încă exact încotro se îndreaptă ‘Westworld’. Sezoanele precedente au demonstrat capacitatea autorilor de a-și reinventa tematica, de a dezvolta universul imaginat inițial de Michael Crichton și de a adăuga noi semnificații și noi fațete personalităților eroilor pe care i-am însoțit din sezoanele precedente. În primul sezon, am făcut cunoștință cu lumea vestului, în al doilea, am aflat că această lume este doar una dintre lumile artificiale paralele, iar acum am asistat la bătălia pentru controlul destinului într-o altă lume care, poate, este lumea reală. Bătălia s-a încheiat, războiul însă continuă. Aproape sigur vom revedea în sezonul 4 și în cele care poate vor mai urma multe dintre personajele cunoscute, dar este sigur că ele ne vor surprinde prin noi fațete ale personalităților lor. Conflictul dintre oameni și inteligența artificială se va adânci și se va complica. Estetica vizuală (și ea diferită de la sezon la sezon) se va extinde și va continua să ne uimească, iar obsedanta temă muzicală va deschide fiecare episod. Cam atât pot eu să prezic în acest moment. Mai pot doar să sper că până atunci pandemia Coronei va fi intrat în istorie, că distopia va fi limitată la ecrane, și că sezonul următor din ‘Westworld’ va redeveni doar un divertisment escapist, invitându-ne la mai puține paralele cu actualitatea.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Documentarul realizat în 2019 de Olga Ștefan, ‘Gesturi de rezistență’ (‘Gestures of Resistance’) începe cu un citat din Simon Wiesenthal:
‘Obligația de a rezistă începe atunci când oamenii încep să sufere deoarece le sunt încălcate drepturile. Dacă rezistența este activă din primul moment, nu va mai fi nevoie de fapte eroice mai târziu, deoarece aceia care încalcă drepturile omului sunt întotdeauna în minoritate, și lor trebuie să li se demonstreze că puterea lor este limitată înainte de a fi prea târziu.’
Filmul Olgăi Ștefan face parte din programul ‘Viitorul memoriei’ (‘Future of Memory’) despre care putem afla mai multe detalii pe site-ul lor Web la https://www.thefutureofmemory.ro/.
‘ Un val de extremism de dreapta, xenofobie, naţionalism, rasism şi antisemitism inundă din nou ceea ce credeam că sunt societăţi deschise şi democratice, încolţindu-ne pe noi toţi şi toate, saturând interacţiunile sociale cu frică şi ură faţă de „celălalt” – inamic invizibil şi adesea imaginar, care se schimbă odată cu interesele politice dominante. De generaţii întregi, metodele utilizate pentru a elimina „istorii incomode” din versiunea oficială a istoriei au inclus marginalizarea şi ştergerea totală a urmelor lăsate de populaţii care perturbă mitologia dominantă a constructelor identitare naţionale.
Una dintre cele mai puternice exemplificări ale acestei metode de eliminare se regăseşte în urmările Holocaustului în Europa de Est. În platforma noastră, ne concentrăm atenţia asupra regiunii României şi fostelor Basarabia şi Bucovina: peste 500 000 de evrei şi romi au fost exterminaţi în această regiune în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; cu toate acestea, în locul comemorărilor ca formă de transmitere către generaţiile viitoare şi ca formă de respect pentru memoria persoanelor masacrate, uitarea istorică şi politică îngroapă în continuare urmele impactului uriaş a ceea ce a fost cândva o co-prezenţă culturală înfloritoare. Oraşe întregi, cartiere, cimitire şoptesc despre absenţa locuitorilor din acele vremuri…
Pentru a contracara această tendinţă de ştergere şi îngropare şi pentru a pune în discuţie mecanismele uitării care încă funcţionează în această regiune, am iniţiat platforma Viitorul Memoriei – o platformă transnaţională şi interdisciplinară dedicată memoriei Holocaustului, incluzând evenimente şi expoziţii organizate în oraşe unde au avut loc pogromuri sau deportări. O arhivă centralizată a tuturor materialelor produse în aceste expoziţii şi evenimente, precum şi în proiecte viitoare, este organizată sub forma acestui website cuprinzător, care va include şi conţinut generat de utilizatori.’
‘Gestures of Resistance’ este împărțit în câteva secțiuni care se ocupă de diferite forme pe care rezistența împotriva tiraniei le-a luat în perioada dintre 1933 și 1945: rezistența activă a celor care s-au alăturat mișcărilor de partizani și revoltelor armate împotriva naziștilor în teritoriile ocupate din centrul Europei, înrolarea în mișcări politice antifasciste, rezistența prin artă, solidaritatea care implica de multe ori riscul vieții pentru a-i ajunta pe cei persecutați și prigoniți. Pentru fiecare dintre aceste forme de rezistență sunt aduse în fața spectatorului mărturii și documente, într-o înlănțuire logică și o prezentare documentaristă impecabilă, eficientă și estetică. Mărturiile în special sunt remarcabile. De la ‘Shoah’ a lui Claude Lanzmann și continuând cu interviurile pentru arhivele lui Steven Spielberg, există o adevărată cinematecă a mărturiilor supraviețuitorilor Holocaustului, și dacă părea că nimic nu mai poate fi adăugat, Olga Ștefan demostrează în acest film contrariul. Mărturii de acest fel sunt cu atât mai prețioase, cu cât generația celor care au trecut prin Holocaust dispare, și nici fiii și fiicele acestora nu mai sunt tineri. De altfel, doi dintre cei care au depus mărturie în film nu mai sunt între noi: Alexandru Elias care a murit în 2018, după ce realizase un prim interviu și înainte de al doilea, și Theodora, fiica lui Marcel Iancu, plecată din această lume la începutul acestui an.
