‘Flic ou voyou‘ (English title is ‘Cop or Hood‘) made in 1979 by Georges Lautner is first and foremost a Belmondo movie. The screenplay (adaptation of a novel, with dialogues written by Michel Audiard) is written with the goal to put the main hero into action with his physical qualities, charm, courage, humor and womanising success. In this kind of movies one of the dangers is that we, as spectators, begin to believe in the invincibility of the hero, so even when he is in desperate situations we do not worry too much because all chances are that everything will end well. Credibility and attention to detail are not necessarily the number one priority in such films. These traps are not completely avoided in ‘Flic ou voyou‘ either, but in addition to the presence of Belmondo, who was in his heyday in those years, the film has many qualities that make it pass the watching pleasure exam more than honourably, more than 40 years after its launching on screens.
Jean-Paul Belmondo is in this film the commissioner Stanislas Borovitz from the ‘police of the polices’, i.e. the internal investigation service of the French police. The Parisian policeman – disguised as the criminal Antonio Cerutti – is investigating the death of a police inspector involved in a corruption case in which the two gangs of gangsters who control the underworld business in Nice are involved. The road to exposing corrupt cops is littered with numerous corpses, gun duels, car chases, kidnappings, but especially with humor and a few sentimental episodes, because our hero is both divorced and a great lover of romantic adventures. When his teenage daughter appears in the story, things get even more complicated.
The plot – as compelling as it is incredible – should not be taken too seriously. The whole story is built around the character or characters played by Belmondo and to put the famous actor and his heroes in value. What gives quality to this film compared to many other films of this kind (even among others that Belmondo as the protagonist) are the dialogues and situations of comic action imagined by Michel Audiard, smart editing, and especially the participation of a formidable team of supporting actors, who give every role, no matter how small, charm and personality. Connoisseurs and enthusiasts of French cinema will recognise many figures and put their name next to each and every one, and I almost feel that I am doing an injustice by not listing everyone, and only Michel Audiard and Marie Marie Laforet. Everyone plays with obvious pleasure and charm and they perfectly complement Belmondo, making watching ‘Flic ou voyou‘ a recommended watching experience despite the years passed since its release.
Titlul, coperta și motto-ul romanului ‘Grădina Paradisului’ semnat de Eugen Uricaru și apărut în 2020 în colecția ‘fiction Ltd’ a Editurii Polirom sunt trimiteri directe la Biblie. Cartea este de altfel presărată cu metafore și referiri la Cartea Sfântă, dar abordarea este sumbră și sarcastică. Motto-ul este în fapt un extras dintr-o cuvântare a nu altuia decât Adolf Hitler și sinistra expunere din care este preluat este redată în felul următor de unul dintre personajele care este martor al evenimentului petrecut la începutul celui de-al doilea război mondial:
‘Cancelarul german promitea că va face din partea răsăriteană a Europei “o Grădină a Paradisului”. … Promisiunea Fuhrerului îl făcuse să zâmbească, o Grădină a Paradisului era o grădină fără oameni, după cum se știe, oamenii fuseseră dați afară, izgoniți din ea. O Grădină a Paradisului era o grădină din care nu luai nimic și în care nu intervenea nimeni să taie o creangă, să smulgă o buruiană. Nimeni în afara de Stăpânul ei. Unii cred că acest stăpân ar fi chiar bunul Dumnezeu, alții sunt convinși de contrariu. După cate știa el, cancelarul începuse o lucrare în vederea înfăptuirii promisiunii – începuse să golească gradina de cei nefolositori. Ocupase Cehia, ocupase Polonia, și se pusese pe treabă. Chiar asta conținea dosarul – cine și cum trebuie să curețe grădina asta.‘ (pag. 86-87)
Romanul descrie un episod în drumul spre acest fel de Paradis, episod care se petrece în Moldova și Basarabia în primele zile de după intrarea României alaturi de Germania nazistă în cel de-al doilea război mondial, cu numeroase flashbak-uri în lunile, anii și deceniile precedente. Se poate dezbate, cred, dacă ceea ce ne-a pus pe masa de lectură Eugen Uricaru este ficțiune istorică, docu-dramă sau ficțiune istorică alternativă. Aș zice că exista elemente din toate cele trei genuri. Personajele principale ale povestirii sunt fictive. Ele vin în carte cu istoriile personale în care fiecare a avut ocazia să perceapă din perspectiva proprie o porțiune din marea istorie și să aibă contacte cu unele personaje istorice ale epocii. Există și o intrigă de istorie alternativă care crează tensiune narativă și captivează cititorii până în paginile finale ale cărții.
Prima din cele trei părți ale cărții se petrece la Stânca, o comuna din preajma Iașiului. Eroul principal al acestui capitol este Mendel Haim, un evreu tâmplar și veteran al primului război mondial, el împreună cu familia cârciumarului Brill fiind singurii evrei din sat. Mărturisesc că este partea mea preferată din carte, poate și pentru că aici Eugen Uricaru pare să fi avut timpul și plăcerea de a descrie mediul social și de a crea un personaj autentic și de a descrie relațiile sale cu lumea din jur în completarea istoriei personale. Evreitatea sa decentă și moderată este descrisă în acești termeni:
‘Mendel Haim nu era un habotnic, nu căuta anume, dar mânca cușer. Putea să-și aducă de la Roman ori de la Podu Iloaiei, unde erau hahami recunoscuți, dar nu se obosea pentru atâta lucru. Dar nici nu o caută cu lumânarea. Se ferea să-l enerveze pe bunul Dumnezeu, însă nici nu stătea cu ochii pe el să vadă ce semne îi dă. Era un bun tâmplar, unul de mobilă, ebenist adică, și nu voia nimic mai mult. Nici nu avea timp, nu avea nici interes să se ocupe de politică. Nu să facă politică, dar nici macar să știe cum merg lucrurile. Nu credea că mersul politicii ar avea ceva de-a face cu mersul banilor. Dacă aveai bani puteai cumpăra și de mâncare.‘ (pag. 22)
Când în pragul casei lui Mendel Haim apare Marioara, o fată refugiată din Basarabia ocupată de sovietici (ne aflăm la începutul anului 1941) viața acestuia se va schimba. Nu este vorba despre vreo legătură amoroasă, datorită și diferenței de vârstă și a invalidității lui Mendel. Între tâmplarul evreu și moldoveanca refugiată din calea bolșevicilor se naște o legătură de încredere, pe care furtunile politice din jur (legile rasiale, rebeliunea legionară ajunsă la Stânca prin persoana unei brute gardiste) și faptul că Marioara se dovedește a fi însărcinată doar o cimentează. Moartea accidentală a gardistului Horomniceanu îl face pe Mendel să decidă să plece spre Palestina, luând-o cu el pe Marioara. Direcția i-o arătase un alt personaj episodic, un refugiat polonez care se dovedește a fi tot evreu și activist al organizațiilor sioniste care activau în Europa în acea perioada încercând să salveze cât mai mulți dintre evreii sortiți pieirii în Holocaustul care se apropia. Drumul avea să treacă însă prin Piatra Neamț, orașul de munte unde nu se întâmpla nimic.
Acțiunea în a doua parte a cărții are loc în mare parte la Iași, unde alte trei personaje se pregătesc să plece și ele spre Piatra Neamț, însă cu totul alte planuri. Unul dintre aceștia este Werner Kloz, un ofițer german care face parte din unitățile ale căror scop este ‘curățarea’ teritoriilor ocupate în spatele armatei regulate naziste, în spiritul ‘soluției finale’. Complicii săi locali în aceste activități sunt Nicu Pălănceanu, un ziarist oportunist cu legături în rândurile căpeteniilor legionare și agentul secret Neculai Crăciun care face pare din Eșalonul Operativ, serviciu secret și echivalentul romanesc al detașamentelor de exterminare germane. Din punct de vedere narativ această parte a cărții este mult mai puțin echilibrată. Centrul de greutate se deplasează spre istoria fiecăruia dintre eroi, însă mai mult cu scopul de a le defini opțiunile politice. Cei trei sunt agenți au răului. Dacă acceptăm din nou o paralelă biblica ei ar fi trei magi care aduc însă o Rea Vestire. Ca personaje fiecare dintre ei reprezintă un simbol și o ideologie și mai puțin un caracter și o psihologie omenească.
Werner Kloz reprezintă cea mai fanatică și mai ucigătoare față a ideologiei naziste, care în anumite momente întrece chiar perfidia lui Hitler și a celorlalte căpetenii ale regimului. Lui Eugen Uricaru îi place să se joace cu teoriile conspirative și își asociază eroul cu o organizație secretă numită Thule care începe să acționeze la finele primului război mondial, neacceptând înfrângerea Germanei, plănuind revanșă dar și un război paralel, cel al distrugerii ‘paraziților’ – comuniștii, intelectualii și în primul rand evreii. Chiar daca războiul adevărat ar fi pierdut, războiul paralel trebuie câștigat. Sursele de inspirație și metodele folosite își au originea în primele genociduri ale secolului – cel făptuit de colonialiștii germani în Namibia și cel al armenilor asasinați în masă de armata turcă.
