It took four years after the premiere and a pandemic to came over the world for me to get to see ‘Toni Erdmann‘, the German film written and directed in 2016 by Maren Ade, a film that surprised the film industry and left little world indifferent. Many have loved this film, found it original and discovered its cinematic and emotional qualities. There were, however, quite a few spectators who came out disappointed by the viewing, and wondered aloud why so much noise is being made around him. My impression after this relatively late viewing is very clear on the side of those who loved this movie, but I think I can understand the reservations of others.
The story of ‘Toni Erdmann‘ seems to have been told several times and the theme of the film is familiar to Hollywood and European art film makers. A father at the retirement age has an uncomfortable relationship with his daughter, a super-efficient corporate consultant. He visits her unexpectedly in the neo-capitalist Romania where she works, and discovers that the girl’s life is wasted between endless hours spent in business meetings and the surrogates of life typical to young professionals engaged in business (receptions, restaurants, team-building, sex without love, occasionally drugs). The father’s attempts to draw her attention to the trifles that make life worth living are in dissonance with the daughter’s ambitions and lifestyle. The road to the living core of her soul and to the true feelings is barred by several carapaces that must be pierced and artificial wrapping and clothes that must be abandoned (some of them literally).
The originality of this film lies in the way the story is told and the way it is interpreted, especially by the actor who plays the main role. Peter Simonischek has neither the charisma of a Gérard Depardieu nor the innocence of a Tom Hanks, and his presence in the company offices or at the receptions at which his daughter drags him seems permanently dissonant. Yet, he still accepted – because of the politeness of Romanians to strangers or because of social conveniences. In fact, the only thing that interests him is to reach the heart of his daughter, played by Sandra Hüller with a mixture of loneliness and false self-confidence. It is a paternal love story and a social, but especially moral, criticism of the capitalist environment and of the so-called corporate culture, and of their effects on those who sell their souls for careers in this environment. The dialogues written by Maren Ade and the way in which she sets the story, including the credible description of the Romanian background in which most of the action takes place, manage to make the film go beyond the level of a moralizing melodrama and create a movie with two characters from two different generations, who stay with us after the viewing.
Nowadays, films that last more than two hours or even two and a half hours are no longer a rarity, on the contrary, they have become almost the norm. This was not the case in 1966, when Jean-Pierre Melville directed ‘Le Deuxième Souffle‘, a ‘film noir’ that assimilates and synthesizes the film experiments of the French New Wave, of which Melville was very close, but at the same time has a classic structure and narrative, starting from José Giovanni‘s documentary novel which it brings to screens (Giovanni also wrote the film’s dialogues). More than five decades after its making, the film has a stylish look (perhaps due to the use, for the last time in Melville‘s career of black and white film) but also a modernity and a cursivity that make it easy and interesting to watch. I didn’t get bored at any point and I never had feeling that the movie (which I saw in the full 150-minute version) is too long.
Jean-Pierre Melville addresses here a theme that he will continue in subsequent films and especially in ‘Le Samouraï‘, which I consider to be his cinematographic masterpiece – the theme of the honor code of the mob. Solidarity among those in the dark side of the law requires mutual protection among criminals, including rivals, in the contacts with the law officers and imposes absolute silence even under the toughest investigations. The informers and those who collaborate with the police are, according to this ‘moral’ code, the lowest human species, and the fate that awaits them is death. The film begins with the escape of Gustave ‘Gu’ Minda, the main hero of the film, played by the wonderful Lino Ventura, from the prison where he was serving a life sentence. When the police inspector who follows him uses an illegal recording to compromise him, the recovery of his honor becomes more than an obsession for him, more important than love and even life.
https://www.youtube.com/watch?v=0udX0wF5y9I
This is one of the solid and generous roles in Lino Ventura‘s career, a role that suits him wonderfully. A few other excellent actors surround him: Michel Constantin, known from many other gangster films, Paul Meurisse whom I knew from the classic ‘Diabolique‘ made a decade ago as a talkative and shrewd police inspector, and Christine Fabréga, whom I did not know until now, takes upon with aplomb the role of the hero’s hopeless girlfriend. The cinematography cleverly applies the lessons learned by Melville during his Nouvelle Vague period, bringing to screen Paris and Marseille with their shadows, bars and nightclubs, with jazz music in the background in the style of the American films adored by the young French directors of the period. The arid and spectacular landscape of the southern roads of France is an excellent setting for spectacular pursuits and heists, and we also have the opportunity to see the old port of Marseille as it looked before the renovations that turned it into a tourist destination. ‘Le Deuxième Souffle‘ is an excellent gangster movie, but also a psychological film, accurate and believable in character building, which deserves to be seen for much more reasons than nostalgia. But be careful to see the original 1966 version and not the 2007 remake, directed by Alain Corneau with Daniel Auteuil and Monica Bellucci in the lead roles, which is said to be (I did not see it yet) a less convincing film.
„Imaginați-vă…
cum ar arăta actuala criză globală dacă Internetul nu ar exista. Fără
să-i putem vedea și vorbi cu cei dragi din orice colț al lumii, fără
capacitatea de a ne conecta și de a comunica cu prietenii, fără știri în
timp real, fără avertizări din partea autorităților și sfaturi din
partea experților, fără opțiunea de muncă de acasă și învățare la
distanță, fără comenzi de alimente, medicamente și alte bunuri de
strictă necesitate, fără streaming de filme, muzică și alte forme de
divertisment… Imaginați-vă!”
Acesta
este mesajul pe care l-am postat cu câteva zile în urmă, pe pagina mea
Facebook. Răspunsurile și comentariile nu au întârziat să apară, și
unele dintre ele m-au surprins. Voi menționa câteva spre sfârșitul
acestui articol, dar până atunci, în articolul de astăzi din rubrica
CHANGE.WORLD aș vrea să împărtășesc și să invit la discuție pe marginea
câtorva informații recente despre COVID-19. Unele sunt chiar vești bune.
Da, există și din acestea.
