There are two different films in ‘Another Round‘ (the Danish title is ‘Druk‘ which Google translates as ‘Excessive Drink’), Thomas Vinterberg‘s 2020 film. One is about alcohol, its positive and negative effects, and how drinking is an integral part of the social life and culture of the community and perhaps of an entire people. The other is about a midlife crisis of four high school teachers who have each, in their own ways, come to a standstill in their personal and professional lives. Can alcohol be a solution? Up to what blood alcohol level? Can the morning after hangover be avoided?
The heroes of the film are four teachers from a Danish provincial town. Drinking seems to be part of the local culture and daily life, in a country where high school students drink countless beers at social events and where the scandals caused by them when under influence are regarded with indulgence as youth outbursts. Even teachers do not avoid the liquors, and even philosophers seem to propose a blood alcohol level of 0.05% as normal. The four teachers begin a ‘psychological test’ of living and exercising their teaching profession in conditions of permanent alcoholism. The results seem very positive for a while. Martin (Mads Mikkelsen), the history teacher we will be following most closely, regains the class’s attention and inspires students’ interest in the subject he is teaching. Even his private life seems to return to a better forgotten path lost due to routine. The music teacher urges the students in the choir to listen to each other and to put their soul into the music they sing. The sports teacher motivates his football team and turns the spectacled boy intimidated by his colleagues into a scorer. Finally, the psychology teacher finds ways to help the terrified student facing final exams. Problems arise as the experiment progresses, alcohol doses increase, and inevitably, the negative effects of alcohol occur, including the tough waking up in the mornings after nights of excessive drinking. But are these changes just because of alcohol or at all because of alcohol? Maybe drinking is just a pretext to overcome the inherent crises of the professional routine, family, or life in general?
The script has sensitivity and subtlety and avoids the pitfalls of extremes. ‘Another Round‘ is neither a plea in favour nor a moralising story against alcohol consumption, although I can guess that Danish viewers in particular have an opportunity to reflect on the role and place of drinking in their society. The study of characters is underlined by the extremely nuanced acting interpretation, especially of course the one of Mads Mikkelsen who adds another special role to his career and collaborations with Thomas Vinterberg. I was also impressed by the cinematic technique imagined by the director and cinematographer. The camera, fixed at the beginning, acquires mobility as the story progresses (along with the increase in alcohol levels) to become chaotic in times of crisis and later broaden the perspective and change the brightness towards the end. The confrontation of each of the heroes with the experiment is different and the outcome is not happy for everyone. Social drama and psychological study, a subtle and ostentatious story about middle age and school, teachers and students, ‘Another Round‘ ends with an unexpected tone of optimism. Highly recommended – one of the most beautiful movies of this very special season.
Al doilea volum din ‘mica trilogie a marginalilor’ semnată de Vasile Ernu și publicată în 2016 în seria ‘Ego grafii’ a Editurii Polirom se ocupă cu ‘Bandiții’ după ce tema primului volum (despre care am scris și eu și Jovi) fusese ‘Sectanții’. Al treilea volum se află în drum spre mine și sper să-l primesc, să-l citesc și să scriu despre el peste câteva săptămâni. Până atunci am ținut însă să citesc înainte ‘Bandiții’, desi ordinea lecturii volumelor nu pare a fi obligatorie. Incadrându-se în tematica generală, fiecare dintre cele trei cărți pare a fi independentă și permite o lectură de sine stătătoare. Colecția ‘Ego grafii’ adună scrieri remarcabile aparținând în general eseisticii și memorialisticii. Cărțile ciclului lui Vasile Ernu își găsesc locul aici fară probleme în pofida faptului că ele refuza clasificările de gen. Analiza sociologică și etnografică se întâlnește cu memorialistica, dar este vorba despre amintiri decantate și personaje fictive construite din multe frânturi de adevăr combinate. Este și literatură de bun nivel mai ales când este vorba despre descrieri de peisaje (naturale sau sociale) sau despre sublinierea caracterelor oamenilor definiți prin vorbele lor, și este și eseistică cu o privire critică la evenimentele ultimului secol din istoria oamenilor și a ținuturilor de la marginea Imperiului. ‘Marginea’ este nu numai frontiera geografică a zonei de influență a Imperiului Rus ci și poziția categoriilor sociale care constituie subiectul fiecăruia dintre volume: în primul ‘sectanții’, categoria din care provine scriitorul și familia sa; apoi ‘bandiții’ care sunt eroii volumului de față; în final ‘evreii’ care figurează în titlul celui de-al treilea volum.
‘În această regiune am copilărit așa că totul îmi era foarte familiar. Aici aveai la doi pași satele pescărești ale rascolnicilor ruși, din care, dacă intrai, nu mai puteai ieși. Aici erau citeva sate mari și bogate de moldoveni, unde părinții mei aveau prieteni foarte buni pe filieră religioasă, cu care se vizitau vară de vară. Sectanții noștri erau cei mai buni producători și comercianți de legume și împînzisera toată Ucraina, o bună parte a Rusiei și țările baltice încă din perioada comunista. În anii ’70-’80 aceste sate trăiau un soi de renaștere și prosperitate. Astăzi lucrurile nu mai arată la fel. O mare parte a sectanților mei au ales calea pribegiei și a muncii în străinătate … Doar bandiții mei se pare că se descurcau de minune în noile ape foarte tulburi. Tot ce a rămas neschimbat de la Gogol încoace sunt drumurile proaste.’ (pag. 129)
‘Bandiții’ este și o poveste de maturizare, fiind povestită la persoana întâi de Vasea, copil crescut pe malurile Bugeacului, cutreierând în adolescență Odessa, Chișinăul și spațiile dintre ele, stabilit mai tărziu în România dar întorcându-se mereu spre locurile de baștină pentru a-și vizita familia și pentru a se documenta și a-și găsi inspirația pentru cărțile sale. Cartea este împărțită în patru secțiuni, fiecare dintre ele acoperind un timp al zilei sau un anotimp al vieții povestitorului, dar și o perioadă istorică și o treaptă de dezvoltare sau de decădere a tagmei bandiților. Din acest punct de vedere cartea mi-a amintit frumosul film al coreanului Kim Ki-duk ‘Spring, Summer, Fall, Winter … and Spring’ cu observația că iarna care închide ciclurile vieții sau noaptea care se așterne pare la Vasile Ernu să puna pecetea definitivă pe o perioadă istorică și o altă primăvara sau dimineață nu se anunță a veni.