‘Cea mai mare problemă nu va fi cu acești consumatori inutili de calorii, ci cu oamenii noștri. Trebuie ca în cel mai scurt timp să realizam o schimbare în gândirea, în sentimentele și sensibilitatea lor. Trebuie să-i eliberam de orice datorie și reținere față de morala asta tâmpită în care am fost crescuți. Trebuie să-i facem să înțeleagă și să simtă că evreii, comuniști sau nu, nu aparțin rasei. Rasei umane, am vrut să spun. Sunt niste șobolani care trăiesc de pe urma muncii istovitoare a rasei umane. Șobolanii trebuie exterminați, acesta e binele pe care îl avem de făcut poporului german. Nu e plăcut, e dezgustător, și epuizant până la urmă, dar de aceea am fost selectați, de aceea avem aceasta misiune, să o ducem până la capăt. Pentru noi nu exista alta soluție decât cea finală. Noi suntem Einsatzgruppe.’ (pag. 144)
Complicii români reprezintă doua fațete ale extremismului și colaboraționismului românesc, iar poveștile lor permit o reconstituire a atmosferei perioadei interbelice și a ascensiunii mișcărilor fasciste și naționaliste. Nicu Pălănceanu este tipul ziaristului veros, care se asociază cu curentele naționaliste inclusiv mișcarea legionara și conducătorul ei (pe care scriitorul alege să nu-l numească explicit ci sub numele de cod ‘căpitanul Furtună’) dar pe care nu ezita să-i trădeze aderând la regimul care preia puterea totală după rebeliune:
‘Nu s-a îndoit nicio clipa că supraviețuirea sa în orice situație ținea de faptul că nu era un oarecare, că numele său figura undeva, pe o listă destul de importantă, și la Berlin, dar și într-un birou cu putere de decizie în București. Era un om norocos, nimerise peste curentul principal al forțelor care decideau viitorul. Nu doar că nimerise, dar devenise folositor. Nimeni nu renunța la ceea ce este folositor. … Dacă nația era entuziasmată de ideea că războiul va avea drept rezultat recâștigarea pământurilor furate de Stalin, el era entuziasmat de faptul că venise clipa în care se vă vedea cine este cel cu adevărat puternic, clipa în care vă începe cu adevărat curățarea tarii și a neamului de toate mizeriile politicii care n-a făcut decât să secătuiască sufletele și să vlăguiască energiile românilor.’ (pag. 133)
Personajul care completează tripletul este Neculai Crăciun, funcționar al Serviciilor. Eternele Servicii. Majuscula este folosita și în corpul cărții. Teorii conspirative sau nu, în literatura de ficțiune de acest gen se potrivesc și Neculai Crăciun este un personaj exemplar:
‘Timpul petrecut în Serviciu – de când se știa pe lume nu lucrase în altă parte – îi dăduse posibilitatea să învețe multe trucuri, să cunoască destule chichițe ale meseriei și, mai ales, să fie capabil să înșele pe oricine, chiar și pe șefii din Serviciu, în ceea ce privește lucrurile pe care le știa, dar îndeosebi pe cele pe care nu le știa. În decursul carierei sale, Serviciul se schimbase fundamental în privința organizării, a metodelor de lucru. Își schimbase stăpânii și uneori și strategiile, până și țintele se schimbaseră. Istoria însăși e schimbătoare și părelnică. Un singur lucru rămăsese neschimbat: ideea de bază că nimeni, dar absolut nimeni nu putea să rămână nesupravegheat. Toți cei care contau, dușmani ori prieteni, toți trebuiau să aibă undeva, în cotloanele Serviciului, un dosar. Un dosar în care se consemna tot, și bune și rele. Neculai Crăciun observase cu atenție cum, încet-încet sau pe neașteptate, în cazul stării de război ori al răsturnării orânduirii , binele devine rău, iar răul e din ce în ce mai întins și mai acceptat, încât prin aglomerare devine obișnuință, iar obișnuința este o formă populară a binelui.’ (pag. 85-86)
Toate drumurile personajelor cărții duc la Piatra Neamț, unde ar trebui să fie declanșate planurile celor care caută calea Paradisului Morții:
‘… locul cel mai potrivit pentru a determina România să intre cu totul în războiul care poate și trebuie castigat, războiul contra neamului iudeu, era chiar Piatra Neamț. Era o aparentă oază a conviețuirii românilor cu evreii. O oază înconjurată de un pustiu sălbatic, în care ura împotrivă jidanilor era asemenea unei furtuni de nisip care putea acoperi totul – și bănci, și scoli, și făbricuțe, și birouri de avocatură ori farmacii.’ (pag. 196)
Metaforele biblice se acumulează în ultima parte a cărții și capătă dimensiuni sarcastice. Tripleta complotiștilor poate fi asemănată cu cei Trei Magi. Se naște un prunc, într-o iesle, un prunc evreu care primește numele lui Ieșua, numele evreiesc al lui Iisus, dar nu se întrevede nicio mântuire. Soluția narativă este surprinzătoare și insinuează un mesaj pozitiv, dar este vorba doar despre amânarea unei catastrofe despre care cititorul știe că s-a întâmplat, chiar dacă nu chiar în împrejurările descrise în carte.
Ca cititor am avut o senzație de lipsa de echilibru intre pasajele narative și cele în care eroii își definesc gândurile legate de societate și istorie. Desigur, ficțiunea istorică îmbibată de filosofie are tradiție în literatura lumii de la Lev Tolstoi și până la Marin Preda. În ‘Grădina Paradisului’ proporțiile însă par inversate, cartea de multe ori pare o colecție de perspective asupra istoriei primelor patru decenii ale secolului 20 în Romania cu inserții de narațiune. Efectul este în unele momente obositor și repetitiv. Farmecul cărții este cel mai evident tocmai în momentele în care sunt descrise interactiile umane. Nu totul este revelat cititorilor și asta este bine – viața este plină de mistere, și chiar și poveștile biblice la care sunt făcute trimiteri alegorice sunt îmbibate de mistere. Dialogurile dintre Mendel Haim și prietenul său pietrean Isaac Brociner oferă nu numai două perspective diferite asupra evreității și sionismului, dar și pun în evidență umanitatea personajelor în comparație cu lumea violentă și plina din ura din jur. Scena în care cei doi evrei bătrâni o asista la naștere pe tânăra refugiată basarabeancă este demnă de o antologie a omeniei. Pasajele istorice solicita intelectul și declanșează întrebări, dar partea emoțională este cea care mi-a lăsat impresia cea mai puternică.
Daca ‘Gradina Paradisului’ se joaca în multe momente cu ficțiunea alternativa și cu speculația istorica, finalul include un text în stil documentar (nu stiu daca este autentic dar nu este foarte important) care readuce cititorul în planul realității istorice și încadrează ficțiunea în contextul ororilor pogromului de la Iași, care s-a petrecut la sfârșitul lui iunie 1941, în zilele care conclud și intriga romanului. Sunt astfel rectificate și unele idealizări sau simplificări istorice vizibile pe parcursul cărții. Ultimul paragraf face legătura cu prezentul, în fluxul istoriei continue a României. Semințele urii aruncate într-un pământ însângerat dau naștere nu vieții ci contrariului ei. Din acest punct de vedere cartea poate fi citită și ca un avertisment. Exista câteva indicii care par să arate că ‘Grădina Paradisului’ ar putea fi începutul unui ciclu de romane. Narațiunea este oarecum expediată în ultima parte a cărții și soarta unora dintre personaje rămâne suspendată, dar aceste aprecieri ar fi diferite dacă ar fi vorba despre un prim roman dintr-o serie. Volumele următoare ar putea să-și arunce personajele în vâltoarea războiului și să le confrunte cu schimbările și convulsiunile care au urmat în acel deceniu de răsturnări în istoria României. Daca va exista o continuare, eu o voi urmări cu mult interes.
Destinul în eternitate al Monicăi Lovinescu începe să devină la fel de controversat precum au fost de-a lungul vieții opera și personalitatea ei. Mulți continuă să o conteste și să o atace sub forme mai mult sau mai puțin voalate pe cea care a fost vreme de aproape jumătate de secol Vocea conștiinței anti-totalitare și a continuității culturale românești, în timp ce alții – mai ales cei care au acceptat compromisurile colaborării sau ale tăcerii în perioada comunistă – ar vrea să lase uitarea să se aștearnă peste memoria și contribuțiile ei, adunate astăzi în mare parte în volume scrise și publicate. Pentru cei care au ascultat-o în anii comunismului și au urmărit-o și susținut-o în perioada de după 1990, ea continuă să fie un reper moral și deontologic. Ce se întâmplă însă cu tinerele generații, cei născuți după 1990, cei pentru care Internetul este modul firesc de comunicare cu lumea, iar poveștile despre adevărul ascultat (uneori cu riscuri semnificative) printre șuierăturile bruiajelor par o distopie imposibilă? Nu stiu dacă despre Monica Lovinescu se predă în școlile românești de astăzi. M-aș bucura să aflu că da, dar mi-este teama că nu. Printre cei care se străduiesc să o păstreze în memoria colectivă a românilor și să-i redea locul firesc intre marile figuri ale istoriei noastre culturale se află poeta și publicista suceveană Angela Furtună. Volumul ‘Monica Lovinescu, Tezaurul secret’ publicat în 2020 de Editura Integral reprezintă cea mai recentă contribuție a ei la acest edificiu.
Cartea aceasta pare să fi avut o istorie editorială interesantă, desi nu complet dezvăluită. A fost probabil scrisă prin sau până în 2012, în orice caz acolo se opresc citatele și referințele. Introducerea menționează un al doilea volum (care poate este în pregătire) și ne previne că este vorba despre o contribuție care face parte dintr-un proces intelectual în curs de desfășurare, refuzând pretențiile de abordare sistematică. Dacă ar fi să căutăm totuși o categorisire, este vorba despre o lucrare eseistică având ca temă principală formarea intelectuală și ca om a Monicăi Lovinescu în casa, sau poate mai exact, casele părinților ei și rolul acestei formări în traiectoria ei culturală și politică, o lucrare bazată în mare parte pe scrierile ei publicate după 1990, și pe cărțile de memorii, jurnalele și documentele care îi sunt dedicate sau care o menționează, publicate în volum și în periodice. Acestea sunt de altfel listate într-o copioasă bibliografie care reprezintă cam un sfert din volumul cărții, și sunt citate în numeroase note de subsol acolo unde acestea sunt necesare în text.
