Se vorbește și se scrie mult despre ‘revoluția Internetului’, comparată și considerată un eveniment de aceleași proporții în istoria accesului și distribuirii informației și în istoria cunoașterii, în general, cu apariția scrisului în lumea antică și cu invenția tiparului de către Gutenberg, acum peste jumătate de mileniu. Cred că această comparație nu este deloc exagerată. Scrisul a permis pentru prima dată în istoria omenirii păstrarea informației pe suporturi fizice exterioare memoriei oamenilor. Tiparul a permis multiplicarea și difuzarea informației în masă. Internetul a mărit practic la infinit capacitatea de stocare a informației și permite accesul cvasi-imediat al utilizatorilor din orice punct al planetei, la orice informație. Aș dori însă în acest articol să propun un amendament. Sau chiar două. Primul este că apariția Internetului nu a reprezentat un moment singular, iar diferitele date de naștere propuse (primele comunicări intre calculatoare la începutul anilor ’70, invenția Web-ului la sfârșitul anilor ’80) au reprezentat în fapt începutul unui șir de procese tehnologice, economice și sociale care continuă până în zilele noastre, fiind, așa cum ne place nouă, inginerilor să spunem, ‘work-in-progress’. Al doilea amendament susține că, de fapt, nu este vorba despre o singură revoluție informatică, ci despre trei revoluții (sau trei etape distincte ale aceleiași revoluții, dacă doriți) care au schimbat fundamental și au democratizat felul în care informația (administrativă, economică, politică, culturală, științifică, personală) este difuzată și accesată. Fiecare dintre cele trei revoluții a pornit de la inovații tehnologice, a trecut printr-o etapă de industrializare, a rezultat în produse de larg consum, și a avut și are uriașe consecințe economice, politice, sociale. Toate acestea au avut loc în decursul a mai puțin de o sută de ani, în secolul 20.
Ideea acestui articol a pornit de la lectura unei cărți de ficțiune recent apărute, aparținând cunoscutului regizor de teatru și scriitor Alexander Hausvater. Cartea se numește „Aici, Radio Eros” și face parte dintr-o triptic literar lansat de Editura Integral în câteva evenimente virtuale care au avut loc pe parcursul săptămânilor trecute. Spirit neliniștit, posibil speriat de inactivitate, Alexander Hausvater a folosit recluziunile forțate ale primului an al pandemiei pentru a scrie cele trei cărți care sunt acum lansate simultan, spre delectarea cititorilor și a admiratorilor săi, deocamdată privați de trăirea teatrală în sălile de spectacole. Acțiunea cărții ‘Aici, Radio Eros’ este precis localizată în timp. Începe în toamna anului 1939, la câteva săptămâni după declanșarea celui de-al doilea război mondial, și se termină cu un an și ceva mai târziu, spre iarna anului 1940, când noaptea fascismului se așternuse apăsător peste întreaga Europă. Locul este un oraș transilvănean fără nume, și probabil că este inutil să încercăm să-l localizăm exact. Ar părea descins dintr-un roman sau o piesă de teatru a lui Mihail Sebastian, dacă i-am adăuga amestecul etnic atât de caracteristic României interbelice, dar mai ales zonei de Vest a țării. Eroii cărții, bibliotecara Iolanda și arhitectul Remus, vizitator al orașului, pun la cale o idee originală și fantastică. Înființează un post de radio pirat care emite o dată pe săptămână, transmițând emisiuni cu tematică neobișnuită, un fel de serial radiofonic ai cărui eroi, Otilia și Sebastian, sunt locuitori ai orașului, și trăiesc împreună o pasională poveste de dragoste. Emisiunea imaginată de Iolanda și Remus va capta interesul locuitorilor orașului cu mult dincolo de așteptări. Într-un răstimp de două săptămâni, ea devine subiectul principal de discuție, evenimentul pe care îl așteaptă cu toții și care le influențează viața de zi și mai ales cea de noapte. Europa arde în jur, războiul nu a ajuns încă în România, dar efectele sale se fac simțite deja, însă locuitorii orașului trăiesc o primăvară erotică declanșată de emisiunile care le trezesc simțurile, pasiunile, amintirile. O lume virtuală escapistă, sau poate o victorie temporară a vieții și iubirii asupra războiului și a morții?
