‘Im Labyrinth der Schweigens‘, the original German title of the 2014 film directed byGiulio Ricciarelli, has been translated into English as ‘Labyrinth of Lies‘. This translation is, as the Italian saying goes, a betrayal. ‘In the labyrinth of silence’ would not only be more semantically exact, but would more accurately convey the theme and message of this excellent docu-drama. The story takes place in the late 1950s in the Federal Republic of Germany, a country experiencing a miracle of economic development and an apparent return to democracy and civilisation. The price of this social peace is a collective amnesia in which the crimes and horrors committed only 15-17 years before are buried in silence by those who had committed them and unknown to the young. The survivors, few and traumatised, were still silent. But building a new and healthy Germany meant getting out of this labyrinth of silence.
The film is inspired by a real case, which went to trial in Germany in the early 1960s and was investigated and prepared at about the same time as the trial of Adolf Eichman, captured in Argentina and brought to justice in Israel. The main hero is a young prosecutor named Johann Radmann, a fictional hero who represents a synthesis of several characters and a representative of a generation educated and raised immediately after the war, ignoring the very recent past of Germany but especially the role played by the parents’ generation, many of whom were guilty of murder or complicity in silence. A true life character also appears in the film, Fritz Bauer, a public prosecutor who played an important role in ensuring that society and the justice system in the post-war Federal Republic of Germany failed to simply suppress the history of the Holocaust and the camps. As the investigation progresses, Johann Radmann goes through a process of political maturation and confrontation not only with the past but also with those around him – friends, family, the woman he falls in love with. The strongest scenes of the film are those in which investigators face the ignorance and in many cases the resistance of those who had built the ‘labyrinth of silence’ and at the same time are confronted with the direct, shocking testimonies of witnesses and survivors. The Italian-born film director Giulio Ricciarelli was inspired to renounce to words in the key moments, leaving the actors to transmit through the expressions of their faces the pain and traumas related to their revelations.
‘Im Labyrinth der Schweigens‘ works quite well as a docu-drama and manages to recreate the atmosphere of post-war Germany prior to the admission of the crimes committed by the Nazis. Alexander Fehling, the actor who played in the key role of the young prosecutor, creates an interesting role, combining shyness and rigidity, an ignorance that seems almost incredible today with an idealism that ultimately overcomes doubts and personal crisis. From the rest of the cast, who do their job professionally, I would also mention Hansi Jochmann as the secretary of the prosecutor. Some of the side stories are less interesting, but in general the message of the film passes the screen effectively, the narrative is constantly and well paced, most of the dialogues are credible, and the public’s interest is constantly kept awake. The end coincides with the beginning of the trial of the war criminals and their accomplices, a judicial process that was the first confrontation of the German legal system with the crimes committed by their compatriots during the Nazi period, but also an important milestone in the critical re-evaluation of the past by the whole German society, destroying the labyrinth of silence and lies. Even if ‘Im Labyrinth der Schweigens’ is not the ultimate German film dedicated to this theme, it is a good quality docu-drama, capturing precisely a significant moment in the history of 20th century Germany.
‘Le regard de Charles‘ is a very special biographical documentary. In 2018, a few months before his death, Charles Aznavour shared a secret and a treasure with his friend, the filmmaker Marc di Domenico. It was a few dozen hours of filming, filmed by himself between 1948 when Aznavour was still an anonymous young musician and 1982 when he had become one of the most famous singers on the planet. His first camera had been a gift from Edith Piaf, and it had been his traveling companion for more than three decades on his touring trips. Aznavour died on October 1, 2018. Marc di Domenico directed and released in 2019 ‘Le regard du Charles‘ (the English title is ‘Aznavour by Charles‘) conceived together with the singer and his friend, a testimony and a document about the artist , about the people around him and the world he lived in, as he saw them through his portable camera.
Charles Aznavour‘s voice in the film is that of actorRomain Duris. The text is based on his notes, testimonies and interviews. He considered his success to be due to the audience, the love with which he was surrounded, the eyes of the spectators who came to see him and listen to him in concerts. But he, Charles Aznavour, also looked at those around him, he observed them with endless love and curiosity. Charles’s gaze surprised the world and recorded it on film, in all its complexity. He associated the people he met and the situations he perceived with his own biography as a child of an Armenian emigrant, born shortly after his parents arrived in France, deeply French without ever forgetting his roots and history, in solidarity with those who were in danger or needed help. The trip to Armenia in 1964, for the first time in his life, at the age of 40, is one of the emotional moments (and there are many) in this film, another is the evoking of his son Patrick, who died at the age of 25, the kid who had learned Armenian to get closer to his father and the roots of his family. How well suited to Charles Aznavour is ‘Le meteque’, the song of another great French musician of foreign origin, Georges Moustaki. The city where the Parisian singer confesses that he feels best in the world is New York, the city of immigrants from all over the world, the city inhabited by people who were all born elsewhere but where everyone feels at home.
Charles Aznavour‘s portable camera captured documentary footage in different parts of the world. They may not be the most original or unique images in the history of documentary, but they are significant for the curiosity of the traveler who thrived to know not only planes, airports and hotels (probably more and more comfortable as his reputation and material possibilities increased), but also the streets and lives of the people in those distant places. Also appearing in the film are the women who were important in his life, the three wives with whom he successively shared life at different times. He has beautiful memories about each of them, he has words of love for each of them. Above all, however, he also has music to share, and the soundtrack is composed of 25 of his songs, including the most famous ones, which have won the hearts of people around the world. From time to time the camera is entrusted to others, and we can see the face and silhouette of the human being who was Charles Aznavour and whom this film helps us to know even better. For those who admired and loved him, the longing for Aznavour will only be intensified by watching this exciting documentary.
Se vorbește și se scrie mult despre ‘revoluția Internetului’, comparată și considerată un eveniment de aceleași proporții în istoria accesului și distribuirii informației și în istoria cunoașterii, în general, cu apariția scrisului în lumea antică și cu invenția tiparului de către Gutenberg, acum peste jumătate de mileniu. Cred că această comparație nu este deloc exagerată. Scrisul a permis pentru prima dată în istoria omenirii păstrarea informației pe suporturi fizice exterioare memoriei oamenilor. Tiparul a permis multiplicarea și difuzarea informației în masă. Internetul a mărit practic la infinit capacitatea de stocare a informației și permite accesul cvasi-imediat al utilizatorilor din orice punct al planetei, la orice informație. Aș dori însă în acest articol să propun un amendament. Sau chiar două. Primul este că apariția Internetului nu a reprezentat un moment singular, iar diferitele date de naștere propuse (primele comunicări intre calculatoare la începutul anilor ’70, invenția Web-ului la sfârșitul anilor ’80) au reprezentat în fapt începutul unui șir de procese tehnologice, economice și sociale care continuă până în zilele noastre, fiind, așa cum ne place nouă, inginerilor să spunem, ‘work-in-progress’. Al doilea amendament susține că, de fapt, nu este vorba despre o singură revoluție informatică, ci despre trei revoluții (sau trei etape distincte ale aceleiași revoluții, dacă doriți) care au schimbat fundamental și au democratizat felul în care informația (administrativă, economică, politică, culturală, științifică, personală) este difuzată și accesată. Fiecare dintre cele trei revoluții a pornit de la inovații tehnologice, a trecut printr-o etapă de industrializare, a rezultat în produse de larg consum, și a avut și are uriașe consecințe economice, politice, sociale. Toate acestea au avut loc în decursul a mai puțin de o sută de ani, în secolul 20.
(sursa imaginii: Editura Integral)
Ideea acestui articol a pornit de la lectura unei cărți de ficțiune recent apărute, aparținând cunoscutului regizor de teatru și scriitor Alexander Hausvater. Cartea se numește „Aici, Radio Eros” și face parte dintr-o triptic literar lansat de Editura Integral în câteva evenimente virtuale care au avut loc pe parcursul săptămânilor trecute. Spirit neliniștit, posibil speriat de inactivitate, Alexander Hausvater a folosit recluziunile forțate ale primului an al pandemiei pentru a scrie cele trei cărți care sunt acum lansate simultan, spre delectarea cititorilor și a admiratorilor săi, deocamdată privați de trăirea teatrală în sălile de spectacole. Acțiunea cărții ‘Aici, Radio Eros’ este precis localizată în timp. Începe în toamna anului 1939, la câteva săptămâni după declanșarea celui de-al doilea război mondial, și se termină cu un an și ceva mai târziu, spre iarna anului 1940, când noaptea fascismului se așternuse apăsător peste întreaga Europă. Locul este un oraș transilvănean fără nume, și probabil că este inutil să încercăm să-l localizăm exact. Ar părea descins dintr-un roman sau o piesă de teatru a lui Mihail Sebastian, dacă i-am adăuga amestecul etnic atât de caracteristic României interbelice, dar mai ales zonei de Vest a țării. Eroii cărții, bibliotecara Iolanda și arhitectul Remus, vizitator al orașului, pun la cale o idee originală și fantastică. Înființează un post de radio pirat care emite o dată pe săptămână, transmițând emisiuni cu tematică neobișnuită, un fel de serial radiofonic ai cărui eroi, Otilia și Sebastian, sunt locuitori ai orașului, și trăiesc împreună o pasională poveste de dragoste. Emisiunea imaginată de Iolanda și Remus va capta interesul locuitorilor orașului cu mult dincolo de așteptări. Într-un răstimp de două săptămâni, ea devine subiectul principal de discuție, evenimentul pe care îl așteaptă cu toții și care le influențează viața de zi și mai ales cea de noapte. Europa arde în jur, războiul nu a ajuns încă în România, dar efectele sale se fac simțite deja, însă locuitorii orașului trăiesc o primăvară erotică declanșată de emisiunile care le trezesc simțurile, pasiunile, amintirile. O lume virtuală escapistă, sau poate o victorie temporară a vieții și iubirii asupra războiului și a morții?
