‘Come True‘ (2020) based on a story by Daniel Weissenberger and written, directed and filmed by Anthony Scott Burns is one of those films about which at the end of watching you wonder ‘what did I actually see?’. It is, of course, a horror film, following many of the rules of the genre, at least until a certain point. Above all, however, it is an oneiric film, a dream on several levels: because at the objective level the script tells a story about sleep, dreams and especially nightmares, because of the way it is made and filmed, and because the final explanation that provides a kind of key to what we have seen, a key that we can accept or not. Of course, I will say nothing about the end, so as not to commit the sin of revealing anything that would rob the viewers of the pleasure of surprise. I will only say that this film has good chances to please both the horror genre lovers and those who look for smart movies without minding if they are strange.
The film debuts as a psychological thriller about coping with sleep disorders, chronic fatigue, and the nightmares caused by them. Sarah ( Julia Sarah Stone) is a college student who spends her nights in parks or at her friend’s house, in restless sleep, haunted by nightmares. The proposal to participate in a scientific study of sleep disorders, which provides her with a comfortable bed at night, seems to answer exactly the problems she faces. But what exactly is this clinic, with its immaculate white walls and slightly retro-technical monitoring devices? What is the purpose of the research? The nightmares return, they amplify, the worlds of dream and seemingly objective reality begin to multiply, to mix. The nightmares do not stop with the awakenings.
Why does ‘Come True‘ attract and captivate? First I would mention the cinematography. The representation of dreams, including nightmares, has a rich tradition in the history of the film from Buñuel and Hitchcock to mention two illustrious predecessors. The solution to visualising the dreams proposed by Anthony Scott Burns is not looking for the spectacular but for the psychological impact – his dreams are dark and cloudy, just as we feel when we have a bad dream. The lead actress, Julia Sarah Stone, creates a fantastic role. I rarely throw superlatives, but here I can’t help but notice that she is also perfectly distributed physically, and that her expressiveness is at the Academy Awards level. At the age of 23, she proves that she has a ton of talent but also experience, with 38 films in her filmography already listed by IMDB. Compared to her, the other interpretations fade, including that of Landon Liboiron, in the role of the researcher in the sleep study clinic who provides support to the heroine in critical moments. I also liked the ending, although I read it being criticised by other commentators. I think it has the great quality of not trying to explain everything we saw, leaving us to keep thinking and asking questions. Just as intense dreams continue to accompany us after waking up. Recommended viewing.
‘Aniara‘, the film made in 2018 by the Swedes Pella Kagerman and Hugo Lilja has the ambition of being a cosmic saga of proportions, a film in which a lot of talent, energy and hopes have been invested. The action takes place entirely on a spaceship, but not the exploration of space concerned the two authors (screenwriters and directors) of the film. Even though quite a lot has been invested in building a spaceship model that competes with similar ones in American movies, and even if the sets and props manage to create an interesting imaginary world, it is clear that the authors’ attention has focused on the fate of some of the heroes and on the way they face an extreme situation, in which plans for the future are canceled or at best postponed, and the present becomes an infinite journey through a deserted space. ‘Aniara‘ is at the same time a saga but also a story about people’s reactions and the evolution of their relationships in extreme conditions.
The story of the film takes place in the near and foreseeable future in which the Earth has become either too small or uninhabitable for mankind, and a part of the population colonizes the planet Mars. Space ship Aniara is a kind of a Titanic of those times, a huge luxury space carrier, with all the comfort necessary for the three months of travel. The main heroine of the film, Mimaroben (or MR – Emelie Garbers) is the operator of a cyber salon (I am looking for a suitable term) called MIMA that combines virtual reality with artificial intelligence to offer passengers personalised experiences reminiscent of the natural ambience of the lost earthly paradise. The journey is suddenly disrupted by an incident caused by ‘cosmic garbage’ in which the huge space shuttle loses its ability to control the trajectory. Passengers are told that instead of three months the journey will take two years, but in fact this information is also inaccurate, because in reality the spacecraft is simply drifting in the infinite cosmic ocean. Thousands of passengers and crew members only gradually find out the truth and realize that their journey may take an eternity. The social environment that combines tourist efficiency with Scandinavian civilisation is gradually falling apart. MIMA transforms from escapist entertainment into a hallucinatory drug and object of worship. How long will the machines last? How long will people last? What happens to our civilisation when it is removed forever from the environment in which we were born?
What I liked. The film raises many interesting issues and opens up discussions worth undertaking. Emelie Garbers assumes excellently the lead role, with twists and turns of destiny that combine the collective experience with the personal one. The narrative construction is solid, even if the outcome is somewhat predictable. The sets of the impressing ‘cosmic mall’ traveling through space and degrading as hopes are shattered, civilisation disintegrates and violence, despair and superstition take over the survivors are presented gradually and interestingly. What I liked less. With the exception of MR, the rest of the characters are either schematically constructed (the captain of the expedition played by Arvin Kananian) or insufficiently psychologically justified (the heroine’s partner – Bianca Cruzeiro). There is also a poetic thread (the film is based on a poem by a famous Swedish poet) that is lost, and the metaphor of the MIMA system (perhaps inspired by Stanislaw Lem and Tarkovsky‘s ‘Solaris‘) fails to convince.
‘Aniara‘ is an ambitious project that offers a space saga different from action movies, with less special effects and more ideas and directions for thougt and discussion. The heroes of the film are not space explorers but passengers, ordinary people like us, suddenly faced with the problems of existence and survival. Even if the execution is not perfect, even if many of the action threads are suddenly interrupted or lead nowhere, it is an interesting film for science fiction fans and not only for them.
Nu există genuri literare ‘serioase’ spre deosebire de altele ‘minore’. Există literatură bună și literatură proastă și multe mediocritate între ele. Tragediile antice sunt telenovele melodramatice și sângeroase de familie, Hamlet este un roman detectiv și o vendetta în stil medieval, iar romanele lui John Le Carre care tocmai și-a pus condeiul la odihnă conțin mai multă calitate și adevăr artistic decât zeci de volume premiate cu cele mai prestigioase distincții academice sau editoriale. Nu caut deci nicio scuză pentru a declara că sunt pasionat de romanele polițiste, pasiune moștenită în familie de la mama și de la bunica mea, ambele devoratoare de literatură de acest gen. Lecturile romanelor din colecțiile Masque și Serie Noire (familia mea avea ‘surse’ de cărți în limba franceză) se intercalau în mod firesc în adolescența mea cu ‘Cireșarii’, romanele lui Jules Verne sau clasicii și modernii publicați în România în acea vreme. Citeam și romane polițiste (sau milițiste cum le-am găsit numite într-un interviu) românești, desi pe cele mai multe dintre ele le găseam schematice în comparație cu cele străine și nerealiste fata de ceea ce vedeam și trăiam în jur. Regăsirea acestui gen în literatura română contemporană îmi face reală plăcere, mai ales că ‘Umbrele din Ada Kaleh’, apărută în 2019 în colecția și editura ‘Crime Scene Press’ este nu numai un thriller interesant și pasionant la lectură ci și, pur și simplu, o carte bună. Ceea ce nu este puțin.