Cum se explică fascinația povestitorului și apropierea dintre lumea ascetică și virtuoasă a sectanților din care provine și mediile subversive ale bandiților? În copilărie ‘băieții buni’ sunt atrași de ‘băieții rai’, ba chiar visează să devina cândva ca ei. Mai târziu îi unește prigonirea de către autoritățile Imperiului. Felul în care s-au cunoscut tatăl lui Vasea și Profesorul, figura centrală a cărții și a lumii bandiților, nu este niciodată elucidată. Poate că este vorba despre o legătură de rudenie, poate că existat în trecut o ședere în același spațiu penitenciar. În orice caz apropierea este prezentată și ca spirituală, religioasă chiar. Hristos, spune la un moment dat Profesorul, a fost răstignit intre doi hoți. Metodele revoltei sunt însă radical diferite. Lumea violentă și închisă a bandiților exercita fascinație și poate fi un model pentru un anumit stil de libertate (‘lupi, nu câini’) dar ea se opune stilului de viață și valorilor restului societății:
‘Noi sintem o specie de care ei se tem. Noi sintem născuți să-i încolțim, să trezim în ei frica și să-i facem să trăiască cu acea frică. Oricîte ziduri și-ar ridica, oricîte sisteme de securitate ar construi, oricît de mulți milițieni și gărzi de corp ar avea, noi știm să-i omorim și să le luăm tot ce au. Da, noi știm să omorîm și să furăm, iar ei știu a dracului de bine să construiască capcane și închisori. Ei stiu să ne vîneze. Ei s-au născut pentru a ne închide în cuști, iar noi ne-am născut pentru a le inspira teamă și nesiguranță.’ (pag. 45)
O mare parte a cărții este dedicată descrierii lumii bandiților, codurilor de onoare, celor patru caste în care este împărțită, felului de a se îmbrăca, tatuajelor, îmbrăcăminții, limbii folosite de aceștia. La începutul cărții este oferit un ‘dicționar minimal’, un glosar al termenilor esențiali extras din limba folosită de bandiți care este ea însăși un amestec de rusă, româna, idish și alte limbi ale sud-vestului Imperiului – instrument esențial căci el include multe cuvinte cu sens ascuns și diferit de cel al limbilor de origine. Vasile Ernu dovedește un talent excepțional în a creiona potretele veridice și reprezentative ale câtorva dintre eroii care populează aceasta lume. Așa îi cunoaștem pe înțeleptul Profesor care este și un fel de autoritate ‘juridică’ a lumii bandiților, pe asistentul și paznicul său, uriașul Maki, pe Pianist regele hoților de buzunare, pe Iașa Hudojnik pictorul de tatuaje, pe maestrul evadărilor Korj, pe cartoforul Zăbală, pe ucigașul plătit Finkă și pe tiotea Hana patroana de bordel. Povestitorul bea împreună cu ei ‘cifir’, esență de ceai cu puteri de drog, le dezleagă limbile și mai ales știe să asculte, pentru a construi apoi portrete expresive sau a povesti detalii picante dar esențiale. Iată-l de exemplu descriind tatuajele care împodobesc corpurile bandiților:
‘Nu mai văzusem nicăieri aceste imagini, aceste intervenții uneori artistice, alteori brutale pe corp. Brațele lor pline de desene erau și înfricoșătoare, dar și foarte atractive. Mă uitam și mă temeam, căci nu înțelegeam, pentru că era ceva complet diferit de tot ce văzusem până atunci. Trupurile lor arătau de cele mai multe ori ca niște iconostase pline de biserici și cruci, de icoane și dumnezei, de fecioare sfinte, sirene și balauri, de nuduri și nume, de îngeri și demoni. Arătau ca ilustrațiile unei povești de groază pe care încă n-am citit-o. De fiecare dată cînd vedeam un astfel de corp, mă uitam pe furiș, cu o mare curiozitate, dar și cu o anumită teama. Mă temeam să nu fiu surprins de ochii celui care avea un astfel de corp, pentru că auzisem că bandiții sunt niste monștri de care se temea, dar îi și respecta cam toată lumea. … Iar urmele de gloanțe și mai ales crestăturile de cuțit, din care aveau cu duiumul, păreau mai degrabă un soi de ordine, de epoleți prin care își arătau gradul, poziția în ierarhia răului a tragediei lor.’ (pag. 165-167)
‘Bandiții’ poate fi privită ca o adevărată radiografie a lumii interlope de la periferia de sud-est a fostei Uniuni Sovietice, o lume cu eroii, legendele, castele, și legilei ei proprii, unele dintre ele enunțate în decaloguri ale bandiților sau ale închisorilor. Amatorii de romane având ca eroi organizațiile criminale din diverse părți ale lumii sau de filme cu gangsteri americane, franceze, sau japoneze vor face comparații și vor regăsi multe dintre caracteristicile prezente în aceste opere documentare sau de ficțiune, inclusiv mentalități și ‘coduri ale onoarei’. Există însă și câteva diferențe. Una dintre ele, esențială în opinia mea, este refuzul de a întemeia o familie, o extensie a tendinței de a refuza orice atașament fata de vreuna dintre instituțiile fundamentale ale societății. Aici atitudinea bandiților este diametral opusă organizării breslelor interlope din Italia sau Statele Unite care au în centrul ierarhiei familia și legăturile de sânge, fiind mai degrabă similară cu cea a singuraticilor samurai japonezi, reflectată și în câteva filme ‘noir’ printre care ‘Samuraiul’ lui Jean-Pierre Melville (1967, cu Alain Delon în rolul principal). Respingerea completă a normelor și instituțiilor sociale acoperă detalii cum ar fi actele de identitate. Singura instituție unde bandiții se întâlnesc cu autoritățile este pușcăria:
‘Viața omului nu este decât o trecere dintr-o instituție închisă, cu regulile ei, spre o altă instituție închisă, cu alte reguli ale ei. Familia te pregătește pentru școală, școala te pregătește pentru fabrică și corporație și din cînd în cînd te mai nimerești în instituții precum armata și spitalul. Au și ele funcțiile lor, de a te “prelucra”, profilactic, pentru o bună funcționare în viața standardizată. Însă, pentru toate aceste instituții care au ca scop disciplinarea ta prin control, există o instituție-model par excellence: pușcăria. Viața adevărată începe odată cu pușcăria. Ea este măsura tuturor lucrurilor. Omul începe să devină om în toată puterea cuvîntului odată cu pușcăria, de aceea, cine nu trecut prin pușcărie nu poate fi numit cu adevărat om. De aceea, despre noi se spune că suntem ultimii oameni adevărați. De ce? NU doar pentru că am trecut pe acolo, ci pentru că nu ne-am supus acelui loc și nu am acceptat să fim domesticiți. Fraierilor însă le este de ajuns grădinița pentru a fi domesticiți. Ce poate fi mai trist decit lupul devenit cîine?’ (pag. 150)
Idealizarea lumii bandiților este prezentată din perspectiva acestora, ceea ce nu este nou în literatura acestei părți a lumii. Și în spațiul românesc avem destule exemple de la baladele cu haiduci până la romanele lui Panait Istrati (scrise în franceză). Vasile Ernu nu-și ascunde fascinația pentru aceasta lume și eroii săi, dar nu se identifică cu ea. Punctul de vedere al victimelor nu este prezent explicit, ci doar subînțeles. Sursele răului și a căilor adoptate de bandiți sunt sistemice, mulți sunt prezentați ca orfani de război sau ca victime ale violenței și abuzurilor încă din copilărie. Codurile și legile mediului sunt însă și ele puse la încercare de schimbările aduse de căderea comunismului. Generația bandiților îmbătrânește, și alte reguli sau lipsa de reguli se instaurează. Față de schimbările aduse de acei ani perspectiva devine aproape nostalgică:
‘Apoi știi bine ce s-a întâmplat. A căzut comunismul, și la ce bun să mai furi daca poți să privatizezi și să iei totul legal. Cînd m-am întors, prin ’87-’88, din pușcărie, după un mic sejur, nu am mai recunoscut nimic. Cain era la putere peste tot. Acum nu Cain era cel prigonit, ci el era legea. Ai noștri se ocupau de protecție, de taxe, de tot. Cînd veneau la noi, oamenii nu o făceau pentru că le era tare drag de noi, ci pentru că nu mai aveau încredere în nimic: stat, poliție, justiție, lege. Nimic. Înțelegi? Cînd totul a fost făcut varză, oamenii au venit la noi, pentru că bandiții rămăseseră ultima autoritate și lege. Ei, uite, asta ar trebui să-i pună pe ginduri … Practic, cînd statul s-a năruit, numai noi am mai putut da coerență lucrurilor, și pentru că noi mai avem ceva reguli și ierarhii. Și poate ceva mai multă etică, daca e să vorbim pretențios.’ (pag. 232)
Ultima secțiune a cărții, ‘La miez de noapte’ este mult mai personală, concluzionând capitolele precedente și dezvoltând viziunea povestitorului (pe care trebuie din nou să-l asimilăm cu scriitorul) asupra amurgului vechii ordini și a transformărilor care nu numai că au pus capăt gloriei bandiților îmbătrâniți, dar au și infirmat speranțele propriei sale generații. Contextul este mai larg, scriitorul povestitor, stabilit acum în România, extinde perspectiva, căutând elementele comune ale evenimentelor de tranziție. Generalizarea aceasta nu funcționează perfect, căci multe dintre fenomenele sociale și culturale prezentate înainte erau specifice Imperiului de dincolo de Prut și mai puțin prezente în spațiul românesc. Vocea povestitorului poate totuși să fie, cu nuanțe, și cea a unui reprezentant al generației sale cam de oriunde din Europa de Est post-comunistă:
‘Generația mea, născută în anii ’60-’70, nu doar că nu a iubit comunismul, dar nici macar nu l-a urît. Și aceste e lucrul cel mai grav, poate. Ea pur și simplu l-a disprețuit total. Și, fapt mai grav, l-a ignorat profund, iar ignoranța omoară orice regim. Cînd față de regim te comporți că și cum n-ar exista, el moare pur și simplu. Aceasta este marea lecție! Aceasta este lecția dată de generația mea. Ea l-a distrus printr-un soi de ignoranță profundă. Generația mea era interesată doar de lucruri pe care regimul nu ni le punea la îndemînă. Și noi ne-am retras în apartamente, beciuri, garaje, tabere, parcuri, să ne delectăm cu micile noastre plăceri. Iar plăcerile noastre se reduceau la lucruri banale: o pereche de blugi, un vinil cu Beatles și o carte cu vederi liberale, precum Bulgakov sau Brodski. Dacă prindeam și o sticlă de Cola, eram deja în transă, și o amestecam cu un Cabernet moldovenesc ieftin.’ (pag. 312-313)
Pentru mine lectura cărților lui Vasile Ernu este fascinantă și dintr-un alt punct de vedere. Născut și trăit fiind pe malul drept al Prutului cunosc foarte puțin și probabil foarte deformat istoria recentă și realitățile de astăzi ale Basarabiei. Cele două volume din trilogia marginalilor pe care le-am citit până acum sunt pentru mine o introducere într-un spatiu foarte diferit lingvistic, cultural, și ca mentalitate de modelul pe care îl aveam în minte despre aceste locuri. Unele dintre povestirile din carte și câteva dintre personaje mi-au amintit mai degrabă de ‘Povestirile din Odessa’ a lui Isaac Babel. Comparația pare intimidantă, dar cred că este meritată, căci Vasile Ernu este și un formidabil povestitor. Combinație de galerie de portrete, memorii, carte despre maturizare, eseu politic, studiu social și etnografic – ‘Bandiții’ este ceva din toate acestea și în plus scrierea unui prozator de talent. Un ultim cuvânt bun se cuvine și frumoaselor ilustrații ale lui Laurențiu Midvichi. Aștept cu nerăbdare volumul final al trilogiei.
‘Cesar et Rosalie‘, the title of the 1972 movie by French film director Claude Sautet, can easily be misleading. It is not a simple love story, or rather it is not a single love story, but two. In other words, it is the story of a love triangle, in which a woman is loved by two men, and returns love to both of them. The situation seems awkward and could be the subject of a passional film about jealousy with the potential to end tragically, or it could be a pretext for a wild comedy. I confess that I know very little about Claude Sautet, the film’s director and co-writer. If my memory serves me well, this is his first film I’ve ever seen. His merit here is to have written a sensitive and intelligent story and to have chosen and led a formidable team of actors with the help of which he made a film that withstands the test of the almost half century that passed from production.
Rosalie (Romy Schneider) is newly divorced taking care of her little daughter. Cesar (Yves Montand), her boyfriend, is much older than her, but he is rich, charismatic, and full of self-confidence, at least until the appearance of David (Sami Frey), Rosalie’s first love from the time just before her marriage. The two men love Rosalie, each of them in his own way, very different from each other. Rosalie hesitates as she cannot decide between the younger man who has left abandoned her years before and the older man who ensures her safety and who seems willing and able to do anything for her. Where will the romantic competition between the two lead? What will Rosalie decide? I will say, of course, nothing about the ending except that it is one of the few cases in which I do not agree with my favourite film critic, the late Roger Ebert, who criticised it quite severely. I really liked the open and surprising final. Today’s feminists may be irritated for much of the film, but they will be rewarded in the end. In fact, a new movie could start here.
Yves Montand and Romy Schneider are fascinating, and it’s hard to believe that it’s been almost 50 years since this film was made and 3-4 decades since they’ve left this world. Sami Frey completes this triangle that draws the kind of plot that was very fashionable during the French New Wave, but which is described here with the methods of classic French cinema based largely on text and the charm and talent of the actors. Claude Sautet knew how to direct his actors and leave them enough freedom to get the best of them. The cinematography, the music, the natural and urban scenery are no more than effective, serving the plot. An interesting extra detail, proof of Sautet‘s casting talent, is the appearance of a 19-year-old red-haired actress named Isabelle Huppert in a supporting role, one enough well defined and with enough presence on screen so that we can remember it – probably the first more consistent role of the future star in a feature movie. ‘Cesar et Rosalie‘ is a beautiful and interesting film, which has withstood the test of time and is still worth watching or re-watching today.