Cazul imaginar descris în cartea lui Alexander Hausvater este o exemplificare a primei revoluții în comunicații a secolului 20, cea a radioului. Suntem în 1939, perioada pe care Woody Allen o numește într-un film al său ‘Radio Days’. Cu doar un an în urmă, Orson Welles stupefiase și paralizase un sfert din America, cu adaptarea sa radiofonică la ‘Războiul Lumilor’. Aparatele de radio erau cele mai moderne și mai influente mijloace de comunicație. Cei mai înstăriți aveau deja un aparat de radio în casele lor, ceilalți se grupau pentru audieri colective în locurile publice. Revoluția tehnologică începuse cu câteva decenii înainte. Primele transmisii experimentale de radio ale lui Marconi avuseseră loc în 1895. Difuzarea prin radio a muzicii și a informațiilor destinate unui public larg și dispersat geografic a început experimental în jurul anilor 1905–1906 și comercial, în perioada 1920-1923. Până la izbucnirea războiului, se formaseră societăți naționale de radiodifuziune în majoritatea țărilor europene, în America de Nord și o parte din Asia. Transmisia pe benzi de frecvență diferite permitea undelor radio să se propage la distanțe de sute sau chiar mii de kilometri, trecând frontierele naționale. În timpul celui de-al război mondial, transmisiunile radio au jucat un rol esențial în distribuirea informației, propagandă, și coordonarea acțiunilor grupurilor de rezistență din spatele liniilor inamice. Dintr-un instrument de divertisment prezent în casele mai avute și ale clasei mijlocii, aparatul de radio a devenit un obiect esențial care permitea accesul la informație în vreme de război. Germania nazistă subvenționase în perioada 1933-1939 vânzarea de aparate de radio pentru a înlesni propagarea propagandei regimului, astfel că, la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în 65% din căminele germane existau aparate de radio. Ascultarea posturilor străine și în special a BBC-ului englez a fost însă strict interzisă după 1939, atât în Germania, cât și în țările ocupate, fiind pasibilă cu pedeapsa cu moartea. O situație similară a existat și în teatrul de război din Extremul Orient. Războaiele undelor au continuat și după încheierea celui de-al doilea război mondial, în perioada războiului rece. Posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii și BBC au constituit principala sursă de informații pentru națiunile rămase în partea comunista a Europei, separate de Cortina de Fier. Încercările de bruiaj nu au putut stăvili accesul la informație, muzică și cultură. Aceste posturi erau populare practic în toate țările comuniste și în rândul populației de toate vârstele și aparținând tuturor categoriilor sociale.
Televiziunea folosește principii tehnologice similare radiodifuziunii și o paradigmă de comunicare punct-multipunct de tip broadcast, în cadrul cărora, practic, orice receptor aflat în sfera de recepție a unui emițător poate accesa transmisia. Diferența, desigur, consta în faptul că informația propagată de televiziune este video plus sunet, în timp ce radioul transfera doar informație sonoră. Apariția transmisiilor de televiziune reprezintă a doua revoluție tehnologică și informatică petrecută în cursul secolului 20. Detaliile tehnice ale acestei revoluții au fost prezentate într-un articol precedent al rubricii CHANGE.WORLD, publicat cu vreo câteva săptămâni în urmă. Nu voi reveni asupra lor. Voi remarca doar că și televiziunea, după o perioadă în care era limitată la distribuire locală, și-a extins raza de acțiune peste frontierele naționale. Până la apariția transmisiilor prin cabluri, tehnologia tradițională era bazată pe relee locale de regenerare, amplificare și retransmitere a semnalelor, dar după sfârșitul anilor ’70, televiziunile prin satelit au început să aibă o rază continentală și chiar planetară, singura condiție fiind aceea de a poseda un decodor și receptor corespunzător. Într-una dintre puținele mele călătorii în străinătate din România comunistă (două, în total!), am ajuns în 1980 în Berlinul Răsăritean, și am fost martor al faptului că majoritatea locuitorilor capitalei est-germane păreau conectați la televiziunile din Berlinul de Vest. Similar, în România, în zonele aflate la distanțe de zeci de kilometri de frontiere, antenele pentru recepția transmisiilor din țările vecine constituiau o alternativă la programele televiziunii române, reduse la două ore, umplute și acelea cu propagandă.
Am ajuns, în fine, la a treia și cea mai disputată și mai importantă revoluție – apariția Internetului. Una dintre diferențele fundamentale față de fazele precedente este capacitatea fiecărui nod de pe Internet de a transmite și de a recepta informație. Fiecare cetățean al planetei legat la Internet printr-unul dintre dispozitivele pe care le are pe masa de lucru sau în buzunar devine un receptor și o sursă de informație. Aceasta este una dintre caracteristicile principale în care constă forța formidabilă, dar și sursa unora dintre pericolele rețelei globale. O altă caracteristică o constituie topologia practic infinită a rețelei. Prima versiune a standardelor de comunicație pe Internet (Internet Protocol version 4 – IPv4) avea o limitare a spațiului de adrese care identifica nodurile pe harta Internetului. Generația mai modernă (Internet Protocol version 6 – IPv6) are un spațiu suficient conectării individuale a tuturor persoanelor, aplicațiilor și obiectelor pentru multe secole în viitor. Inițial, în anii ‘80, legarea calculatoarelor personale sau profesionale la Internet era făcută cu ajutorul tehnologiilor cablate. Generațiile mai tinere probabil că nu știu și mulți dintre cei în vârstă au uitat, dar standardele de comunicații fără fir, pe care le consideram astăzi ca fiind banale, au apărut doar pe la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. Astăzi, tehnologiile de conectare sunt multimedia, ceea ce conferă rețelei globale nu numai flexibilitate și capacitate de adaptare la condiții geografice, climatice și socio-economice diverse, ci și o fiabilitate extraordinară. În anul care a trecut de la izbucnirea pandemiei nu a fost înregistrată nicio defecțiune de proporții a Internetului, în pofida unor cantități de trafic informațional mult crescute față de anii precedenți.
Se vorbește mult astăzi despre pericolele Internetului, în general, și ale rețelelor sociale, în special. Nu tehnologia este însă cea care trebuie blamată, ci utilizatorii săi, individuali sau corporatiști, care folosesc în scopuri diverse puterea de acces amplificată, pe care o capătă fiecare dintre noi în momentul în care ne conectăm la rețea. Precedentele revoluții informatice erau mai puțin ‘democratice’. Scrisul era accesibil puținilor indivizi care știau să scrie în antichitate și în Evul Mediu. În epoca tiparului, puterea s-a deplasat spre cei care scriau, editau și tipăreau cărți sau ziare. În cazul primelor două revoluții din secolul 20, realizatorii și producătorii emisiunilor de radio și de televiziune au fost cei care au căpătat controlul. Internetul a răsturnat toate aceste paradigme. Orice utilizator al Internetului devine o sursă de informație și își poate pune bazele sale de date, informația personală, creațiile artistice, inovațiile tehnice și opiniile politice la îndemâna tuturor. Legislația a rămas în urma dezvoltării tehnologice. Cenzorii, speriați de puterea propagării informației, încearcă să creeze bariere tehnologice, la fel cum bruiau posturile de radio sau interziceau antenele de televiziune prin satelit, cu decenii în urmă. Unele guverne au creat frontiere internetice. Când se întâmplă câte o lovitură de stat sau atunci când dictatorii vor să bareze accesul cetățenilor la informația despre ceea ce se întâmplă în propriile țări, primul lucru pe care îl fac este să taie legătura la Internetul global. Până la urmă însă, eforturile lor cred că vor fi inutile. Tehnologiile de ocolire a zidurilor internetice există, iar istoria a dovedit că setea de informație, cultură, muzică sau pur și simplu comunicare cu alți cetățeni ai planetei îi face pe oameni capabili să-și asume multe riscuri. Dar chiar și în condiții de acces liber, nu trebuie să uităm că generarea și propagarea de informație implică responsabilitate. Introducerea unor norme regulatorii pentru filtrarea informației, în sensul eliminării surselor de dezinformație și marcării propagandei politice și comerciale, deghizată în informație, pare din ce în ce mai probabilă. Cine decide însă ce este adevărat și ce este fals, ce este informație și ce este dezinformație, ce este opinie și ce este calomnie? Sunt probleme complexe, dar probleme cu care democrațiile s-au confruntat imediat după primele revoluții care le-au adus la putere. Fiecare dintre ele, cea americană, cea franceză și cele care le-au urmat exemplul au ajuns în felul lor la un echilibru constituțional între libertatea de exprimare și protejarea societății de cei care ar dori să o folosească împotriva principiilor și instituțiilor democrației. Revoluția internetică nu cred că va fi o excepție.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
The story in ‘La separation‘ (‘The Separation‘), made in 1994 by Christian Vincent, takes place in an interval of three months. During this time the couple formed by Pierre (Daniel Auteuil) and Anne (Isabelle Huppert) breaks up. Apparently, everything seems simple and straightforward. As spectators, we see in the film exactly what the title describes, the separation of a couple living a seemingly peaceful and comfortable common life, from the first signs to an explosion of violence beyond which there could usually be no return. But then, when the viewing is over, when we review and analyse what we saw, we come to the conclusion that there are many questions about the meaning of scenes, gestures and details, and that the seemingly simple and clear situations hide many layers and secrets open to different interpretations. It is one of those cases where the movie gets more interesting after we finish watching it.