Filmările mărturiilor au fost realizate în România, Slovacia, Cehia și Israel. Prima parte aduce în atenția spectatorilor un episod mai puțin cunoscut majorității dintre noi, despre care eu cel puțin nu știam nimic – revoltă armata slovacă care a avut loc între august și noiembrie 1944. Exact în acea perioadă avea loc și deportarea în masă a evreilor din centrul Europei spre Auschwitz și celelalte lagăre de exterminare, ceea ce a determinat ca un număr semnificativ de evrei, în special tineri, să se inroleze activ in revoltă, cu arma în mâna. Sunt prezentate de asemenea documente legate de informațiile transmise aliaților de rezistență despre fabricile morții (în special raportul Vrba – Wetzler) care au fost ignorate de aceștia, prevenind acțiuni ca bombardarea lagărelor sau măcar a cailor ferate care transportau deportații, ceea ce ar fi încetinit ritmul exterminarilor in acel fatal an final al celui de-al doilea război mondial. Documentele sunt excelent filmate și părțile esențiale sunt foarte clar evidențiate. Creditele finale menționează sursele exacte și complete, ceea ce face din acest film un document care poate fi folosit ca referință. Mi-a plăcut și felul in care a fost filmată această prima parte, cu vorbitorii pe fundal negru, ceea ce are și efect dramatic și permite spectatorului să se concentreze asupra fizionomiilor. Păcat că acest stil de filmare și editare nu a fost păstrat și pentru secțiunile următoare.
Cele două capitole următoare sunt cele care includ majoritatea mărturiilor culese în și despre România, legate de episodele Holocaustului care s-au petrecut în țară sau în teritoriile aflate sub administrație românească în timpul celui de-a doilea război mondial. Sunt emoționante relatările lui Alexandru Elias care povestește despre lupta și procesul grupului de tineri evrei asociați cu mișcarea sionistă, ca și cele ale Veronicăi Rosenberg, fiica simpatizantului de stânga Adalbert Rosenberg, o personalitate remarcabilă care a apucat să scrie doar 11 din cele 36 de capitole ale memoriilor sale, povestea unei vieți care include închisorile și deportările din timpul regimului Antonescu, dar și închisorile comuniste într-unul din ultimele mari procese antisemite din România în anul 1959. În secțiunea ‘Rezistență prin artă’ avem ocazia de a vedea mărturia fiicei lui Marcel Iancu, descriind în multe detalii interesante activitatea și contribuțiile în România interbelică ale acestuia că artist și ca arhitect, și evenimentele traumatice care l-au convins să-și abandoneze țara de origina și să emigreze în Israel, unde avea să devină unul dintre marii pictori naționali și întemeietorul satului artiștilor de la Ein Hod. Este menționată gruparea de 100-150 de desene ale lui Marcel Iancu care documentează Holocaustul în general și pogromul legionar de la București în special, despre a cărei existență puțini știu în Israel, care ar merita să fie expusă și cunoscută de publicul larg. O singură observație aș avea aici, cred că ar merita subliniat faptul că Barbu sau Barbillian menționat de Theodora Iancu nu era altul decât faimosul matematician și poet Dan Barbillian / Ion Barbu ale cărui simpatii pentru extrema dreapta sunt puțin cunoscute in România. Partea a patra este dedicată gesturilor de solidaritate ale celor care au salvat vieți, incluzând mărturia emoționantă a Terezei Mozes, care in toamna trecută a împlinit 100 de ani.
Secțiunea finală a filmului lărgește perspectiva, încercând să plaseze documentele și mărturiile în contextul fenomenelor rasismului și xenofobiei din lumea contemporană. Avertismentul lui Simon Wiesenthal este desigur valabil și astăzi, și antisemitismul sau alte forme de rasism sunt departe de a fi dispărut. Proiectul ‘Future of Memory’ dorește să fie nu numai o arhivă istorică ci și un factor de educație și de combatere a tendințelor extremiste în lumea de astăzi. Aici însă trebuie, cred eu, mai multă atenție în alegerea exemplelor. Menționarea Israelului și a lui Netaniahu mi s-a părut stridentă și în afară de context, cu atât mai mult menționarea unor alte aspecte legate de politica internă israeliană. Multe dintre politicile primului ministru israelian sunt contestate și discutabile, intern și extern, dar nu cred că ele se încadrează în aceeași categorie de fapte și acțiuni descrise de secvențele finale ale filmului. Aceste câteva secvențe nu adaugă nimic valorii documentare și educative a filmului, dar riscă să îndepărteze o parte dintre spectatorii evrei și israelieni tocmai de mesajul important pe care încearcă să-l transmită.
‘Gestures of Resistance’ dovedește o excelență stăpânire a uneltelor cinematografiei documentare. Este bine conceput, excelent documentat, filmat și editat impecabil, și însoțit de o ilustrație muzicală adaptată fiecărui episod și personalității celor care își depun mărturiile în fața aparatului de filmat. Sper că filmul va fi difuzat și văzut de cât mai multă lume și nu numai cu ocazii comemorative. Și eu am amânat vizionarea și comentarea sa. Aș fi putut să o fac de Ziua Holocaustului, care a fost marcată acum câteva săptămâni în Israel. Am decis să sar această dată, tocmai deoarece eu cred că lecțiile istoriei trebuie învățate, înțelese și aplicate în orice zi a anului, nu numai la datele festive sau comemorative. Un viitor bun poate fi construit numai învățând din lecțiile trecutului, și activismul pentru cauzele bune și obligația de a rezista și de a lua atitudine împotriva răului trebuie să ne însoțească permanent. Aceasta cred că este ideea principală a filmului și a remarcabilului program în cadrul căruia a fost acesta realizat.
How many times have you fallen in love with the creation of a hitherto unknown director from the first frame of the first film of his you watch? I confess that it happens to me quite rarely. This is what happened from the first scene that opens ‘Right Now, Wrong Then‘, the 2016 film by Korean director Sang-soo Hong. Korean cinema has given me many reasons of satisfaction in recent years, but I had never encountered a film by Hong before. I understand that he writes and directs very personal films, all set in his own universe, on average about one film each year, in the style and pace of Woody Allen’s productions. ‘Right Now, Wrong Then‘ is a simple, randomly picked story from life, and at the same time a story about cinema and art, not only because its hero is a director (alter ego of the author?), but also because the way the film is structured is a subtle commentary on the art of making films and a starting point for thoughts and discussions.