În pofida refuzului abordării sistemice, cartea începe ca o monografie clasică. Primul dintre cele șapte capitole ale cărții trasează schița arborelui de familie al viitoarei scriitoare și critice literare, cu accent pe tradițiile istorice și culturale moștenite de la cei doi părinți. Tatăl, reputatul critic și istoric literar E. Lovinescu, era născut în nordul Moldovei, la Fălticeni. Mama, Ecaterina Bălăcioiu, se trăgea dintr-o familie boierească din Oltenia, părinții ei fiind înrudiți cu Tătărăștii și cu Brătienii, având în ascendență boieri turciți și reîntorsi la credință dar și latifundiari progresiști care își împărțiseră pământurile țăranilor. Monica se născuse pe strada Ion Câmpineanu, în centrul Bucureștilor. Părinții divorțaseră când ea avea 11 ani, dar au continuat amândoi să vegheze asupra educației ei, cu rigoare intelectuală și cultivându-i respectul față de istoria și de tradițiile naționale dar și față de culturile lumii, cu vacanțe fabuloase în conacele și casele bunicilor, dar și cu ceaiuri dansante și activități sociale în protipendada Capitalei interbelice. Coperta cărții (o fotografie din colecția personală a autoarei) ne-o prezintă pe viitoarea scriitoare ca pe o tânără frumoasă și gânditoare, posibil abia ieșită din adolescență. Monica Lovinescu a avut parte de cea mai buna educație pe care o putea primi o fată din elita intelectuală a României dinainte de dezastre. În primul rând ea a crescut, la propriu dar și intelectual, pe genunchii tatălui ei, în ședințele legendare ale cenaclului ‘Sburătorul’, unde vreme de peste un deceniu ascultase, citise, dezbătuse, fusese criticată precum toți participanții:
‘Exista o legătură între copilul ce păruse născut pentru un destin privilegiat și criticul aspru de mai târziu? Pot fi stabilite conexiuni între personajul principal al unei fericite copilării petrecute printre elitele intelectuale și culturale ale României interbelice, și scriitoarea de mai târziu, care avea să se dedice, confident și tranșant est-eticului? Pot fi stabilite rădăcinile subtile și nevăzute care au transformat de-a lungul timpului copilul minune cel fără griji în Monica noastră națională, devenită redută a conștiinței publice prin intermediul lucidității și al curajului de a critica un regim dictatorial?’ (pag. 24)
De la tatăl ei Monica Lovinescu învață și moștenește faptul că literatura și cultura română nu există într-un vid naționalist-centric:
‘Este foarte posibil ca fiica lui E.Lovinescu să fi preluat chiar de la tatăl ei maniera aceasta de a contextualiza transcultural și europocentric cultura românească: lecțiile luate pe viu de fiică prin participarea alături de adulți la dezbaterile culturale, literare și politice care aveau loc în cenaclul Sburătorul (până la dispariția fizica a tatălui), precum și pe de-altă parte, lecția urmată de fiică după lectura Agendelor Sburătorul ale tatălui, au format un stil riguros.’ (pag. 141)
Daca pe E. Lovinescu îl cunoaștem și din multe alte relatări și scrieri, mama, Ecaterina Bălăcioiu ni se dezvăluie ca o adevărată figură tutelară, a carei influență asupra traseului în viață al Monicăi Lovinescu s-a dovedit hotărâtoare. Cea care divorțase de criticul și istoricul literar pentru a-i permite să se dedice literaturii române, își face din educația și apoi drumul în viață al fiicei țelul restului vieții sale. Când fiica pleacă la Paris pentru a-și completa studiile cu doctoratul o încurajează, și apoi, după ce încep să se adune amenințările fizice din partea autorităților comuniste care aveau să culmineze cu întemnițarea și moartea tragică în detenție, refuză orice compromis care ar fi putut fi interpretat ca o chemare de întoarcere sau de renunțare la activitatea literară și politică anti-totalitară a Monicăi. Corespondența lor este un adevărat document acuzator la adresa terorii politice comuniste, un exemplu fiind scrisoarea citată la pagina 76 în care mama își previne fiica în legătură cu ireversibilitatea distrugerilor cauzate de politicile culturale ale ocupanților și ale complicilor lor și inutilitatea oricăror iluzii pentru o îmbunatățire rapidă a situației. Ecaterina Bălăcioiu merită o monografie a sa sau mai multe, dar până atunci cartea Angelei Furtună completează precis și argumentat portretul pe care îl trasează lectura scrisorilor lucide trimise de ea Monicăi la Paris din România comunistă. Ea nu ezita să o alăture pe Ecaterina Bălăcioiu unei galerii de figuri ilustre și selecte, puține la număr, care au reprezentat pentru Monica Lovinescu exemple de probitate și integritate intelectuală feminină:
‘… Monica Lovinescu a avut revelația faptului că nu va fi niciodată singură: Hannah Arendt, Nadejda Mandelștam, Anna Ahmatova o vor însoți peste tot, la fel ca mama sa, Ecaterina Bălăcioiu. Prin aceste nume, Europa își definea o lume feminină plină de inteligență, de curaj, de rafinament analitic și cultural, de statornică situare de partea valorii, a eticului și a patriilor lor, meditând și luptând împotrivă regimurilor totalitare.’ (pag. 174)
Desi despărțiți, cei doi părinți (care erau de altfel, ambii, și străluciți pedagogi de profesie) par să fi colaborat și să fi acționat complementar în educația fiicei lor cât timp E. Lovinescu a fost în viață. Atitudinile etice și politice ale fiicei aveau să reflecte rezultatele acestui proces.
‘Părinții Monicai Lovinescu au reușit să transmită fiicei mesajul didactic al epocii și al condiției lor sociale: educația bună produce rezistență la frustrare, demnitate, entuziasm și capacitatea de a pune existenței întrebări care dau un sens etic individului.’ (pag. 170)
‘În fond, E. Lovinescu și Ecaterina Bălăcioiu stăruiau asupra modelării și cizelării unei personalități care să reușească să se îndepărteze la timp și în stare de integritate de anxietățile fiecăruia din cei doi părinți: cei doi proiectau asupra copilului metodologii prin care sinele, eul și supraeul Monicăi Lovinescu să intre într-un contract de bună vecinătate. Că au reușit, dovadă stă capacitatea de a se opune mediului ostil de care Monica Lovinescu s-a prevalat până la moarte.’ (pag. 172)
Un capitol special cu reverberații în tot restul cărții este dedicat atitudinii Monicăi Lovinescu față de moarte. Fără a o declara explicit, Angela Furtună face aici puțină psihanaliză istorică, făcând legătura dintre mărturisirile strecurate în jurnalele personale și în corespondența care indică o preocupare legată de Thanatos și la extrem tendințe suicidare, și împrejurările morții tatălui său. Deși bolnav terminal, E. Lovinescu – în complicitate cu anturajul său – ascund situația fiicei care este trimisă în vara anului 1943 să-și petreacă vacanța de vară la Mangalia. Acolo află la radio despre decesul tatălui. Tulburările personale o vor însoți multă vreme, și probabil doar începerea unei susținute activități culturale și politice în exilul parizian va disipa orice urmă a tentațiilor de a-și lua viața. Este posibil ca și distrugerea jurnalelor personale din perioada adolescenței și tinereții, decisă în anii ’90, nu înainte însă de a extrage din ele esența a două cărți, să fie legată tot de dorința de a nu expune posterității ceea ce poate că privea retrospectiv a fi fost rătăciri prin labirinturile tinereții. Pierderea succesivă a tatălui răpus prematur de boală și a mamei exterminate în derivata românească a Gulagului au însoțit-o însă permanent:
‘Acestor(i) irizări de prospețime și de seninătate din viața Monicăi Lovinescu, li se asociază cu obstinație sindroamele de autoculpabilizare pe care le contabilizează autoarea atât după moartea tatălui cât și după moartea mamei, și care îi vor marca ființa și scrisul până la moarte. În acest sens, ne putem întoarce preț de o nouă privire contextualizantă la modelele care au marcat adolescența și tinerețea Monicăi Lovinescu. Tatăl și mama, deasupra tuturor. Tatăl și mama, adică cei care o făuriseră atât ca pe un copil frumos, dar și ca scriitoare, ca analist, ca o conștiință angajată în destinul comun, ca un critic cu discernământ.’ (pag. 161)
Angela Furtună surprinde excelent momentul maturizării, al deciziei luate la răscrucea vieții și al pornirii fără întoarcere nu numai prin alegerea exilului cât timp regimul comunist mai acapara Romania dar și a renunțării la o carieră care se anunță strălucită în literatura de ficțiune sau în regia de teatru în favoarea criticii literare și a militantismului anti-totalitar:
‘Pierduse într-un timp scurt cei trei piloni ai libertății: pe tata, țara de origine, și pe mama (rămasă ostatică în țara pierdută, și aflată sub ocupație bolșevică). Singură acum, în fața unei lumi formată numai din pământ și din cer – construită doar din tărâmul fară granițe al exilului, ca lume imponderabilă și fără piloni de susținere -, copleșită de povara de a fi doar prin ea însăși ceea ce fusese menită a fi, dar încă nu putuse cuprinde, Monica are intuiția să renunțe la bocet, la auto-compătimire, la scâncetul interior al ființei speriate,”suprimând din Jurnal orice accent de jelanie”. Din slăbiciunile omului expus reimplantării într-un mediu de cultură străin, desi nu tocmai necunoscut – căci asimilat prin educație -, Monica Lovinescu se va reinventa, după legi noi, care o opuneau sieși pe sine. … avea să-și prescrie singura rețetă psihologică a supraviețuitoarei, căreia îi vă adaugă mai tărziu, după corolar, componenta etica.’ (pag. 83-84)
În ultimele luni ale vieții, când moartea reală și inevitabila o ajunge din urmă, este vizitată de fantomele celor pe care i-a iubit. Mama este prezentă, dar nu și tatăl, ci soțul, Virgil Ierunca, sau poate că imaginea acestuia îi contopește pe cei doi bărbați ai vieții sale.
‘În sfârșit, omul, care avusese destinul și iluminarea de a iubi, în ciuda trăirii stării unice de explicitare a fiarei – ipostaziată în chip de rău politic cu care se luptase o viață -, începea să-și aparțină numai sieși, pe măsură ce bătăliile Războiului Rece și ale lumii exterioare se mutaseră în altă parte, lăsând soldatul ideilor la vatră, scoțând combatantul pentru democrație de sub lumina reflectoarelor, inchizându-i microfonul. Revenit la sine, omul se dezleagă de idealuri și de teorii, își adună cu ultimele puteri firimiturile de viață și se lasă captat numai de ființele cele mai iubite: mama și Virgil. Din păcate nu le mai poate îmbrățișa, de vreme ce ele nu se mai manifestă decât ca forme de energie a evocării.’ (pag. 65)
Angela Furtună nu face în această carte o analiză detaliată a traseului intelectual al Monicai Lovinescu, însă punctează câteva elemente esențiale, legându-le cu biografia și în special cu anii de formare spirituală în România și apoi primii ani ai exilului la Paris. Fiica esteticianului și a teoreticianului literar care dezvoltase în detaliu concepția autonomiei esteticului avea să expună la rândul său un triplet de concepte care definesc atitudinea față de literatură și cultură în general și reprezintă specific structura de referință pentru analiza operelor create în perioada comunistă în România și în Europa Răsăriteană. În concepția ei, etica, estetica și est-etica (concept preluat de la istoricul englez Timothy Garton Ash) sunt de nedespărțit. ‘Nu poți scrie cu aceeași mână delațiuni și capodopere’ este una dintre frazele ei exemplare. Modelul absolut al conștiinței scriitoricești combinate cu etica impecabilă este Soljenițîn. (Îmi amintesc clar și îmi răsună încă vocea ei în amintire citind și analizând acum aproape jumătate de secol din ‘Arhipelagul Gulag’ la microfonul ‘Tezelor și Antitezelor’). În România singurul echivalent ar fi, în concepția Monicăi Lovinescu, Paul Goma cel din perioada dizidentei. Și restul? Angela Furtună îl citează aici pe Aurel Sasu care în ‘Dicționarul limbii române de lemn’ publicat în 2008 aprecia că aportul adus de scriitorii colaboraționiști, obscuri sau importanți, la consolidarea și apoi la continuitatea comodă a regimului comunist nu este de neglijat.