Pierre and Anne seem to form a very typical middle class couple. He is a cartoonist, she is a therapist. They have a 15-month-old boy whom they both adore, but they do not give up their full professional and social life. The child is with a nanny during the day, sometimes also in the evenings when the two go to the movies or meet friends. We follow what is happening, especially from Pierre’s point of view. Something begins to squeak in the relationship between the two – at first the refusal of a gesture of tenderness, then her mental absence during a lunch when it is obvious that her thoughts are elsewhere. Not long after, the confession appears, calmly, without drama – she fell in love with another man. We will never see this third character. We might even doubt that he really exists. The two continue to live together. Pierre is trying to save the relationship. The lawyers are mentioned at one point, but this is not a divorce film, the two are not even legally married. When their best friends announce their intention to get married, the news amazes them, the decision of the friends falling right at the moment when their relationship was getting as close as possible to the crisis. It is a film about contretemps, about the lack of communication, about the difficulty of understanding those close to us.
‘La separation‘ largely relies on the two lead actors and both are wonderful. The story being told from Pierre’s perspective, Daniel Auteuil was on screen most of the time. The actor admirably reproduces the man’s attempts to absorb the blow, the gradual accumulation of tension that inevitably breaks out at some point, his attempts to save not only the appearances but also the essence of the relationship, but also the communication problems. Isabelle Huppert is ideal for the role of Anna. Few contemporary actresses know how to create so well an aura of feminine mystery around their characters. Wrapped in silence at many key moments, she does not reveal much of her secrets to either Pierre or the spectators. The description of the evolution of the relationship between the two avoids melodrama. The ending holds a surprise for the spectators, and leaves them to imagine their own final. I recommend to those who have not seen the film yet to look for it and write their own ending for the script.
Apărut în 2019, ‘Izgoniții’ este al treilea volum și cel care conclude ‘Mica trilogie a marginalilor’ pe care Vasile Ernu a publicat-o la Editura Polirom în colecția ‘Ego grafii’. După ce citisem (și scrisesem despre) precedentele volume dedicate ‘Sectanților’ și ‘Bandiților’ eram nerăbdător să țin în mâini această a treia carte, care știam că se ocupă de evrei. Pentru majoritatea cititorilor născuți și educați pe malul drept al Prutului, trilogia lui Vasile Ernu a oferit o imagine foarte diferită de ceea pe care ne-o formasem despre Basarabia pe baza foarte puținelor informații care erau accesibile în perioada comunistă, și acestea de fapt filtrate, deformate, și uneori șoptite. ‘Izgoniții’ este specială și puțin diferită de precedentele cărți ale ciclului pe care îl încheie, este o carte care mi-a răsplătit în parte curiozitatea și așteptările, dar m-a și luat în câteva direcții neașteptate. Trilogia se încheie aici (dacă autorul nu se va decide să o dezvolte sau să o revizuiască în viitor) dar dezbaterile continuă.
Cartea se deschide cu un excelent și foarte util capitol introductiv modest intitulat ‘Precizări’ care conține informații, statistici și un glosar de nume, locuri, și terminologii legate de subiect. Evreii care trăiau în secolul 19 și la începutul secolului 20 în Rusia erau obligați să locuiască în zona numită ‘Certa osedlosti’ situată în sud-vestul imperiului țarist, zonă din care făcea parte și Basarabia. Nu aveau voie să locuiască la sate și să cumpere pământ, și multe altele dintre drepturile economice și politice le erau limitate. Statisticile pot surprinde. În 1897 evreii reprezentau 11,8% din populația Basarabiei, fiind a treia categorie etnică după românii moldoveni și ucrainieni. Trăiau atunci în Basarabia mai mulți evrei decât ruși (care reprezentau doar 8% din populație)! La Chișinău, capitala guberniei, 45,9% din populație era de origine evreiască.
Nu stiu cât de cunoscute sunt aceste date și fapte în Republica Moldova de astăzi. Capitolul următor, ‘Memorie și uitare’ este scris frumos și impresionant și poate sta că un text de sine stătător. Dacă Vasile Ernu ar fi scris doar aceste câteva pagini el și-ar justifica în opinia mea titlul de mare scriitor. Pentru autorul povestitor, născut și crescut în Bugeac, evreii sunt în perioada copilăriei mai puțin decât o amintire, sunt umbre ale unui trecut neclar, marcate doar, poate, de pietrele cu forme ciudate de la marginea cimitirului pe care îl îngrijește cu devotamentul omului credincios mama sa.
‘Aici mai sînt cîteva pietre funerare, vechi. Foarte vechi. Plasate departe, în capătul cimitirului, separate cumva de celelalte două grupuri. Cînd eram mic, mă fascinau literele scrise acolo. Steaua care aducea cu cea comunistă, dar nu era comunistă. Erau atît de vechi, încît pină și culoarea pietrei lua culoarea pamîntului și a ierbii. Erau atît de vechi, încît aveam impresia că nu mai sînt morminte, ci fac parte deja din natură. Mi se părea că acele pietre funerare cresc direct din pămînt. Erau atît de diferite de celelalte, “ale noastre”, incit nu-mi puteam măcar imagina cui aparțin. Ele aparțineau unui trecut care aproape că nu mai avea memorie. Nu mai erau pietre de aducere aminte, ci mai degrabă pietre de uitare. Erau niște pietre funerare care ne aminteau că am uitat ceva important, dar nu știam ce.’ (pag. 32)
Plecat pe urmele mătușii îndepărtate, purtată de valurile vieții în Turcia, cea care încă mai ține minte secretele istoriei, autorul începe o călătorie în trecut, explorând lumea Basarabiei de cu mai bine de un secol în urmă, populația evreiască, structura ei sociala, limba idiș și interacțiunea care funcționează în ambele direcții cu limba oficială a imperiului, rusa:
‘Evreii din regiune vorbeau limbile locale și în special rusa într-un mod care păstra idiomul idiș. Fraza rostită de evreu în rusă nu era neapărat o traducere mot a mot, ci o calchiere. Însă o calchiere jucăușă, care cunoștea și nuanțele limbii ruse. Acest tip de joc lingvistic a dus nu doar la schimbarea stilisticii și gramaticii, ci și a sintaxei limbii ruse vorbite de comunități întregi. În foarte scurt timp, o mulțime de astfel de fraze au început să facă înconjurul imperiului, devenind un soi de citate. Acea limbă colorată avea să devina o marcă specifica a regiunii. Daca la Chișinău avea o culoare mai pala, la Odessa pur și simplu strălucea. Rusa odesită, care era de fapt un soi de idiș regional în carcasă rusească, avea să fie unul dintre cele mai spectaculoase fenomene lingvistice din secolele XIX-XX și avea să influențeze literatura, muzica, limbajul urban, că să nu mai vorbim de jargonul banditesc, care are o istorie mai complicată.’ (pag. 43)
Capitolul cheie al primei părți a cărții descrie pogromul din Chișinău din 1903. Evenimentul a reprezentat un moment traumatic în viața comunităților evreiești din Imperiul Țarist, dar nu a fost nici pe departe un eveniment singular. Dimpotrivă, este vorba despre culminarea unui șir de evenimente violente care se adăugau discriminărilor și inegalităților de tot felul la care fusese supusă minoritatea evreiască în cei peste 100 de ani care trecuseră de la desemnarea în timpul împărătesei Ecaterina cea Mare a zonei în care erau obligați să trăiască evreii. Acestea erau amplificate de calomniile și incitarea antisemită a naționaliștilor rusi în colaborare cu Ohrana, temuta poliție politică țaristă. În acest capitol facem cunoștință și cu familia Kalminovici, o familie evreiască din clasa mijlocie, ai cărei copii Sara și Aaron vor deveni eroii fictivi ai cărții. Descrierea scenei pogromului este zguduitoare.
‘În timp ce Aaron și Sara se pregăteau să fugă împreună cu mama lor prin curtea din spate, ca să ajungă la familia Sluțki pentru a fi în siguranță, l-au văzut pe tatăl lor în genunchi, lovit cu bestialitate de citiva inși din mulțime. În timp ce alergau au auzit cum sînt sfarîmate geamurile și ușile. Au mai auzit un ultim strigăt disperat al omului îngenuncheat în fața gloatei dezlănțuite:
– Nu vă atingeți de copii!