The story. Jae-yeong, a well-known director of ‘art’ films, arrives due to a mis-communication a day earlier in a peripheral city where he is going to meet with spectators after their watching his film. Trying to ‘kill time’, he wanders through Buddhist temples and meets Min-hee, a young woman, a little disoriented, a little painter, whom he invites first to a coffee and then to a sushi dinner accompanied by a lot of soju liquor, to end the evening with a meeting at a cafe with the young woman’s friends. A discreet dialogue begins between the two, followed by a hesitant idyll. Love story or flirtation? The viewer has the opportunity to ask this question twice, because exactly in the middle of the film the story begins again, with the same characters and small changes.
The beauty of the film consists exactly in the differences of nuances between the two variants of the same script, with the same characters, filmed in the same places, saying approximately the same lines. And yet, the story is different, the light falls differently, the feelings of the characters differ, the emotions of the spectators change. ‘Right Now, Wrong Then‘ is a meditation on life in which the details and moods of the moment can play an overwhelming role, but it is also a brilliant cinematic exercise proving that the director’s vision and nuances added by actors to their characters can lead to more different movies based on the same script. Sang-soo Hong is a talented director who masters all the details of his craft and has assimilated the lessons of the great filmmakers. In this film we feel some of the influences of Yasujirô Ozu (long shots, some with a fixed camera, making room for the psychology of the characters) and Hsiao-Hsien Hou (the urban anxiety), but the film also has a clear Korean and personal imprint of the director in the way in which the characters fit into their social environment. The actors play with a wonderful finesse and depth, highlighting the common features and psychological variations of the two variants of their heroes. ‘Right Now, Wrong Then‘ is a film that boldly experiments in structure but retains an elegant classic in the way it is made. I was charmed.
Recovered and digitized versions of old movies are often a joy for movies fans. We have the opportunity to see films made 40, 50, 60 years ago in conditions similar to those at the premiere and sometimes even in better conditions. The curtain of fog and the degradation of the media are eliminated, which allows us to see the faces of the actors, to hear their voices and the soundtrack clearly, to enjoy costumes and decorations in colors and with refreshed contours. We can enjoy the qualities of the films, but the flaws can also be seen more clearly and the problems highlighted. This is also the case of the film ‘Le Voleur‘ (the English version was titled ‘The Thief of Paris‘) by Louis Malle, made during the period of maximum success and popularity of the director. The recovered version released a few years ago reveals to us as an elegant but old-fashioned film, with a content in which light entertainment is combined with a fringe ideology which I believe was already old-fashioned in 1967 when the film was released, and which seems even less plausible today.
If we look at this film as pure entertainment, we can include it in the category of French films that tried in the 60s and 70s to revive the tradition of police literature sprinkled with justice heroes (like Fantomas) or charming thieves. The latter category also includes Georges Randal, the hero of the film played by Jean-Paul Belmondo – a burglar with a gentleman’s costume and manners, who accidentally became a villain, remaining in the profession by vocation. The story of the film is based on a novel by Georges Darien, an anarchist writer and activist of the late 19th and early 20th centuries, who shrouded his book in enough mystery to suggest that it was an autobiography (which it is not sure it was true).
As an entertainment film, ‘Le Voleur‘ works acceptably. Jean-Paul Belmondo, who was then at his peak, acts with self-assurance and pleasure, anticipating his memorable role in ‘Borsalino‘ three years later. Belmondo is surrounded by charming feminine presences, giving us the opportunity to remember some of the beautiful and talented stars of French cinema of that time. Geneviève Bujold did not impress me too much, instead Marie Dubois and Marlène Jobert are delicious. One performance I cannot skip mentioning is that of Julien Guiomar, as Abbot Felix, a Catholic prelate who knows as much about burglaries and stolen objects as he does about the Bible. The atmosphere of the time and especially the interiors of the bourgeois houses in Paris, Brussels and London are excellently revived. The less successful part of the film seemed to me to be the one in which to the personal motivations of the hero are added social elements, trying to make of the thieves’ profession kind of a likeable righteous guild. No matter how repugnant are the bourgeois portrayed in the film, this attempt is not convincing, and not for moralistic reasons, but because even the actors, including Belmondo, fail to portray the characters’ dilemmas. However, ‘Le Voleur‘ is a more than acceptable entertainment, and not just for reasons of nostalgia.
Lake Lehman and the surrounding mountains are an extremely suitable landscape for the genre of psychological thrillers. The calm and glacial beauty of the places always seems to hide a threatening subtext, just as the impeccable politeness of the locals is too perfect not to suspect smoldering and strong dramas, or conflicts well-buried under the Swiss cleanliness, punctuality and civility. To the well-stocked list of thriller films that successfully use this background I can now add ‘Moka‘, a film released in 2016, which can be described as a psychological drama with nuances of thriller and detective story, based on a novel written by the successful writer Tatiana De Rosnay and directed by Frédéric Mermoud.
The story of the film takes place on the shores of Lake Lehman. Diane (Emmanuelle Devos) lives in Lausanne, on the Swiss shore of the lake. She lost her teenage son a few months ago in an accident involving a vintage car with a French plate and an unusual mocha color. A private detective provides her with information that four cars corresponding to the description exist in Evian, on the opposite French shore. Diane will cross the lake in search of those responsible for the accident. The search leads after a while to a couple that corresponds to all suspicions, in whose life our hesitant heroine will infiltrate. The reasons for her actions are unclear, at least at first. Distrust of the police? The need of revenge? The desire to get closer, over death, to the son whose life she begins to learn more about only after he has disappeared? The motto of the film is ‘what would you have done in her place?’ The answer is not simple.