Teza aceasta merita puțină discuție și nuanțare. Nu cred că se pot disputa efectele devastatoare ale abținerii de la libertate. Este însă refugiul în estetic (sub formele sale diverse – poezie modernă, arta abstractă, filosofie nepolitizată, experimentare artistică în discipline diverse) o formă condamnabilă de a evita atitudinea fermă față de cele ce se petrec în jur, sau poate o doar o manifestare a instinctului de supraviețuire ca scriitor sau artist profesionist, sau poate chiar o formă timidă de rezistență prin cultura, creând bule fragile de frumos izolate de cenușiul din jur? În plus îmi pare că detectez o lipsă de consecventa în aplicarea acelorași criterii de judecata de către Monica Lovinescu însăși, îngăduitoare sau chiar aprobatoare în tinerețe fata de scriitorii care încercau să se refugieze în estetic în scurta perioadă de iluzie a libertății dintre dictaturi (1944-1946) și atitudinea critică fata de ‘evazioniștii’ care abordaseră în esență practici similare în perioada ceaușistă, refuzând însă politizarea și înregimentarea în corul adulatorilor regimului. Poate că Goma ar fi trebuit să fie într-adevăr un Soljenițîn al romanilor, dar în definitiv nici măcar Uniunea Sovietica nu a avut mai mult decât un singur Soljenițîn. (Interesant ar fi de analizat cândva paralelismul dintre alunecările ambilor spre extremele naționaliste spre sfârșitul carierelor lor literare și publice, dar asta este deja în afara scopului cărții.) Iar daca Goma nu a devenit un Soljenițîn, oare asta se datorează doar faptului că nu a fost publicat în România (a fost în schimb citit și promovat susținut de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca de la microfoanele Europei Libere) ci și deoarece nu a scris cărți de aceeași valoare și amploare precum confratele său rus?
Mai exista câteva teme sau detalii care ar fi meritat cred să fie aprofundate. Din descrierea exilului românesc și a fărâmițării sale auto-distructive lipsește orice referință la faptul că unii dintre exponenții săi erau descendenți ai ideologiilor fasciste și legionare sau/și foști funcționari sau chiar demnitari ai regimului dictatorial de dreapta al lui Ion Antonescu, că mulți dintre ei au ascuns aceste detalii supărătoare ale biografiilor de tinerețe, și că dezavuările, dacă au venit, au venit de multe ori târziu. Este menționată prietenia cu Cioran, dar și în legătură cu el aceste aspecte de umbră al persoanei și personalității sale sunt omise. O altă omisiune aproape totală care nu mi se pare justificată în contextul analizei post-decembriste a trecutului comunist în România este menționarea doar într-o notă de subsol a comisiei Tismăneanu și a raportului citit în Parlamentul României. Acesta aproape completă ignorare din analiza Angelei Furtuna mi se pare că minimizează amploarea activității comisiei, inclusiv controversele legate de ea. În fine, afirmația că procesul cooperativizării nu ar fi fost reflectat în literatura română mi se pare de asemenea că ar necesita o actualizare.
Între paginile remarcabile ale cărții cred că trebuie menționate cele care analizează contribuțiile Monicăi Lovinescu la definirea criteriilor est-etice de evaluare a operelor literare, paralela comparativă a noțiunilor de marxism, leninism și bolșevism cu distincțiile atât de necesare și de esențiale, dar și cu trăsăturile comune ale iacobinismului perfecționat și necesitații inventării oponenților interni și a dușmanilor externi, și identificarea ingineriei sociale ca una dintre trăsăturile definitorii ale totalitarismelor secolului 20:
‘Monica Lovinescu este contemporană cu toate aceste forme, conjugate, de revoluție și de evoluție sistemică, adesea prin forțarea schemelor inginerești sociale și utopice, și care se produc simultan la nivelul limbajelor, al tehnologiei, al gândirii filosofice și politice, al creației inclusiv al creației literare; autoarea meditează adesea, într-un registru analitic și critic foarte larg și argumentativ, la teza conform căreia niciun scop nu poate justifica vreodată orice fel de mijloace. Arendt-iana, Monica Lovinescu a repudiat, cu multă convingere, orice formă de abordare utopică prin inginerie utopică și prin inginerie socială, întâlnite în sfera gândirii politice, inclusiv absolutismele estetizante, precum autonomia esteticului, întâlnite în sfera literaturii și artei.’ (pag. 129)
Câteva cuvinte despre stilul Angelei Furtună. Lectura acestei cărți nu este ușoară. În multe locuri frazele sunt lungi și complicate de o sintaxă greoaie și de folosirea de termeni rar utilizați în româna curentă (majoritatea de sorginte franceză) care au sinonime evidente mult mai uzuale. Nu stiu dacă abordarea acestui stil este intenționată, dar cred că la o viitoare ediție actualizată a cărții o revizuire editorială ar fi extrem de benefică pentru cititori. De altfel, în alte momente, Angela Furtună dovedește că știe să scrie bine. Un exemplu este descrierea cu fraze scurte și talent epic de la pagina 164 a momentului în care tânăra Monica Lovinescu află vestea morții tatălui ei.
‘Monica Lovinescu – Tezaurul secret’ este o carte care adaugă câteva contribuții importante cunoașterii personalității Monicăi Lovinescu și înțelegerii formării sale, ca și a atitudinilor etice și estetice care au ghidat-o de-a lungul întregii sale vieți și activități. Daca una dintre formele luptei cu uitarea este construirea de monumente, atunci putem spune că Angela Furtună a adăugat câteva cărămizi esențiale structurii de rezistență a proiectului. Este vorba de altfel despre un proiect în mișcare, care are drept scop și ne-uitarea și cunoașterea și citirea operei. Recuperarea Monicăi Lovinescu continuă.
I decided to see ‘Eva‘ made in 2017 by Benoît Jacquot for two reasons. The first and foremost is of course the presence of Isabelle Huppert in the cast. The second reason is that every time I decided to watch a film by Benoît Jacquot I came out much more satisfied than most other viewers, if we assume that the average of their impressions is correctly reflected in the average rating on IMDB. I wasn’t wrong this time either. Isabelle Huppert is in ‘Eva‘ as magnetic as she always is, a magnetism that radiates even if the character she plays is seemingly more austere or more discreet, a way of saying that there is something fascinating in any person and especially in any woman, you just have to find the right actor or actress who will play the role. As for the average rating, it is abysmal on IMDB, and this time (and it happens very rarely) my personal rating is over two points higher. ‘Eva‘ is a film that interested me and took me in its world, although it is a somewhat bizarre and not very nice world. No wonder, because the source that inspired the film is a ‘noir’ novel by James Hadley Chase that also inspired the screenplay of another movie more than half a century ago by a director no less interesting (Joseph Losey) and an equally fascinating actress in the lead role (Jeanne Moreau).
The two main characters in ‘Eva‘ lead a double life. Bertrand (Gaspard Ulliel) is an impostor writer who has earned an ephemeral glory by stealing the manuscript of an old playwright and who enters a crisis when his publisher is demanding a new literary creation. Eva (Isabelle Huppert) is a luxury prostitute who practices her profession in order to raise the money needed to release from prison the husband described to customers as ‘traveling’. Bertrand and Eva meet as fake selves and start a relationship triggered by the curiosity of the man who sees in the woman the character of the future book or play that may save his career. They are separated by the age difference and especially by the layers of lies that surround them. However, their approaching is dangerous, especially for the man. Relationships based on lies must be kept at a strictly functional level. When Bertrand tries to break aside appearances he will endanger himself and those around him.
I liked the way this story is written. The games played between imaginary and real, between imposture and emotion, as well as the issue of age difference are approached with subtlety. Of course, not everything is explained and clarified, but the same thing happens in life, especially in relationships between people who have many things to hide. Isabelle Huppert and Gaspard Ulliel are here together again on screen, ten years after they had been mother and son in ‘The Sea Wall‘, and their performances excellently describe the ambiguity, tension and shadows of the relationship between them. The narration has tension and rhythm. Without being a masterpiece, the film is in my opinion a more than acceptable psychological thriller. It’s hard for me to understand why the film was rejected by many critics and a large part of the audience who watched the film. It is possible that it all started with the wrong decision of the producers and distributors who sent ‘Eva‘ in competition to Berlin, a festival known for the preferences of juries for films with a social message and coming from off-mainstream cinema schools. In my opinion, however, ‘Eva‘ deserves a much better fate than the current IMDB rating indicates. Maybe the future will be more generous with this film.
Pandemia cauzată de virusul COVID-19 ne-a dat tuturor sau cel puțin unei bune părți a populației Pământului ocazia de a primi câteva lecții în anumite discipline cărora le acordasem puțină atenție până cu un an în urmă, iar unora dintre ele nici măcar nu le cunoșteam existența. Cărți, reviste, capete vorbitoare la televiziuni, dar mai ales postările pe Internet ne-au instruit despre virusuri, epidemii, vaccinuri. Au făcut-o mai bine sau mai rău, și aici diversitatea calității informației accesibile pe Internet a fost pusă la grea încercare, căci nici toți cei care explică nu sunt la fel de bine informați, nici nivelul explicațiilor nu este întotdeauna potrivit publicului, și sursele – chiar și cele în care, de obicei, ne încredem – nu sunt ferite de poluare informațională. Un exemplu l-am găsit într-o lectură recentă, excelentă de altfel, și anume în capitolul final al cărții Soră lume a poetei, prozatoarei și activistei politice și culturale care este Ana Blandiana. Capitolul se numește „Apocalipsa second-hand”, este scris cândva la sfârșitul anului 2020 și încearcă să tragă învățăminte din experiența planetară comună a primului an de pandemie. Iată ce scrie autoarea descriind procesul de învățare prin care am trecut aproape toți:
Primul lucru uimitor și aproape imposibil de înțeles pe care l-am aflat despre virus a fost că este ceva care nu aparține lumii vii. Virusul nu este o ființă ca microbul, el este ceva ce nu există decât în măsura în care face rău. Fără să fie viu, el are capacitatea de a distruge celulele vii, iar această exclusivitate a răului, în numele, incomprehensibil de fapt, al non-vieții, dacă nu chiar al morții, pe fondul invizibilității care pendulează între inexistență și ubicuitate, îl transformă într-un personaj aproape mitologic. (Ana Blandiana – Soră lume, pag. 415, editura Humanitas, 2020)
Din păcate, poeta greșește aici. În primul rând, apartenența sau nu a virusurilor la lumea vie este o problemă încă dezbătută de specialiști, și nu există o concluzie unanim acceptată. Este adevărat că majoritatea experților în biologie susțin că virușii nu sunt ființe vii, ci ansambluri complexe de molecule, inclusiv proteine, acizi nucleici, lipide și carbohidrați. Nefiind formați din celule, ei nu se pot menține într-o stare stabilă, nu cresc și nu își pot produce propria energie. O minoritate dintre biologi sunt însă de altă părere, considerându-le o formă de viață, deoarece transportă material genetic, se reproduc și evoluează prin selecție naturală. În fapt, cam 8% din bagajul genetic înscris în ADN-ul speciei umane și al speciilor de primate înrudite provine de la virusuri. Se poate spune că trăim într-o lume a virusurilor. Peste 320 de mii de specii diferite de virusuri sunt găzduite de celulele mamiferelor. Sunt mai multe particule virale în oceanele lumii decât stele în Univers. Originea acestora este încă disputată. Există patru teorii aflate în discuție și două dintre ele situează virusurile la rădăcinile arborelui evoluției sau direct derivate din acestea. Dacă virusurile nu ar exista, întreg bagajul genetic al lumii vii s-ar prăbuși ca o clădire lipsită de structură de rezistență. Nu este exactă nici afirmația că virusurile ar avea o exclusivitate a răului. Într-adevăr, ei sunt paraziți, consumă energia celulelor vii și procesele lor reproductive nu ar fi posibile fără acestea, dar respectiva conviețuire este în multe cazuri mai mult o simbioză decât parazitism. Fenomene esențiale vieții cum este sarcina se datorează existenței virusurilor. Doar unele dintre virusuri au potențialul de a deveni patogeni, și doar o minoritate dintre aceștia afectează sau au potențialul de a afecta specia umană. Existența viusurilor, la fel ca cea a focului, de exemplu, poate avea efecte binefăcătoare sau dezastroase. O lume fără viruși ar însemna însă o lume fără viață.