Somehow, I managed to miss the opportunity to see ‘I’m Not There‘, the film that Todd Haynes made about Bob Dylan, when it was released on screens in 2007. It’s been 14 years since this very unusual film was made. Songs, albums, concerts, and a Nobel Prize which probably surprised the singer as much as many others were added to Dylan’s career and biography, but I believe that the mystery surrounding his personality has only amplified. A multilateral personality, eccentric and uncomfortable with his style of being, cultivating an aura of mystery around his person and public image, Dylan escapes categorisations both when it comes to biography as well as when it comes to his music. Approaching this project, Todd Haynes decided from the start that it would be trivial and useless to make a conventional biopic about such a non-conventional personality. Looking for the right artistic tools, director and co-writer (along with Oren Moverman) Todd Haynes chose an artistic style (collage) specific to the DADA literary movement of the early 20th century and elements from the dream cinema of the surrealists who inherited Dadaists. The result is an original cinematic collage biography, but not a very comfortable for many viewers, especially for those who are not very familiar with Dylan’s biography and music. But the great chance of the film is the music, mostly original, included in the soundtrack with Dylan’s consent.
‘I’m Not There‘ follows in parallel the biography of six characters who could be facets of his person: a black boy named Woodie Guthrie, a folk singer, another singer abandoning folk for electric pop, an actor, Arthur Rimbaud, Billie the Kid. Each of the characters is played by another actor. Details of Dylan’s real biography are interleaved with imaginary episodes, some dreamlike, quotes from interviews or statements made in different contexts are mixed with lines written in the spirit of the singer’s thoughts and actions. Everyone who knows and loves Dylan will find episodes he knows and texts that will resonate with him. But I think that for each of the fans there will be details or characters that represent less their own Dylan. For me, for example, the character of Billie the Kid did not tell me anything that has to do with my image of Dylan, and the scenes with the child with the guitar seemed forced, even if we consider them dreams and even if the boy is named Woodie Guthrie.
‘I’m Not There‘ is interesting as an experimental film – it has an original idea, it wins and keeps the viewers’ attention through the diversity of plans and the alternation of characters, it includes a mosaic of references about the culture of the ’60s and’ 70s and contains many moments and ideas of smart cinema. As a docudrama, however, the film failed to educate me or present me with new perspectives on Dylan. Those who know more details about Dylan’s biography will probably find more connection points, but I think that precisely this constant search for biographical details in fictional spaces (where did he say that ?, when did he sing like that ?, etc.) to which the viewer is permanently challenged, eliminates opportunities for genuine emotion. Some of the actors who play Dylan succeed great performances – of course, the first to be mentioned is Cate Blanchett in a very special role of her amazing career, then Heath Ledger in one of his last roles, and Christian Bale. I can’t say anything about Richard Gere, I confess that his embodiment of Dylan as Billie the Kid is the one that I understand the least. Watching Charlotte Gainsbourg is always a treat, and no, she’s not playing Dylan. All in all, ‘I’m Not There‘ is an intriguing and interesting film about Bob Dylan with a lot of music by Bob Dylan, but I haven’t learned much new about him. The mystery surrounding Dylan remained intact.
Cu doar vreo patru secole în urmă, a susține că Pământul nu este centrul Universului era un păcat pedepsit cu excomunicarea și o crimă pentru care se putea ajunge la eșafod sau la rug. Ideea că spațiul cosmic este infinit și că este foarte posibilă existența multor altor forme de viață și a unor alte civilizații în afară de cea terestră a câștigat teren doar pe la sfârșitul secolului 19. Faptul că am putea să comunicăm și chiar să ne întâlnim cu aceste civilizații extra-terestre este un subiect controversat și astăzi printre oamenii de știință. Imaginația artiștilor și fantezia scriitorilor și cineaștilor au fost de multe ori însă în avans fata de descoperirile, teoriile și confirmările acestora din partea savanților. Genul literar al întâlnirilor cu extratereștri, filmele și arta inspirate de posibilele vizite ale acestora pe Pământ, ale noastre pe planetele lor, sau în spații cosmice neutre are o istorie relativ scurtă. De la început însă, s-au conturat doua tendințe opuse. Una îi privea pe extratereștri ca fiind o amenințare pentru omenire, întruchiparea temerilor noastre despre ceea ce este străin, diferit, periculos. Cealaltă îi privea cu curiozitate și admirație, vedea în ei semeni de-ai noștri, sub un cer de stele mai larg și mai cuprinzător decât cel gândit până atunci. Monștri sau ambasadori ai unor civilizații înaintate? Vizitatori buni sau vizitatori răi?
Voi încerca în articolul de azi al rubricii CHANGE.WORLD să exemplific aceste tendințe cu două filme văzute recent și realizate la doi ani distanță, în anii ’80 ai secolului trecut, de un regizor pe nume John Carpenter, căruia cinemateca locală i-a dedicat (în mod virtual, prin intermediul sistemului Video On Demand – VOD, cum se poartă în zilele noastre) o retrospectivă.
Cine este John Carpenter? Născut în 1948 în statul New York, a fost pasionat de cinematografie din copilărie, și după studii în domeniu și-a început cariera cinematografică în anii ’70, cu doar câțiva ani după debutul generației de regizori din care fac parte Steven Spielberg și George Lucas. Poate fi considerat un fel de mezin al acestei generații. Filmele sale au avut un destin interesant – respinse în general de critică, au fost adoptate de public, însă nu imediat, ci la câțiva ani după lansările pe ecrane. Succesele sale cele mai cunoscute aparțin genului filmelor ‘horror’, cel mai faimos dintre ele fiind ‘Halloween’, realizat în 1978. Mie însă din cinematografia lui îmi place cel mai mult ‘The Fog’ realizat în 1980, un film despre o corabie rătăcind printr-o ceață adâncă, cu o cinematografie în care tensiunea psihologică este amplificată de folosirea cu iscusință a efectelor vizuale. John Carpenter este și compozitorul unei bune părți din muzica filmelor sale. La Festivalul de film de la Cannes din 2019, Guilda regizorilor francezi i-a acordat lui Carpenter premiul omagial ‘Caleașca de aur’, numindu-l ‘un geniu creator de emoții crude, fantastice și spectaculoase’.