Ați
observat cât de spectaculoase sunt unele dintre imaginile care
reprezintă virusurile (Corona și verișorii săi)? Minunile fotografiei
microscopice au adus aceste organisme cu toate detaliile și frumusețea
lor morbidă pe ecranele tuturor. Diametrul unui asemenea ‘virion,’ cum
este numit în termeni științifici, este cam de 90 de nanometri. Pentru
comparație, celulele din plămânii umani pe care acești viruși le
infectează sunt de aproximativ un milion de ori mai mari în volum. Forma
lor în secțiune amintește o coroană regală (de unde și numele), dar în
reprezentare tridimensională ele seamănă mai degrabă cu mine explozive
navale din cele care erau folosite în perioada războaielor mondiale. O
comparație mai potrivită prin nocivitatea lor. ‘Țepii’ care ies din
sfere reprezintă una dintre cele patru proteine principale care compun
virusul, și ele sunt cei care permit ‘agățarea’ de particulele care
circulă în sistemul respirator, de aici derivând ușurința contaminării
cu acest virus. Celelalte trei proteine formează membrana și părțile moi
ale sferei, care în miezul ei protejează lanțurile de Acid Ribo-Nucleic
(ARN), molecule similare cu ADN-ul uman, dar având structură
mono-spirală (spre deosebire de cele două spirale din ADN), care
înmagazinează și transmit informația genetică și permit reproducerea în
condiții favorabile.
Structura
aceasta simplă stă la baza eficienței ucigătoare a acestui virus, dar
poate constitui și vulnerabilitatea sa principală. Pe de-o parte,
fiecare virion poate da naștere printr-un proces de sinteză numit
‘aparatul Golgi’ altor 100 până la 1000 de alți virioni. Pe de altă
parte, fiecare dintre cele patru proteine este esențială multiplicării,
și dacă una singură este neutralizată, atunci lanțul reproductiv și
virusurile însele sunt lichidate. Familia Corona este cunoscută din anii
60 ai secolului trecut. Au fost identificați până astăzi peste 40 de
membri ai acestei familii de ucigași microscopici, majoritatea afectând
animalele (porci, vite, păsări) dar până la apariția virusului numit
SARS-COV în 2002 nu se înregistrase nicio mutație nocivă oamenilor.
Experiența ultimilor 18 ani este însă destul de bogată, ceea ce a făcut
ca în decurs de câteva săptămâni de la apariția actualei epidemii să fie
postat genomul exact și de atunci să fie înregistrate sute de propuneri
de tratamente în China, Statele Unite și alte țări ale lumii. O parte
dintre ele se bazează pe combaterea și neutralizarea efectelor uneia
dintre cele patru proteine de bază și reprezintă reutilizarea unor
medicamente deja folosite în combaterea altor boli, cum sunt malaria,
SIDA, hepatită-C sau artrita reumatică. Chiar și mijlocul profilactic
cel mai elementar în prevenirea răspândirii bolii, spălatul pe mâini cu
apă și săpun, își are explicația în structura virionilor, sanitația de
baza distrugând membrana acestora.
Toate
tratamentele și viitoarele vaccinuri trebuie să treacă prin faze de
verificări și experimentări până a li se dovedi eficiența în combaterea
bolii și siguranța în folosirea pe scară largă. Au fost anunțate primele
teste în China, Marea Britanie, Israel și în Statele Unite. Probabil că
asemenea teste au loc și în alte țări ale lumii, și numărul lor va
crește în viitoarele săptămâni și luni. Este vorba despre o competiție
globală cu un scop unic, în care împărtășirea experiențelor și a
rezultatelor este critică pentru succes. Iată două prime exemple
publicate până în acest moment. Vaccinul conceput de firma Moderna din
Cambridge, Massachusetts, are la bază o moleculă ARN care detectează
proteină ‘țepușă’ și blochează intrarea ei în celulele umane. Vaccinul
firmei Inovio din Pennsylvania atacă aceeași proteină, fiind bazat însă
pe ADN. Ambele se află actualmente în faza 1 – teste pe animale. Și în
China și în Statele Unite au fost însă anunțuri despre primele teste de
vaccinuri faza 2 pe voluntari, care ar trebui să aibă loc atunci când
prima fază dă rezultate pozitive. Faza a doua de testare trebuie să
certifice eficiența vaccinului (crearea imunității), reziliența (pentru
câtă vreme vaccinul creează imunitate) și siguranța (lipsa efectelor
nocive, inclusiv a celor secundare). Experții avertizează asupra
pericolelor unei testări accelerate, care să nu verifice riguros aceste
condiții înainte de a începe producția și inocularea în masă a
populației.
Un
alt efect interesant al crizei este reprofilarea rapidă a unor
industrii diverse în ceea ce revista ‘The Economist’ numește ‘complexul
industrial anti-covid’. Pandemia și răspândirea ei rapidă au surprins
majoritatea dacă nu toate țările lumii cu stocuri minimale de măști de
protecție anti-bacteriene sau lichide dezinfectante. În multe locuri din
lume acestea nu sunt suficiente nici măcar pentru personalul medical.
Liniile de aprovizionare au fost și ele tăiate, căci sursele de
producție se află în țările care au fost primele lovite de virus (China –
producătorul numărul 1 de măști, Coreea de Sud – producătorul numărul 1
de kit-uri de testare a contaminării). Se practică pe scară largă
reprofilarea liniilor de producție – textile și modă pentru măști,
cosmetice și alcooluri pentru gel dezinfectant. Câteva exemple picante.
Distileriile de baijiu (lichior tradițional chinez) Kweichou Moutai sunt
faimoase istoric pentru a fi produs dezinfectanți pentru răni în timpul
Marelui Marș al lui Mao, în prima jumătate a secolului 20. Acum au
reluat această tradiție reprofilându-și liniile de producție pentru
fabricarea de lichid dezinfectant medical, cu 75% concentrație de
etanol. Exemplul a fost preluat de alți producători de alcool chinezi,
cum este Yibin Guomei Liquor. În Statele Unite, la Atlanta, distileria
Old Fourth, înființată în 1906, și-a reprofilat o parte din producție
din whisky în gel dezinfectant pentru mâini tot pe bază de etanol.
Inițial, el a fost furnizat gratuit, la cerere, dar acum producția a
fost reprofilată pentru personalul medical. Și așa, îndemnul biblic al
transformării săbiilor în pluguri este tradus în vremurile noastre în
transformarea licorilor alcoolice în lichide dezinfectante.