Dacă educația științifică era lacunară înainte de pandemie, iar în prezent ea suferă de exces de informație și de poluare politică, se poate aprecia că, pe plan științific, omenirea nu a fost – din fericire – găsită complet nepregătită. Dimpotrivă, comunitatea științifică – biologii, geneticienii, epidemiologii, cadrele medicale, industria farmaceutică – a beneficiat de experiența multor decenii de confruntare cu boli epidemice și de progresele spectaculoase, chiar dacă nu întotdeauna cunoscute publicului, în unele dintre disciplinele științelor și tehnologiilor. Ceea ce s-a petrecut nou și pozitiv în acest an – dacă poate fi folosit cuvântul pozitiv în context – a fost o mobilizare de fonduri fără precedent în istoria științelor medicale și colaborarea și comunicarea între specialiști din domenii diverse ale cercetării, tehnologiei, industriei. Rezultatele au fost pe măsură. A trebuit un deceniu pentru ca primul genom al unui virus numit MS2, compus din 3569 de litere ARN, să fie descifrat și făcut public în 1976. În 2020, au trecut doar câteva săptămâni de la detectarea primelor cazuri de pneumonie acută la Wuhan până când genomul virusului SARS-COV-2 (de 9 ori mai lung decât cel al MS2) să fie complet citit și pus la dispoziția cercetătorilor din întreaga lume, ceea ce a permis începerea activității pentru crearea și producția vaccinurilor. Faptul că Internetul a schimbat lumea nu este o noutate. Suntem acum martori ai unei noi revoluții care poate avea implicații similare în domeniul științelor biomedicale. Acumularea rezultatului muncii susținute și a dezvoltării unor tehnologii inovatoare din domenii diferite, colaborarea și schimbul de informații fără precedent, precum și fondurile puse cu generozitate (cel puțin deocamdată) la îndemâna cercetătorilor și a industriei duc la progrese remarcabile pe toate fronturile luptei cu pandemiile. Voi trece succint în revistă patru domenii semnificative: testarea, tratamentele, vaccinurile și prognoza.
La apariția oricărei noi boli, imediat se pune întrebarea, ca într-un roman polițist: ‘cine este vinovatul?’ Se știe astăzi că multe dintre bolile contagioase sunt zoonotice, adică boli care ajung la noi prin transmisie din mediul animal, multe ca rezultat al noilor variante ale unuia dintre sutele de mii de virusuri care conviețuiesc cu animalele de pe planetă. În 1976, a durat multe luni până când originea ‘bolii legionarilor’ a fost localizată într-un rezervor de apă în hotelul unde se întâlniseră membrii asociației ‘American Legion’. În anii ’80, a fost nevoie de ani de cercetări pentru ca epidemiologii și virusologii să stabilească originea teribilei epidemii de SIDA. Pentru COVID-19 detectarea virusului a fost aproape instantanee, deoarece virusuri din aceeași familie produseseră epidemiile SARS, în 2002, și MERS, în 2012. Chiar dacă nu a fost identificată încă exact veriga de transmisie, poate și din cauza lipsei de transparență a autorităților chineze, au existat suficiente informații pentru a implementa în puține săptămâni teste care să determine infectarea, și asta deoarece secvența virală era cunoscută. În cazul bolii SARS, crearea de teste fiabile durase șase luni. Ele permit și executarea de analize epidemiologice, extrem de importante pentru a înțelege propagarea bolii în comunități. Toate au ca punct de plecare progresele uriașe făcute în secvențierea genomului în ultimele trei decenii, bazându-se pe markerii generați de informația ARN a virusurilor.
(sursa imaginii: bbc.com/news/health-53045180)
COVID-19 nu are încă un tratament eficace. Este important ca acest fapt să fie știut și conștientizat. Este adevărat că rata de decese este în scădere, la fel și duratele de spitalizare pentru cazurile grave, dar aceste scăderi nu sunt spectaculoase, și ele se datorează, mai ales, experienței medicale acumulate și îmbunătățirii procedurilor. Antiviralele folosite pentru combaterea altor boli s-au dovedit a fi ineficiente. S-a vorbit mult în acest an despre Remdesivir, medicament care nu se luptă cu virusul, ci cu mecanismul folosit de acesta pentru a copia informația genetica și a se reproduce. Rezultatele reprezintă niște succese parțiale care nu reduc pericolul mortalității, dar pot reduce timpul de spitalizare. Se recomandă folosirea sa doar în spitale, mai ales că modul de administrare constă în injecții intravenoase. Programul britanic RECOVERY a demonstrat eficacitatea tratamentelor cu antiinflamatoare, care combat inflamațiile locale și permit accesul anticorpilor care se luptă cu boala. Ca urmare, rata deceselor dintre cei spitalizați a scăzut în Marea Britanie de la 31%, în mai 2020, la 12%. În fine, tratamentele cu anticorpi au dat rezultate promițătoare, două dintre medicamentele din această familie, ‘cocteiluri’ de anticorpi proiectate inițial pentru combaterea cancerului, fiind recent aprobate de FDA pentru administrare sub control medical în cazurile de COVID-19. Cercetările care au loc în acest domeniu se îndreaptă în două direcții principale: anticorpi generici pentru toată familia de coronavirus, care pot face față și noilor mutații care se vor produce în viitor, și anticorpi personalizați, de genul celor folosiți în tratamentele împotriva cancerului. Rezultatele anunțate de compania Vir Biotechnology, cu sediul la San Francisco, indica o eficiență de 85% în reducerea numărului de decese și a perioadelor de spitalizare.
Vaccinarea se află în centrul atenției întregii planete și al unor controverse cu ramificații politice în care, desigur, nu voi intra. Vaccinurile implică cercetare, testare, aprobare, producție și distribuire. Fiecare dintre ele este un proces complex în sine. Primul vaccin, cel contra variolei, despre a cărui istorie am discutat într-un articol al acestei rubrici, cu câteva săptămâni în urmă, a fost transportat peste ocean spre coloniile spaniole din America în anul 1803, prin intermediul unor adolescenți care s-au contaminat în lanț unul pe celălalt de-a lungul celor câteva săptămâni ale călătoriei peste Atlantic, cu formele mai ușoare ale variolei bovine, aducând astfel în lumea nouă mecanismele de apărare naturală produse de vaccinul descoperit de Edward Jenner cu numai câțiva ani înainte. Astăzi distribuirea de la fabricile de vaccinuri în orice punct din lume se face prin transporturi aeriene, în mai puțin de 24 de ore. Culturile organice de virus atenuat au reprezentat metoda folosită mai bine de două secole și până astăzi vaccinurile anti-gripale pe care doctorii ni le recomandă anual se bazează pe acest principiu. Tehnologiile de producție a vaccinurilor contra Coronei se bazează însă pe alte metode. Ele nu folosesc antigenii specifici, ci copiază mesajele care informează organismul despre posibilitatea unei viitoare infecții. Adenovirusurile care transmit aceste mesaje în vaccinurile fabricate de companiile Astra Zeneca, Johnson & Johnson și Sputnik V sunt deci anvelope proteice sau, în termeni informatici, o platformă care poate transmite mesaje conforme informației genetice specifice. În tehnologia folosită de Pfizer și de Moderna, sunt produse direct cantități de ‘mesageri ARN’ (mRNA), transportați în mici capsule de lipide. Ambele sisteme sunt modulare, în sensul că schimbările mesajului sunt posibile pe aceeași platformă de transport, ceea ce permite o rapidă adaptare la mutații, foarte importantă în situația actuală, în care COVID-19 produce permanent noi variante cu proprietăți impredictibile. Munca cercetătorilor de vaccinuri se apropie din ce în ce mai mult de cea a programatorilor IT. Testarea și aprobarea vaccinurilor au trecut și ele printr-o revoluție, prin scurtarea procesele de testare și aprobările regulatorii în regim de urgenta. Încă este disputat faptul că poate s-a mers prea repede, dar nu se află întreaga planetă într-o situație de urgență?
Ultimul domeniu care merită explorat este cel al predicției pandemiilor. Pot fi sursele și focarele viitoarelor pandemii prevăzute și localizate, și în acest fel izbucnirile evitate? În definitiv, se cunosc 264 de specii de virusuri care infectează specia umană, toți ar putea fi descifrați genetic, iar apariția și evoluția lor urmărite. Este doar o problemă de tehnică și putere de calcul și de stocare a informațiilor și știm că și progresele în acest domeniu sunt remarcabile. Dar de ce să ne oprim aici? Numărul total al speciilor de virusuri care ar putea, potențial, face saltul din regnul animal în oameni este estimat la peste opt sute de mii. De ce să nu încercam să-i identificam și să-i urmărim pe toți? Este doar o problemă de numere. Este exact ceea ce propune proiectul Global Immunology Observatory, conceput de Jessica Metcalf, ecologistă la Universitatea Princeton, și de Michael Mina, epidemiolog la Universitatea Harvard, care sugerează și testări statistice de sânge, pentru detectarea preventivă a infecțiilor. Un alt proiect numit PREDICT se bazează pe analiza datelor de mediu, inclusiv a deșeurilor organice, din 35 de țări și propune permanentizarea acestor teste pentru a construi un fel de hartă globală a situației epidemiologice și virologice în orice moment. Inițiatorii ei, Jonna Mazet de la Universitatea Davis, California, și Dennis Carroll estimează că epidemiologia globală s-ar afla în acest moment în același stadiu în care se afla meteorologia cu un secol în urmă. Predicția izbucnirii viitoarelor epidemii ar putea deveni la fel de banală peste câteva decenii ca prognozarea de astăzi a uraganelor și a altor fenomene meteorologice. Este încă un domeniu pe care merită să-l urmărim cu atenție în viitor.
Până atunci, sănătate tuturor!