Aceea avea să fie ultima imagine pe care au văzut-o cei doi copii. Acela avea să fie ultimul strigat sfîșietor auzit. Un sentiment straniu de ură și dorință de răzbunare îi cuprinse și îi făcu să uite de frică pentru moment. …
În ziua aceea au decis că nu vor să mai treacă niciodată prin așa ceva și că vor alege cu totul altă cale. Au hotărît că nu vor îngenunchea asemenea tatălui lor. Au înțeles că drumul lor era diferit de cel al parinților și că ei vor raspunde altfel acestor violențe. Nu știau ce cale vor alege, unde-i va duce soarta, dar știau că vor reacționa diferit la asemenea drame.’ (pag. 64)
Nu era ușor a fi copil evreu în aceea perioadă. Chișinaul este descris ca un oraș segregat într-un sistem care seamănă cu apartheid-ul, populația evreiasca fiind limitată să locuiască într-un ghetou fără ziduri. O invizibilă linie de separare desparte cartierul evreiesc de restul orașului, o linie care înseamnă o interdicție dar și un mod de protecție pentru viața evreiasca și pentru siguranța locuitorilor cartierului. Aaron, băiețelul curios pur și simplu să explore lumea din jur, trăiește trauma intoleranței violente atunci când este descoperit aventurându-se în piața orașului, dincolo de zona ‘permisă’:
‘Era prima data când auzea acest cuvânt. Nu știa ce însemnă și cu atît mai puțin de ce i se spunea lui așa. Și de ce era lovit? Începu să devină confuz. Nu știa ce să creadă, nu știa ce să facă și pentru prima dată a simțit că-l cuprinde un sentiment straniu, un fel de neputință. Îi era, avea să priceapă mai tîrziu, frica. Dar o altfel de frică. Nu o frică concretă, de ceva anume. Nu frica aceea de cîinele din vecini, de nu știu ce alt animal sau lucru. Cum era frica de apa adîncă pe care avea să o încerce mai tîrziu. Era ceva mult mai profund. O spaimă care îi cuprinsese toată ființa, pentru că nu înțelegea nimic din ce se întîmpla. Spaima provocată de violenta îndreptată asupra ta fară că tu să înțelegi de ce. Iar dacă nu-i înțelegi cauza nu știi cum să reacționezi.’ (pag. 151)
De la un moment încolo, undeva spre mijlocul cărții, stilul și tehnica narativă se schimbă. Vasile Ernu abandonează eseistica istorică pe care a folosit-o în volumele anterioare și în prima parte din ‘Izgoniții’ și trece la ceea ce ar putea fi descris că ficțiune istorică. Într-o parte din capitole personaje reale (ministrul de interne al Rusiei, guvernatorul Basarabiei, revoluționari, ziariști) și personaje imaginare interacționează pe marginea evenimentelor declanșate de pogromul de la Odesa, urmărind de asemenea acțiunile diverselor curente revoluționare și anarhiste. Intercalat urmărim maturizarea lui Aaron și Sara, care caută căile de a ieși din ghetourile fizice și intelectuale în care fuseseră consemnați evreii până la generația părinților lor. Perspectiva se lărgește treptat și acțiunea se mută la Sankt Petersburg, capitala imperiului dar și centrul evervescent al împotrivirii intelectualilor și revoluționarilor, și apoi în exilul elvețian unde tinerii ruși și evrei, socialiști bolșevici și anarhiști se întâlnesc punând bazele ideologice a ceea ce peste nu multă vreme avea să fie revoluția din 1917. ‘Problema evreiască’, așa cum era numită și în imperiul țarist situația evreilor și relațiile cu cei din jur, se suprapune peste adâncile contradicții ale unei Rusii rămase în urmă din punct de vedere economic dar mai ales din cel al evoluției politice, un stat polițienesc și birocratic, dominat de corupție și cu decalaje socio-economice imense între clasele dominante și majoritatea rurală. Oprimarea la care erau supuși evreii este prezentată ca o justificare a angrenării acestora în număr mult peste proporțiile lor în populație în mișcările revoluționare, inclusiv în cele care propagau terorismul și revolta violentă. Din acest punct de vedere cartea lui Vasile Ernu intra în dialog cu lucrări ale istoriografiei ruse și cu cărți cum este ‘Două secole împreună’ a lui Alexandr Soljenitin.
Căile adoptate de cei doi tineri, Aaron și Sara sunt diferite. Ambii părăsesc Chișinăul natal pentru a-și continua studiile. Aaron se întâlnește cu Vladimir care îi admiră și îi idealizează pe evrei pentru că ar fi fost primii care au avut ‘o Idee și o Lege’. Căutările sale îl vor conduce la început spre apărarea activă împotrivă violenței antisemite și apoi spre mișcarea sionistă care milita pentru întoarcerea evreilor în țara lor. Sara va pleca la Sankt Petersburg și apoi la Zurich pentru a-și continua educația și se va înrola în mișcarea revoluționară. Pentru ea și tovarășii ei de luptă soluția ‘problemei’ constă în dărâmarea ordinii existente și contruirea unei lumi a egalității între toți oamenii, fară diferențieri după clase sociale, etnie sau religie. Femeie inteligentă, ea este însă conștientă și de primejdii și prevede într-un fel prețul acestei angajări politice a unei părți din intelectualitatea evreiască. Este amintită aici zicerea unui rabin către Leon Troțki născut Bronstein:
‘Stiti, Lev Davidovici, revolutia o face Troțki, dar va plăti cu capul pentru ea Bronstein!’. (pag. 256)
Sara și Aaron, fratele și sora, se vor întâlni pentru o ultimă dată la Odessa, luându-și rămas bun cu puțină vreme înainte ca Aaron să ia drumul Palestinei, alaturându-se pionierilor din ceea ce avea să se numească în istoria Israelului ‘a doua alia (imigrație)’.
‘Se văzuseră foarte rar în ultimii zece ani. Fiecare știa despre activitatea celuilalt, pentru că aveau mulți prieteni comuni, iar numele lor erau importante. Amîndoi erau cunoscuți și respectați în grupările lor atît de diferite. Era greu să nu afle unul despre celalalt. Dar se detestau. Sau, mai degrabă, fiecare-l ura nu atît pe celălalt cît alegerea pe care o făcuse, pentru că din cauza acestei alegeri ei erau în război. Căile lor erau două răspunsuri radical diferite la aceeași problemă crucială. Pozițiile lor nu erau compatibile. Într-o teacă poate încăpea o singura sabie. Ei erau doua săbii ale aceleiași lupte. Una îndreptată împotriva celeilalte.’ (pag. 286-287)
Aici ne despărțim în narațiune de cei doi eroi, care fiecare dintre ei simbolizează una dintre căile active alese de tineretul intelectual evreu pentru a sparge barierele fizice și spirituale ale ghetourilor. Despre Sara vom afla doar că va pieri cu decenii mai tărziu, în anii terorii staliniste, acuzată probabil de vini imaginare și eliminată fizic împreună cu majoritatea tovarășilor de drum ai lui Stalin. Despre Aaron și soarta sa în țara nouă veche nu ni se spune nimic. Povestea ‘Izgoniților’ se încheie în pragul revoluțiilor de la începutul secolului 20, și asta este încă o diferență fata de felul în care sunt tratați ceilalți marginali în volumele precedente, în care povestea lor continuă până în perioada comunistă, și după aceea, în zilele noastre. Dispariția ‘izgoniților’ din spațiul basarabean s-a petrecut mai tărziu decât perioada descrisă în carte, și ea a inclus multe alte evenimente istorice semnificative și traumatice: reunirea Basarabiei cu România și ascensiunea mișcărilor legionare și a dictaturilor, al doilea război mondial, deportarea evreilor peste Nistru și Holocaustul, revenirea în URSS și emigrarea masivă la sfârșitul perioadei comuniste. Am fost puțin surprins nu numai deoarece mă așteptam ca aceste perioade să fie reflectate în carte, dar și deoarece în partea a doua a ‘Izgoniților’ lărgirea perspectivei duce la o acoperire a unor problematici mai mult legate de Rusia în general, și mai puțin de Basarabia și zona Odessei unde se se petrec cele mai multe dintre evenimentele din restul trilogiei. Tocmai vremurile când a avut loc izgonirea nu sunt acoperite.
Utilizarea ficțiunii istorice permite celor doi frați eroi ai cărții să întâlnească personaje diferite, foarte bine creionate, care exprimă poziții diverse și prin intermediul cărora sunt adăugate informații și atitudini semnificative. Prezența majorității acestor personaje nu depășește însă limitele unui capitol. Am avut de câteva ori senzația că Vasile Ernu ar fi fost tentat să continue povestea câte uneia sau alteia dintre legăturile Sarei și ale lui Aaron, dar că scriitorul a rezistat cu brio (daca tentația a existat în realitate). Poate se va elibera de aceasta restricție într-o viitoare carte, căci exista aici destul material și destule personaje interesante pentru un roman-fluviu.
Apar în carte și unele erori de documentare. Câteva sunt minore: expresia în ebraica de la pagina 146 este scrisă invers (în ebraică ordinea literelor este de la dreapta la stânga), Theodor Herzl avea 44 de ani când a murit deci imaginea ‘bătrânului Herzl’ transmițând tinerilor moștenirea sa spirituală nu poate fi exactă. Mai stridentă este folosirea repetata în text a numelui explicit al lui Dumnezeu, acesta fiind rostit în carte de evrei și chiar de rabini, un lucru care este evitat de orice evreu, chiar și de cei laici, și cu atât mai mult de rabini. Acestea sunt desigur însă doar detalii, ușor de corectat la o viitoare ediție.
‘Izgoniții’ a încheiat în mod oarecum neașteptat pentru mine ‘Mica trilogie a marginalilor’ a lui Vasile Ernu. A plecat de la niște premize excelente, la fel ca și volumele precedente, și prima parte a cărții este construită în același stil de eseu istoric, documentat și scris cu pasiune și culoare. Schimbarea de ton și de stil și recurgerea la personaje fictive care poartă fiecare o încărcătură simbolică îi reușește în opinia mea doar parțial. Imaginea despre spațiul basarabean, cu frontierele și cu marginalii săi se îmbogățește, dar mai rămâne încă suficient loc pentru continuarea explorărilor. Le aștept cu interes în cărțile sale viitoare.