‘Moka‘ offers quite a lot of reasons of satisfaction, first of all through the excellent acting of Emmanuelle Devos, an actress that I like enormously, who lives here intensely the role of the grieving and confused mother, who can not find here peace until the truth about the death of her son comes to light. The secondary romantic threads (the relationship with the husband from whom she is separated, the fling with the younger man met on the boat crossing the lake) find their rightful place in the action and add a new dimension to the woman’s portrait. Nathalie Baye takes the role of the woman suspected of being involved in the fatal accident. She’s OK, not more. The drama of the confrontation between the two women becomes more important than whosdunit intrigue. Questions about finding the mental balance after such immense trauma, the need for punishment and justification of revenge take precedence. If I had anything to reproach to director Frédéric Mermoud that would be the too clean, too … Swiss approach of his directing of the whole story. Relying on excellent acting and on the cold beauty of the landscapes, it seems to me that he misses the opportunity to add a personal touch. Anyway, we are left with a good film, a psychological thriller and a very well told and excellently played post-traumatic drama, which is worth its watching time.
Frumos nume a ales Florina Ilis pentru cel mai recent roman al sau, apărut în 2018 în colecția ‘fiction Ltd.’ a editurii Polirom: ‘Cartea numerilor’. De la latinul ‘numeri’ vine desigur ‘numere’ și este numele versiunii latine a celei de-a patra cărți a Vechiului Testament, care este și a patra dintre cele cinci cărți ale Torei. În limba ebraică numele acestei cărți este ‘Be Midbar’ adică ‘În deșert’. Ea povestește despre cei 40 de ani de peregrinare în deșert a evreilor ieșiți din Egipt, între poalele Muntelui Sinai unde Moise primise Tablele Legii și munții Moab de unde urmașii săi dintr-o altă generație se pregătesc să treacă Iordanul pentru a păși pe Pământul Făgăduinței.
Despre o peregrinare în deșert este vorba și în romanul Florinei Ilis. Deșertul este însă nu un spațiu fizic (nu este nici în Biblie, dar aceasta este altă poveste) ci un spațiu istoric. Este vorba despre secolul de istorie românească scurs de la întregirea României și momentul în care apare cartea, în anul centenar. Cartea este povestea a patru generații de oameni din ramuri înrudite ale aceleiași familii dintr-un sat românesc din Crișana, care supraviețuiesc furtunilor veacului:
‘În cele patru perioade istorice mari, …, se afirmă patru tipuri de generații de țărani și atitudini: e mai întâi generația luptătorilor, a celor din preajma Unirii, care au luptat și dobândit pământ, …, urmează apoi generația interbelică, a beneficiarilor, …, adică a celor care au muncit, agonisind mereu și sporind moștenirea taților, dar i-a prins războiul. Ar urma generația născută în timpul sau imediat după al Doilea Război, al celor care n-au primit nimic din moștenirea părinților, pe care i-aș numi generația dezrădăcinaților, … , pe care comuniștii i-au deposedat de avere și, rupându-i de ideea posesiei pământului, i-au făcut țărani cooperatori. În fine, e generația noastră, a celor care după 1989, s-au trezit cu tot pământul în brațe, generația recuperatorilor.’ (pag. 477)
Structura întregii cărți este inspirată de Biblie. Cartea începe, precum Noul Testament, cu o genealogie, două capitole care descriu arborele genealogic al povestitorului și prezintă cu această ocazie cititorului pe câțiva dintre eroii romanului. Numărul total de capitole este 52, precum numărul de săptămâni ale anului, precum numărul de pericope sau capitole săptămânale care sunt citite în succesiune în cadrul ciclurilor anuale de studiere a Bibliei în sinagogile cultelor iudaice. Fiecare capitol are un erou principal, dar succesiunea nu este liniară temporal. Avem de-a face cu o muncă de reconstituire a unui trecut, în care scriitorul trăind în contemporaneitate încearcă să reconstiuie istoria, pe baza mărturiilor celor care mai trăiesc, pe baza fotografiilor de epocă, a arhivelor recent făcute accesibile ale Securității. Secolul se desfășoară în fața noastră dar nu este vorba despre un tablou istoric, ci mai degrabă de un mozaic de amintiri și documente în care nu toate piesele sunt neapărat la locul lor și care lasă până la sfârșit multe zone albe, neexplorate sau acoperite de uitare.
Cei care cunosc romanele precedente ale Florinei Ilis, sau măcar ‘Viețile paralele’ nu vor fi foarte surprinși de tehnica scriitoarei. Asemenea unui regizor de teatru care deschide scenografia spectacolului spre culise, și autoarea ‘Cărții numerilor’ își expune în mod repetat arsenalul de unelte literare, îl face părtaș pe cititor în asamblarea compoziției, descrie lacunele și intervențiile personale, într-un amalgam de documente, amintiri și ficțiune:
‘Dacă din lipsa de documente scrise, date fiind împrejurările, voi imagina acolo unde informațiile prea puține nu-mi ajung, cititorul, îngăduitor, mă va ierta, fiindcă în cartea numelor, pentru ca numele să nu se topească în uitare, devenind asemeni crucilor inegrite de timp, strâmbe și mute, m-am străduit să iscodesc oamenii și lucrurile, făcând din nimic și câteva metafore mai mult și, sporind cu toate câte le-am auzit și le-am crezut, voi face ca și puținul despre neamul meu și despre neamul nostru să nu se piardă și să nu fie pagubă celor ce vin. Fără a uita totuși că nu fac altceva decât literatură, voi apela la cercetare și documente doar cât să nu omor povestea și, pentru a înainta puțin câte puțin in trecutul care nu-mi dă pace, mă voi lasă in voia plăcerii de a povesti și mă voi servi de amintirile tuturor, nădăjduind să aflu cât mai mult, toate detaliile, chiar corelațiile nevăzute, secrete care există între lucruri și pe care, la o privire prea grăbită sau numai obiectivă, nu le observăm.’ (pag. 439-440)
‘În absența altor martori direcți la evenimente, voi proceda cu infinită precauție și, asemeni unui restaurator conștient de gradul avansat de degradare a vechii pelicule, mă voi strădui să identific fiecare fragment de amintire și fărâmă lipsa, apoi, cu ajutorul liantului potrivit, să reconstitui filmul evenimentelor și să-l pun în mișcare, iar imaginile de altă dată să prindă contur și să recapete o nouă viață.’ (pag. 274)
Cercetarea trecutului duce la descoperirea unor personaje puternice și interesante, bine conturate prin acțiunile, trăirile, și pasiunile lor: părinții Ioachim și Ana, bunicii Gherasim și Zenovia, Spiridon și Terezia, surorile mamei, străbunicul Petre Barna cu pasiunea sa pentru vânătoare, soțiile sale, dinastia fotografilor Lorand din Oradea care imortalizează în portretele lor țăranii și țărăncile din satele din jur, ramura Iliu a familiei amestecată în politică și suferind consecințele după schimbarea regimului, învățătorul Dima participant la Marea Unire și alunecat spre naționalismul extrem al cărui descendent este artist aservit regiumului comunist, femeile cu inocențele și pasiunile lor, mai mult sau mai puțin statornice in iubiri dar păstrând mai toate axa morală care permite statornicia și transmiterea obiceiurilor și tradițiilor de o generație la alta. Este o lume bogată și complexă, plină de portrete expresive, trasate cu mână sigură și cu contururi decise.