Primul film pe care l-am ales pentru a ilustra sub-genul filmelor cu ‘vizitatori răi’ este ‘The Thing’, produs de studiourile Universal și realizat de Carpenter în 1982. Nu știu dacă filmul a fost difuzat în România, dar traducerea cea mai corectă a titlului ar fi, în opinia mea, ‘Creatura’. Este o adaptare a nuvelei ‘Who Goes There’, scrisă de John W. Campbell Jr., un autor prolific și controversat de science-fiction, inițiatorul ‘fanzinelor’ (reviste de gen în format mic) ‘Astounding Science Fiction’ și ‘Analog’. Producția a început pe la mijlocul anilor ’70 și, timp de câțiva ani, scenariul a fost scris și rescris în timp ce diverși regizori au început și au abandonat proiectul. John Carpenter l-a preluat în 1981 și l-a filmat în 12 săptămâni, majoritatea scenelor fiind realizate în studiourile din Los Angeles și în Alaska. Pedalând pe succesul din ‘The Fog’, John Carpenter încearcă să creeze și aici o atmosfera apăsătoare, influențată de viscolele și gerurile Antarcticii unde se petrece acțiunea. Filmul relatează povestea unui grup de cercetători americani care se confruntă cu Creatura, o formă de viață extraterestră adormită multă vreme sub ghețuri, un parazit care ucide și apoi preia mimetic forma altor organisme. Pe măsură ce monstrul atacă și îi omoară pe membrii expediției, supraviețuitorii sunt copleșiți de o suspiciune paranoică unul față de celălalt, dat fiind că oricare dintre ei ar putea fi Creatura. În fruntea distribuției exclusiv masculine se află actorul Kurt Russell.
Recepția critică a fost, folosind o figură de stil aflată la îndemână, glacială. Filmul a avut parte de cronici inițiale foarte negative, a fost caracterizat drept un ‘deșeu’, ‘un exces nefericit’ și propus pentru titlul de cel mai detestat film din toate timpurile, de către revista ‘Cinefantastique’. Unele comentarii au subliniat calitatea efectelor speciale, în timp ce altele le-au găsit respingătoare și au considerat caracterizarea personajelor ca fiind slab realizată. Publicul însă nu l-a respins. Filmul a avut un succes de casă rezonabil, recuperându-și, cu 19,6 milioane de dolari încasări, cheltuielile de producție de 15 milioane. Schimbarea radicală de atitudine s-a petrecut atunci când filmul a ajuns să fie distribuit pe casete video și la posturile de televiziune. Succesul a fost deosebit. În anii următori, a fost reevaluat ca fiind unul dintre cele mai bune filme științifico-fantastice și de groază realizate vreodată și a câștigat statutul de ‘film cult’. Producătorii de filme au menționat influența filmului asupra muncii lor și a fost preluat în alte forme de mass-media, cum ar fi televiziunea (ca serial) și jocurile video. ‘The Thing’ a generat un roman inspirat din scenariul filmului în 1982, atracții în parcurile de distracții, jocuri de societate, continuări în cărți de benzi desenate, un joc video și un film ‘prequel’, în 2011, cu același nume. Un ‘remake’ fusese anunțat pentru 2020, însă acest proiect, precum multe altele, a fost suspendat din cauza pandemiei.
(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0088172/)
Cele două categorii de filme descriind interacțiunea cu extra-tereștrii, cele cu ‘vizitatori buni’ și cele cu ‘vizitatori răi’, erau deja bine delimitate la începutul anilor ’80. Unul dintre exemplele cele mai celebre din prima categorie fusese ‘Alien’ al lui Ridley Scott din 1979, care concura cu ‘The Thing’ în a imagina extratereștrii ca pe niște monștri înfricoșători și respingători. Filmul lui Scott depășește cotele celui al lui Carpenter și motivele pot fi căutate în cinematografia inspirată de artistul elvețian H.R. Giger și de prezența în rolul principal a lui Sigourney Weaver. Din a doua categorie exemplul de referință ar fi ‘E.T. the Extra-Terrestrial’ al lui Steven Spielberg, ieșit pe ecrane în același timp cu ‘The Thing’. Viziunea despre vizitatori din acest film era cu totul diferită. Reprezentanți ai unor civilizații avansate, ei veneau mânați de intenții bune, căutând dialogul cu locuitorii Terrei, găsind interlocutori în rândul copiilor (în ‘E.T.’) sau al femeilor, cum avea să demonstreze unul dintre filmele următoare ale lui John Carpenter, ‘Starman’, producție a studiourilor Columbia, ieșit pe ecrane în 1984. Acesta este al doilea film despre care vreau să vă povestesc. Să presupunem, zic autorii scenariului, că sonda spațială Voyager-2, lansată în 1977, purtând un mesaj de prietenie și o invitație de a vizita planeta noastră din partea secretarului general al ONU își găsește destinatari și că aceștia se decid să întoarcă vizita prin 1984. Pământenii nu sunt așa de pregătiți de oaspeți și doboară racheta undeva în nord-estul Statelor Unite. Supraviețuitorul misiunii posedă tehnologia de a se clona în orice ființă omenească și aleg să devină reîncarnarea soțului nu de mult decedat al tinerei Jenny Hayden. Dialogul dintre cei doi începe cu teamă, se dezvoltă în comunicare, se încheie în dragoste. Pe măsură ce ‘vizitatorul’ învață secretele corpului omenesc, el se aproprie și de cele ale sufletului. Cei doi eroi pornesc într-un drum care traversează o mare parte din Statele Unite, pentru a ajunge la locul unde vizitatorul urmează să fie salvat și să-și înceapă călătoria de întoarcere spre steaua sa. Filmul devine o combinație între un road movie, un film de gen ‘întâlniri de gradul trei’ și o comedie romantică. Rolurile principale sunt interpretate de actrița Karen Allen și de actorul Jeff Bridges, care a cules și o candidatură pentru un Premiu Oscar pentru interpretare masculină pentru acest rol. A fost unul dintre filmele cu succes de public ale lui Carpenter, cu peste 28 de milioane de dolari încasări în cinematografele Americii de Nord. O coincidență interesantă face ca filmul să fi ieșit pe ecrane în aceeași săptămână cu un alt film notabil din istoria genului science-fiction – ‘Dune’ al lui David Lynch.
(sursa imaginii: vhsrewind.com/starman-1984/)
Până la urmă, aceste filme spun mai multe despre noi, pământenii, decât despre extra-tereștri. Chiar și în filmele cu ‘vizitatori buni’, aceștia nu se bucură de o primire prea cordială din partea pământenilor. Este civilizația noastră terestră pregătită pentru contactul cu alte civilizații din univers? Vom ști să acceptăm alte forme de viață și alte moduri de gândire foarte diferite de ale noastre? Răspunsul îl vom primi cândva, poate, în viitor. Până atunci, rămâne să ne delectăm cu filmele care anticipează aceste ‘întâlniri de gradul trei’ și, în funcție de gusturi să alegem filme cu vizitatori buni sau cu vizitatori răi sau din ambele genuri. Vizionări plăcute!