Câteva
dintre țările Asiei par să fi trecut de apogeul crizei și să se afle pe
calea recuperării. Este vorba, în primul rând, de China, unde spitalele
suplimentare din zona Wuhan au fost închise, o parte din producția
industrială a fost reluată, se redeschid instituții culturale și
obiective turistice. În China, dar și în Coreea de Sud, Taiwan și
Singapore numărul de noi contaminări din ultima săptămână este mai redus
decât numărul de însănătoșiri. Nu se poate spune că războiul s-a
terminat, dar o lupta importantă pare să fi fost câștigată. Epicentrul
pandemiei s-a deplasat spre Europa. Există și beneficii suplimentare,
unele neașteptate, sau poate că nu. Gradul de poluare în China a fost în
februarie net sub cel al lunii ianuarie. Capacitatea Internetului este
greu încercată în această perioadă, dar rețeaua globală pare să reziste
deocamdată, chiar dacă unele aplicații streaming au fost nevoite să-și
reducă consumul în condițiile în care nivelurile de trafic au crescut în
unele regiuni ale lumii de câteva ori față de sfârșitul anului 2019.
Să revenim la sondajul menționat la începutul articolului. Unii dintre prietenii mei și-au împărtășit nostalgia față de vremurile în care era mai mult timp pentru lectură, pentru admirat natura, pentru comunicare inter-umană nemijlocită de aplicații. Nu îi contrazic, dar nu cred că în condiții excepționale, cum sunt cele pe care le trăim astăzi, societatea noastră ar putea supraviețui fără Internet. În mii de feluri, rețeaua globală salvează vieți omenești și modul nostru de viață – de la colaborarea științifică în tratamente, difuzarea informației de prevenire și de urgență, comenzile care evită deplasările la cumpărături, comunicarea cu cei dragi și prietenii de departe, lucrul de acasă, divertisment. Desigur, cum observa un alt prieten, poate este și momentul să analizăm dacă modul nostru de viață nu a devenit prea dependent de Internet și dacă balanța nu ar trebui recalibrată. Dacă însă criza actuală demonstrează ceva este faptul că, ne place sau nu, nouă personal sau conducătorilor noștri aleși (cu toate înțelesurile cuvântului), trăim cu toții pe aceeași planetă, una în care nu numai că lanțurile de producție au devenit globale, dar nici virușilor nu le pasă de frontiere, de ziduri (walls) sau de ziduri de foc (firewalls). Colaborând, vom învinge. Izolați, fiecare țară pentru ea, fiecare individ pentru el, va fi mai greu.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I like films that give the chance to veteran actors whom I love to play in significant roles, suitable for older age. This is the case of Andrew Haigh‘s ‘45 Years‘, a movie which brings together on screen Charlotte Rampling and Tom Courtenay in two roles that seem to be written and conceived for them. It’s a movie that deserves all the attention even if it didn’t have these two wonderful actors in the lead roles, the story of a relationship in which the two partners reached the twilight of their lives, a marriage whose foundations are suddenly questioned by an extraordinary event that brings back in their lives an episode that was forgotten, which happened before the two met, but which proves to have influenced their lives and marriage.
Rampling and Courtenay are Kate and Geoff Mercer, an elderly and childless couple, living comfortably in the countryside suburbs of an English town, and preparing for a party to celebrate the 45th anniversary of their marriage. A letter from Switzerland brings to the man the news of the discovery of the body of his youth girlfriend, Katya, who had died more than half a century ago in an accident on a glacier at high altitude. The incident not only brings the memory of the missing young girl in between the two old spouses, but also questions their entire relationship and the marriage that seemed stable and lasting. Was Kate and Geoff’s marriage based on true and mutual love, or was Kate just a surrogate for Katya, the tragically missing young woman in Geoff’s life whom she had never met?
Charlotte Rampling‘s acting is splendid. She is the main character of the drama and is present almost permanently on the screen. She builds her role from silences, from gazes, from dialogues written with sensitivity and discretion, with a typically English discretion and dignity. As the revelations about the drama that happened half a century ago start to accumulate, the material from which the marriage of the two is built seems to be breaking down. Tom Courtenay is also excellent in a role almost as complex, and in a way even more mysterious than his wife’s. Has the love story from his youth been forgotten, or has it permanently accompanied him during the 45 years of marriage? Is his attempt to restart the marriage sincere or rather derived from social convenience? It is the spectators who will decide. The film is structured in a balanced and rhythmic way, it happens during six days of the week that flow in succession. Only the weather, as in England, is changing and looks every day differently, which allows the cinematography to resonate with the heroes’ moods. Andrew Haigh, a film director that I did not know before, manages to bring to screen in ‘45 Years‘ the story of an uncertain marriage in the sunset years of the protagonists. He does it with discretion, sensitivity and psychological depth. This movie might be better understood by viewers – how should I put it? – closer to the ages of heroes and with more life experience. But I think that it deserves to be seen and has a chance to satisfy all movie fans who appreciate love stories, beautiful and ambiguous as they often are in life, as well as quality films.
Alain and Marion, the heroes of ‘Quand j’etais chanteur‘ (the English title is ‘The Singer‘) directed by Xavier Giannoliand released on screens in 2006, meet, feel attracted to each other, and spend together what could have remained a one-night stand. Only then does a complicated relationship start between them, which is likely to be heading towards a love story. Unlike many such stories from other films, but maybe as it happens not only on many occasions in life, love is not a pre-condition of the intimate relationship, but the other way.
The relationship between Alain and Marion has every chance to lead to nothing. There is about 20 years of age difference between them, and both go through deep and different crises. Alain Moreau is a singer who crossed the 50 years threshold and is beyond the peak of his career and vocal abilities. He sings in dance clubs and at various social events, interprets covers and knows how to dialogue with an audience made up of mostly aged women. He is passionate about what he does, but his profession and his career are threatened by the karaoke trend and the sunset of the dance halls that were once so popular. Marion works at a real estate agency, she is a beautiful woman and an efficient professional, whose private life is marked by a first marriage that seems to have ended very badly for her, leading to the alienation of her son about ten years old. Alain and Marion meet again, they are attracted to each other, but the relationship is hesitant, it needs pretexts, is full of silences and separations. It is precisely this uncertainty that makes the relationship between the two credible. True love stories are rarely linear and straight forward.