‘They do not make movies like this any longer’ could very well be a motto or maybe even an alternative title for ‘Fedora‘, the penultimate film directed by Billy Wilder in 1978. At first glance it could be a resumption of the theme of return on the screen of a famous movie star that had brought Wilder the fame in ‘Sunset Blvd.‘, perhaps the best film of his career. The screenplay written by Wilder along with I.A.L. Diamond (the Romania-born screenwriter) talks to viewers about the aging of the ‘stars’ and their role in Hollywood, on the background of a changing film industry. Explicit messages are subtly amplified by the very way the film is made. At the end of the 70s, the decade when the new generation of American directors took control of the big studios,Billy Wilder no longer finds his place or financing in the US, and leaves for Europe to make a film that, although its story takes place in France and Corfu talks about Hollywood. Moreover, he does it in the style of ‘the movies they don’t make like this any longer’. Immediate success avoided him. But I think posterity is more lenient with this film, which is an interesting piece of cinema in many ways.
The film opens with a suicide scene filmed in the style of ‘film noir’, which may be reminiscent of Anna Karenina’s suicide at the end of Tolstoy’s novel and of the films it inspired. The woman who committed suicide is Fedora, a former great Hollywood star of Polish origin, mysteriously retired at the peak of her career. Barry Detweiler (William Holden), a producer whose days of glory are behind him, is attending her funeral in Paris. A series of feedbacks reconstitute his attempt to bring Fedora back to the screen and the trip to the island of Corfu, where she lived far from the world. Armed with the memories of their youth and with a script that is nothing more than a new version of ‘Ana Karenina’, the producer had tried unsuccessfully to bring back to the world of film the star, who lives, perhaps against her will, in a decadent villa in the company of mysterious characters. Fedora’s secret will be revealed gradually, and viewers will have time to think about her fate (inspired by Greta Garbo’s biography) and the difference between the Hollywood of the glory years and the ‘new Hollywood’ that is the ’70s dominated by ‘bearded young directors’.
If Billy Wilder had managed to cast Marlene Dietrich and Faye Dunaway in the lead female roles, as he had originally planned, we might have been talking about ‘Fedora‘ today as a second peak of his career. However, it seems that here we are dealing with another similarity between the story in the film and the history of its production. Same as the hero of the film, director Billy Wilder, exiled from Hollywood, found a more modest funding in Europe, but the actresses who ended up playing the female roles perform below expectations. Too bad, indeed, especially since William Holden is excellent in the role of producer, achieving a creation in the good classic style, just as the director intended. Henry Fonda and Michael York also appear in the cast, acting in their own roles in a film in which the distances between the art of cinema and the lives of those who make films are blurred in many moments. Even if it is not the masterpiece that it could have been, and even if it failed to become a comeback to glory for Billy Wilder, ‘Fedora‘ is a film impregnated with love and nostalgia for a certain style of cinema, a film on which fans of Wilder and of the glory days of Hollywood, but not only them, will surely appreciate.
Israeli television series have long gained an audience that watches them with interest, both in Israel and in other countries. The productions are characterized by the diversity of genres (police, political, comic, psychological) and the originality of the formulas, which have often been exported. ‘The Cops‘ (‘haShotrim‘), one of the recent productions made by channel 12, the most popular commercial television station, ended its first and possibly only season this week, after eight episodes. It is a police drama inspired by a real case that happened 15 years ago, a famous and highly publicised case. Even if the producers of the series felt obliged to apply a disclaimer, they did not make many other efforts to hide the source of inspiration. The location of the story is the city of Naharia in northern Israel where the real case took place, a city that at that time became an arena of crime and confrontation between criminals. The names and details are of course different, but the main idea and atmosphere are faithfully rendered, and the public debate about this unusual case was resumed or restarted after the broadcasting of this series.
The lead hero, Alon Shenhav (Tsahi Halevi) could be the ideal policeman. He is a second generation cop in a family of police officers and returns to his hometown after many years together with his wife (Shani Cohen) and his teenage daughter, being appointed head of the detectives team. What he finds in Naharia is an atmosphere of corruption and terror. The gang led by the gangster Maor Ezra (Shlomi Ifrah) blackmails small traders, controls key city officials and with their help tries to expand its influence in the real estate business, while police officers, threatened and intimidated, are afraid to act against them. Lacking support from his superiors, Alon Shenhav along with three other police officers decide to respond to violence by violence, in order to create discord between criminals and catch them in flagrante delicto to bring them behind bars. Can crime be fought by crime, criminal violence annihilated by illegal police violence? What support do police officers who face violent crime receive and how are their families and privacy protected when threatened by the mob with whom they are constantly at war? These are the questions that the real case and now the series inspired by that case raised.
‘The Cops‘ joinד a series of Israeli series inspired by the work of the Israeli police and the professional and private lives of police officers. A few months ago, ‘Manayek‘ was another Israeli production dealing with the same space. The chronic problems of the police, quite well known to the Israeli public (corruption, violence, but also the devotion and difficult conditions in which the cops work), are addressed here frontally and without hesitation. What is special about this recent series is that being based on real events the series gains more authenticity. The viewers’ attention was permanently kept awake, which is not easy, considering that it is a known case, with a ‘well-known’ ending. And yet, the last three episodes have managed to capture and raise the level of suspense with surprises and upheavals. The excellent Israeli actors are doing a good job, as in most cases. I also noticed some young actors that we have a good chance to see in significant roles in the future, as they develop their careers. I would like to highlight two interpretations that caught my attention: that of Shani Cohen as Miki, the wife of the main hero, distributed in a dramatic role contrary to the comic typology with which he accustomed us in previous appearances and especially in the television satirical programs, and that of debutant Shlomi Ifrah who makes the in role of mob leader Maor such an authentic creation that the impression he leaves is that he is not playing but that he is living his role on screen. I am not convinced that this series will enjoy the international success of many other popular Israeli series, because most viewers abroad do not know about the real case, but I will be happy to be proved wrong. It is not clear to me whether there will be other seasons. If there will be, ‘The Cops‘ will probably become a series much closer to fiction than to docu-drama. It will be interesting anyway.
Made in 1953, director Samuel Fuller‘s ‘Pickup on South Street‘ is considered one of the best classic films of the ‘film noir’ genre. Built around a story (also written by Fuller) that is not among the most original or surprising, the film manages to win the attention of viewers through some remarkable acting creations, the professionalism and expressiveness of cinema, and the realism with which it recreates the atmosphere of New York the first half of the 1950s. Viewed from the perspective of the 68 years that have passed since its making, ‘Pickup on South Street‘ has moments in which it looks surprisingly modern, even if the dialogues and the structure of the story undoubtedly belong to another century.
There are no good guys in this movie. If we were to pick some, though, they would be the police and FBI agents following a group of communist drug traffickers. However, they look boring and incompetent enough to leave no lasting impression. The lead characters, on the other hand, each have their own vices and problems with the law. Skip McCoy ( Richard Widmark) is a pickpocket who has three convictions in his criminal record, and if he collects the fourth he is liable to life imprisonment. That doesn’t stop him from continuing to ‘operate’ and in the scene that opens the film we see him in the subway stealing a wallet from the purse of the gorgeous Candy (Jean Peters). What Skip doesn’t know is that she is a (unknowingly) courier for a gang of Soviet spies and that in the stolen wallet she was carrying a microfilm with the chemical formula of a drug that can wreak havoc. The police and the FBI are on the trail of Candy and soon of Skip, the Soviet agents are also capable of anything to retrieve their information, and soon the plot will get complicated, kind of a stalking game that puts their lives in danger.
Samuel Fuller had a career as a screenwriter and director for over half a century that included many ups and downs, as well as experimentation and controversy. ‘Pickup on South Street‘ is perhaps the best known of his ‘mainstream’ films and contains enough elements of good cinematography that demonstrate an excellent mastery of the profession of filmmaker. The scenes on the subway or on the streets of New York are authentic and finished down to the last detail. Skip’s house on the river bank with its unstable bridge and the city in the background combines aesthetics with a feeling of danger and fragility. Most of the key scenes take place at night, in the good tradition of ‘noir’ movies. Richard Widmark, who plays the lead role with charm and aplomb, shows us why he was a rising star at the time. Jean Peters, who is his partner, was a formidable and very beautiful actress, who unfortunately had a too short career. Two years after making this film, she met the eccentric billionaire Howard Hughes and married him, giving up her acting career. A life story similar to that of Gene Kelly, except for the tragic and early death. An excellent supporting role is played by Thelma Ritter who plays an informant who helps the police but also the bad guys to identify Skip by his pickpocketing technique. The story itself is not that credible, but there are plenty of other reasons why this American ‘film-noir’ of the ’50s deserves a viewing or reviewing nowadays.
Una dintre glumele cele mai reușite ale ultimelor săptămâni difuzate de rețelele sociale pornește de la una dintre primele fotografii transmise de pe suprafața planetei Marte de misiunea Perseverance a lui NASA. Din peisajul marțian deja familiar, prin hubloul navei spațiale, privește plin de curiozitate … Alf, eroul unui serial sitcom foarte popular acum vreo 30 și ceva de ani. Realizat intre 1986 și 1990, făcând parte dintr-un val de filme și seriale cu extratereștri pașnici, simpatici și buni prieteni ai copiilor, serialul îl avea ca erou pe ALF (prescurtare de la Alien Life Form – formă de viață străină), un extraterestru simpatic și blănos, refugiat de pe o planetă care explodase în urma unui război nuclear, care aterizează în garajul familiei Tanner de la periferia unui oraș american. Vreme de patru sezoane și 99 de episoade, ne-am delectat cu peripețiile eroului nostru care este permanent vânat de politie și FBI, fiind ascuns și protejat de familia Tanner și de alți prieteni pe care și-i face în cartier. Singura ființă terestră în pericol este… pisica familiei, căci în lumea din care venea Alf pisicile sunt animalele preferate de carnivori. Dar și acest conflict se rezolvă spre final, Alf devenind un fel de vegetarian extraterestru. Dispărut de vreo 30 de ani, el este readus în actualitate de o posibilă reluare a serialului și de inventivitatea unui post de televiziune de limbă germană care l-a readus în atenția rețelelor sociale.