Numele autorului îmi este cunoscut și încă de multă vreme, dar nu în acest gen. Biografia sa de altfel include genuri literare diferite ca și o bogată activitate de editor, director de reviste, proprietar și promotor al cărților și jurnalisticii. L-am întâlnit prima data prin 1974 ca autor al unei remarcabile serii de interviuri în revista ‘Flacăra’. Preluase de la Adrian Păunescu, care probabil începuse să fie ocupat cu cenaclul și cu poetica de partid, postul de autor de interviuri, și o făcea cu talent și acuitate. Păunescu exersase genul în România Literara, seria nouă, în care era adjunctul primului redactor-sef, Geo Dumitrescu, și George Arion îi continua activitatea cu pricepere și consecvență. Jurnalistica, reportajele și interviurile din Flacăra anilor ’70 erau cam cele mai bune care puteau fi găsite în presa românească de atunci, din ce în ce mai ideologizată și aservită cultului personalității. George Arion era deja cunoscut și ca poet, dar debutul său în genul polițist în 1983 l-am pierdut, data fiind apropiată de plecarea mea din România și începutul unei perioade în care contactele mele cu literatura scrisă și publicată în Romania a fost sporadică. Dacă număr bine titlurile enumerate pe coperta a treia, ‘Umbrele din Ada Kaleh’ este al optulea roman din ciclul început în 1983 care îl are ca erou principal pe Andrei Mladin, jurnalist de investigație și detectiv amator și ocazional. După cate înțeleg Mladin este un fel de alter ego al autorului. Tânărul ziarist care începuse prin a activa în România ultimului deceniu de socialism se află acum la vârsta bilanțurilor. Devenit scriitor consacrat se întâlnește cu cititorii, fie ei un club al pensionarilor amatori de romane polițiste, și îi avertizează pe aceștia și pe noi, cititorii, prin intermediul lor, despre pericolele confuziei dintre planurile vieții reale și a ficțiunii literare:
‘Încerc să nu le amestec planurile. Dacă întră în coluziune, ambele au de suferit. Este ca la ciocnirea dintre materie și antimaterie. Nu mai rămâne nimic din ce știam. Da, în scrierile mele sunt elemente din lumea înconjurătoare, dar ordonate după alte reguli, dictate de imaginație. Să luăm cazul unui accident de circulație. Procesul verbal întocmit de agentul venit la fața locului oglindește fidel ce s-a petrecut. Într-un roman, relatarea întâmplării e transfigurată, plasată într-un context mai larg, cerut de derularea acțiunii, emoțiile celor implicați modificând percepția asupra faptelor.’ (pag. 37)
Într-un fel mă bucur pentru faptul că realitatea și fantezia sunt separatate și că ceea ce se petrece cu eroul cărții nu este vreo reflectare a unor experiențe personale ale autorului. Andrei Mladin este martor în carte al unor întâmplări care în viața reală ar fi traumatizat orice om de rând. Faptul că în jurul său se petrec crime sau că vecinii sau prietenii săi dispar sau mor în împrejurări suspecte sau violente pe care el este sau nu chemat să le elucideze ar fi oarecum firesc pentru eroul oricărui thriller sau roman polițist. Din momentul în care însă eroul cărții împreună cu mult mai tânăra (și atrăgătoarea) sa colegă Ava Noureanu încep să investigheze o poveste veche de cel puțin jumătate de secol legată de posibila dispariție a patru tineri acuzați de delicte politice deținuți în secret la Ada Kaleh în zilele cele din urmă ale insulei și orașului scufundate sub apele lacului de acumulare de la Porțile de Fier, viața și siguranța lor par a se afla tot timpul în pericol. Cei doi sunt drogați și răpiți, interogați și amenințați, șantajați și sechestrați, supuși unor presiuni psihologice și fizice demne de romanele de aventuri și de spionaj cele mai fanteziste. Martorii de la care încearcă să obțină informații par și ei să fie foarte reținuți în a împărtăși din misterele trecutului, și unii dintre ei dispar în mod subit. Trecutul sumbru al României cu represiunea politica și metodele specifice activității serviciilor secrete pare departe de a se fi terminat în 1990. Urmașii acestora continua să-și protejeze supraviețuitorii și renumele:
‘Cu asta mă ocup împreună cu oamenii mei. Ștergem urmele. Dăm cu spray-uri unde miroase neplăcut. Ascundem sau distrugem dovezi. Îi compromitem pe cei care ne arată cu degetul. Da, au fost și greșeli, dar s-au construit hidrocentrale, fabrici și uzine, s-a electrificat țara, s-au ridicat mii de blocuri, sisteme de irigații, metrou în București … În peste douăzeci de ani, ăștia din ziua de azi n-au fost în stare să dea în folosință nici macar o autostradă. Iar de furat fură mai rău ca pe vremea turcilor.’ (pag. 175)
George Arion stăpânește perfect tehnicile narative ale genului. ‘Umbrele din Ada Kaleh’ are cam 250 de pagini, lungimea optimă a romanelor polițiste clasice. Este scris frumos și modern și se citește cu ușurință. În carte sunt combinate trei planuri narative: timpul real narat la persoana întâi de Mladin, amintiri din copilăria acestuia folosind pretextul unui jurnal prescris de psihanalist eroului, și două schițe gen Hitchcock aparținând în principiu tot autorului care conțin însă cheile unor evenimente legate de narațiune. Nu lipsesc în partea a doua a cărții câteva pasaje sau capitole care includ repetiții care puteau fi poate evitate sau care dau impresia de ‘umplutură’ dar acestea sunt puține. Finalul este neașteptat pentru un roman de gen, dar este cât se poate de logic în raport cu psihologia personajelor și conține un comentariu social acut și elocvent. Nu orice mister se cere dezvăluit până la ultimul detaliu și nu cu orice preț.
sursa imaginii https://alchetron.com/George-Arion
În aceeași întâlnire cu cititorii, eroul romanului lui George Arion rapunde întrebărilor din public:
‘- Ați pomenit de valul nordic. E posibil să apară și unul sudic?
– Acesta există deja. Spaniolii, italienii, portughezii, grecii au mulți autori care și-au câștigat o notorietate europeană.
– Noi nu facem parte din el?