Citind acest roman mi-am dat seama cât de puțin este prezentă Crișana în proza românească, atât în cea clasică dar și în cea contemporană. ‘Cartea numerilor’ îi aduce o binemeritată recuperare. Legătura cu proprietatea, pământul, vitele, ograda ‘gazdelor’ este prezentată într-o manieră exactă, între două momente istorice de răscruce: redistribuirea și impropietarirea de după Marea Unire și colectivizarea forțată. Florina Ilis descrie în termeni aproape idilici clasa țărănimii înstărite, a chiaburilor declarați dușmani ai istoriei și ai progresului in primele decenii ale perioadei comuniste, trauma personală și nedreptatea istorică având consecințe nefaste asupra întregii țesături sociale a satului. Unele pasaje par descinse direct din Slavici sau Rebreanu:
‘ … în acea dimineață, boii, mai ascultători ca oricând, cu spinările incovoiate, trăgeau din răsputeri plugul, adaptându-se la ritmul impus de vrednicia cu care țăranul implanta fierul în glia roditoare. Hăis, Căline! Cea, Sorine! îi alinta stăruitor tatăl mamei mele. În urma plugului, brazdele se răsturnau drepte, fragede și umede. Un miros bogat, proaspăt și gras se ridica amețitor dinspre ele. Nu vă dau! murmura țăranul. Mai bine vă omor cu mâna mea! Nu vă dau! Căline! Sorine! Pruncii mei! Spiridon avea cei mai frumoși boi din tot satul. Cu picioare albe ca omatul. Strălucitori ca soarele. Și coarne tari ca fildeșul. Cum să-i dea la gospodărie? Așa ceva era peste puterile lui de înțelegere. Și cine o să-i hrănească? Cine o să-i mângâie între coarne? Să-i dezmierde? Cine?! Nu! Nu-i putea da! Mai bine va omor cu mâna mea!.’ (pag. 15-16)
Dacă stilul aduce cu un semănătorism târziu, juxtapunerea nu este doar stilistică ci și morală. Unul dintre eroii contemporani își amintește jelania bunicului pentru pământurile răpite vremelnic, dar și jaloanele morale trasate de acesta:
‘Glasul bunicului vorbindu-mi despre pământ și despre vechile rosturi îmi pătrundea adânc în suflet, copleșindu-mă. Mă simțeam mândru că aveam pământ și totodată mic și slab pentru că nu puteam striga în gură mare că hotarul, care se întindea pe dealul către sat, de la pâlcul de peri din coastă și până la drumul vechi, apoi dincoace de Vale, pe celălalt deal, din vârf de la Cruce, de-a lungul drumului de cânepiște, aparținea bunicului meu … Există așadar o altă scară a ierarhiilor sociale față de cea cunoscută, impusă de criteriile socialiste, una care nu mai avea nicio legătură cu funcția și demnitatea socială, ci cu ceva mult mai important și greu de contestat, cu avuția pământului.’ (pag. 434)
Una dintre scenele cheie ale primei părți a cărții se petrece în anul 1959. Este o seară de bal, în care viitorii părinți ai scriitorului, aflați la vârsta adolescenței, ar fi trebuit să joace în tradiția care însoțea începuturile idilelor și căsniciilor. Dar este și seara în care bunicul Gherasim este ridicat de autorități într-o încercare de a-l forța să semneze renunțarea la proprietate și aderarea la colectivă. Seara se termină în tragedie. Am găsit aici câteva dintre paginile cele mai alese de proză românească pe care le-am citit în ultimii ani, o descriere extrem de exactă și de frumoasă a mediului, o combinație de trăiri complexe de la inocența tinerilor și tatonările lor în dragoste, trecând prin demnitatea lipsită de șanse a țăranilor care încearcă să-și salveze avutul, până la răutatea coruptă a activiștilor regimului și a colaboratorilor lor. Elementele de biografie personală (înfiriparea legăturii între tatăl și mama autorului) descrise cu duioșie și senzualitate se întrețes cu elementele de violență politică lovind familia și pe adolescenții Ana și Ioachim care își trăiesc totuși cea mai frumoasă perioada a vieții. Trimis într-un lagăr de muncă forțată undeva la Canal, fără ca familiei să i se comunice ceva despre soarta sa, proces, condamnare, bunicul Gherasim nu va povești la întoarcere nimic din cele suferite în detenție. Din acest punct de vedere familia trăiește un fenomen întâlnit des și la supraviețuitorii Holocaustului sau ai Gulagului – tăcerea celor întorși:
‘De abia după moartea lui am remarcat că despre perioada de după război nu povestise mai nimic, iar eu, copil fiind, nu m-am gândit să-l întreb: Bine, bunicule, dar din anul 1947 până în 1968, când m-am născut eu, nu s-a petrecut nimic pe scara timpului? O astfel de întrebare copiii nu o pun. Nici măcar nu știusem că bunicul Gherasim ar fi fost închis din cauza pământului, fiindcă nu se discuta despre asta la noi în casă. Acum îmi dau seama că, la vremea aceea, în discuțiile oamenilor mari, anumite subiecte erau, în mod tacit și intenționat, evitate. În prezența noastră, a copiilor, discuțiile despre confiscarea pământului de către comuniști sau despre colectivizare nu se purtau niciodată.’ (pag. 424)
Experiență din detenție a lui Gherasim este descrisă dintr-o altă perspectivă, cea a unui intelectual deținut în aceeași perioadă. Dialogul dintre țăran și profesor, ajutorul reciproc, solidaritatea care le permite să supraviețuiască, prietenia care se leagă între cei doi este una dintre bijuteriile narative încărcate de simbolism care ar merita o dezvoltare separată. Profesorul îl învață pe țăran să scrie și să citească și asta îi va permite acestuia câteva luni mai târziu să înceapă să corespondeze, în condițiile detenției și cenzurii, cu familia. Țăranul îl ajută pe profesor învățându-l să țină in mâna și să mânuiască sapa, să-și îndeplinească normele de pușcăriaș condamnat la muncă forțată. Două fațete umane ale aceleiași monezi naționale prețioase.