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Minari‘, the autobiographical film written and directed in 2020 by the American filmmaker Lee Isaac Chung, a son of Korean immigrants, has some beautiful moments and quite a lot of cinematic qualities. It is an immigrants story, one of the millions of episodes that have built throughout history the complex mosaic of the American nation and history. It is also a family drama evoking episodes related to the economic adaptation and the overcoming of the psychological and cultural barriers that so many immigrant families have faced and are facing. It’s a good film that deserves to be watched, but which also has weaker points related to the lack of epic breath and character development, with too many aspects within the limit of the predictable. The amount – exaggerated in my opinion – of awards and nominations with which this film was overwhelmed seems to me to be more related to the specific moment the American film industry goes through and to the ensemble of the productions offered to the public this year which is so different of the previous ones.
The story in ‘Minari‘ takes place in the ’80s. Jacob (Steven Yeun) and Monica (Yeri Han) move to Arkansas from California, where they spent their early – not very successful – years as immigrants. They bought a piece of land that may be fertile, with only a caravan on it, and began to work hard to achieve their dream of growing Korean vegetables in the heart of the United States. Meanwhile, in order to meet ends they take day jobs in a chicken farm. They have two children, a teenage daughter and a younger boy who has heart problems, and after a while they are joined by Monica’s mother. Economic pressures and social isolation are beginning to make their effects felt on family life and the relationship between the two. Neighbours are not necessarily hostile to them, maybe just indifferent, maybe just clumsy in approaching them and creating social ties despite language and culture barriers. I will not go into more details about the story so as not to rob the future viewers’ pleasure. Placing the story of the film almost four decades ago, screenwriter and director Lee Isaac Chung avoids comments and direct references to the current situation of immigrants, specifically those coming from Asia, and the way they are received and integrated into America today. I am sure that the spectators will make the connections themselves, and those who have gone through the experiences of emigration will recognise many of the situations and attitudes.
What I liked? ‘Minari‘ is beautifully filmed and illustrated musically and excellently acted. Aside from the two lead actors who finely portray the dynamics of the relationship between the two spouses, I can’t help but mention Will Patton, one of those American actors whom I recognise from dozens of supporting roles and who I hope will he someday get s a leading role up to his obvious talent. Here Patton plays the role of Jacob’s partner, a man with a big heart, who carries his cross, literally, at certain moments. The film is mostly spoken in Korean, and this choice, far from being a gimmick or an attempt to fill a quota imposed by Hollywood, gives the film authenticity. My family is also one of immigrants in a foreign language country, and this is exactly what our linguistic mixture between the languages of the old and the new homeland looks like. Family issues related to economic pressures and intergenerational conflicts, and relationships with neighbours, including prejudices and naiveties, as well as the role played by the church in bringing newcomers closer to the community, are sensitively portrayed. What I liked less? The film has emotion, but lacks narrative consistency. The sincerity and simplicity of the approach works well at times, but falls into melodrama at some other moments. For this reason, the scenes in which children are involved, which often save films and raise the emotional level, seem at some instances melodramatic here. The qualities of ‘Minari‘ are exactly the reasons that take it out of the category of films that collect many Academy Awards, but given that we are in an unusual year (also) for cinema, who knows?
Printre schimbările – temporare sau permanente – aduse, în ultimul an, în viețile multor familii, de perioadele îndelungate petrecute în case în recluziune se află și o pasiune reînnoită și amplificată pentru gastronomie. Nu s-ar putea spune că tendința nu exista deja, dovada cea mai bună fiind multiplicarea site-urilor, a emisiunilor și a posturilor de televiziune dedicate bucătăriei practicate acasă, însă precum în multe alte domenii, pandemia a accelerat tendința și ne-a transformat pe mulți dintre noi în experți în gătit mai mult mai puțin sănătos sau exotic. Schimbările în regimul de viață au impus și o atenție sporită adăugată alimentației raționale, sedentarismul trebuind să fie echilibrat printr-un control mai riguros al dietelor. Gastronomia rafinată și dietele par a intra de multe ori în conflict, dar o parte dintre aceste contradicții sunt aparente, și o scurtă cercetare a istoriei acestui domeniu ne arată că, încă de la începuturile sale, gastronomia a mers mână în mână cu alimentația sănătoasă. Voi încerca deci în articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD să identific câteva repere din istoria gastronomiei, și cu aceasta ocazie ne vom apropia, poate, și de un răspuns la întrebarea dacă gastronomia este o artă (‘arta culinară’ le place multora să spună) sau este în fapt mai aproape de a fi o disciplină științifică.
Cu aproape trei ani în urmă, am avut ocazia să ajung într-o excursie la Lyon. Am avut ca ghizi locali o familie de prieteni români stabiliți de câțiva ani în orașul considerat capitala culinară a Franței, iar aceștia au insistat să includem în programul celor doua zile petrecute acolo o vizită la halele din Lyon, din care o parte fusese transformată în ‘Spațiul Paul Bocuse’. Este vorba despre un spațiu acoperit și amenajat, ale cărui dimensiuni sunt aproximativ similare cu cele ale Halelor Obor din București, în interiorul căruia pot fi găsite sute de magazine care vând toate produsele alimentare specifice bucătăriei franceze și toate ustensilele pe care le poate visa o gospodină sau un profesionist al meseriei. În plus, desigur, câteva zeci de restaurante, multe dintre ele înstelate Michelin, mai rafinate sau mai simple, mai tradiționale sau mai aventuroase. Acest paradis culinar poartă numele marelui bucătar/chef francez Paul Bocuse (1926 – 2018), celebru pentru calitatea impecabilă a restaurantelor sale și abordarea inventivă adusă meseriei. Bocuse murise cu câteva luni înaintea vizitei noastre și printre epitetele elogioase pronunțate cu acea ocazie fuseseră cel de ‘cel mai mare șef culinar al ultimelor decenii’ – epitet probabil meritat – și de ‘părinte al gastronomiei’. Acest din urmă elogiu are însă o doză suficientă de inexactitate, așa cum vom vedea imediat. Și, apropo, restaurantul cel mai celebru al lui Bocuse, L’Auberge du Pont de Collonges, situat la Collonges-au-Mont-d’Or, o suburbie a Lyonului, și-a pierdut anul trecut una din cele trei stele ale sale, deținute neîntrerupt începând cu anul 1965, când Bocuse devenise cel mai tânăr maestru bucătar din istorie care obținuse această distincție supremă a artei culinare.
Cuvântul ‘gastronomie’ apare pentru prima dată într-o… poezie. Autorul este Joseph Berchoux, poet și umorist francez (1760 – 1838), a cărui biografie este și ea legată de orașul Lyon, unde și-a petrecut adolescența și a făcut o parte din studii. Un citat din poemul ‘Gastronomie’:
Rien ne doit déranger l’honnête homme qui dîne.
Sachez rire de tout et n’offenser personne.
Un poème jamais ne valut un dîner.
în traducere:
Nimic să nu-l deranjeze pe omul cinstit care-și ia cina.
Să știți să râdeți de orice și să nu jigniți pe nimeni.
Un poem nu valorează nicicând cât o cină.
Preocuparea pentru alimentație și gătit este cunoscută însă cu mult înainte de începutul secolului al XIX-lea. ‘De re Coquinaria’ (‘În legătură cu gătitul’), lucrare atribuita lui Marcus Gavius Apicius, adună rețete latine din primul până în al cincilea secol și ne dă o imagine a obiceiurilor și tradițiilor nutritive ale romanilor (nobilimea consuma, de exemplu, carnea fiartă). În spațiul Extremului Orient, cartea lui Suyiuan Shidan ‘Cum se mănâncă’, din secolul al XVIII-lea, reprezintă un adevărat manual de bucătărie chineză din perioada dinastiei Qing, cu indicații legate de maniere și cu rețete potrivite diferitelor clase sociale. Din Evul Mediu european, ne-au rămas scrierile bisericești care mai mult se ocupau cu restricțiile de post care trebuiau respectate în mănăstiri. Abia în perioada Renașterii târzii și, mai ales, în Franța lui Ludovic al XIV-lea apare o preocupare susținută pentru gătitul rafinat și de calitate, care avea să stea la baza școlii culinare franceze. Dintre tratatele faimoase ale epocii menționez ‘Le cuisinier francois’ (1651) al lui Francois Pierre dit La Varenne – inventatorul foietajului -, ‘Le nouveau cuisinier’ (1656) de Pierre de Lune și ‘Le cuisinier royal et bourgeois’ (1691) al lui Francois Massialot, șeful bucătar al lui Philippe I, duce de Orleans, fratele regelui.
Revoluția Franceză a reorientat și preocuparea pentru gastronomie, îndreptând atenția spre nevoile maselor mai largi și, în primul rând, ale burgheziei devenite clasă dominantă în societate, legând-o, mai ale, de știință și de modul de viață, subliniind necesitatea unei alimentații de calitate pentru întreținerea sănătății fizice și mentale. Odată termenul inventat și intrat în vocabularul curent, gastronomia începe să se consolideze ca o colecție de discipline și metode care includ descoperirea, degustarea, experimentarea, cercetarea, înțelegerea și scrisul legate de prepararea alimentelor și calitățile senzoriale ale nutriției umane în ansamblu. Gastronomia studiază, de asemenea, modul în care nutriția interacționează cu viața socială și cu cultura. La baza gastronomiei stau două texte create în primele decenii ale secolului al XIX-lea: ‘Almanahul gurmanzilor’, publicat de Grimod între 1803 și 1812, și ‘Fiziologia gustului’, scrisa de Brillat-Savarin, o carte care a fost permanent republicată din 1825, când a fost lansată prima ediție, și până astăzi. Dacă există un personaj în istorie care ar avea cele mai multe drepturi să-și revendice titlul de ‘părinte al gastronomiei’, acesta ar trebui să fie Alexandre Balthazar Laurent Grimod de La Reynière (1758 – 1837). Fiul unui bancher bogat și avocat de profesie, Grimod era renumit pentru banchetele organizate cu grupuri selecte de prieteni, în cadrul cărora practica metoda ‘degustării oarbe’, pe care o vedem aplicată astăzi în toate emisiunile-concurs pe teme culinare. Scrierile sale în domeniul culinar pot fi împărțite în trei categorii: ghidurile culinare, tratatele de gastronomie și periodicele de specialitate. Grimod a inventat, practic, genul și stilul criticii culinare, și a contribuit la formarea gustului contemporanilor și al generațiilor care au urmat, într-o perioadă în care arta gătitului devenea o preocupare a maselor, în care bucătăriile de calitate se mutau de la Versailles la Paris și apoi se răspândeau în tot restul Franței, și în care luau naștere instituții culinare și sociale cum este restaurantul, cu varianta sa franceza populară, bistroul, instituții care aveau să cucerească lumea. Edițiile Almanahului conțineau calendare culinare, itinerare în Paris și în Franța, poezie și proză despre mâncare, sfaturi legate de calitatea diferitelor ingrediente, și recomandări pentru surse de aprovizionare de calitate.