The quality of the film owes much to the two lead actors. Gérard Depardieu is huge in this film and he amazes me again with the combination of unique and personal charisma and the way he manages to melt into the role. He plays and sings with passion, loves and asks himself permanently, and at no point do we doubt that he is both Alain Moreau and Gérard Depardieu. Cécile de France is beautiful and vulnerable. Many of the scenes between them are composed of few words, of silence and glances, and yet the chemistry between the two is evident. They seem to be constantly wondering what is happening to them and why love appeared in their path in such an improbable embodiment. Their meetings often take place in mansions or villas for sale, impersonal or personalized by and for others, alien to their experiences in a way that reminded me of Michelangelo Antonioni‘s films. The atmosphere of the dance clubs and the industry of music for consumption is excellently rendered, and I want to point out here also the supporting acting performances of Mathieu Amalric and Christine Citti. The film is sensitive and credible, and has many chances to remain in the viewers’ memory long after watching it.
Evenimentele
legate de noul corona-virus, care se succed într-un ritm năucitor în
ultimele săptămâni, au adus în atenție câteva realizări tehnologice
folosite în lupta împotriva pandemiei care bântuie lumea, și cred că
este o ocazie bună să le cunoaștem, să le înțelegem avantajele și
limitele, să discutăm cum ne pot ajuta în situații diferite, dar și care
sunt și riscurile pe care ni le asumăm acceptând să le folosim.
COVID-19
is are originea în China, și această țară a fost prima care s-a
confruntat cu boala și a luat măsuri drastice de sistare a activităților
economice și de izolare a unor orașe și regiuni cu zeci de milioane de
locuitori, pentru a încetini răspândirea acesteia. A fost prea târziu
pentru a opri împrăștierea virusului în restul lumii, dar în China se
pare că ritmul îmbolnăvirilor a fost drastic redus. Situația este
dinamică, însă în zilele în care scriu acest articol (cam la o săptămână
înainte de apariția în revistă) și presupunând că datele la care am
acces sunt corecte, numărul noilor îmbolnăviri din China cu populația sa
de peste 1 miliard 430 de milioane de locuitori este de același ordin
de mărime (câteva zeci zilnic) cu cel din România cu o populație de sub
20 de milioane de locuitori, și net mai redus decât cel în Italia,
Spania, Franța și alte țări ale lumii. Mijloacele tehnologice joacă un
rol important în ceea ce pare în acest moment a fi o reușită, chiar dacă
parțială, în lupta cu pandemia. Între ele, construcția accelerată de
spitale în zona Wuhan pentru a prelua o parte din aglomerația produsă de
cazurile critice necesitând spitalizare, folosirea roboților și a
inteligenței artificiale (AI). Ritmul de construcție sau de adaptare al
unor structuri existente (de exemplu arene sportive) pentru a funcționa
ca spitale a fost impresionant, dar chinezii au fost obligați să
găsească soluții și pentru lipsa de personal, în condițiile în care și
unii medici sau asistenți s-au contaminat și au devenit pacienți. Unul
dintre cele mai spectaculoase cazuri făcute publice este cel al un
spital ‘inteligent’ de campanie din Wuhan, unde roboții au preluat o
mare parte din sarcinile îndeplinite de personalul medical. Roboți
dotați cu senzori de măsurare a temperaturii conectați la rețeaua 5G
identifică la internare pacienții care prezintă febră sau alte simptome
acute. Alți roboți – unii umanoizi și alții de tip ‘cutie’ lucrează
permanent măsurând ritmurile cardiace și nivelul de oxigen din sânge
prin intermediul unor brățări inteligente și inele purtate de pacienți.
Roboții distribuie hrană și medicamente, patrulează și curăță zonele
infectate, îndrumă pacienții la exerciții, ba chiar și dansează cu
aceștia, pentru a-i distra pe cei plictisiți în carantină. Acești roboți
sunt proiectați și fabricați de o firma chineză numită CloudMinds, în
colaborare cu concernul japonez SoftBank, a căror tehnologie permite
interconectarea prin ‘nor’ (cloud) și coordonarea activității roboților
de către operatorii umani aflați la distanță și în siguranță față de
pericolul de contaminare.
Folosirea
roboților în medii toxice sau în condiții climatice extreme nu este o
noutate. Roboții au fost și sunt folosiți de câtva timp în operații
industriale în zone periculoase sau inaccesibile operatorilor umani, în
condiții climatice (temperatură, presiune) extreme sau pentru operații
necesitând forță sau un grad de precizie și de repetitivitate peste
capacitățile umane. Este pentru prima dată însă când
tehnologia este adaptată în termen foarte scurt și pe scară atât de
largă pentru a suplimenta activitatea echipelor medicale în condiții de
epidemie. Roboții nu au de ce să se teamă de contaminare și pot fi dezinfectați repede și eficient. Lucrează 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână,
fără să aibă nevoie de timp de odihnă și fără griji pentru soarta
familiilor de acasă. Peste 2000 de spitale din China sunt sau vor fi
echipate cu roboții
autonomi de dezinfectare, fabricați de firma daneză ‘UVD Robots’, care
folosesc radiațiile ultra-violete (UV) pentru a distruge ADN-ul și a
ucide în acest fel virușii și bacteriile, fără a expune personalul
spitalului. Efectul dezinfectant al radiațiilor UV este cunoscut de
aproape un secol, dar folosirea lor de către operatorii umani este
limitată de efecte negative, în special riscul cancerului de piele.
Roboții nu au această problemă.
Ei au mai fost folosiți pe scară largă pentru dezinfectarea străzilor
în Wuhan sau a vagoanelor de metrou în Hong Kong. În unele spitale și
instituții din China roboții verifică identitățile biometrice ale
vizitatorilor, permițând sau interzicându-le accesul. Dronele au început
și ele să joace un rol semnificativ în China dar și în Spania, în
special în activitățile de distribuire a informației, distribuirea de
hrană și de medicamente în zonele aflate sub carantină și în
identificarea cazurilor de nerespectare a regulilor de izolare.