(sursa imaginii: 9gag.com/gag/a6Eb2ZA)
Trebuie să fim de acord cu faptul că aveam nevoie de niște știri bune în această perioadă, și că noutățile despre cercetarea spațială mai schimbă ceva din alternanța obsedantă a știrilor despre pandemie și despre isprăvile și contra-isprăvile politicienilor. Până acum misiunea Perseverance face parte din această categorie a știrilor bune. Este prima misiune care ajunge cu bine pe Marte, din 2018 încoace, și conține echipamentul cel mai mare în dimensiuni și greutate și cel mai complex pe care NASA l-a trimis spre ‘planeta roșie’ vreodată. Lansat la 30 iulie 2020, Perseverance a parcurs un drum de 472 de milioane de kilometri, în 203 zile. Pentru a se pune cu bine pe suprafața planetei, a redus viteza de la 19 000 de km/h (viteza ‘de croazieră’), prin intermediul scuturilor protectoare, și apoi, la 1,5 km altitudine a activat motoarele care au încetinit și mai mult coborârea, în timp ce senzorii scanau suprafața planetei pentru a identifica un teren propice de coborâre. La o altitudine de 21 de metri, a fost deschisă parașuta care a realizat contactul lin. Câteva minute mai târziu, când semnalele de confirmare au ajuns pe Pământ, inginerii de la Laboratorul de Propulsie al lui NASA au izbucnit în aplauze. La puțin timp după aceea, Perseverance a început să transmită primele imagini de pe Marte, și vehiculul de suprafață (rover) a început să se pregătească pentru plimbările marțiene. Imaginile sunt de excelentă calitate. De fapt, de la misiune la misiune, sunt receptate imagini din ce în ce mai precise datorate progreselor tehnologiilor video și de transmisie a informației.
Chiar dacă Alf nu a apărut la fereastră, căutările vieții extraterestre sau a urmelor acesteia sunt centrale pentru misiunea Perseverance. Pe site-ul NASA, se poate citi că scopul acestei expediții este ‘căutarea de semne ale vieții trecute și colectarea de mostre de rocă și regolit (rocă și sol sfărâmat) pentru un posibil transport pe Pământ’. De fapt însă, de ce o facem? Cercetarea științifică are, în general, scopuri practice. Întrebarea ‘există viață în altă parte în Univers?’ pare mai mult o întrebare filosofică. Scriitorul de science-fiction Arthur C. Clarke este citat cu următoarea afirmație: „Există două posibilități: fie că suntem singuri în Univers, fie că nu suntem singuri. Amândouă aceste posibilități sunt terifiante.” Existența unor civilizații străine poate constitui pentru omenire o șansă extraordinară de îmbogățire materială și spirituală, sau un pericol existențial. Confirmarea existenței vieții extraterestre ar fi unul dintre evenimentele epocale în istoria științei și ale întregii omeniri. Problema este că până foarte recent nu exista nicio metodologie și nici instrumentația necesară detectării formelor de viață de dincolo de hotarele atmosferei terestre. Realizări științifice excepționale înregistrate în ultimii ani schimbă această situație, așa cum vom vedea în cele care urmează. Sunt șanse bune ca în viitoarele (puține) decenii să avem o confirmare a vieții extra-terestre. Dacă ea există. Vom putea astfel înțelege mai bine care sunt originile vieții pe Pământ și care sunt pericolele care pot duce la extincția vieții și a unei civilizații cum este cea terestră. Dar dacă răspunsul va fi negativ? Poate că o asemenea revelație ne va conduce spre o apreciere mai profundă a unicității a ceea ce am creat și la măsuri mai riguroase pentru protecție și salvgardare.
În principiu, există trei metode fundamentale pentru a căuta un răspuns bazat pe știință la întrebarea fundamentală enunțată mai sus. Prima constă în identificarea exoplanetelor prezentând condiții (acum sau în trecut) similare celor care au permis apariția vieții pe Pământ și observarea acestora de la distanță. A doua metodă este să vizitam planetele respective, cele apropiate, desigur, pentru a culege informații mai exacte. În fine, a treia se bazează pe căutarea de semnale radio sau de alte forme de comunicație și de semne de tehnologie similare celor dezvoltate de civilizația noastră, unele ca răspuns la mesajele de căutare inițiate de programe cu sunt Active SETI (search for extraterrestrial intelligence). Fiecare dintre aceste căi de abordare a problemei a fost rafinată și perfecționată în ultimul deceniu, a făcut progrese remarcabile și ca metodologie, și ca instrumentație. De exemplu, prima metodă începe de la identificarea exoplanetelor locuibile, adică a planetelor din afara sistemului solar care au dimensiuni de același ordin de mărime ca Terra, pot păstra atmosfera, au un sol stâncos pentru a susține apa, dar nu sunt complet acoperite de oceane, și înregistrează temperaturi la care apa se găsește sub formă lichidă. Pe asemenea planete ar exista condițiile climatice care ar favoriza reacțiile chimice complexe care se presupune că au dus la apariția vieții pe Pământ. Primele doua exoplanete au fost descoperite în 1992. Astăzi sunt cunoscute peste 4000 și numărul lor crește permanent. Catalogul Exoplanetelor Locuibile (HEC – Habitable Exoplanets Catalogue) este administrat de astrobiologul Abel Mendez și colegii săi de la Universitatea Puerto Rico din Arecibo. O noua generație de instrumente va începe să le stea la dispoziție. Primul este telescopul spațial James Webb, care va fi lansat în octombrie, creația agenției NASA, cu o oglindă de 6,5 metri și cu o suprafață colectoare de lumină de șase ori mai mare decât telescopul Hubble aflat acum în orbită. El va fi urmat în anii 2030 de alte două gigantice și complexe instrumente spațiale numite LUVOIR și HabEx. Lor li se vor alătura trei telescoape imense bazate pe Pământ, două dintre ele în Chile și unul în Hawaii, cu oglinzi având o deschidere intre 25 și 40 de metri.
Identificarea exoplanetelor locuibile este doar primul pas al explorării la distanță al acestora. Instrumentele sofisticate cu care acestea sunt dotate vor permite analiza spectrală care va determina existenta și conținutul atmosferei. Prin analogie cu ceea ce se petrece pe suprafața Pământului ele vor căuta în zona exoplanetelor fenomene similare care ar putea fi indicațiile unor forme de viață. Prezența, de exemplu, a oxigenului (gaz foarte reactiv) simultan cu metanul nu ar putea fi explicată pentru cineva care observă Terra de la distanță decât prin existența unor procese legate de organisme vii care îl generează. Pigmenți, cum este clorofila, captează lumina în cele mai multe dintre frecvențele vizibile emise de soare, dar reflectă radiațiile infraroșii. Există numeroase alte genuri de anomalii luminoase care de fapt sunt potențiale ‘bio-semnături’. Fiecare dintre nou descoperitele exo-planete va fi analizată pentru detectarea acestor semne, dar analiza datelor trebuie să fie mai complexă, pentru a evita falsele pozitive cauzate de fenomene geografice ne-biologice, cum sunt erupțiile vulcanice, sau de erori de măsurare. Verificări similare sunt necesare și pentru analizarea informației primite de pe planetele sistemului solar, prin observare de la distanță sau date primite de la sondele trimise să le exploreze. Cu câteva luni în urmă, în septembrie 2020, a făcut senzație anunțul transmis de un grup de cercetători britanici pe baza datelor primite de la două telescoape terestre, care au detectat fosfină, în concentrație de 20 de părți la milion, în atmosfera planetei Venus. Fosfina este un gaz care pe Pământ nu ar putea fi generat decât de procese legate de materia vie. Verificările succesive au infirmat metoda de detectare, dar acesta este un exemplu al precauțiilor care trebuie luate de oricine se aventurează într-o căutare cu un scop final foarte ademenitor și spectaculos. Sondele spațiale precum Perseverance sunt în căutare de microbi fosilizați în rocile care vor fi prelevate de pe suprafața lui Marte și trimise pentru analiză spre Pământ. Chiar și locul ales pentru explorare, craterul Jezero, se afla pe fundul posibil al unei foste mări, unde ar fi putut să fie îndeplinite condiții similare ‘supei primordiale’ în care a apărut viața pe Pământ. În 2023, lui Perseverance i se va alătura vehiculul misiunii Rosalind Franklin, al agenției spațiale europene, care va săpa la câțiva metri adâncime în solul marțian, pentru a detecta microbi sau fosilele acestora. Numele acestei misiuni este familiar cititorilor rubricii CHANGE.WORLD. Rosalind Franklin (1920 – 1958) a fost chimista engleză a cărei contribuție la înțelegerea structurilor moleculare ale ADN-ului (acid dezoxiribonucleic), ARN (acid ribonucleic), virușilor, cărbunelui și grafitului a fost hotărâtoare în anii ’50, dar care a murit prea tânără și premiul Nobel a fost atribuit altor cercetători, bărbați, care lucraseră în aceleași domenii.