– Din păcate – nu.
– De ce?
Oftez și încep să explic.’
(pag.39)
Este adevărat că romanul polițist românesc încă nu a creat un ‘val’ al sau. Cărțile unor autori ca George Arion sau Stelian Turlea demonstrează însă că genul nu numai că există ci și că el se încadrează în mod firesc în proza românească de bună calitate care se scrie astăzi. Cititori au existat, există și vor exista pentru acest gen. Realitatea românească de astăzi, confruntarea cu sechelele trecutului, deschiderea către lume cu toate avantajele dar și cu problemele importate și exportate datorita frontierelor deschise reprezintă un teren fertil pentru o literatură polițistă actuală și interesantă. ‘Umbrele din Ada Kaleh’ demonstrează că se poate. Eu voi caută celelalte cărți deja apărute din seria care îl are ca erou pe Andrei Mladin și le aștept cu interes și pe cele care sper că vor urma.
‘Ali: Fear Eats the Soul‘ (German title is ‘Angst essen Seele auf‘) was in 1974 Rainer Werner Fassbinder‘s first internationally acclaimed film, earning public and critical attention worldwide. He had already written and directed about 20 films, and roughly as many would follow in the only eight years of the rest of his life, a life and a film career resembling a flame that burned so intensely until it consumed its torch. Made in just two weeks, ‘Ali: Fear Eats the Soul‘ is one of his masterpieces, a film of a unique sincerity and tenderness, a story about two lonelinesses that meet in an impossible love story, a severe critique of a society that had formally buried the ghosts of the past but was in fact unable to get rid of social prejudice, racism and xenophobia.
Some of the film’s key scenes take place in a bar in Munich. In the opening scene of the film, Emmi (Brigitte Mira), a lonely woman (we will soon find out that she is a widow) in her early 60s enters the place to take refuge from the rain. Inside we can see the bartender (Barbara Valentin) and a few other characters, all lonely, all silent, people whose eyes do not meet. The scene, the light, the attitudes resemble a painting by Edward Hopper. At the bartender’s urging, one of the men invites Emmi to the dance. It is the beginning of a relationship that goes against all conventions. The man, Ali (El Hedi ben Salem), at least 20 years younger, is a Moroccan immigrant, speaking broken German, working hard during the day and living at nights together with five other immigrants in a one room apartment. Emmi is a woman with a reasonable financial situation but very lonely. She works as a cleaning lady in a company, she had been a Nazi party member in her youth (‘like everyone else’) although her deceased husband had also been an immigrant, coming from Poland. Everything separates them except the loneliness that pushes them towards each other in a relationship that the whole social and family entourage (Emmi has two sons and a daughter, all adults, at their homes) opposes. When it does not take direct and violent forms (such as the reaction of one of the sons) the rejection takes the form of social ostracism and boycotts from neighbours, co-workers, the owner of the apartment. Will the two manage to overcome the prejudices of those around them and especially their own conditioning and limitations dictated by education and traditions? Does the relationship between them have any chance?
The cinematography is remarkable. Fassbinder had the talent to compress or expand the space by using framing, giving us the feeling of suffocation and claustrophobia in interiors and loneliness in the urban landscape, always described as deserted, with no extras. But what is most obvious about this film is the emotion and sincerity. Filmed in just two weeks, ‘Ali: Fear Eats the Soul‘ was also written by Fassbinder, and those who know the German director’s biography can’t avoid parallels with his own biography and personal involvement. Fassbinder felt marginalised all his life, and El Hedi ben Salem, the actor who plays Ali, was at the time when the film was made his life partner. His ‘unprofessional’ acting fits the role very well, amplifying the feeling of inadequacy specific to the character. The actress who played the role of Emmi, Brigitte Mira, also had a rather troubled life story. Being half Jewish, she had to hide her identity during the Nazi period using false documents and even participating in the making of propaganda films. Boycotted for these reasons after the war, she was almost completely anonymous when Fassbinder cast her, at the age of 64 in this role. From here her popularity grew to become immense towards the end of her life. The silences interrupted by timid but dignified words in this film remain one of her best moments on screen. Fassbinder would produce many more formidable films in the years to come, each of them difficult to define. Some critics use the term ‘social melodrama’ to somehow include his films in a genre. As usual, these categorisations are not very important. ‘Ali: Fear Eats the Soul‘ is a film made as in one breath, of maximum sincerity and sensitivity, one of the best of the German director with whom time did not have patience.
Meseria de ghicitor în stele, glob de cristal, cafea sau alte instrumente ale futurologiei este deosebit de riscantă în zilele noastre. După neobișnuitul an 2020, care ne-a adus zguduirea pandemiei, un an fractal cu șanse bune să împartă în două istoria noastră globală și istoriile personale, se impune multă prudență celor care se aventurează să anticipeze viitorul. Voi respecta totuși tradiția rubricii CHANGE.WORLD și voi încerca să trasez câteva direcții de evoluție, să estimez câteva tendințe care se conturează în lumea științei și a tehnologiilor avansate și să încerc să anticipez care ar putea fi impactul acestora în anul 2021. La sfârșitul anului sper să putem reveni și compara.
Pandemia COVID-19 a adus cu sine câteva noi provocări, dar în special a accelerat procese deja existente, grăbind introducerea lor în aplicație și exploatarea pe scară largă a unor tehnologii aflate în diferite faze de cercetare și proiectare. Dezvoltarea și testarea în timp record a vaccinurilor este doar exemplul cel mai vizibil și cunoscut tuturor. În mod similar, au fost implementate programe de urgență în domenii diverse, au fost aduse schimbări și optimizări algoritmilor de evaluare a riscurilor, au fost introduse simulări asistate de programe de inteligență artificială (AI). Toate acestea combinate vor duce, cred, și mă bazez și pe estimările experților, la o revoluție în metodologiile de proiectare, testare și implementare a proiectelor mari și complexe din domenii diverse de activitate: de la tratamentele și profilaxia medicala până la cercetarea spațiului cosmic. O revoluție tehnologică precedentă de aceeași amploare a avut loc în anii ’60 și ’70 ai secolului trecut și a avut sursa tot într-un proiect concret – programul de cercetare spațială Apollo. Impactul tehnologic a început să fie simțit imediat și a continuat în anii și deceniile care au urmat – transmisiile optice, transportul și prelucrarea imaginilor la distanță, micro-electronica și Internetul, studiul fiziologiei umane în condiții de stres și fizica temperaturilor foarte scăzute, și multe alte domenii s-au dezvoltat exploziv în anii care au urmat programelor spațiale și mult timp după ce ultima misiune Apollo a revenit pe Pământ. Același lucru se va întâmpla și în 2021 și în anii care urmează. Combaterea pandemiei și schimbările aduse modului nostru de muncă și de viață necesită creativitate din partea cercetătorilor, flexibilitate din partea consumatorilor și impun salturi tehnologice. Putem enumera câteva domenii în care progresele sunt deja vizibile, cu altele probabil că vom face cunoștință în viitorul nu foarte îndepărtat.