Scrierile lui Grimod conțineau deja sfaturi legate de alimentația sănătoasă, plecând de la condimentele care favorizează digestia (muștar, vin, castraveți, cafea) până la stilul de a sta la masă și necesitatea fiecăruia de a-și cunoaște limitele fiziologice și de a limita excesele. Aceste aspecte aveau însă să fie perfecționate și aduse la un alt nivel de cartea lui Jean-Anthelme Brillat-Savarin (1755 – 1826). Și el era avocat, și fusese foarte implicat în Revoluție și în perioada tulbure și violentă care a urmat, fiind nevoit să petreacă mai mulți ani în exil în Elveția și Statele Unite, pentru a nu sfârși sub ghilotină. Reîntors în Franța în timpul Directoratului, în 1797, Savarin devine magistrat și va ocupa postul de judecător la Curtea de Casație timp de decenii, incluzând multele schimbări de regim. Cartea sa, ‘Fiziologia gustului’, publicată cu două luni înainte de moarte, este revoluționară din multe puncte de vedere. Inspirându-se din clasicii gustului rafinat francez din secolul al XVIII-lea – Voltaire, Rousseau, Buffon –, Savarin adaptează învățămintele acestora gustului francez modern și, mai ales, bucătăriei pregătite în casă de femeile răspunzătoare de gestionarea treburilor gospodăriei. În același timp, el pune accentul pe alimentația sănătoasă, inclusiv regimurile alimentare low-carb, fiind primul care explică în mod științific efectele dăunătoare ale carbohidraților și în special ale zahărului și făinii albe. Dieta recomandată de el se află la baza multor liste de alimente ale experților de astăzi: carne, rădăcinoase, varză, fructe. Cartea sa dezvoltă și o teorie care face legătura dintre funcționarea aparatului digestiv și temperamentul sau stările psihologice ale oamenilor, sau chiar cu talentele scriitorilor: cei cu un aparat digestiv echilibrat scriu poezie comică, constipații sunt înclinați spre tragedie, în timp ce diareicii sunt talentați în elegii și literatura pastorală. Bănuiesc că există și excepții. Ceea ce nu a inventat Savarin sunt prăjiturile numite savarine, acestea fiind introduse în 1844, de frații Julien, care au adaptat celebrele ‘baba au rhum’ aduse în Franța în emigranții polonezi. Numele zemoasei prăjituri este însă într-adevăr un omagiu adus de frații cofetari autorului ‘Fiziologiei gustului’.
În deceniile care au urmat, gastronomia a fost dezvoltată în direcții multiple. Bucătăria franceză a devenit un simbol al rafinamentului și referință pentru toată arta culinară occidentală. Medicina a continuat și perfecționat teoriile alimentației raționale și, pe măsură ce anatomia și chimia au adăugat fundamente științifice, au apărut recomandări potrivite diferitelor tipuri de diete, climei, istoriilor personale. În fine, gânditori, filosofi și scriitori au continuat explorările legate de legătura dintre alimentație, sănătatea fizică și cea mentală. Printre ei aș menționa numele excentricului și influentului filosof Charles Fourrier (1772 – 1837) care, într-o viziune socialist-utopică, își imagina o lume în care atât bărbații, cât și femeile ar putea deveni experți în alimentația de calitate. Fourrier este creditat și cu inventarea conceptului de gastrosofie, un fel de sinteză a gastronomiei, rețetelor culinare, tehnicilor de conservare a alimentelor și cultivării surselor de hrană. Acest sistem merge dincolo de prepararea mâncării, adaptând fiecare masă persoanei care o consumă, stării ei psihice și de sănătate, într-o concepție holistică pentru care hrana este baza sănătății și a fericirii. Honoré de Balzac (1799 – 1850) a scris și el câteva texte legate de gastronomie, incluzând un ‘Traité des excitants modernes’ (‘Tratat al stimulentelor moderne’), care era o postfață a ediției din 1839 a cărții lui Savarin, text în care dezvoltă o teorie a ‘fluidului vital’ care conectează organele principale ale corpului omenesc. Romanul său celebru ‘Le Cousin Pons’ (‘Vărul Pons’), din 1847, avea să folosească acest concept, descriind soarta lui Sylvain Pons, mare amator de mâncare bună, pentru a filosofa despre influența mâncării asupra sănătății mentale. În fine, George Sand (1804 – 1876) avea să deplaseze atenția cititorilor săi spre modul de hrană al claselor mai puțin înstărite, punând în evidență importanța meselor comune asupra vieții sociale și egalității dintre oameni. În romanul ei ‘Les maitres sonneurs’ (‘Cântăreții din cimpoi’), din 1852, diferențele sociale se oglindesc și în obiceiurile culinare. Bogătașii mănâncă greu și încet, cei săraci sunt activi și au un stil de mâncare frugal, dar mai ușor și, deci, mai sănătos. Aceste texte scrise cu peste 150 de ani în urmă conțin deja ideile principale ale gastronomiei și dieto-terapeuticii moderne. Fundația fusese pusă și dezbaterile despre natura gastronomiei (știință sau arta?) continuă până în ziua de astăzi.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘The Sea Wall‘ directed in 2008 by Cambodian director Rithy Panh is the second screen adaptation of Marguerite Duras‘s novel ‘Un barrage contre le Pacifique’ after the one made in 1957 by René Clément, a few years after the novel was published. The French writer was also a prolific screenwriter and collaborated with some of the best-known contemporary directors of her time with original scripts and adaptations of her books. I believe that she would have liked this film, which was made a decade after the writer’s death. The screenplay follows the story with a strong autobiographical touch in the book, inspired by the childhood and adolescence spent by the writer in Indochina in the interwar period. The adaptation is faithful to the book, with an extra authenticity derived from on-site filming in Cambodia and the contribution of Rithy Panh who is also an excellent documentary filmmaker. It is one of those cases where the remake is justified and the result, although far in time, is I think closer to the characters and messages of the book than the first film.
‘The Sea Wall‘ is the story of a woman, a widow who raises her two children, a 19-year-old boy and a 16-year-old daughter, in the difficult conditions of French colonial Indochina. Her rice plantation is located near the ocean and colonial officials tricked her by lending her money for land subject to meteorological whims. The construction of a dam goes beyond the simple necessity, it becomes a symbol of the struggle with nature but also of the confrontations with a bureaucracy that cruelly exploits not only the locals but also the French colonists who do not have enough money or relations to fit in the upper echelons of the social and economic hierarchy. The mother’s war of survival overlaps with the maturing crises of the children, the difficult relations between the three family members being complicated by the need to survive economically even at the cost of moral compromises.
Marguerite Duras‘s Indochina in Rithy Panh‘s vision is a country of social and racial inequalities, and of political and economic conflicts presented unabashedly, in a realistic, almost naturalistic style. Between René Clément‘s 1957 film and this film version, the Cambodian tragedy of the 1970s took place and the Cambodian director did not hesitate to suggest that there, in the country’s colonial past, lies much of the roots of the Khmer Rouge’s cruelty. Isabelle Huppert creates here another of her great roles as a woman beyond her prime, who tries to navigate between the blows of fate and family conflicts, torn between the desire to raise her children decently and the compromises she cannot avoid. The two young actors who play the roles of young people, Gaspard Ulliel and Astrid Bergès-Frisbey are both excellently cast and act strongly, with a combination of innocence and sensuality, two characters who shape themselves as the story progresses. The cinematography plays an important role in creating the atmosphere, because the weather conditions decide the fate of the heroes. One can blame the film for a certain lack of rhythm. It could be an intentional decision of the director to involve the viewer in the sensations of the heavy flow of time that the heroes feel. The cinematic narrative omits or passes very quickly over some of the important aspects of the story, especially in the second part of the film, which may make the accumulation of events at the end less clear to those who have not read the book or seen the older version of the movie. Even so, I believe that ‘The Sea Wall‘ is a film worth watching or watching again, which fits with honor in the series of films through which French cinema critically and without nostalgia revisits the country’s colonial past.
Scriitorul israelian de limba română Raul Ancel nu are odihnă. După ce a folosit prima parte a anului 2020 pentru a scrie și publica aproape simultan nu mai puțin de patru cărți de debut (despre două dintre ele am scris și eu), Raul Ancel și-a continuat susținut activitatea literară și spre sfârșitul lui 2020 a trimis la tipar încă două volume, apărute de data aceasta sub egida Editurii Friedman. Am ales să citesc și să scriu mai întâi despre ‘Emil’, un mini-roman al cărui acțiune se petrece de-a lungul unei mari părți a secolului 20 în Fălticeni, orașul copilăriei și focarul nostalgiilor scriitorului. Frumoasa copertă și o parte dintre ilustrațiile volumului fac parte dintr-un ciclu de lucrări ale artistului plastic Gabrel Baban intitulat ‘Cronica de Fălticeni’.
‘Emil’ are unul dintre cele mai frumoase începuturi de carte pe care am avut prilejul să le citesc în ultima vreme și poate chiar vreodată:
‘ A fost într-o țară iubita de Dumnezeu. Dumnezeu a luat harta locului, a tras o virgulă mare de sus până jos, exact în mijlocul hărții și a spus locul asta e zămislit dragostei.
Cu timpul, în locul virgulei s-au înălțat munți falnici și puternici, ce se numeau Carpații. Pe ei cădea apa din ceruri. Liniștea se prelingea în mod egal pe de o parte și alta a muntelui, pe dealuri și peste câmpii și se unea cu zăpada topita, în zeci de râuri, ce brăzdau locurile astea tihnite. Susurul râurilor era ca o undă puternică ce mângâiau auzul tuturor pământenilor …
Undeva sus în nordul țării era un orășel mic Fălti. Ascuns parcă între dealuri, ferit de intemperii, puțin uitat de lume, locșorul asta era unic.
…
Era atât de mic și cu oameni atât de liniștiți că-l numeau și orașul unde nu se întâmplă nimic. Nimic sau aproape nimic, ăsta este adevărul, dar pentru localnici locul asta cumpătat, era totul, era viață ce se-mpletea zilnic, era existenta lor și desigur și cea a eroului nostru …’ (pag. 5-6)
Punerea aceasta în scenă deschide o poveste care se întinde de-a lungul multor decenii. Începutul nu este exact localizat în timp, dar se petrece probabil cândva la începutul secolului 20. Finalul poate fi situat ceva mai exact în deceniile comunismului. Este o saga de familie care începe cu o frumoasă poveste de dragoste. Eroii sunt doi tineri evrei, foarte tineri, abia la sfârșitul adolescenței atunci când începe acțiunea. Emil este copilul lui Yosilică și Leah, oameni destul de înstăriți, producători de vin pentru una dintre cârciumile orașului, cârciuma lui Hoișie. Golda este o fata săracă, mama ei Liuba fusese părăsită de soțul ei și lăsata singură cu doua fetițe mici în grijă. Între cei doi se înfiripă o idilă care ocupa mințile și sufletele cititorilor pe durata primei jumătăți a cărții. Familia lui Emil și în special mama resping legătura, probabil deoarece fata era prea săracă, și Emil, băiat întreprinzător și harnic, pleacă la orașul cel mare (totul este relativ, orașul este Suceava) pentru a-și câștiga existența și a aduna banii necesari nunții. Regăsirea lor, dragostea pură și castă dar nu lipsita de o sănătoasă doză de erotism, plasată în atmosfera târgului în mare parte evreiesc are ceva din atmosfera tablourilor în care Chagall își declara dragostea pentru a sa Bella.