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
Hollywood loves to make films about Hollywood, and to turn the stars of the past into the heroes of contemporary films, even at the risk of producing revisionist versions of the history of the seventh art. ‘Mank‘ released in 2020 on Netflix, directed by David Fincher on a screenplay written many years ago by his father, Jack Fincher, brings to screen one of the contributors to film making lesser known today – the publicist and screenwriter Herman J. Mankiewicz. His name was perhaps unjustly forgotten, as he co-wrote with Orson Welles the screenplay of ‘Citizen Kane‘, considered one of the masterpieces of film history, and shared with him the only Academy Award that the film received, actually the only Academy Award that Welles ever received, if we exclude the honorary one from 1971. If we accept the version of events in the film, Mank was the one who won for Orson Welles this only Academy Award of his career. But let’s be honest, the screenwriters are often overshadowed by actors, directors and producers, and the posthumous glory that ‘Mank‘ creates for the film’s hero is an exception anyway. ‘Citizen Kane‘ is a masterpiece (and in the top 3 of my favorite films), David Fincher is an extremely talented director, the film ‘Mank‘ is interesting both because it addresses the controversy of the creation of the script and because it is originally made cinematically – so we have gathered almost all the premises for a success. Many of the promises are fulfilled, but not all.
The principal thread of the story in the film takes place in a period of 60 days, in a ranch isolated from the world, in which Orson Welles (Tom Burke) secludes Mankiewicz – Mank (Gary Oldman) to write the script of a future film that will become ‘Citizen Kane‘. Mank had just had a rather serious car accident, so he needed the presence of a nurse in addition to a typist. Both women are refugees from war-torn Europe – the echo of the global events that were taking place during the writing and making of the film. In addition, the screenwriter faces alcohol addiction, although it is not obvious that he could create or even live without it. The young director, already considered a genius, had almost complete control of the film by contract, but his success or failure depended on the quality of the script that Mank wrote. Through a series of flashbacks, viewers witness his struggle with the memories of a decade of activity in Hollywood, interleaved with the incidents of a rebellious screenwriter, talented and appreciated for his spirit and sense of humour, but often in conflict with the studio magnates and with the press tycoons. ‘Citizen Kane‘ will mirror these events in Mankiewicz’s life. We know the result, but the road to success was twisted, glory did not come immediately, and life never rewarded Welles or Mankiewicz in proportion to their talent and contributions to the art of film. If posterity already restored Welles’ glory, ‘Mank‘ – the movie tries to do the same for Herman Mankiewicz.
What I liked. The cinematography is extraordinary. David Fincher gave the film a look and feel as close as possible to the style of the period in which ‘Citizen Kane‘ was made. He used black and white, filmed and captured the sound with devices similar to those of the ’30s, framed and moved the cameras according to the rules of the time, and the soundtrack is mono. Gary Oldman creates a notable performance as Mank, but this is no surprise, Oldman is one of the most talented and versatile film actors today. Among the other acting interpretations, Amanda Seyfried stands out in the role of a diva of the time, a role that is likely to bring her a well-deserved Academy Award nomination for supporting female role. What I liked less. Flashbacks include many details and characters that are perhaps familiar to those very knowledgeable in the history of Hollywood in the 30s, but which will be unknown and will lose their effect for the rest of the audience (the vast majority). ‘Mank‘ is definitely a docu-drama, and I think that here David Fincher should have found the creative means to educate his less initiated spectators. Most of the supporting roles around Mank are a bit schematic, and worse, they include lines that sound ‘implanted’ from contemporary political speak. The intention of the authors to give current meanings and resonances to the events that take place on the screen was obvious, but I believe that this effect could have been achieved without explicit rhetoric.
For me, ‘Mank‘ changed the perspective of ‘Citizen Kane‘, which is, as I said, one of my favourite movies. I love Welles‘ film for two reasons – revolutionary cinematic art and courageous political attitude and message. ‘Mank‘ offers a new perspective, and attributes the political attitude, anti-populist message and anti-corporate satire not only to Welles but especially to the life experience of a brave and talented screenwriter, the son of Jewish immigrants from Europe, a rebel against great studios and of the magnates who led them. The future viewings of ‘Citizen Kane‘ will be for me and for many who will see ‘Mank‘, different.
‘Valley of Love‘, the film written and made in 2015 by Guillaume Nicloux brings Gérard Depardieu and Isabelle Huppert together on screen. These two formidable French actors had never acted together for 35 years in a film. In the meantime they became what the French call ‘sacred monsters’ they are two actors who – as the joke goes – could read the White Pages (if there still was such a thing) and fill the screen with the magic of their presence. On top of that, the story in the film takes place in Nevada, in the very special place which is Death Valley, a place where spectacular scenery and unique natural and physical phenomena meet, a place that has already fascinated many filmmakers (as an example – do you remember Antonioni‘s ‘Zabriskie Point‘?). Nicloux takes the two French heroes of his film right here, this is where he stages his strange and melancholic story. The result of these fascinating premises is a little less than the sum of the promises, but I believe that I’ve already mentioned enough reasons why ‘Valley of Love‘ is a film that should not be ignored.
Isabelle (Huppert and Gerard (Depardieu) are a couple of actors, once in love, once married, separated for a long time. They had time to rebuild their lives, to start other families, other children were born. Their son, Michael, committed suicide six months before, and left a letter to each of them, with precise directions for them to reunite, spend a week together in the Death Valley, Nevada, and be every day, at precise times, in one of the spectacular places accompanied by legends of the desert, with the promise of his reappearance in one of these places. The week spent together is an opportunity for the two ex-husbands and lovers to find each other and themselves, to face the passage of time, the feelings for each other that have not completely disappeared at the breakup, and especially with guilt of not having able to ensure the self-confidence and life fulfilment of the child conceived together. The two feel permanently alien to the places, not only because of the extreme climate, and not only because they are French dealing with the Americanisms around them (including the intrusion of more or less desired admirers) but also because they do not resonate with the magnetism of the places. When the fantastic appears, they are overwhelmed.
The two formidable actors combine elements of their own biographies, and the impression the film left on me is that Guillaume Nicloux left them a considerable margin of freedom, including adding from their own experiences. Definitely the plot is quite thin and what gives consistency and colour to the film is the way Isabelle and Gerard interact with each other and with those around them. The scenes that contain the small cultural conflicts are funny and provide a necessary comic counterpoint, without which the general atmosphere would have been, I think, too gloomy. The final part includes a surprise and an opening to fantastic, many will probably like it but certainly not all. ‘Valley of Love‘ is a French film set in the American desert, but the location is not accidental and plays an important role in the dynamics of the film’s narrative and aesthetics. Viewers with a preference for European films have a much better chance of liking this film.