Și dacă rezultatele vor fi pozitive? Dacă structurile biochimice ale organismelor vii sau fosilelor lor, chiar și de dimensiuni microscopice, se vor dovedi similare, atunci ele ar putea indica o origine comună a vieții pe diferitele corpuri cerești ale sistemului solar. Una dintre teoriile care câștigă teren este panspermia, după care apariția vieții nu s-a produs în mod independent pe diverse corpuri cerești, ci a fost transmisă de la unul la celălalt, prin diferite mijloace precum impactul meteoriților. O asemenea descoperire ar răsturna o mare parte dintre teoriile existente legate de apariția și evoluția vieții pe Pământ, ar răspunde multor întrebări și ar genera altele noi. Vizitele formelor de viață și ale civilizațiilor extra-terestre ar putea însă fi un fenomen mai curent, care s-a întâmplat în trecut și se petrece și în vremurile noastre. Cea mai recentă carte care susține aceste teorii nu aparține unui autor de science-fiction, ci fizicianului american Avi Loeb, născut în Israel în 1962, profesor la Universitatea Harvard. Adept al panspermiei, Loeb descrie în cartea sa ‘Extraterrestrial’, apărută în luna ianuarie în editura Houghton Mifflin Harcourt, detectarea în 2017 a lui ʻOumuamua, primul obiect interstelar cunoscut care a trecut prin sistemul solar. Inițial astronomii au crezut că este vorba despre un asteroid sau despre o cometă, dar pe măsură ce obiectul s-a apropiat de Soare au început să apară informații care i-au uimit și cărora nu le-au găsit explicații complete. ‘Oumuamua (care în limba havaiană înseamnă ‘cercetaș’) era relativ mic ca dimensiuni (în jur de 400 de metri lungime), avea forma unei țigări de foi sau a unui disc văzut dintr-o parte (de cel puțin zece ori mai mare în lungime decât în grosime) și era de zece ori mai strălucitor decât orice asteroid sau cometă observate până acum. Traseul său a fost de asemenea ciudat, obiectul accelerând la început sub influența gravitației masei solare, pentru a-și schimba aparent traiectoria și a se îndepărta apoi, în cursul anului 2020, spre constelația Pegasus. Una dintre explicațiile posibile susținute de Loeb este folosirea energiei vânturilor solare. Raționamentele expuse în ‘Extraterrestrial’ sunt disputabile și disputate, mai ales că în cartea sa el atacă și stabilimentul științific, și felul în care se face finanțarea cercetării științifice spre proiecte cu teme și metodologii conservatoare, cu nivel mic de risc. Adversarii săi susțin că ‘Oumuamua ar putea aparține unei categorii de corpuri cerești naturale, care nu era observabilă până acum de instrumentația pământească, dar nu reușesc să explice toate datele culese. În susținerea tezelor sale îndrăznețe, Loeb îl citează pe Carl Sagan, afirmând că ‘abordările extraordinar de conservatoare ne țin într-o extraordinară ignoranță’. Așa să stea lucrurile? Așa cum astronomia a permis descoperirea cu mai puțin de trei decenii în urmă a exoplanetelor, așa cum astrobiologia ne va ajuta să detectăm amprentele biologice din univers, s-ar putea ca descoperirile științifice și tehnologiile de investigare să permită peste nu multă vreme verificarea naturii acestor obiecte și a teoriilor legate de originea și de propagarea vieții. Timpul pare să se comprime.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Aici, Radio Eros’, cel de-al doilea roman din tripticul publicat de Alexander Hausvater în colecția Galaxia H a Editurii Integral, are câteva linii comune evidente cu ‘Penumbra’, prima carte pe care am citit-o și despre care am scris cu câteva zile în urmă. În ambele romane este vorba despre două perechi între care se dezvolta relații de dragoste. Unul dintre cupluri trăiește în realitate, celalalt în trecut (în ‘Penumbra’) sau într-o lume virtuală, imaginară (în ‘Aici, Radio Eros’). În ambele cărți cele două perechi se confruntă cu zbuciumurile istoriei secolului 20 și împotrivă mașinăriilor dictaturilor au de opus doar cea mai fragilă sau și cea mai omenească forță: iubirea. Alternanța planurilor narative între destinele paralele apare în ambele cărți, lecturile sunt interesante și incită la gândire și la identificare cu personajele. Și subiectele, și personajele, și calitatea scrierii atrag cititorul în experiențe literare de calitate.
Acțiunea cărții ‘Aici, Radio Eros’ este precis localizată în timp. Începe în toamna anului 1939, la câteva săptămâni după declanșarea celui de-al doilea război mondial, și se termină cu un an și ceva mai tărziu, spre iarna anului 1940, când noaptea fascismului se așternuse apăsător peste întreaga Europă. Locul este un oraș transilvănean fără nume, și probabil că este inutil să încercam să-l localizăm exact. Ar părea descins dintr-un roman sau o piesă de teatru a lui Mihail Sebastian, dacă i-am adăuga amestecul etnic atât de caracteristic României interbelice, dar mai ales zonei de Vest a țării.
‘ Undeva în vestul țării, între munți, într‐o câmpie, se întinde orășelul nostru. O încrengătură de străzi în jurul aleii principale care duce de la gară la biserică. Unii spun că distanța este de 1 kilometru și 300 de metri la dus și de 1 kilometru și 200 de metri la întors. Parcă gara și biserica s‐ar muta, când una spre alta, când în direcții opuse. Din spatele bisericii, o alee cu flori duce spre faleză și lac. Acolo este amenajat un mic ștrand. La est se află epava unei bărci de pescari, distrusă de o furtună misterioasă, iar la vest este un mic golf, din care pleacă pescarii la pescuit dimineața și în care revin seara. Peștele este vândut la prăvălia lui Nae Pescarul, dis‐de‐dimineață.
Strada Principală a avut atât de multe denumiri, că nimeni nu‐și mai amintește cum se numea de fapt, așa că îi spun toți „Strada Principală”. Centrul tuturor activităților este aici, deoarece toate instituțiile sunt situate de‐a lungul ei: Poliția, Poșta, Primăria, pompierii, spitalul și, în cele din urmă, biblioteca orașului, mândria unui fost primar analfabet. Paralel și perpendicular cu Strada Principală, o mână de străduțe strâmte. Ele reprezintă cartierele orașului: al bogătașilor, al ungurilor, al șvabilor, al evreilor și al turcilor. În cartierele astea locuiește burghezimea orașului. Locuitorii își permit să dea șpagă la Primărie, așa că în fața fiecărei case este plantat un pom. În cartierele mai sărăcăcioase, de la marginea orașului, nu există niciun copac care să te ferească de soare vara și să blocheze vântul iarna.
…
Se fabrică multe produse în oraș, dar produsul cel mai de preț e bârfa. Zvonurile sunt extrem de apreciate, așa că, pentru un moment sau două, unul sau altul devine centrul atenției generale. Cum? Simplu: bârfitorul știe care bărbat i‐a dat o palmă soției, ce copil a furat mere, pere sau căpșune, cine spune ce și cui, detaliile exacte de la un botez sau de la o înmormântare, ce s‐a spus în timpul unei convorbiri interurbane la Poștă. Știe cu câte grame a înșelat Șvarț la cântar, câte pahare a băut fiecare client al Jovanei într‐o seară obișnuită.
Dar bârfa cea mai apreciată, cea care‐l plasează pe bârfitor în vârful‐vârfului interesului general, trebuie să aibă de‐a face cu un singur lucru: să fie ceva legat de sex. Cine se culcă cu cine? Cine nu s‐a mai culcat de mult cu soțul sau soția. Cine se uită la – ba, mai rău, chiar atinge – anumite părți anatomice ale câte unei doamne respectabile. Ce tânăr a fost văzut mână‐n mână cu o tânără sau, Doamne ferește, chiar sărutând‐o. Astea sunt bârfele de lux răsplătite cu o ploaie de complimente și, poate, cu câte un pahar de vin.’ (pag. 15-18)
Alexander Hausvater are un talent special în creionarea în câteva propoziții a unor portrete excelent caracterizate tipologic și precis plasate din punct de vedere social. Ajungem să-i cunoaștem bine pe îndemânaticul mecanic Nea Toni cu pasiunile sale secrete, pe bătrâna ghicitoare țigancă Orhideea care desi oarbă ‘vede’ toate secretele prezentului și viitorului, pe cârciumărița Jovana, pe postaș, medic, șeful de gară, primarul, polițistul și încă multe alte personaje dintr-o galerie pestriță aparținând tuturor profesiilor, păturilor sociale și națiilor care populau pământul Transilvaniei din acea vreme. Desigur, cei mai bine ne vor fi revelați bibliotecara Iolanda și arhitectul Remus, vizitator al orașului cu ocazia proiectului unei noi clădiri pentru Primărie, care pun la cale împreună cu inventivul Nea Toni o idee originală și fantastică: un post de radio pirat care să emită odată pe săptămână, transmițând emisiuni cu tematică neobișnuită: un fel de serial radiofonic al cărui eroi, Otilia și Sebastian, sunt locuitori ai orașului, și trăiesc împreună o pasională poveste de dragoste cu o puternică încărcătură erotică.