Interacțiunea dintre politică și știință va continua să aibă o influență determinantă. Guvernele lumii sunt finanțatorii unei părți considerabile din activitatea de cercetare științifică și tehnologică și consumatori importanți ai acesteia. Marile corporații, chiar și cele globale, funcționează în contexte politice naționale (în unele cazuri multiple) și trebuie să respecte legile și să se adapteze alianțelor sau barierelor create de guverne. Cumpăna dintre anii 2020 și 2021 reprezintă o perioadă de schimbare politică în Statele Unite, alegerile din Germania din toamnă pot aduce și ele schimbări considerabile în Europa. Personal, cred că schimbările de direcție datorate instaurării (foarte probabile a) unei administrații democrate la Casa Albă nu vor fi atât de bruște și de radicale cum preconizează unii comentatori, cel puțin în domeniul relațiilor cu știința și tehnologia. Sigur se va schimba abordarea ecologică și, ca rezultat, cercetarea energetică și combaterea poluării vor reveni pe primul plan al priorităților. Statele Unite vor revizui părăsirea unora dintre organizațiile și alianțele internaționale preconizată de administrația Trump. Relațiile dintre Statele Unite și aliații săi, inclusiv cei din Europa cred că se vor îmbunătăți. Alte evoluții însă vor continua pe aceleași linii. China, Rusia, India sunt de multă vreme factori de prim plan și concurenți formidabili în industriile avansate și în cercetarea științifică asociată. Prezența lor va crește. Conflictul economic dintre Statele Unite și China nu cred că își va găsi prea repede soluția, în timp ce Rusia va continua să fie privită cu suspiciune, mai ales în lumina dezvăluirii la sfârșitul lui 2020 a atacurilor cibernetice care se pare că își au acolo originea. Administrația Biden va adopta poate un ton și un stil mai diplomatice, dar ideologic eu cred că ea va fi la fel de fermă, dacă nu chiar mai severă, în ceea ce privește încălcările drepturilor omului și apărarea intereselor americane în fata amenințărilor venite dinspre China și Rusia. Prelungirea acestor conflicte va avea impact și asupra Internetului și a standardizării comunicațiilor pe baza căreia se dezvoltă economia mondială. Globalizarea a primit lovituri serioase în 2020 și nu cred că își va reveni în 2021. Impactul acestor tendințe este resimțit și în segmentarea Internetului, prin introducerea de ziduri informatice și a altor bariere în comunicații, și în fragmentarea soluțiilor ultimului segment de acces al rețelelor 5G. Fiecare țară vă fi obligata să aleagă (dacă nu a ales deja) cine îi vor fi furnizorii de echipamente 5G și nu este clar încă dacă și cât de bine vor funcționa soluțiile hibride. Un alt aspect al relației dintre guverne și industrie în Statele Unite și în Comunitatea Europeană o reprezintă acțiunile anti-trust împotriva giganților hi-tech. Nici aici nu cred că vor avea loc schimbări spectaculoase, deoarece ideologia democrată este cel puțin la fel de opusă marilor concerne ca și politicile administrației Trump. Sistemul de combatere a monopolurilor s-a pus în mișcare împotriva lui Google și a lui Facebook, Amazon este de asemenea vizată. Chiar dacă rezultatele imediate nu vor apărea în 2021, ele vor cere eforturi și resurse din partea marilor concerne, așa încât nu este exclus ca acestea să recurgă la inițiative proprii de de-centralizare, fără să aștepte deciziile forurilor regulatorii sau ale justiției.
Evit să mă lansez în aprecieri legate de durata pandemiei. Campaniile de vaccinare au început sau încep în țările avansate, dar restul lumii va primi vaccinuri cu întârziere, și nu este clar dacă țările mai puțin dezvoltate au resurse pentru achiziționarea acestora. Revenirea vieții economice, sociale, culturale se va accelera probabil în a doua jumătate a anului, dar va fi parțială și va continua în anii următori. Marile companii americane și o parte dintre cele din Europa și Extremul Orient au anunțat că vor continua cu modul de lucru de acasă, oriunde va fi posibil, cel puțin până la jumătatea anului 2021. Unele dintre ele vor generaliza sau vor extinde acest mod de operare, sau vor recurge la structuri organizatorice mixte. Procesul de virtualizare va continua să se extindă și în alte domenii, cum sunt comerțul și cultura. Și aici este vorba despre extinderea și generalizarea unor tendințe care existau și înainte de pandemie. Mulți dintre consumatorii care au făcut cunoștință în 2020 cu comenzile pe Internet și livrările la domiciliu vor continua să le utilizeze în parte cel puțin și după ce restricțiile vor fi anulate, odată ce au învățat modul de comandă și de operare, au căpătat încredere în posibilitățile de selecție și de livrare la termen și au înțeles avantajele oferite de comerțul electronic. Același lucru se vă întâmpla și în domeniul culturii. Spectacolele, concertele, reprezentațiile de teatru virtuale au devenit familiare iubitorilor de artă și au apărut și forme creative noi, concepute special pentru distribuire și participare pe Internet. Producția și distribuția de filme trece printr-o revoluție în care canalele internetice devin factori de ‘mainstream’ și concurează cu marile studiouri și cu rețelele sălilor de cinema. Marile și mai micile muzee ale lumii au devenit în 2020 și entități virtuale, și chiar dacă o parte dintre iubitorii de artă vor reveni la sedii și vor relua plăcuta îndeletnicire a turismului cultural, eu prevăd că activitățile on-line vor dura și chiar vor deveni permanente în epoca de după Corona. Toate aceste aplicații vor fi susținute de tehnologii informatice, cum sunt experiența totala (TX), norii internetici distribuiți, asistența tehnică IT virtuală accesibilă oriunde pe rețea.