Cei care au citit ‘Viețile paralele’ se așteaptă probabil la o doză sănătoasă de insolit și chiar de fantastic. Acestea nu lipsesc cu desăvârșire în ‘Cartea numerilor’ dar sunt ceva mai sporadice, ca de exemplu în scena în care povestitorul este bebelușul de patru luni care urmărește din leagănul său conversația bărbaților adunați la un pahar sau la un joc de cărți, schimbând amintiri despre război. Este vorba totuși mai mult despre un exercițiu narativ decât de o trăsătură de gen, stilurile realist și documentar sunt cele care domină proză. Episodul vânătorii, al puștii magice pierdute și regăsite după decenii ar fi un alt fir fantastic, dar el este legat de tema vânătorii ca ocupație și ca element de coagulare socială alternativă. Ne putem întoarce antropologic în istorie și în perioadele în care erau scrise cărțile Bibliei – oamenii se împărțiseră ca ocupații în culegători și în vânători. Majoritatea eroilor cărții (și strămoși ai povestitorului) sunt culegători, legați de pământ. Petre Barna alegând cariera de vânător își câștigă statutul social care va parcurge epocile de la perioada austro-ungară, prin România interbelică și până la vremea comuniștilor. Descendenții săi vor trăi farsă tragică a unei vânători la care participase nu altul decât Ceaușescu.
‘Ce l-a determinat pe acest tânăr român, renegatul – cum îi spunea prietenul său învățătorul Inochentiu Dima – să se înroleze fără ezitare în detașamentele lui Iuliu Maniu, formate din tineri ardeleni, mobilizați la sfârșitul războiului în vederea luptei pentru Unire, pare mai greu de înțeles. Spiritul de aventură? Trezirea conștiinței naționale? Dorința de răzbunare? Nesiguranța? Un concurs oarecare de împrejurări? Războiul și camaraderia cu ofițerii români? Gândindu-mă că acest bărbat pe care n-am apucat să-l cunosc este tatăl mamei tatălui meu (cu care din punct de vedere biologic mă inrudesc), mă intrigă mai ales lucrurile pe care nu le știu despre el. În special cum și prin ce mister a reușit acest fiu de oameni simpli (cu o mamă slujnică și un tată pădurar) să se bucure, în acel mediu rural, inflexibil și conservator, de o oarecare considerație socială și să ajungă într-o companie care să-l situeze cu mult deasupra clasei și stării sale?!’ (pag. 216)
Sunt multe pasaje frumoase în această carte și multe portrete memorabile care merită să fie descoperite. Și totuși lectura, de la un moment încolo mi-a devenit cam dificilă. De vină poate sunt și dimensiunile cărții. Florina Ilis nu se teme să pună în mâinile cititorilor romane voluminoase, și ‘Cartea numerilor’ cu cele 570 de pagini ale sale nu este o excepție. Perspectiva narativă este interesantă – din motive de ea știute autoarea a ales ca naratorul principal să fie un bărbat născut exact în același an cu ea (1968). Distanțare de genul autobiografiei? Sau poate evitarea filonului feminist care s-ar fi cuvenit explorat și adâncit dar ar fi complicat structura romanului? Cartea este însă și o colecție de mărturii, așa încât perspectiva narativă se schimbă destul de des, iar personajele, chiar și cele aparțînând generațiilor diferite, riscă de la un moment încolo să fie confundate. Sincer, nu știu de ce mulți dintre scriitorii români și nu numai ei evită clasicul obicei de a-și însoți cărțile, mai ales cele de dimensiuni impresionante, cu o listă de personaje sau chiar de un arbore genealogic care s-ar fi potrivit foarte bine în această cronică de familie care se întinde pe durata unui secol întreg. Așa, narațiunea seamănă in multe locuri cu piesele frumos desenate ale unui joc de ‘puzzle’, dar care nu se îmbină perfect într-un tablou coerent. Riscul pierderii cititorilor la jumătatea sau puțin după jumătatea lecturii nu trebuie neglijat.
Ultima generație descrisă în finalul cărții are șansa recuperării proprietăților, dar perioada comunistă se pare că ucisese ceva care este mult mai greu de recuperat – structura morală care fusese inobilata prin legătura sătenilor cu pământul. Nouă generație moștenește și duce mai departe corupția morală care infectase structura socială. Noii politicieni sunt fiii celor vechi, nepotul luptătorului naționalist pentru Unire este un pictor servil regimului, noii bogați se dezradacineaza și își conduc afacerile din străinătate sau revenind în țară își ascund identitatea. Intelectualii încearcă să reconstituie ceva din istorie, dar în cel mai bun caz ceea ce va rezulta este o carte bună. Ultima parte a cărții conține și ea o scenă antologică, cea a sărbătoririi aniversării a 500 de ani de la întemeierea satului, festivități împodobite cu drapeluri tricolore și albastre, așa cum prea bine le cunoaștem. Scena pare o oglindire a scenei balului din prima parte a cărții, care mi-a adus aminte de poate singurul citat care îmi place din Karl Marx: ‘Istoria se repetă, întâi că tragedie, apoi ca farsă’. Nu este un final optimist. Generațiile se vor fi schimbat, dar peregrinarea nu se încheie aici, suntem încă in deșert.