Suntem în 1939, perioada pe care Woody Allen o numește într-un film al sau ‘Radio Days’. Cu doar un an în urma Orson Welles stupefiase și paralizase un sfert din America cu adaptarea sa radiofonică la ‘Războiul Lumilor’. Aparatele de radio erau cele mai moderne și mai influente mijloace de comunicație. Cei mai înstăriți aveau deja un aparat de radio în casele lor, ceilalți se grupau pentru audieri colective în locurile publice. Emisiunea imaginată de Iolanda, căreia i se alătură Remus și Nea Toni, va capta interesul locuitorilor orașului cu mult dincolo de așteptări. Alexander Hausvater, a cărui carieră regizorală include și colaborări cu teatrul radiofonic, cunoaște bine secretele și puterea mediului și înserează în carte capitole care sunt de fapt scenarii ale episoadelor serialului radiofonic transmis de Radio Eros. Cealaltă invenție dominantă a primei jumătăți a secolului 20, cinematograful va juca și el un rol important în povestea imaginată de scriitor. Se poate spune că alături de cârciumă, sala de cinematograf este celălalt punct de întâlnire și socializare între locuitorii orașului, decor și mai mult decât atât pentru câteva secvențe cheie ale dramei.
Dacă cinematograful aduce prin filmele importate produsele industriei de vise de la Hollywood, fantezia radiofonică difuzată de Radio Eros are și o rezonanță locală, dar și atinge resoarte secrete la care pudibundele filme americane ale epocii nu se puteau referi decât eventual prin aluzii discrete și codificate. Emisiunea are un succes mult peste așteptări. Într-un răstimp de două săptămâni ea devine subiectul principal de discuție, evenimentul pe care îl așteaptă cu toții și care le influențează viața de zi și mai ales cea de noapte. Europa arde în jur, războiul nu a ajuns încă în România dar efectele sale se fac simțite deja, este perioada reorientării regelui Carol II și a guvernanților spre Germania și fascism, dar locuitorii orașului trăiesc o primăvară erotică declanșată de emisiunile care le trezesc simțurile, pasiunile, amintirile. Eros se confruntă cu Thanatos cum menționează academicianul Răzvan Theodorescu în postfața ediției. Probabil că mai exact ar fi să spunem că Eros se confruntă cu surorile Keres, Thanatos fiind zeul morții ne-violente, atingerea sa fiind asemănătoare cu cea a fratelui său Hypnos, zeul somnului, în timp ce răspunzătoare pentru morțile care bântuiau Europa în flacări și care aveau să ajungă curând și în România erau surorile Keres, demonicele spirite ale morții violente. Când faima evenimentelor care aveau loc în oraș va ajunge la București și chiar va trece de hotarele țării, forțele răului vor sesiza pericolul. Eros este o amenințare prea mare, și trupele germane împreună cu forțele locale de ordine vor apare pentru a readuce orașul în rândurile ‘noii ordini’ impuse de fascism.
‘După șapte săptămâni și șapte emisiuni, orașul nu mai e de recunoscut. Lumea parcă a uitat de Hitler, de Mussolini, de rege și de probabilitatea izbucnirii unui război european. Peste tot se vorbește despre Otilia și Sebastian. În fiecare zi vin cu trenul de dimineață o grămadă de aparate de radio, comandate din Capitală. Jovana și‐a instalat unul în cafenea. Șvarț a cumpărat unul pentru magazinul lui. Doctorul Osganian are unul la spital, iar Mehmet a pus unul în holul Hotelului Victoria. Chiar și Lavinia a instalat unul în salon, ca să cunoască mișcările inamicului. La Poștă, Mihnea l‐a expus chiar în ghișeul central, numai că în timpul emisiunii cenzurează părțile mai intime, dând volumul mai jos. La fel face și șeful gării, care a pus ultima emisiune pe megafoanele gării – cu cenzura menționată când se înfierbântau lucrurile.
Judecătorul Stelian, după ce a ascultat șase emisiuni cu mare atenție, a semnat un ordin de arestare pentru participanții la emisiunea cu pricina. Șeful Poliției, Domnul Matache, a semnat un mandat de percheziție, așa că Lungu și Traian merg din casă în casă, să verifice dacă nu cumva în vreuna dintre ele este montat vreun studio de radio sau, mai grav, se ascund cele două persoane suspecte numite Otilia Mirea și Sebastian Ignat. Preotul Terente își avertizează enoriașii în fiecare duminică că nu le va boteza niciun prunc cu aceste nume blestemate. Așa că are să apară o generație întreagă de Ion și Nicolae. La școală, directoarea Roxana Trandafir a emis un ordin prin care elevii care ascultă emisiunea să fie exmatriculați. Inspectorul Miklós Kocsis l‐a informat pe profesorul de istorie, Andrei Olaru, că fusese denunțat de un alt profesor că ascultă emisiunea. Pedeapsa era că i se vor tăia 30% din salariul lunar. ‘ (pag. 91-92)
Amplificarea alegoriei are loc treptat dar ireversibil. Dacă tot l-am menționat pe Mihail Sebastian am putea spune că trecem din lumea ‘Stelei fără nume’ și a ‘Jocului de-a vacanța’ în cea a ‘Jurnalului’ cu paginile sale cutremurătoare scrise în timpul războiului. În paralel cu povestea imaginară a Otiliei și a lui Sebastian se desfășoară și apropierea dintre Iolanda și Remus, până la a se aprinde la intensitatea unei povesti care îmbină erotismul și eroismul, și care transcende hotarele geografiei și pe cele ale realității:
‘Așa, deodată, Otilia și Sebastian s‐au dezbrăcat fără rușine. Acum, se iubeau în fața unui public ocupat cu războiul și omorurile. Peste Polonia, peste Cehia și peste toate locurile în care oamenii le făceau rău altor oameni, cuplul trecea ca un nor. Plutea peste o Europă urâtă, supărată, unde nu mai era loc de alt sentiment decât de ură. Ăștia doi nu aveau astâmpăr. Nu oboseau de atâtea mângâieri, săruturi și îmbrățișări. Dragostea lor părea să nu se epuizeze vreodată.
Ascultătorii râdeau și plângeau. Plângeau și râdeau. Cum asta, să‐i știi pe cei doi înlănțuiți într‐un singur corp când tu nu te așteptai la altceva decât un glonte, un obuz, o mină sau o bombă! Și, uite‐așa, soldații pe câmpurile de bătaie s‐au atins acolo, jos. Au descoperit că mai erau încă bărbați. În buzunarele uniformelor țineau câte o fotografie a iubitei, a logodnicei, a soției. Deodată, fotografiile s‐au animat. Femeile au apărut chiar acolo și își ajutau bărbații să‐și dea jos uniformele, să le dezbrace și pe ele și să se iubească. S‐au oprit tunurile, tancurile și avioanele de luptă ca să se audă doar respirația amanților, oftatul, sunetele corpurilor și țipetele de satisfacție. ‘ (pag. 171-172)
Structura narativă a cărții este alcătuită din perechi de planuri paralele. Planul realității istorice se oglindește în cel al realității virtuale create prin emisiunile radiofonice de la Radio Eros. Poveștile de dragoste ale perechilor Iolanda – Remus și Otilia – Sebastian avansează în paralel. Istoria și cotidianul sunt punctate de prevestirile ghicitoarei Orhideea care prin cunoașterea viitorului adaugă povestirii o doză de fatalism fantastic. Artele surori îmbogățesc scrierea și dau senzația trăirii unei experiențe poli-artistice. Sunt menționate filmele epocii, și muzica însoțește episoadele în dezvoltarea lor jucând mai mult decât un rol de fundal. Conceput în stil cinematografic, ‘Aici, Radio Eros’ este și un scenariu care își așteaptă transpunerea pe ecran.
Finalul conține câteva scene memorabile. Cititorii sunt martori ai unui ospăț la o nuntă țigănească, un ospăț tragic și metaforic aducându-i la aceleași mese dispuse în forma de cruce pe toți eroii cărții și pe toți locuitorii orașului. Nu voi spune mai multe despre final căci el conține alte imagini puternice care merita să fie păstrate ca surprize pentru – sper mulți – cei care vor fi îndemnați de cele scrise de mine spre lectura cărții. Este un final care îmbină metafora cu o alternativă a istoriei, un final poate prea conciliant față de cele petrecute în realitate. Sau poate că este mai bine așa. Poate că ceea ce trebuie să păstram din aceasta carte frumoasă este mesajul fraternității între oamenii cumsecade și al iubirii, inclusiv sub forma ei erotică, putând macar pentru un moment efemer să învingă răul:
‘ Hitler și Antonescu le‐au interzis oamenilor să iasă din oraș, dar nu au putut să‐i oprească să iasă dintr‐o realitate și s‐o descopere pe alta. De când și‐au redescoperit trupul, vecinii mei, cunoștințele mele și majoritatea concetățenilor mei parcă au devenit mai spirituali, mai puși pe glume, mai imaginativi. Când vorbeau despre filme, parcă vorbeau despre viața lor. Își povesteau visele cu candoarea unui copil care se mândrește cu capacitățile sale în somn. Dacă puteai zbura în vis, cu siguranță că vei putea zbura și în realitate. Nu ți‐au crescut aripi, dar ți‐a crescut încrederea de sine.
Nimeni nu trebuie să devină un pion pe harta politică. Toți suntem oameni care, sub orice formă de guvernământ, își păstrează simțul aspirației la dragoste, la realizări care să ne redefinească, să ne surprindă și să ne reflecte ca ființe umane pe care nu poți să le pui în umbră, să le închizi într‐o cameră și apoi să arunci cheia în lac.’ (pag. 137-138)