Domeniul în care se petrece o revoluție tehnologica care va fi urmată de schimbări structurale semnificative este cel al asistenței medicale și al serviciilor de sănătate. Niciodată în istorie medicii nu au fost atât de solicitați și nici nu au fost investite resurse materiale și tehnologice atât de semnificative pentru combaterea unei singure boli. Impactul pandemiei va fi însă mult mai semnificativ și mai de durată decât stoparea și – sperăm – eradicarea lui COVID-19. Serviciile de telemedicină s-au dovedit a fi esențiale, și ele au fost folosite și local, în spitale și în sistemele medicale naționale sau private. Ele se vor extinde și vor deveni în multe locuri din lume procedura de bază. Vizita la doctor va fi precedată de o consultație virtuală, și aceasta va fi semi-automatizată, combinând măsurători ai parametrilor medicali cu ajutorul senzorilor Internetului Obiectelor (IoT) și discuții video cu medicul de familie sau cu specialiștii. Robotica a pătruns în clinici și spitale și utilizarea ei se va extinde. Ingineria genetică a jucat un rol cheie în determinarea structurii genomului asociat cu COVID-19 și sinteza vaccinurilor. Tehnicile de determinare a hărții genetice, creare de tratamente personificate și sinteza genetică folosind tehnici CRISPR-Cas9 vor furniza tratamente pentru un număr crescând de boli. Algoritmii AI vor fi folosiți pentru a prelucra statisticile medicale, a detecta imediat erupția epidemiilor și a prezice pozițiile geografice ale viitoarelor focare de infecție. Introducerea combinată a acestor tehnologii va duce la schimbări în sistemele de asigurări, care pe de-o parte vor putea oferi soluții mai personalizate, pe de altă parte vor putea și trebui să fie extinse la ansamblul populației pentru a evita apariția focarelor de infecție condiționate social. Vor fi aduse în discuție, cred eu, și modificări ale sistemului global de comunicare și ajutor reciproc în condițiile urgențelor globale. Concentrarea cercetării și producției medicale în mâinile câtorva giganți care domină industria medicamentelor și-a dovedit eficiența dar și limitele. Reformele sunt inerente, chiar dacă putem presupune că vor fi întâmpinate cu rezistență.
Calendarul spațial al anului 2021 este bogat în lansări de noi misiuni sau continuarea unora dintre explorările începute în acest an. Vor fi lansate trei misiuni spațiale spre planeta Marte (Mars 2020 a lui NASA, Tianwen-1 a agenției spațiale chineze și Hope a Emiratelor Arabe Unite). NASA va lansa și proba spațială Lucym care începe o călătorie de 12 ani în care va explora asteroizii din centura solară și din jurul planetei Jupiter, acolo unde orbitează deja și proba Juno, care în acest an va pătrunde în atmosfera celei mai mari planete a sistemului solar. În octombrie 2021, după multe amânări, va fi lansat telescopul spațial James Webb. Luna va fi ținta mai multor misiuni automate lansate de Statele Unite, Rusia (care revine printre exploratorii Lunii, după o absență de 45 de ani) și India, care va încerca pentru a doua oară o aselenizare ‘lină’, după eșecul din 2019. În ceea ce privește zborurile cu astronauți, SpaceX va continua programul său de lansări cu misiunile Crew-2 și Crew-3, transportând astronauți spre și de la Stația Spațială Internațională, în timp ce China va efectua primele sale lansări din faza a 3-a a proiectului Tiangong care are ca scop construcția primei stații spațiale permanente chineze. Tot în 2021, Boeing se va alătura firmelor private cu programe spațiale semnificative lansând zboruri ale avionului-rachetă CST-100 Starliner (fără echipaj în ianuarie, cu echipaj în vară).
Orice trecere în revistă la acest început de an poate fi doar parțială și superficială. În multe alte domenii, cercetările au continuat de-a lungul anului 2020 și au fost înregistrate progrese semnificative, și acestea vor continua să se întâmple și în 2021. Surprizele nu sunt nici ele excluse, dar sperăm că ele vor fi din categoria celor pozitive. Pandemia va continua să fie cu noi chiar după ce va fi controlată și, sperăm, în final eradicată, datorită schimbărilor multiple pe care ni le-a impus pe toate planurile. Aud și citesc multă lume spunând că așteaptă trecerea dintre ani pentru a pune în spatele lor și a face uitat, dacă se poate, anul 2020. Eu aș propune să privim la 2021 nu numai ca la un instrument de ștergere și uitare a trecutului, dar și ca anul oportunităților și al noilor începuturi.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The story of ‘Atlantis‘ (2019) by Ukrainian director Valentyn Vasyanovych (who also wrote the script) takes place in Eastern Ukraine, in 2025, a year after the end of a war between Russia and Ukraine. It doesn’t really matter who won the war, because the whole area is completely destroyed. The mines have made any car drive a risky adventure, waters are contaminated, pollution seems to have destroyed any trace of the vegetation that will have been spared by the fighting. Neither the survivors of the conflict nor the dead seem to have found peace. This is the ambiance of this powerful film about the conflict that is still taking place on the forgotten edge of Europe. The story happens in the future, but this is not a science fiction movie but rather political and ecological anticipation. A gloomy, pessimistic and unfortunately realistic film.
Sergyi (Andriy Rymaruk) is a veteran of the recently ended war, but he cannot escape the trauma of the battles in which he participated and of the violence he saw or perhaps participated in. The war is over but not in people’s souls. The friend and comrade-in-arms with whom Sergyi worked in a metallurgical factory commits suicide. The lonely hero of the film cannot get rid of the military way of life, of training with firearms, of travelling in the areas destroyed by war. During one of these trips he meets Katya (Liudmyla Bileka) who is active in an organisation of volunteers who dig up in search of the bodies of soldiers killed in the war, Ukrainians and Russians alike, anonymous soldiers buried in a hurry, to bring them the last respect and the rest they deserve. He decides to join them. In a way, these people are trying to close a cycle. Maybe together with the dead and the survivors and world in which the heroes of the film live will also be able to return to normal. This is an ecologically destroyed world, but worse than this, it is people’s lives that seem to be marked forever. A sunken world, like the legendary continent that gives the film its name.
Director Valentyn Vasyanovych uses interesting cinematographic means. The scene that opens the film and one of the final scenes are filmed with infrared night vision camera and the effect is impressive. The filming of the war-torn environment is remarkable, with a post-apocalyptic twist. The mention of the ‘zone’ quotes Tarkovsky directly, the difference being that the catastrophic war that caused the destruction is close to our actuality. What seemed to me to work less well is the emphasis on fix camera and the human presence filmed from a distance. The crushing space-character relationship does not allow the heroes to reveal themselves to the spectators and we cannot appreciate the actors’ work either. The length of some of the scenes did not seem justified to me either, it is not necessary for an interior scene that shows the loneliness of the hero to last ten minutes when the message has become obvious after two minutes. If these overweight had been eliminated and the actors had been allowed to express themselves, I think the film would have benefit. But even so, because of its theme and cinematography ‘Atlantis‘ is an interesting movie made by a director who deserves to be watched. The ending, paradoxically after all the horrors we witnessed, inspires hope.