One of the great joys of a cinephile is the discovery of a formidable film made by a hitherto unknown director. Of course, it’s the cinephile’s problem, that is, mine, if I haven’t known the name of Italian director Marco Tullio Giordana so far, and if I saw after such a long delay ‘La meglio gioventu‘ (the English title is ‘The Best of Youth‘) made in 2003. The duration of the film may have intimidated distributors and he may not have enjoyed commercial screenings in the country where I live. Its six hours led Roger Ebert (who liked the film a lot and gave it four out of four stars) to write that good movies are never too long. I can only agree with him. ‘La meglio gioventu‘ is a cinematic saga of almost four decades of Italian history told through the story of a middle-class family that witnesses and participates in all the major upheavals and events of the era. The film is excellently written and acted and its duration gives the characters time to develop, to involve their viewers, to conquer them. At the end of the viewing we know and feel many of them as part of our families.
The story takes place between 1966 and 2003 and follows the destiny of three generations the Carati family, and especially of the middle generation that comes to life in the tumultuous end of the decade of the 60s. . The little sister will marry an important figure in the world of finance. The two brothers, Nicola (Luigi Lo Cascio) and Matteo (Alessio Boni) are very close at first, but their paths will split. Plans to travel with her friends in Norway to the Arctic Circle are interrupted by the appearance of Giorgia (Jasmine Trinca), a girl who escaped from a psychiatric asylum where she was abusively treated with electric shocks. The boys’ attempt to help her fails, and the two react differently. Nicola resumes the trip to Norway but will not finish it. He devoted himself to medical studies and became a psychiatrist, under the influence of the trauma caused by the fate of Georgia. Matteo abandons his literature studies, enlists in the army, from here he joins the police, and will be pursued by the feeling of failure and the impossibility to communicate and implement his ideals. The years go by, the family is not spared by tragedies, love stories interfere and generation of children appears asking questions about the world they inherit and about the gap between the ideals of their parents’ youth and reality. In the background, a country torn by conflict, gnawed by corruption and political violence.
https://www.youtube.com/watch?v=fomy6uaDNmE
The quality of the film comes from two main sources. First of all, the screenwriters manage to realistically and truthfully describe each of the historical periods and create credible characters, with interesting personal stories, who interact naturally and gain empathy in the relationship with the spectators. The production is impeccable down to the last detail. The locations, the interiors, the objects, the clothes, the music, the speak of the characters – all are authentic to the point of giving a feeling of immersion. Acting is excellent, each of the actors gives life to his or her character and creates credible images in different periods of life, even if some of the makeups are not perfect. Narrative lines develop in parallel and fates intersect naturally at key moments. I can’t say that the soap opera effects are completely avoided, especially in the final part of the film, but I think it’s one of the cases where melodrama works, more than this, it’s really welcome. ‘La meglio gioventu‘ is a case of a historical saga combined with good quality soap opera elements, a beautiful and captivating film about recent Italy.
Cititorii romanului lui Matt Haig ‘Biblioteca de la Miezul Nopții’ (apărut în 2020 la Editura Nemira în traducerea Cristinei Nan) vor face imediat asocierea intre formidabila metaforă care se află în miezul cărții și cealaltă bibliotecă celebră din literatura lumii, Biblioteca Babel a lui Jorge Luis Borges. La Borges aveam de-a face cu o metaforă a Universului, conceput ca o imensă bibliotecă incluzând toate cărțile care pot fi create din combinațiile celor 25 de semne (22 de litere ale alfabetului latin, punct, virgulă și spațiu). Matt Haig construiește cu Biblioteca de la Miezul Nopții o metaforă a existenței omenești. Cartea sa, amestec de fantezie, filosofie și psihologie s-a bucurat de succes și de câteva ediții imediat după apariția sa (destul de recentă de altfel), devenind un best-seller pe lista lui ‘New York Times’, fiind recomandata de clubul de carte al emisiunii ‘Good Morning, America’ și primind premiul Goodreads Choice Award pentru cărți de ficțiune. Promptitudinea editurii Nemira în a oferi cititorilor versiunea sa în limba română este remarcabilă.
Eroina cărții, Nora Seed, are 35 de ani și trăiește într-un orășel englez. Nu are o viață prea fericită, ghinioanele și eșecurile par să o copleșească. Primele capitole se deschid cu o numărătoare inversă a orelor până la sinuciderea eroinei. Motivele sunt poate mărunte dar se acumulează – își pierde locul de muncă la un magazin de muzică, este singură și unicul companion, un motan numit Voltaire, fuge din apartament și moare în stradă, fratele ei mutat la Londra a tăiat comunicațiile, și viața îi este plină de regrete pentru decizii neinspirate care au adus-o unde se afla. Sinuciderea se petrece la ora magiei, la miezul nopții. Timpul pare să se oprească în loc și Nora ajunge într-o … bibliotecă administrată de doamna Elm, bibliotecara școlii unde învățase cu mulți ani în urmă, unul dintre puținii oameni, poate singurul, care o ajutase într-un moment de cumpănă din adolescență.
‘Intre viață și moarte se afla o bibliotecă, i-a zis. Și în acea bibliotecă sunt multe rafturi care se întind la nesfârșit. Fiecare carte iți oferă ocazia să încerci o altă viață pe care ai fi putut să o trăiești. Să vezi cum ar decurge lucrurile daca ai fi făcut alte alegeri. … Cât timp exista Biblioteca de la Miezul Nopții, vei fi ferită de moarte, Nora. Acum va trebui să decizi cum să trăiești. … nu e realitatea așa cum o înțelegi tu. Ca să mă exprim mai clar, e un soi de tărâm intermediar. Nu e viață. Nu e moarte. Nu e lumea reală în sensul convențional al cuvântului. Dar nici vis nu e. Nu e nici una, nici alta. Pe scurt, e Biblioteca de la Miezul Nopții.’ (pag. 40-43)
Premiza este cât se poate de interesantă. Biblioteca există între viață și moarte. Nora poate alege orice carte din rafturi și fiecare carte conține o viață alternativă. Fiecare dintre vieți este una dintre cele care ar fi rezultat dacă ar fi schimbat o singură decizie pe care a regretat-o. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi continuat înotul de performanta, daca ar fi mers la o întâlnirea la cafenea cu un bărbat pe care îl refuzase, dacă ar fi continuat studiile de filosofie sau pasiunea pentru muzică? Fiecare viață alternativă este trăita până când apare dezamăgirea. Atunci se întoarce la bibliotecă pentru a încerca din nou, altceva. Această alternare printre viețile paralele posibile se poate termina daca Nora va găsi o viață care este cel mai bun rezultat posibil, fie atunci când se vă resemna și îndrepta spre moarte.