Folosirea
tehnologiilor de identificare (facială, biometrică) și de poziționare
pune autoritățile și publicul în fața unei dileme etice și juridice de
proporții. O astfel de discuție are loc de exemplu acum și în Israel. În
ce măsură renunțarea la protejarea unei părți a informației private
este justificată? Cum putem asigura că această informație nu este sau nu va
fi folosită și în alte scopuri, că permisiunea acordată temporar pentru
folosirea informației personale nu va fi extinsă dincolo de perioada de
timp și de scopurile declarate? Opinia mea personală este că nu avem
timp de dezbateri, și că trebuie să acționăm repede și eficient. Virușii
acestei boli despre care experții cunosc încă prea puțin se răspândesc
fără să ne ceară permisiunea. În momentul actual, nu există vaccin și
nici tratament, este necesar să oprim sau măcar să încetinim răspândirea
bolii, să câștigăm timp. Pentru aceasta, trebuie să punem în aplicare
măsuri drastice, chiar dacă ele includ renunțarea temporară la unele
libertăți individuale, inclusiv confidențialitatea informației
personale. Nu este momentul să dăm curs tehnofobiei, internetofobiei, Facebook-fobiei
și altor manifestări devenite foarte la modă în zilele noastre, tocmai
în momentul în care avem nevoie de Internet și de rețele sociale, de
recunoașterea facială și de determinarea în timp real a locului în care
ne aflăm, pentru a salva viețile noastre și ale altora, la nivelul
comunităților în care trăim și al întregii planete. Posibil că se vor
găsi persoane, organizații care, din motive politice, profesionale sau
din simplă curiozitate, să fie tentate să folosească informațiile în
alte scopuri. Asta înseamnă că nu trebuie folosite? Nu. La fel cum
folosim tiparul, deși acesta poate fi utilizat și pentru răspândirea de
idei fasciste sau de pornografie, la fel cum suntem de acord ca medicul
chirurg să folosească scalpelul pe masa de operație, pentru a ne salva
viața sau sănătatea, deși acesta ar putea fi folosit și de un Jack
Ripper pentru a tăia gâturile
unor femei nevinovate, trebuie să acceptăm folosirea unor tehnici de
distribuție a informației personale dincolo de ceea ce permitem in
timpuri obișnuite. Încă odată, este opinia mea personală si, desigur,
este OK dacă nu sunteți de acord cu ea.
Să
analizăm exemplul a două țări în care virusul a ajuns cam în același
timp, țări care sunt apropiate ca suprafețe și ca populație: Italia și
Coreea de Sud. Până în seara în care scriu acest articol, în Italia s-au
înregistrat peste 1800 de decese, din care 368 în ultimele 24 de ore,
în timp ce în Coreea de Sud numărul total al deceselor este 75. Întreaga
activitate economică a Italiei este paralizată, frontierele sunt
închise și cetățenii, izolați în case. În Coreea există doar zone
specifice de izolare, pe mici suprafețe. Ce a făcut Coreea diferit? În
primul rând, a aplicat învățămintele epidemiilor precedente și în
special a epidemiei Middle East Respiratory Syndrome (MERS) din 2015 și a
creat planuri de urgență și un sistem informatic care să le susțină.
Când epidemia actuală a izbucnit, au trecut doar trei săptămâni până
când companiile coreene au început să producă trusele de analize, iar
din acel moment sistemul a putut prelucra 10 mii de analize pe zi, și
până acum, peste un sfert de milion de cetățeni au fost testați. În
Italia, la o populație asemănătoare, numărul celor testați este numai de
circa 70 de mii. O lege de urgență activată de guvern permite în Coreea
activarea și corelarea informației personale a celor infectați din
surse multiple, unele private (poziția determinată de camerele de
supraveghere sau de sisteme de poziționare GPS, locurile în care au fost
folosite carduri de credit), alcătuind o ‘hartă’ a deplasărilor
acestora în cazul în care nu au respectat instrucțiunile de izolare.
Publicul este astfel prevenit și poate cere testarea, dacă a fost în
contact cu persoana contaminată. Metode similare au fost aplicate în
Singapore și Taiwan, toate aceste țări au limitat în ultimele săptămâni
creșterea numărului contaminărilor. La acestea se adaugă, desigur, un
sistem medical de calitate, dar principalul este că acesta nu este
supra-solicitat căci filtrarea celor care într-adevăr au nevoie de
internări este făcută in mod inteligent și eficient.
Alte tehnologii avansate contribuie în războiul împotriva noului corona-virus. Pe măsură ce sunt înțelese mai bine manierele de propagare și comportamentul virusului în diferite medii climatice, devin din ce în ce mai precise modelele create cu ajutorul algoritmilor de inteligență artificială (AI), care prezic locul viitoarelor focare de infecție. Supra-calculatoarele IBM Summit și Intel Aurora sunt folosite pentru a simula interacțiunea a sute sau mii de molecule cu structura virusului, în scopul de a sintetiza medicamente care să combată maladia sau să diminueze efectele ei. Omenirea se confruntă cu o situație de criză medicală extrem de gravă, cea mai cumplită de la epidemia de gripă spaniolă de acum 102 ani. Poate fi prevenită moartea a zeci de milioane de oameni, cum s-a întâmplat atunci? Pe de-o parte, lumea globală în care trăim astăzi, lipsită de frontiere sau cu controale minimale în multe regiuni ale lumii și mijloacele de transport de zeci de ori mai rapide astăzi decât la începutul secolului 20 au permis propagarea bolii și transformarea ei într-o problemă planetară în decurs de doar câteva săptămâni. Pe de altă parte, știința medicală, genetica, informatica, robotica și alte realizări științifice și tehnologice apărute în ultimul secol ne sunt aliați în războiul cu pandemia. Să sperăm că omenirea va ști să le folosească în mod inteligent și eficient.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘The Firemen’s Ball‘ (the Czech title is ‘Horí, má panenko‘ – ‘Fire, my doll!’), the last film made in Czechoslovakia by Milos Forman in 1967, before the ‘spring of Prague’ and the exile that moved his career to the West, is in my opinion not only his best film and the best film of the talented and courageous Czechoslovak film schools of the 1960s, but also, allegedly, the best film made in the communist countries behind of the Iron Curtain. It is a symbolic film, a precious jewel that in only 70 minutes concentrates sarcasm and the absurd, social and political criticism on the edge of the permissible under the conditions of censorship, and the refusal of the film mekers to be reduced to silence.