Produced in 1974, ‘C’eravamo tanto amati‘ (The English title is ‘We All Loved Each Other So Much‘) was for Ettore Scola his first highly successful film, that also brought him international recognition. Many remarkable movies were to follow, but this bittersweet saga of Italy’s first 30 years after World War II remains one of his best films. Scola can be considered the last of the great directors of the glory period of Italian cinema, although he was decades younger than De Sica, Visconti or Rossellini, and about ten years younger than Fellini and Pasolini. Through the epic force, the political commitment and the perfect mastery of the means of cinematic expression, and also because of the explicit homage paid to the masters and colleagues De Sica and Fellini, ‘C’eravamo tanto amati‘ can be looked at as a beautiful period finale. At the same time its Italian comedy style makes this film a light (in the good sense of the word) and enjoyable cinematic experience.
The action of the film begins in 1944, when three friends, three heroes in the cinematic sense but also in their real life, descend victorious from the mountains in which they had fought as partisans against the fascists. Their paths in life are separated, but they will intersect several times and the film captures precisely these encounters spread in time over the next three decades. Giani (Vittorio Gassman) becomes a lawyer and defender in some not very clean cases, makes a convenient marriage that enriches him and becomes a building magnate. Antonio (Nino Manfredi), a left-wing intellectual and a passionate of cinema, refuses to compromise, leaves his wife and son as well as teaching in a small provincial town to become a film journalist in Rome. Antonio (Stefano Satta Flores) is a paramedic in the hospital and leads a modest existence illuminated only by the love for the beautiful actress Luciana (Stefania Sandrelli) that in fact all three men will fall in love with at one time or another in the story. So we are dealing with a capitalist, an intellectual and a proletarian, plus a muse. The fates of the four and their encounters are traced over thirty years, with their meanders and conflicts, and with their intersections with the history of Italian film that lives at the same time its golden age (Frederico Fellini, Vittorio De Sica, Marcelo Mastroianni contribute with cameo appearances in the film).
https://www.youtube.com/watch?v=Hj362or_X5M&t=16s
Half of ‘C’eravamo tanto amati‘ is filmed in black and white and the other half in color in parallel with the film transition that took place in the history of the film during the story. The acting interpretations are all remarkable. To the quartet of heroes I mentioned I would add the character of Gianni’s father-in-law played by Aldo Fabrizi, a formidable role of composition. The accessible Italian-style comedy style makes the film enjoyable to watch, while the insertions of elements borrowed from theatre (the heroes addressing the audience as if from the stage) or from the ‘cinematic kitchen’ (repeated takes or stop-frames) make watching the film interesting for more experimental cinema enthusiasts as well. Ettore Scola was one of the directors who knew how to combine inventiveness, accessibility and narrative talent. The disappointment of the heroes is that of a generation that not only dreamed of a better world but also fought for it, but for which the hour of balance is also the hour of disappointment. A story that seems to repeat itself generation after generation.
‘Grain‘ (the Turkish title is ‘Bugday‘), the 2017 film by Turkish director Semih Kaplanoglu is a beautiful film and at the same time a dense and difficult one. We are dealing with an ecological parable that can be described as being somewhere at the intersection between science fiction and the theological-philosophical discourse, a film with a special aesthetic and numerous references in text, image and composition that often requires browsing through personal repository of cultural, literary and cinematic knowledge of the viewer. It is this permanent intellectual and aesthetic challenge that makes the film’s message seem not to be at the top of the director’s interest. ‘Grain‘ risks becoming a film from which in a year or ten years from watching we be remembered more for visual quotes than for ideas.
The post-apocalyptic world in which the story takes place is familiar from many other films: a deserted planet with islands of relative stability protected by armed soldiers and deadly fences and arid areas where the rest of the survivors wander in rags. The cause of this apocalypse is an ecological catastrophe generated by genetically engineered crops, which have practically destroyed living species on the Earth’s surface. The hero of the film, Erol (Jean-Marc Barr), a scientific researcher employed by the corporation that controls the artificial crops tries to determine the exact causes of the disaster and find a solution. The key to the enigma can be, perhaps, found in the theory developed by another former employee of the company, Cemil (Ermin Bravo), who has taken refuge in the deserted area. Erol will embark on a dangerous journey that will take him though the devastated areas of the planet, in search of his former colleague and of truth.
Most of the film describes the hero’s pilgrimages on the destroyed planet where no form of life survives more than three generations at most. If the post-apocalyptic landscape resembles that of other films, cinematography is completely differently. The combined effect of using black and white and wide screen is spectacular and dramatic. ‘Grain‘, an international production, was filmed on three continents, with urban scenes filmed in the United States while the natural ones, for the most part, use the landscapes of Asian Turkey. Erol’s pilgrimages through the devastated areas, as well as his quests in which science combines with mysticism, are reminiscent of ‘Stalker‘ and it is no coincidence that Semih Kaplanoglu is a great admirer of Tarkovsky. Quotes abound in this film, in which the Turkish director seems to have wanted to pay homage to many of the sources that inspired him, from the Qur’an and the Bible (the little girl discovered in the basket on the shore, the burning tree in the desert) to the name of the guide Alice (Cristina Flutur), the one who has the power to cross the forbidden borders between the worlds. Visual metaphors intertwine with those in the words spoken by the characters. The aesthetic effect cannot be disputed, but neither can the sensation of repetition and length. Unlike many other films that sound the alarm about the risks of genetic engineering, ‘Grain‘ does not choose the more commercial means of expression such as horror or action films, but rather picks the most difficult ones of poetic and religious metaphors. When people try to play God by meddling in the mysteries of creation, solutions and salvation may also come from the direction of the sacred.