Cartea dezvoltă în continuare viețile alternative ale Norei: vieți paralele sau vieți succesive? Memoria ei acumulează experiențele, dar ea este singura care pare conștientă de aceste tranziții, între care au loc întâlnirile cu doamna Elm. Cine este ea de fapt? Dispeceră a acestui purgatoriu sau întruchipare a Divinității? La fiecare nou salt într-o altă viață Nora este obligată să-și reconstituie propriul său trecut, să înțeleagă schimbările, să se confrunte cu soarta celor dragi care de fiecare data este diferită. ‘Efectul fluturelui’ funcționează și în lumile legate între ele prin Bibliotecă, o decizie diferită luată în trecut poate avea efecte imprevizibile și pentru ea dar și pentru cei din jur. Va cunoaște și alti ‘transgresori’, călători intre vieți alternative, căci drumurile destinelor nu sunt limitate de determinism sau de legile spațio-temporale pe care le cunoaștem din viața obișnuită. Precum universul fizicii moderne, acest univers pare să aibă mai multe dimensiuni:
‘Da. Tipul cu pisica. El a susținut că, în fizica cuantică, toate variantele alternative se desfășoară simultan. Toate odată. În același loc. Suprapunere cuantică. Pisica din cutie este atât vie, cât și moartă. Poți să deschizi cutia și să constați că e vie sau moartă, așa funcționează, dar într-un fel, chiar și după ce cutia a fost deschisă, pisica rămâne în continuare vie și moarta. Fiecare univers se suprapune peste alt univers. Asemenea unui milion de imagini pe hârtie de calc, toate cu ușoare variații în același cadru. Interpretarea lumilor multiple din fizica cuantică sugerează faptul că există un număr de universuri paralele divergente. În fiecare clipa a vieții tale, pășești într-un nou univers. Cu fiecare decizie pe care o iei. Și, în mod tradițional, se credea că nu poate exista niciun fel de comunicare sau de transfer între aceste lumi, cu toate că ele se desfășoară în același spatiu, literalmente la câțiva milimetri de noi.’ (pag. 158-159)
O urmărim deci pe Nora în multe dintre viețile sale posibile alternative. De fiecare dată reușita pare mai bună, fie profesional, fie social, fie emoțional, decât cea din viața ei reală precedentă. O vedem pe rând campioană olimpică la înot, vedetă rock, filozoafă, soție și mamă, exploratoare a ghețarilor, proprietara de cramă sau de pub. Îi spune „da” fostului iubit părăsit în pragul nunții și acceptă realizarea visului acestuia de a locui într-un oraș mic și de a deține un pub local. Ea poate fi totul sau orice. Precum cărțile din biblioteca lui Borges care cuprind tot Universul, cele din Biblioteca de la Miezul Nopții a lui Matt Haig conțin toate viețile posibile. Dar și pe cea fericită? Și în definitiv, în ce constă fericirea?
După cum puteți constata am ajuns la un nivel de abordare care seamănă puțin a clișee de psihanaliză. Aici se află una dintre capcanele cărții și cred că fiecare dintre cititori va primi partea finală într-un fel diferit, funcție de experiența sa de viață. Nu voi da mai multe detalii deoarece nu doresc să răpesc bucuria citirii și a descoperirii. Finalul încearcă să fie optimist. Unii cititori îl vor găsi dulceag și prea previzibil, ceva de genul filmelor hollywoodiene. Este oare însă problema cărții? Sau poate este vorba despre o problemă a noastră, a cititorilor? Mai poate o carte ‘serioasă’ în lumea de astăzi să aibă un final pozitiv? Vă invit să citiți ‘Biblioteca de la Miezul Nopții’ și să încercați să răspundeți singuri. Vă așteaptă o lectură plăcuta a unei cărți scrise cursiv și inteligent. Întrebările pe care și le pune eroina despre destin, hazard, responsabilitate, decizii și consecințele lor sunt dintre cele pe care ni le-am pus sau ni le vom pune cândva în viață fiecare dintre noi.
Watching Lucian Pintilie‘s ‘Reconstituirea‘, filmed in 1968 and distributed in 1970, is for me a reunion with this film, after 51 years. I was, in 1970, among the lucky cinephiles in Romania who got to see the film at the only cinema in Bucharest where the screening was allowed. The re-viewing confirmed my opinion held during the 51 years that have passed since then, based on the strong impression that the film made on me at my first watching. ‘Reconstituirea‘ is a unique film, completely different from everything that had been done before in Romania, it is an infusion of truth in a cinema suffocated by propaganda, it is a film that assimilates creatively much of what was created valuable in the world cinema in the previous decade . Much of what followed in the Romanian cinema before but especially after 1990 has its starting point in this film. The fact that it was banned after a few weeks of screening, that it was pre-empted from being screened at the 1970 Cannes Film Festival, and that it was hidden from the audiences until the fall of communism is not surprising. Its topic related to the life of the young generation in a bureaucratic and totalitarian society is perfectly in sync with the protest movements of the youth around the world in 1968 when it was made.
(For the English speaking movie fans – the title of the film is better translated into ‘The Re-enactment’ rather than ‘Reconstruction’ as translated on IMDB)
The story takes place on the edge of a mountain town, near a stadium. Two young people, Nicu (Vladimir Gaitan) and Vuică (George Mihaita) are brought with the militia van to film the re-enactment of an incident that took place a week ago, at their high school graduation party. Intoxicated by alcohol, the boys got into a fight, destroyed ‘public property’ and injured a waiter. They are actually free, but they are not told that from the beginning, to serve the ‘educational’ purposes of the film. The characters around them are a human micro-cosmos of a part of Romania at that time: a semi-illiterate militiaman (Ernest Maftei), a prosecutor who keeps those around him in fear but who has his own personal problems (George Constantin) , an alcoholic teacher, hit by destiny, a complexed and marginalised intellectual (Emil Botta), a beautiful young girl who tries to enjoy life (Ileana Popovici). The two young men are obliged to reconstitute a violence that is not in their character. Fear is invisible but it determines their actions. A small incident of youth turns into a case that can destroy their lives. The noises in the stands of the nearby stadium can be heard constantly. At the end of the match, the crowd leaves the stadium. The simulated violence has tragic consequences.
The censors had good reason to be shocked by this film, which is subversive on several levels. The screenwriter Horia Patrascu and the director Lucian Pintilie did not make any concessions. The characters are presented in their true light, intellectually limited, with atrophied moral senses, mimicking a legal and educational process that hides repression. The world of young people is opposed to the generation that has already learned to cope with the system, but it is also devoid of hope and moral compass. The crowd coming out of the stadium is frightening with their faces, prejudices and a lack of understanding of what is happening. The pretext of the film in the film is used brilliantly, and the title itself, ‘Reconstituirea‘, identical to Virgil Calotescu‘s propaganda film made nine years before about the case of heist from the National Bank, alludes to the use of cinema as a propaganda tool. The wonderful team of actors creates some of the best roles in the film careers of each of them. The reunion with ‘Reconstituirea‘ 51 years after the first viewing strengthened my opinion that this film is the formative work of Romanian cinema, a film that integrates perfectly among the best works of film art of the late ’60s. By cutting the access of this film to the audiences in Romania and world-wide, the communist censorship of the time determined that it should remain a singular masterpiece, instead of creating, at that time, a remarkable Romanian film school.