Somewhere in the socialist Czechoslovakia, the firemen committee organizes a ball in honor of the 86th birthday of their former chief. Birthday 85th had been omitted, and in the meantime the veteran of the guild has been detected with cancer, though he doesn’t know it. The celebration is being prepared according to all the rules of this kind of activity, with a raffle from which the objects are stolen, first the ones of value and the consumables, then the smaller ones, finally everything disappears. A beauty contest is organized in which the young women are judged by their physical qualities, being are enlisted some on the basis of relationships, some on the basis of misogynistic criteria. Formalism and propaganda language, inefficiency and ineptitude of bureaucratic systems meet in a comedy of the absurd. Some of the satirized failures are systemic, others belong to human nature and its eternal morals and weaknesses. In one form or another the script of this film could have been written by Moliere or by Ionesco.
Forman‘s film is a concentrate of sarcastic satire. Each of the characters has his or her role in the story and his or her distinct personality, even if present on the screen for only a few seconds. The pace is marked by the choreography of the movement of the characters in the dance scenes in sync with the movements of the camera and by the soundtrack, in which the ball orchestra plays loud music. Laughter sometimes turns into a shout of pain, and the two final scenes are symbolic and at the same time of an irresistible black comic. Comedy of morals meets political cinema in this unique film. Seen today from a historical perspective, it can be said that ‘The Firemen’s Ball‘ describes all the reasons (bureaucracy, propaganda, corruption) that have led to the collapse of the structure of the communist states but is also a reflection upon human nature that transcends political systems and upheavals.
Ce început de deceniu! Cine își imagina
acum doar două luni și ceva, când sărbătoream Revelionul, că anii ’20 ai
secolului 21 vor începe cu o asemenea zguduire de proporții? Prognozele
economice, pensiile și economiile personale (cei care le au), planurile
de vacanțe, aprovizionarea cu produse de bază, întreg modul nostru de
viață – toate par a fi devenit în decurs de câteva săptămâni incerte.
Desigur, este vorba despre noul coronavirus, numitul COVID-19. Acest
articol nu este o analiză științifică a ceea ce se petrece și, mai ales,
nu conține recomandări personale. Nu sunt specialist în epidemiologie
și sunt oricum destui experți, politicieni și alte capete vorbitoare
care împărtășesc opinii și împart sfaturi sau indicații pe Internet, la
posturile de televiziune, în presă sau prin alte mijloace de comunicare.
În plus, situația este extrem de dinamică și fluidă, diferă de la țară
la țară, de la oraș la oraș, și se schimbă permanent. Ceea ce voi
încerca să fac în articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD este să
deschid discuția despre impactul răspândirii virusului asupra
activităților economice și rolul jucat de comunicații, în special de
Internet, în lupta cu această boală și în adaptarea modului nostru de
viață noilor condiții.
Ca în multe alte domenii, ficțiunea și
imaginația au descris cel mai bine și uneori au prevăzut situația în
care se află astăzi planeta noastră. ‘Decameronul’ lui Boccaccio, scris
la mijlocul secolului 14, în vremea celei mai cumplite epidemii pe care a
cunoscut-o omenirea, se petrece într-o vilă de lângă Florența, unde
zece personaje intră în izolare voluntară și, în absența legăturii
Internet, își petrec timpul împărtășind povestiri picante. ‘Jurnal în
anul ciumei’ al lui Daniel Defoe, scrisă în secolul 18, descrie
consecințele sociale devastatoare ale unei epidemii, în timp ce la
nobeliștii Albert Camus (în ‘Ciuma’ apărută în 1947) și Jose Saramago
(în ‘Eseu despre orbire’, 1995), molimele sunt formidabile metafore ale
tarelor morale ale umanității și poate și pedepse ale destinului pentru
rătăcirile ei morale, individuale și colective. În planul anticipației
nu poate lipsi menționarea excelentului roman al lui Michael Crichton,
‘Germenul Andromeda’, publicat în 1969, care inaugurează sub-genul
sci-fi al luptei cu molimele planetare. Din mulțimea de cărți inspirate
de această temă, două au fost des menționate în ultimele săptămâni: ‘The
Eyes of Darkness’ al lui Dean Koontz, care, în 1981, prevedea pericolul
unei epidemii globale cu originea în … Wuhan, în timp ce romanul
distopic ‘2020’ al scriitoarei israeliene Hamutal Shabtay, scris în anii
’80, descrie scenariul apocaliptic în care planeta noastră,
administrată de dictatura Organizației Mondiale a Sănătății, este
bântuită de o boală globală, acțiunea petrecându-se în anul … 2020.
‘Germenul Andromeda’ a fost ecranizat la Hollywood, fiind doar unul
dintre multele filme care anticipează ceea ce pentru noi devine acum
realitate. Dintre ele aș menționa ‘Outbreak’ (1995) regizat de Wolfgang
Petersen, cu Dustin Hoffmann, Rene Russo și Morgan Freeman în rolurile
principale, și ’28 Days Later’ al lui Danny Boyle din 2002. Filme bune
de anticipație la vremea lor, cu scene care par extrase din
actualitățile filmate în aceste zile.
Dacă era nevoie de încă un argument
despre importanța libertății de exprimare a cetățenilor pe rețelele
sociale și despre pericolele cenzurii și sugrumării propagării
informației, evenimentele petrecute în primele săptămâni ale
contaminărilor umane cu acest virus în provincia chineză Wuhan
constituie un tragic caz de studiu și avertisment pentru viitor. Dacă
semnalele de alarmă postate de doctorul oftalmolog Li Wenliang încă de
pe data de 30 decembrie 2019 ar fi fost luate în serios, poate că
infectarea cu noul coronavirus ar fi putut fi localizată în jurul
magazinului din piața de fructe de mare Huanan, și incidentul ar fi
rămas în istorie ca un eveniment local și de scurtă durată. Autoritățile
chineze au acționat în forță și au luat măsuri fără precedent de
izolare a regiunilor și orașelor infectate, însă amploarea lor a fost
mult mai mare și eficiența lor limitată, din cauza zilelor pierdute în
propagarea informației până la factorii cu putere de decizie. Din
locală, criza a devenit globală. Este adevărat că nu este ușor de
separat informația corectă de cea falsă, pur și simplu eronată sau
creată rău-intenționat. Cei care atrag atenția asupra problemelor de
sistem trebuie însă încurajați și protejați, și nu reprimați și
cenzurați. Sugrumarea libertății de exprimare poate costa scump. Este o
lecție valabilă în toate sistemele politice.