Continui cu trecerea în revistă a principalelor evenimente, tendințe și noutăți pe care le-a adus anul 2020 în domeniile științei și tehnologiilor avansate. Chiar dacă lupta pentru stoparea pandemiei și căutarea de tratamente și vaccinuri au dominat anul 2020 și au influențat prioritățile investițiilor guvernamentale și private, activitățile de cercetare, proiectare, experimentele și introducerea în fabricație și exploatare a noilor tehnologii au continuat în toate ramurile și nișele de activitate. A fost anul Coronei, dar nu numai …
Recitesc previziunile mele făcute la începutul lui 2020. Corona nu am anticipat-o, dar câteva previziuni au fost totuși destul de exacte. Una dintre ele era legată de imixtiunea politicului în industria hi-tech, și în special în activitatea marilor corporații. Scriam atunci că alegerile prezidențiale americane vor avea deosebită importanță în ceea ce privește viitorul relațiilor dintre guverne și giganții industriilor avansate, și previziunea mea s-a adeverit. Șefii marilor firme (Facebook, Google, Amazon, Apple) și-au petrecut o parte a timpului lor în 2020 răspunzând întrebărilor diverselor comisii ale Congresului american și ale Parlamentului European. Amazon a furnizat servicii esențiale în Statele Unite și în Europa, a profitat de situația creată de COVID-19 extinzându-și activitățile de livrări la domiciliu, dar a întâmpinat și rezistență în Europa, fiind nevoita să-și suspende temporar serviciile în Franța de exemplu. Google a fost sancționată în Europa cu amenzi de 8,2 miliarde de Euro în trei acțiuni juridice anti-trust diferite. Una dintre sancțiuni se datorează faptului că motoarele de căutare ale lui Google nu includeau sau dădeau prioritate redusă produselor competitorilor în rezultatele căutărilor. Facebook face față și ea unor presiuni deosebite în Statele Unite. Pe de-o parte Comisia Federală pentru Comerț (FTC) a dat în judecată pe 9 decembrie compania, susținând că aceasta își menține în mod ilegal monopolul de rețele sociale personale printr-o politică susținută anti-competiție. În urma unei anchete îndelungate dusă de FTC în cooperare cu o coaliție de procurori generali din 46 de state plângerea susține că Facebook s-a angajat într-o strategie sistematică – inclusiv achiziția sa din 2012 a rivalului Instagram și achiziționarea în 2014 a aplicației de mesagerie mobilă WhatsApp – pentru impunerea unor condiții anticoncurențiale dezvoltatorilor de software și pentru a elimina amenințările la adresa monopolului său. Pe de altă parte, administrația lui Donald Trump i-a atacat și pe Facebook, și pe Twitter pentru cenzurarea sau adăugarea de avertismente unora dintre postările lor care includeau informații considerate inexacte. Schimbarea de administrație la Casa Alba nu va fi neapărat favorabilă giganților hi-tech, căci în Partidul Democrat exista tendințe anti-trust chiar mai puternice decât la republicani.
Alegerile americane, ca și cele din alte țări ale lumii au avut o componentă cibernetică amplificată în acest an în care mai mulți cetățeni decât de obicei au preferat opțiunea votului prin corespondență sau a votului electronic, acolo unde acestea au fost disponibile. Rezultatele, așa cum știți, sunt puternic contestate în Statele Unite, deși cei responsabili cu protejarea sistemelor informatice electorale și majoritatea experților independenți susțin că au fost alegerile cele mai sigure și mai bine protejate din istorie din acest punct de vedere. Dacă la alegerile din 2016 s-a vorbit mult despre imixtiunea rusească, directă sau prin influențarea prin intermediul rețelelor sociale, în noiembrie 2020 se pare că lecțiile au fost învățate și sistemele au fost mai bine protejate. Ultimele săptămâni ale anului s-au dovedit însă mai dificile odată cu expunerea recentă a unui atac cibernetic serios îndreptat în special asupra Statelor Unite, a guvernului său și a altor instituții critice, inclusiv a firmelor de securitate. Acest atac pune în lumină modurile în care amenințările cibernetice continuă să evolueze și să devină și mai periculoase. Anchetatorii încă încearcă să stabilească ce informații ar fi putut fi furate de hackeri și ce ar putea face cu acestea. Hack-ul a început încă din martie, când codul malware (rău intenționat) a fost introdus în actualizările unui program foarte popular numit Orion, realizat de compania SolarWinds, care oferă servicii de monitorizare a rețelei și alte servicii tehnice pentru sute de mii de organizații din întreaga lume. Acest malware a oferit hackerilor de elită acces la distanță timp de câteva luni la rețelele unei organizații, astfel încât să poată fura informații. Deși cei mai afectați de atac se aflau în SUA, Microsoft a declarat că a identificat victime în Canada, Mexic, Belgia, Spania, Regatul Unit, Israel și Emiratele Arabe Unite. Sursele par să se afle în Rusia sau să fie legate de Rusia, deși guvernul rus neagă implicarea. Acest atac se adaugă și amplifică vocile care cer crearea unor bariere sau sisteme de protecție la niveluri naționale sau ale alianțelor între națiuni. Concepția Internetului deschis, accesibil universal și transparent de oriunde în lume a primit lovituri considerabile în acest an. Lumea evoluează spre un Internet segmentat, sau spre Splinternet, un termen care a câștigat în popularitate în acest an.
2020 a fost martor al înăspririi conflictului comercial dintre Statele Unite și China, care a avut repercusiuni vizibile și pe piețele și în industriile tehnologice. Tarifele vamale au crescut, lanțurile de producție și aprovizionare au fost afectate de pandemie și au dus la reconsiderări și reproiectări în sensul producției regionale sau naționale, scăzând atractivitatea globală și rentabilitatea utilizării liniilor de producție ‘Made în China’. Taiwan-ul s-a poziționat în schimb ca alternativă de calitate și nesupusă presiunilor politice. Conflictul și complicațiile juridice în care este implicată firma chineză Huawei au influențat piața internațională de echipamente 5G și darea în exploatare a rețelelor tocmai în anul care ar fi trebuit să fie anul de introducere masivă a acestei tehnologii. Boicoturile s-au adâncit și barierele comerciale s-au înmulțit, extinzându-se la noi companii din China (vezi cazul Tik-Tok) sau la noi categorii de produse (interzicerea folosirii de către firme chineze a tuturor componentelor electronice complexe proiectate în Statele Unite, inclusiv procesoarele de funcționalitate generică). Sunt afectate și procesele de standardizare, rezultatul fiind crearea de standarde paralele și incompatibile pentru anumite segmente ale rețelelor 5G. Nu este clar dacă schimbarea politică de la Washington va duce la un ‘armistițiu’ în acest război economic, în orice caz, nu pe termen scurt. S-ar putea ca viitoarea administrație Biden să folosească un limbaj diferit, sau să se fie mai dispusă la negocieri și compromisuri, dar pe de altă parte importanța acordată de democrați problemelor legate de drepturile omului în regiuni ale Chinei cum sunt Tibetul sau Xinjiang (populată de uigurii musulmani) va constitui din nou un subiect politic fierbinte care va influența și relațiile economice și cooperarea tehnologică dintre primele două economii ale lumii.