‘Au ieșit la plimbare. De braț. Desi mai fulguia, se încălzise bine. Pe timpul ăsta, pe o zi de iarnă liniștită, fulguind, cu pașii scârțăind în zăpada încă pufoasă desi puțin topită, Fălti e raiul pe pământ …
S-au plimbat ore-n sir, mână-n mână, nu cum era acceptabil la Fălti pe atunci. S-au plimbat peste tot. Soarele le zâmbea, lumea întâlnită saluta zâmbind sau simplu zâmbea larg, zăpada le strângea picioarele la sânul ei, forțăndu-i să meargă mai încet, să alunece mai mult, să râdă … Dar ei pluteau. Ei erau fericiți.’ (pag. 62)
Ați remarcat probabil deja stilul lui Raul Ancel, care deja are câteva caracteristici distincte. Paragrafe scurte compuse din câteva propoziții. Descrieri concise și precise, folosind cuvinte bine alese. Scrierea are ritm, are precizie, este ușoară la lectură dar are impact. Dacă ar fi tablouri prozele lui Raul Ancel ar fi desenate din tușe scurte și incisive, în stil minimalist.
Eroul nostru are norocul să descindă în Suceava exact în fața cofetăriei lui Nicu Dragnea. Șansa vieții sale este faptul că se întâlnește cu oameni buni care îi întind o mână de ajutor pe care el o vă întoarce mai târziu cu maximă generozitate. Aici este unul dintre mesajele principale ale cărții – există pe lume mulți oameni buni, există dragoste, există prietenie, există generozitate. Cei care o caută și care au norocul să o găsească se pot bucura de ea, cu condiția să o întoarcă înmulțit și să o răspândească mai departe. Acesta este secretul care poate contribui și la înfrângerea adversităților și la contracararea răului, a urii care uneori izbucnește de unde și când nu te aștepți. Între Emil (numele de familie nu-l aflăm și nici nu contează) și Nicu Dragnea se înfiripă o prietenie exemplară, în care diferențele etnice și religioase dintre ei nu joacă niciun rol. Dragnea îl vă învăța pe Emil meseria de cofetar, și acesta îi va deveni pe rând ucenic, lucrător, gestionar, și om de încredere. Când va veni vremea întoarcerii lui Emil în Fălti și a căsătoriei cu Golda, patronul din Suceava va fi aranjorul și nașul (cel puțin moral) al nuntii și-l va ajuta pe Emil să deschidă propria sa cofetărie în micul și cenușiul târg moldovenesc:
‘La deschidere Mioara cu Nicu au venit din Suceava cu o trăsură. Nicu a gustat din toate prăjiturile. ‘Emil tu ești mai bun că mine, n-am ce face … Țigarete cu zahar ars, de astăzi eu nu mai fac, de azi auzi … Mi le faci numai tu de acum înainte și mi le trimiți cu trăsura …’ Ani de zile a primit săptămânal de la Emil, 200 de țigarete trase-n zahăr ars, o nebunie. Emil nu a luat niciodată nci un ban …
Mioara se delecta cu cremșnitul și cafeaua Goldei. Coniacul și vinul erau gratis, atunci la deschidere. Oricine venea de pe stradă și înțelegea despre ce-i vorba intra în cofetărie și era tratat regește. Galantarul mare, nou nouț, era în fata ușii. Vreo zece mese de metal acoperite cu marmură albă erau aranjate în rânduri de 3. 2 scaune de metal cu perniță se ascundeau sub fiecare masă …
Pe masă erau aranjate frumos șervetele și o sticlă cu apă rece, de la gheață, care invita clienții. În galantar trei rafturi mari. Jos erau tortele. La mijloc plăcinte, rulade, etc, iar sus prăjiturile ornate de Emil nu te puteau lasă indiferent. După 30 de secunde de le priveai, un fir mic de salivă, apărea jenat în colțul gurii și anunța că stomacul tău a înțeles deja apropoul și acum așteaptă urmarea … Comanda trebuia făcută. În spatele galantarului stătea Golda. Daca până acum lumea nu înțelesese că e ceva nou în Fălticeni, acum puteau fi siguri că așa o frumusețe încă nu văzuseră. Golda era o femeie deosebită … ‘ (pag. 88)
Suntem deja bine trecuți de jumătatea cărții când istoria îi ajunge inevitabil din urmă pe eroii noștri. Până în acel moment Raul Ancel evitase programatic să se refere la evenimentele istorice din jur, deși ele nu vor fi fost puține incluzând primul război mondial, Marea Unire, ascensiunea dreptei antisemite în perioada interbelică. Familia între timp se mărise, Emil și Golda au cinci copii, aceștia cresc și încep să contribuie la afacerea părinților devenită unul dintre punctele de reper ale orășelului. Vine războiul mondial al doilea. Deportările și discriminările la care au fost supuse familiile evreiești nu puteau fi ocolite, dar Raul Ancel evită descrierile prea traumatice, și nu include detalii legate de cei răspunzători pentru crimele comise în acea perioadă. Familia lui Emil și Golda este deportată dar peregrinarea lor se oprește într-un lagăr de muncă înainte de a trece frontiera spre Transnistria, unde și-au găsit moartea sute de mii de evrei. Am rezerve față de această abordare. Înțeleg că ea încearcă să fie pozitivă, dar a vorbi despre experiența unor familii de evrei din Moldova în timpul războiului fară a-i numi pe cei răspunzători (conducătorii României de atunci în frunte cu Ion Antonescu) este o modalitate de prezentare riscantă într-o lume în care nu au dispărut negaționiștii Holocaustului și adulatorii Conducătorului. Exemplele de ajutorare sunt minunate și trebuie recunoscute și onorate, dar ele nu au fost regula ci mai degrabă excepția, și o evocare istorică, chiar și în ficțiune literară, trebuie măcar să menționeze, cred, fundalul real al întâmplărilor prin care trec eroii.
Finalul cărții mi s-a părut puțin expediat, de parcă un termen de predare trebuia respectat, sau autorului i se epuizase răbdarea și suflul epic. Familia se înmulțește, se naște încă o noua generație, apar o sumedenie de personaje despre care nu aflăm mult mai mult decât numele. Rămâne fară răspuns și întrebarea de ce Emil și Golda nu au decis, odată cu venirea la putere a comuniștilor și închiderea cofetăriei în care își învestiseră banii și pasiunea, să ia drumul spre Israel, precum au făcut-o majoritatea evreilor din România în acele decenii. Capitolul final menționează o întâlnire în Israel a descendenților urbei moldovenești printre care se vor fi aflat mulți dintre copiii, nepoții sau strănepoții lor, dar calea acestora spre țara regăsită rămâne să fie poate subiectul unor cărți viitoare.
Și poate că de fapt o carte viitoare ar putea fi chiar o dezvoltare a materialului din ‘Emil’. Ediția actuală merită oricum o revizuire, macar pentru a remedia multele probleme editoriale, probleme de detaliu (greșeli tipografice, dezacorduri și probleme minore de sintaxă) dar care nu își au locul într-o scriere de calitate. Așa cum este această primă ediție, ea conține multe pagini frumoase, îmbibate cu dragoste și nostalgie pentru Fălticeni, și sunt convins că locuitorii orașului mai în vârstă sau mai tineri o vor recepta cu bucurie și o vor include în rafturile de onoare conținând cărțile despre orașul lor. Cartea însă descrie și o frumoasa poveste de dragoste și încă una de prietenie și de conviețuire între cei care populau această parte a României în prima parte a secolului 20. Emil, Golda, Nicu Dragnea, Liuba sunt personaje puternice și autentice, schițate și caracterizate cu talent. Cartea este definită ca un mini-roman, dar conține filonul prețios al unui adevărat roman, unul solid și interesant despre viața evreiască din Moldova acelor vremuri și despre conviețuirea românilor și evreilor în vremuri complicate, despre binele, dragostea și prietenia care pot învinge răutatea și ura. Adăugând complexitate narativă și dezvoltând personajele și temele din ‘Emil’, Raul Ancel ar putea scrie o carte și mai complexă și mai interesantă. Eu o aștept cu mult interes.
In 2016, when they made ‘Nerve‘, Henry Joost and Ariel Schulman already had in their joint filmography the series 3 and 4 of the horror cycle ‘Paranormal Activity‘ as well as ‘Catfish‘, a successful documentary that deals with romantic relationships online and their dangers. ‘Nerve‘ is a combination of these two genres and more, adding elements of teenage romance and cruel ‘truth or dare’ reality games like. It is the style of movies that can be watched simply for relaxation, especially by fans of one of these genres, or that can also be viewed as a warning about the capture of public and private space by social networks that turn the Internet from a medium of communication in an alternative space that monopolizes and controls the whole life. This hybrid combination works at times unexpectedly well in ‘Nerve‘.
The film begins as a story about college students searching for a path in life and especially for themselves. They are all connected to the magical space of the Internet, both for entertainment and because a large part of their social life takes place there. The main heroine – a girl named Vee – connects – in response to a friend’s challenge – to a network game called Nerve which divides the world into ‘players’ and ‘watchers’. ‘Players’ accept challenges, ‘Watchers’ follow them everywhere, bet on them and reward those who fulfill their missions, which become more and more dangerous. Within hours, the game absorbs Vee, who not only crosses the virtual border between ‘watchers’ and ‘players’ but also the physical boundary – whose crossing is forbidden by her mother’s family discipline – between the suburbs of Staten Island and Manhattan, being absorbed by the game and by the great metropolis that become areas of danger as stakes and rewards in the game increase.
Like many other genre films, ‘Nerve‘ skillfully uses visual elements borrowed from digital game graphics, giving viewers the immersive feeling that they are watching such a game. Emma Roberts who plays the role of Vee and Dave Franco, in the role of partner, adversary, and inevitably, of her romantic interest, are both well cast and play their roles with charm and personality. The story is quite interesting for a good part of the film, except maybe for the final part which surprises precisely by the lack of the inventiveness that characterised the rest of the film. How should we relate to movies like ‘Nerve‘? Should we take them seriously or treat them as pure entertainment movies that only use the format? It ultimately depends on each of the spectators. 12 years after ‘Catfish‘ and 5 years after ‘Nerve‘ were made it can be said that the presence of social networks in our lives has only increased, the use and benefits they bring have become more visible, but the dangers also have become more obvious. After all, on the Internet and social media, as well as in the conventions of this kind of movies, the answers depend on us. ‘Watchers’ or ‘Players’?