În pofida dimensiunilor și a unei structuri narative care cere efortul și participarea intelectuală și afectivă a cititorului, ‘Cartea numerilor’ este un roman remarcabil, una dintre cele mai bune cărți apărute în ultimii ani, aparținând unei scriitoare de prim rang a literaturii române de astăzi.
Articolul de astăzi a pornit de la o dilemă de terminologie. Investigam istoria disciplinei științifice care se ocupă de studiul virusurilor, când am realizat că nu sunt sigur care este termenul corect în limba română – virusologie sau virologie. Limbile engleză și franceză par să prefere varianta mai scurtă, dexonline le acceptă pe amândouă, dar majoritatea experților din România, inclusiv facultățile de medicină și instituțiile de specialitate, preferă virusologie. Deci virusologia este știința, ramură a microbiologiei, care studiază virusurile – structura, clasificarea și evoluția lor, modalitățile lor de a infecta și exploata celulele gazdă pentru reproducere, interacțiunea lor cu fiziologia și sistemul imunitar al organismelor gazdă, bolile pe care le provoacă, tehnicile de izolare, cultivare și utilizare în cercetare și terapeutică. Sunt virusologii medici sau cercetători? În primul rând, sunt medici care supraveghează diagnosticele, tratamentele și prevenirea infecțiilor virale. Unii dintre ei sunt și oameni de știință, implicați în cercetări cu privire la diverse aspecte ale virușilor. Un virusolog poate fi deci atât un om de știință, cât și un medic.
Istoria ne oferă de multe ori lecții interesante și importante, pe care suntem, desigur, liberi să le ignorăm pe propria noastră răspundere. Ca și în multe alte domenii ale științei și vieții, omenirea a parcurs un proces iterativ îndelungat până la descoperirea existenței virusurilor și studierea lor sistematică. Bolile și infecțiile erau cunoscute încă din vremea antichității, evreii, grecii, romanii și locuitorii sub-continentului indian lăsând și mărturii scrise în această privința. Biblia menționează plăgile din perioada exilului în Egipt, și Tucidide descrie amănunțit epidemii în vremea războaielor peloponeziene din Grecia, care se pare că erau, de fapt, pandemii, răspândindu-se și în Roma. Cauzele acestora au fost atribuite pedepselor divine pentru decăderile morale ale indivizilor și societății, vrăjitorilor, dar și unor cauze fiziologice legate de echilibrul lichidelor vitale sau prin propagarea mirosurilor neplăcute (‘miasmă’). Marea ciumă din secolul 14 și dispariția unor întregi populații din Americi în perioada conchistadorilor au accelerat căutarea cauzelor și metodelor de prevenire a epidemiilor. Asocierea cu igiena personală și colectivă a fost pentru început intuitivă, dar ea avea să ducă la primele studii sistematice care deschideau calea microbiologiei.
Respectabilul titlu de ‘părinte al microbiologiei’ îi revine lui Antonie van Leeuwenhoek din Delft (1632-1723), unul dintre savanții epocii de aur a științei și tehnologiei olandeze. Descoperirea a fost, ca multe altele în istoria științei, întâmplătoare. Van Leeuwenhoek explora cu ajutorul microscoapelor (o noutate în epocă, la a căror apariție și utilizare contribuise și el) care sunt originile mirosurilor și gusturilor mirodeniilor. Examinarea boabelor de piper în soluție a dus la descoperirea unor minuscule sfere rigide în mișcare, ceea de dovedea că este vorba despre organisme vii. Așa au fost detectate primele bacterii – studiile ulterioare ale olandezului identificând și microbii, celulele roșii și spermatozoizii. Microbiologia se născuse, dar legătura cauzală cu producerea bolilor și propagarea acestora avea să devină clară doar pe la începutul secolului 19. Bacteriologia a fost acceptată științific numai spre sfârșitul secolului 19, prin studiile unor savanți ca Pasteur și Koch, și avansul ei de aproape un secol în raport cu virusologia este datorat în primul rând dimensiunilor. Virusurile sunt cu câteva ordine de mărime mai mici decât bacteriile și observarea lor vizuală nu a fost posibilă până la apariția microscopului electronic. Este și motivul pentru care măștile (inclusiv faimoasele N95) sunt eficiente în majoritatea cazurilor în filtrarea bacteriilor, dar nu și a virusurilor.
Orașul Delft pare să joace un rol important în istoria noastră. Dacă virusologia are și ea un savant care își revendică titlul de ‘părinte’, acesta îi revine unui alt cercetător olandez, Martinus Beijerick, care a trăit între 1851 și 1931 și și-a desfășurat o mare parte din activitate în laboratorul de microbiologie al Universității din Delft. Problema care îi preocupa pe savanții din acest domeniu la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 era identificarea agenților care produceau boli, aveau dimensiuni de până la 1000 de ori mai mici decât bacteriile, penetrând filtrele de porțelan inventate de Charles Chamberland la Institutul Pasteur, dar care nu erau observabili cu microscopul optic. Doi alți cercetători, olandezul Adolf Mayer și rusul Dmitri Ivanovski, studiaseră deja o boală care afecta plantațiile de tutun, dar ii atribuiseră o origine bacteriană. Beijerick a fost primul care identificat corect sursa într-un ‘lichid contagios viu’, pe care l-a numit cu termenul latin pentru otravă – ‘virus’. A fost probabil un caz unic în istorie, în care tutunul a adus o contribuție benefică majoră la dezvoltarea medicinei. Inventarea în 1931 a microscopului electronic, de către inginerii germani Ernst Ruska și Max Knoll, a dus în scurtă vreme la confirmarea teoriei existenței virușilor care, de altfel, se încadra foarte bine în teoria germenilor care devenise mantra acceptată de microbiologie. Câțiva ani mai târziu, biochimistul american Wendell Stanley avea să observe microscopic și să documenteze structura proteinică a virusurilor și existența acidului ribonucleic (ARN). După alți câțiva ani, această descoperire avea să ducă la descoperirea acidului dezoxiribonucleic (ADN), care deschidea calea geneticii moderne. Wendell Stanley a fost primul savant a cărui contribuție a fost recunoscută pe plan internațional, el primind în 1946 Premiul Nobel pentru Chimie.