Pentru a stopa și limita propagarea
noului coronavirus, China a adoptat măsuri de urgență excepționale,
multe dintre ele posibile numai într-o asemenea țară, care combină în
mod unic o industrie cu un sector tehnologic dintre cele mai avansate și
dinamice din lume, un sistem politic centralizat și totalitar, și o
tradiție istorică de disciplină și respect față de autorități. China a
fost și este criticată pentru folosirea pe scară largă a unor
tehnologii, cum sunt dronele și camerele de supraveghere, recunoașterea
și identificarea facială, urmărirea bazată pe determinarea poziției și
pe informațiile stocate în telefoanele mobile. Scopul supravegherii
permanente a cetățenilor este modelarea comportamentului social al
acestora, pentru a se conforma normelor sociale aprobate de partid. Dar
tocmai această combinație se dovedește a fi extrem de utilă în situații
de urgență, în care trebuie limitată circulația persoanelor care
prezintă simptome de îmbolnăvire, a celor care au vizitat zone
contaminate, sau au intrat în contact cu persoane bolnave. Dilema
echilibrului fragil dintre libertățile individuale, inclusiv dreptul la
confidențialitatea informației personale, și binele comun la nivel
colectiv înclină în asemenea situații limită în favoarea interesului
social. Situația nu este mult diferită de cea dintr-un război, care
impune de multe ori renunțarea la unele drepturi individuale. În fapt,
conducătorii Chinei și, în primul rând, președintele Xi Jinping chiar au
definit acțiunea de combatere a bolii ca un război. Acceptând metafora,
trebuie să observăm că acest război nu mai este local sau regional, ci a
devenit unul mondial. Este, în definitiv, o luptă contra timpului.
Propagarea virusului la scară mondială pare inevitabilă. Un vaccin va fi
sintetizat peste câteva luni în cel mai bun caz. Până atunci,
răspândirea trebuie încetinită. Întreaga planetă se apară de acest nou
pericol, și este necesară coordonare, comunicare, acces liber la
informații și corelarea activităților.
Răspândirea noului coronavirus pune la
grea încercare modelul economic al producției industriale bazate pe
lanțuri de aprovizionare globale (global supply chains) care au
transformat producția de bunuri într-o afacere globală, implicând uneori
un număr de centre de extracție de materii prime, prelucrări la
diferite nivele, asamblări de componente, integrare de sisteme și
controale de calitate, sub responsabilități diverse, de multe ori
distribuite geografic în țări diferite. Criteriile după care sunt
apreciate productivitatea și calitatea producției industriale nu s-au
schimbat prea mult de la producția pe benzile de asamblare ale
fabricilor Ford din primele decenii ale secolului trecut, excelent
descrisă în genialul film ‘Timpuri Noi’ al lui Charlie Chaplin. Ele
depind de specializarea executanților (atunci, muncitorii de pe bandă,
astăzi, centrele specializate în diferite operații) și de reducerea
timpilor de execuție care pentru lanțurile globale înseamnă timpii de
depozitare și transport. În condițiile în care în orice etapă a
procesului forța de muncă nu mai este disponibilă, de exemplu din cauza
vacanțelor forțate impuse de răspândirea unor boli, cum este cea produsă
de virusul COVID-19, sau transporturile sunt întârziate sau oprite, cum
se întâmplă acum între diferite țări și regiuni ale globului, întregul
lanț se destramă, cu consecințe dezastruoase pentru producători și
consumatori. China a devenit în ultimii ani un centru de excelență nu
numai ca productivitate, ci și din punctul de vedere al calității,
producând în 2018 36-37% din producția globală de aparate și componente
în telecomunicații și tehnică de calcul și 22% din producția de metale.
Modelul era deja sub presiune din cauza disputelor vamale
economico-politice dintre China și Statele Unite. Firme gigantice,
precum Apple, sunt direct afectate de oprirea producției în unitățile
sale sau ale furnizorilor din China, dar și de scăderea puterii de
cumpărare a consumatorilor. China a devenit și un uriaș consumator, una
dintre piețele cele mai importante și mai dinamice pentru produse de
consum. 18% din vânzările lui Apple sunt în China. Situația este
dificilă și atunci când servicii critice, cum sunt cele medicale, depind
de furnizori externi. Unii experți americani consideră că s-a mers prea
departe cu fenomenul de producție externă (outsource), în condițiile în
care o parte însemnată din producția de agenți farmaceutici activi
(Active Pharmaceutical Ingredients – API) sunt importați și oprirea sau
reducerea temporară a producției acestora poate avea consecințe grave în
SUA și peste tot în lume. În momentul când scriu acest articol sunt
semne pozitive de reluare a activității industriale și de normalizare a
vieții economice în China. Modelul lanțurilor globale de producție și
livrare cred însă că va trece printr-o revizuire serioasă în anii care
vin, cu posibile implicații în scurtarea distribuției geografice și
asigurarea surselor alternative în perioade de criză.
Nu numai industria și turismul sunt
afectate, ci și piețele financiare. Bursele din întreagă lume au
înregistrat căderi fără precedent, similare celor din perioadele de
criză din 2001 și 2007. Nivelurile record la care ajunseseră indicii
financiari doar cu câteva săptămâni în urmă sunt acum istorie. Asistăm
probabil la acea revenire la realitățile economice, care era prevăzută
de unii experți financiari, deși cauzele imediate sunt neașteptate.
Veștile bune sunt că în situații de criză resursele creatoare ale
inginerilor și antreprenorilor se mobilizează, spre crearea produselor,
aplicațiilor și serviciilor care pot compensa lipsa de mobilitate și
necesitatea păstrării distanței și chiar a izolărilor. China s-a
confruntat prima cu aceste situații, cu peste o lună în urmă, prelungind
vacanțele Anului Nou Chinezesc, ținând școlile și universitățile
închise într-o mare parte a țării, și trecând la un sistem de învățare
la distanță pentru școli la toate nivelurile. Aplicații și echipamente
de video-conferințe, cum sunt cele ale firmelor Alibaba și Tencent, au
devenit extrem de populare atât pentru predarea la distanță, cât și
pentru munca de acasă în domeniile în care aceasta este posibilă. Este
momentul de a verifica în condiții de criză reală și capacitatea, și
fiabilitatea rețelei globale, și aplicațiile de comunicații și de
colaborare. Nu numai procesele de învățământ și cele economice sunt
afectate, ci și evenimentele sportive și culturale. O parte dintre muzee
au introdus aplicații care permit vizite virtuale și au deschis accesul
publicului larg prin intermediul Internetului. Țări din Europa și
America de Nord urmează la câteva săptămâni în condițiile în care focare
de răspândire a noului coronavirus apar în diferite locuri ale lumii.