A fost un an bun pentru cercetarea spațială și în special pentru SpaceX, firma lui Elon Musk, care și-a consolidat în acest an poziția de lider în explorarea spațială americană. Sonda spațială Dragon 2 a efectuat primul său zbor cu echipaj către Stația Spațială Internațională, lansat la 31 mai 2020 în cadrul programului de echipaje comerciale, efectuând primul zbor spațial orbital lansat de pe teritoriul american de la retragerea navetei spațiale în 2011. Al doilea zbor Dragon cu echipaj, misiunea Crew-1, lansată la 15 noiembrie 2020, a transportat patru astronauți (trei americani și unul japonez) spre Stația Spațială Internațională. SpaceX a efectuat zboruri de testare atmosferică cu prototipuri ale vehiculului său Starship, complet reutilizabil, cu două trepte. Chiar dacă testul din 9 decembrie în care modelul SN8 al celei de-a doua trepte a explodat la aterizare, lansarea până la o altitudine de 12,5 kilometri, zborul orizontal și revenirea sunt considerate un succes. Concepția rachetelor reutilizabile a fost demonstrată și este astăzi acceptată ca un principiu de funcționare care va reduce considerabil costul explorării spațiale în viitor. Tot în acest an, astronauta NASA Christina Koch a stabilit recordul activității femeilor în spațiu cu 328 de zile, într-un zbor încheiat la 6 februarie. 2020 a fost și anul consolidării poziției Chinei ca putere spațială. La 24 noiembrie 2020, China a lansat misiunea automată lunară Chang’e-5 pentru a colecta și aduce roci lunare înapoi pe Pământ. După 23 de zile și o călătorie de aproximativ 400 de mii de kilometri, Chang’e-5 s-a întors pe Pământ în zorii zilei de 18 decembrie. Cele peste două kilograme transportate la bord reprezintă primele probe proaspete de roci lunare aduse pe Pământ în mai mult de 40 de ani, făcând din China a treia țară care a explorat suprafața Lunii, după SUA și fosta Uniune Sovietică. A fost, de asemenea, prima țară care a făcut acest lucru din 1976 încoace, de când sonda Luna 24 a fostei Uniuni Sovietice s-a întors de pe Lună. Întoarcerea în siguranță a capsulei lunare încheie o misiune inovatoare pentru programul de explorare spațială din China, care a anunțat zboruri cu astronauți pentru 2021, precum și un viitor program de rachete refolosibile, similar celui conceput de SpaceX.
2020 fost un an în care s-au înregistrat progrese semnificative în domeniul transporturilor viitorului, deși nu exact în ramurile prevăzute. Vehiculele fără șofer continuă să se afle în teste și lansarea lor pe șosele pentru exploatare de masă nu mai pare iminentă. A contribuit poate la asta și circulația redusă din acest an, una dintre consecințele neașteptate ale pandemiei, care a redus de altfel, neintenționat, și nivelul global de poluare. Semnificativă este vânzarea de către firma Uber a departamentului de vehicule autonome unei firme mai mici, Aurora, în care Uber păstrează totuși un procentaj important din control. În schimb, dronele automate cu control robotic au început să fie testate și chiar și utilizate de Alphabet pentru FedEx și Amazon în unele regiuni într-un an în care livrările la domiciliu s-au extins considerabil. Progrese remarcabile au fost înregistrate în tehnologia bateriilor electrice reîncărcabile. Superbateriile care combină tehnologiile bateriilor cu cele ale supercondensatorilor electrici promit extinderea razei de autonomie a automobilelor electrice la peste 1000 de kilometri. O revoluție este în faze inițiale și în domeniul propulsiei aviatice, cu testarea în mai multe locuri în lume a motoarelor acționate cu hidrogen, alternativă mai eficientă și mult mai puțin poluantă a motoarelor cu kerosen.
Acestea au fost câteva dintre direcțiile și tendințele principale ale anului care a fost. Despre anul care va fi vom discuta în primul articol al lui 2021 și în tot restul anului care urmează. Doresc tuturor cititorilor rubricii să avem parte de un an frumos și sănătos, omenirea să învingă pandemia și viața să fie reluată oriunde ne vom afla nu de unde am lăsat-o, ci dintr-un loc mai bun. La Mulți Ani!
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The French court drama ‘La fille au bracelet‘ (the English title is ‘The Girl with a Bracelet’) made in 2019 by Stéphane Demoustier starts from a situation that is one of the nightmares of any parent. How do a couple of parents face the fact that their daughter, just out of adolescence, is accused of a horrible crime, the murder of her best friend? Can family, marriage hold? Can parents cope with doubts about their daughter’s possible guilt and remorses over the fact that from one point on they can no longer protect her in the face of the justice machine? ‘La fille au bracelet‘ which adapts and relocates an Argentine film (which I have not seen) treats this topic with discretion and sensitivity.
The opening scene of the film looks like a copy of the scene that opens the Romanian film ‘ Arest‘ by Andrei Cohn that I saw recently. The scene takes place on a beach, is filmed from afar in one shot. A family spends a quiet afternoon by the sea. The police appear, snatching one of the people from normal life in order to throw her into a completely different reality, in prison. From here on the two films are different. The arrested person is Lise, a 16-year-old teenager ( Melissa Guers), the daughter of a middle-class couple (Roschdy Zem, Chiara Mastroianni). The family’s life turns into a Kafka-esque nightmare, being confronted with the girl’s pre-trial detention for six months followed by a legal procedure that after two years leads to the trial in which Lise is accused of murder. Most of the film takes place in the courtroom. However, more questions about the morality of the accused seem to be put before the court than evidence to prove guilt. The girl’s lack of communication does not help her face the accusator, the judge and the jurors. Is this the natural shock that a teenager torn from normal life and thrown into legal proceedings under a terrible accusation goes through, or maybe it is a proof of guilt? Doubts sneak even into the minds of the parents.
I liked the approach of director Stéphane Demoustier. He films the court scenes as a TV broadcast, a neutral-style justice drama. Even the scenes that take place between the parents, or between the parents, the girl and her brother are devoid of sentimentality and do not give explicit answers to all the questions. Precisely due to the director’s objectivity, the spectators, like the jurors of the trial, can form their own opinions. Perhaps the lawyer’s plea contains the key to watching the film: how much do we understand, parents and grown-up people, of the problems and feelings of young people, how much do we remember and how much did we forget about how we were at their age? Minimalism also characterises the way actors are directed. Melissa Guers as Lisa makes an exceptional debut which is hopefully the beginning of a formidable career. Roschdy Zem and Chiara Mastroianni are very well cast in the roles of parents, reserved and keeping their troubles inside. Anaïs Demoustier (the director’s sister) also appears in this film in a very different role from the one in ‘Alice et le maire‘ in which I liked her enormously. I even wondered while watching what the heroine there would have thought about this prosecutor who seems to be trying to convict a young woman of murder without concrete evidence, practically asking the accused to prove her innocence instead of her, the prosecutor proving the guilt beyond of any doubt, as required by the laws of justice. ‘La fille au bracelet‘ is the kind of movie that is sometimes said to resemble a long episode of a TV series. In this case, however, it is much more, it is a court drama with a story and characters that accompany the viewers long after the screening of the film is over.