Virusologia a parcurs în mai puțin de un secol un ciclu caracteristic cunoașterii și disciplinelor științifice, de la definirea problemei, emiterea teoriilor empirice, crearea instrumentelor specifice de cercetare, filtrarea teoriilor pe baza datelor experimentale furnizate de instrumentație, structurarea disciplinelor, crearea domeniilor aplicative. Pe drum, au fost parcurse etape importante care au inclus clasificarea virusurilor după metoda de multiplicare (bazată pe ARN, bazată pe ADN, transcriere inversă – retrovirusuri) și structurarea disciplinelor specifice: patologiile virale, metodele de diagnosticare și testare, imunologia antivirală, inclusiv crearea de vaccinuri, terapia virală, metodele de control ale epidemiilor virale. Toate acestea s-au desfășurat până la sfârșitul anului 2019, în coordonare și concurență cu multe alte ramuri științifice, tehnologice și ale medicinii. Anul 2020 a adus însă în prim plan importanța virusologiei în condițiile unei crize globale de mari proporții. Viitorul își va spune cuvântul în ceea ce privește eficacitatea metodelor diferite cu care sistemele de sănătate naționale au răspuns crizei și felul în care acestea au colaborat sau nu între ele. Câteva state, prea puține, au fost pregătite pentru asemenea evenimente, toate au fost surprinse de proporțiile lor.
Ce putem învăța din istorie? Cum trebuie să ne pregătim pentru viitoarele evenimente de acest fel? Unul dintre articolele interesante pe această temă a fost publicat la 23 aprilie de revista ‘The Economist’ și este semnat de Bill Gates. Magnatul american întemeietor al companiei Microsoft este unul dintre puținii care au avertizat cu câțiva ani în urmă în legătură cu pericolele epidemiilor și a donat sume uriașe pentru cercetare în domeniul medical și al sănătății publice în diferite locuri ale planetei. Începe prin a ne avertiza că lucrurile nu vor reveni poate niciodată la ‘normal’. Estimarea sa despre apariția unui vaccin pentru COVID-19 este similară cu a majorității experților – nu mai devreme de a doua jumătate a lui 2021. În același timp, Bill Gates atrage atenția asupra unui alt tip de vaccinuri, cele numite mRNA, care pot să ‘educe’ ARN-ul din sistemele noastre imunitare cum să răspundă infecțiilor virale. Alte două domenii unde sunt așteptate realizări științifice care pot preveni propagarea și grăbi vindecarea sunt legate de teste portabile care să fie accesibile tuturor și distribuite prin sistemele de sănătate, similar felului în care se fac astăzi acasă testele de sarcină, și medicația antivirala, domeniu care se află în întârziere față de cea antibacteriologică, deoarece infecțiile produse de bacterii au fost considerate până acum mai puțin nocive. Gates mai atrage atenția asupra unui aspect – este necesară cooperare și coordonare internațională pentru prevenirea viitoarelor pandemii și lupta împotriva lor, dacă ele apar. În loc de manevre militare, Gates propune ca în viitor să fie organizate jocuri strategice internaționale de prevenire și combatere a pandemiilor. Virusurile nu țin cont de frontiere și cheia victoriei împotriva pandemiilor viitoare stă în investiții în cercetarea și producerea de mijloace de prevenire și tratament, circulația liberă a informației și în cooperare, nicidecum în izolare.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Conte d’été‘ (the English title is ‘A Summer Tale‘) made by Éric Rohmer in 1996 belongs to a genre of movies that I rarely watch – a romantic story with young people just out of adolescence. And yet, this seemingly simple story, which takes place somewhere on the coast of Brittany, in a not too hot summer, in a holiday atmosphere but without tourist obsessions, captivated me. In Rohmer‘s creation, the film is part of a ‘quartet of the seasons’ and I think I will look for the other films of the cluster to complete my image of this French director that I know very little about.
The main hero of the film is Gaspard, a student just out of adolescence, with musical ambitions and talent as a composer. Young, handsome, shy but talkative when he meets girls willing to listen to him, he lives one of these dilemmas that are existential for those who live them (especially at his age) and enviable for the rest of the world: the choice between three girls – his ambiguous and somewhat absent lover Lena, the sparkling but demanding Solene, and the intelligent devoted friend Margot. For most of the film, we watch the undecided boy’s worries and hesitations and his walks on the shores of the ocean with the one of the three girls (usually in swimsuits) sprinkled with endless dialogues that one can only entertain around the age of 20. All these seem like a sure recipe for boredom and cinematic failure, but the result is exactly the opposite.
What is the secret of the charm of this film? There is a documentary dedicated to its realization that I have not seen yet, I will look for it. I can only imagine director Éric Rohmer, then in his mid-seventies, working on this romantic story about youngsters in their early twenties. The actors are the age of the heroes, none of them was by then and did not become a great star of French cinema, but that’s even better for the viewers, because their faces are unknown and this adds to the impression of naturalness, freshness and sincerity that the whole film radiates. At no time did I have any sense of falsehood or unnecessary rhetoric. Cinematography makes perfect use of the natural setting without falling into tourist aesthetics traps. Éric Rohmer proves in this film an excellent understanding of the psychology of young people and a perfect mastery of the art of working with actors. ‘Conte d’été‘ attracted me to its world, it was an unexpectedly good cinematic and emotional experience.