Firme gigantice cum sunt Amazon și Microsoft cu sediul în sau lângă
Seattle au fost primele care au recomandat lucrătorilor lor din centrele
de proiectare și departamentele administrative să lucreze de acasă,
urmate de alte companii mari cum sunt Apple, Facebook și Twitter.
Universități de prestigiu cum sunt Stanford, Princeton sau Columbia au
sistat cursurile din campus și au trecut la activități virtuale.
Congrese, conferințe și expoziții sunt anulate unele după altele sau
transformate în evenimente virtuale.
Lumea nu va arăta la fel ca înainte în săptămânile și lunile următoare, și probabil nici în anii care vin. Vom urmări, vom scrie și vom discuta, inclusiv în spațiul rubricii CHANGE.WORLD. Sănătate tuturor!
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Série noire‘ released on screen in 1979 is part of the gangster movie series that Alain Corneau made in the first decade of his directorial and screenwriting career. It is the French adaptation of a novel by Jim Thompson, co-writer on Kubrick‘s ‘Paths of Glory‘ of 1957, a successful novelist in the 1970s in France, where apart from this film he also inspired ‘Coup de Torchon‘ by Bertrand Tavernier. The film has many qualities, intriguing characters and an interesting cast, but I lacked a more consistent crime story. I did not read Thompson‘s book, but I was left with the feeling that elements of the story that would have better supported the evolution of the characters were omitted or neglected.
From the first scene it is clear that Franck Poupart, the hero of the film, lives a part of his life in an imaginary world, in which he is more than a pitiable salesman carrying a suitcase of samples of merchandise from which we never see him selling anything. In the better but less real part of his life he imagines himself to be something else somewhere else, maybe a gangster in an American movie. When he meets Mona, a young woman just out of her unhappy teen years, sequestered and forced to prostitute by her aunt, Franck will try to play the role of the hero in the movies, but the reality in which he lives is far too sordid and the complications are not late to appear.
What I liked. Slipping into tragedy is accompanied by insanity and grotesque. Their combination, together with the hopeless love story between the two pathetic characters, is excellent. Franck and Mona manage to gain the empathy of the spectators despite the deeds that they commit, which are presented as an extreme reaction to an already violent and corrupt environment. The significant contribution belongs to the actor’s creations of Patrick Dewaere (in the role of the tormented Franck, perhaps the best role of his career) and Marie Trintignant (in the role of Mona, fascinating in her first consistent role). Coincidence of destiny – the lives of the two actors ended both tragically – Dewaere committed suicide a few years after acting in ‘Série noire‘, Marie Trintignant was killed by her husband in 2003. Another remarkable creation is that of Bernard Blier in the role of Franck’s boss. The cinematography brings us to the screen a Paris of the desolate suburbs, frozen lands in a cold and dry winter, poor interiors. Corneau is one of those directors who were initially assistants to the Nouvelle Vague masters and who when they became independent created in various genres (‘film noir’ being one of them), applying the lessons learned and developing them creatively in different directions.
What I liked less. The film lacks a clear dramatic structure. The relationship between the two main characters is predictable from the beginning, and the actors’ creations cannot supply a certain dose of predictability. Franck’s secondary relationship is less well outlined and the motivations of his acts remain unclear. Insanity is too easy a pretext. I dare say that ‘Série noire‘ is a fake ‘film noir’. It is rather a story of tragic and hopeless love in the world in which it happens and with the characters involved.
‘Tehran Taboo‘ is a film that could not have been made in Iran today. Its creator, film director and animator Ali Soozandeh lives in exile, and the film was made in Germany and Austria in 2017. The action takes place in Tehran today, a metropolis with many modern aspects (architecture, traffic, advertising), but also a city controlled and dominated by the laws of the Islamic Republic. Contemporary Iranian cinematography has managed to bring this city and some of the political problems and moral dilemmas of its inhabitants to the screen in many films, some remarkable, but no overt criticism, nor open approach to sexuality and issues related to women’s status, could have appeared so directly in a movie produced in Iran. By the technique chosen (animation derived from filmed acting, called in specialized terminology ‘computerized rotoscoping’), Soozandeh manages to create a film which looks modern as means of expression, and which exposes openly, almost exhibitionistly, some of the themes that are prohibited or difficult to tackle for film makers living and creating in Iran.
In many ways, Ali Soozandeh‘s film resembles the films of his colleagues filming in Iran. Tehran streets, taxis, house interiors, confrontations with religious authorities, strict norms of Islamic morality, family issues – all are familiar to those who watch contemporary Iranian films. The decor is the same, but the stories are different. There are first of all female stories related to the situation of women in a country where these are subject to double discrimination – the political one togrther with men, the social one because of their status as women in a society in which the family laws but also the economic or professional ones subordinates the women to the will of men (husbands, fathers, brothers). Far from ensuring the moral tranquility and the social security desired by the authorities, repression creates an entire underground world characterized by corruption, domestic violence, prostitution, drugs. Can ordinary citizens and especially today’s young people in Iran lead a normal life? The point of view is quite pessimistic – from the current situation there seem to be only two exit gates: exile or death.
Ali Soozandeh continues and extends the trend of using animation as a format for political docu-drama. It is very interesting to note that the source of this trend and some of its major achievements originate in the Middle East. Both Marjane Satrapi, the author of ‘Persepolis‘, also an Iranian who lives and works in exile, and the Israeli Ari Folman, the author of ‘Waltz with Bashir‘ come from cultures in which the imagery of the human figure is forbidden. Their approach to animation is determined not only by the desire to use a form of popular culture that has become quasi-universal, but also as a gesture of artistic frond and distancing from constraining traditions. ‘Tehran Taboo‘ succeeds both artistically and politically, capturing the attention and sending a message of defiance and a cry for help. The film looks good from an aesthetic point of view. Its female characters very well developed, especially for an animated movie, and are memorable – full of humanity, dignity, humor. Through his animation, defying the prohibitions and bringing up the taboos that his colleagues cannot speak about as openly, Soozandeh continues and complements the works of today’s other filmmakers in Iran.