Cazul imaginar descris în cartea lui Alexander Hausvater este o exemplificare a primei revoluții în comunicații a secolului 20, cea a radioului. Suntem în 1939, perioada pe care Woody Allen o numește într-un film al său ‘Radio Days’. Cu doar un an în urmă, Orson Welles stupefiase și paralizase un sfert din America, cu adaptarea sa radiofonică la ‘Războiul Lumilor’. Aparatele de radio erau cele mai moderne și mai influente mijloace de comunicație. Cei mai înstăriți aveau deja un aparat de radio în casele lor, ceilalți se grupau pentru audieri colective în locurile publice. Revoluția tehnologică începuse cu câteva decenii înainte. Primele transmisii experimentale de radio ale lui Marconi avuseseră loc în 1895. Difuzarea prin radio a muzicii și a informațiilor destinate unui public larg și dispersat geografic a început experimental în jurul anilor 1905–1906 și comercial, în perioada 1920-1923. Până la izbucnirea războiului, se formaseră societăți naționale de radiodifuziune în majoritatea țărilor europene, în America de Nord și o parte din Asia. Transmisia pe benzi de frecvență diferite permitea undelor radio să se propage la distanțe de sute sau chiar mii de kilometri, trecând frontierele naționale. În timpul celui de-al război mondial, transmisiunile radio au jucat un rol esențial în distribuirea informației, propagandă, și coordonarea acțiunilor grupurilor de rezistență din spatele liniilor inamice. Dintr-un instrument de divertisment prezent în casele mai avute și ale clasei mijlocii, aparatul de radio a devenit un obiect esențial care permitea accesul la informație în vreme de război. Germania nazistă subvenționase în perioada 1933-1939 vânzarea de aparate de radio pentru a înlesni propagarea propagandei regimului, astfel că, la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în 65% din căminele germane existau aparate de radio. Ascultarea posturilor străine și în special a BBC-ului englez a fost însă strict interzisă după 1939, atât în Germania, cât și în țările ocupate, fiind pasibilă cu pedeapsa cu moartea. O situație similară a existat și în teatrul de război din Extremul Orient. Războaiele undelor au continuat și după încheierea celui de-al doilea război mondial, în perioada războiului rece. Posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii și BBC au constituit principala sursă de informații pentru națiunile rămase în partea comunista a Europei, separate de Cortina de Fier. Încercările de bruiaj nu au putut stăvili accesul la informație, muzică și cultură. Aceste posturi erau populare practic în toate țările comuniste și în rândul populației de toate vârstele și aparținând tuturor categoriilor sociale.
Televiziunea folosește principii tehnologice similare radiodifuziunii și o paradigmă de comunicare punct-multipunct de tip broadcast, în cadrul cărora, practic, orice receptor aflat în sfera de recepție a unui emițător poate accesa transmisia. Diferența, desigur, consta în faptul că informația propagată de televiziune este video plus sunet, în timp ce radioul transfera doar informație sonoră. Apariția transmisiilor de televiziune reprezintă a doua revoluție tehnologică și informatică petrecută în cursul secolului 20. Detaliile tehnice ale acestei revoluții au fost prezentate într-un articol precedent al rubricii CHANGE.WORLD, publicat cu vreo câteva săptămâni în urmă. Nu voi reveni asupra lor. Voi remarca doar că și televiziunea, după o perioadă în care era limitată la distribuire locală, și-a extins raza de acțiune peste frontierele naționale. Până la apariția transmisiilor prin cabluri, tehnologia tradițională era bazată pe relee locale de regenerare, amplificare și retransmitere a semnalelor, dar după sfârșitul anilor ’70, televiziunile prin satelit au început să aibă o rază continentală și chiar planetară, singura condiție fiind aceea de a poseda un decodor și receptor corespunzător. Într-una dintre puținele mele călătorii în străinătate din România comunistă (două, în total!), am ajuns în 1980 în Berlinul Răsăritean, și am fost martor al faptului că majoritatea locuitorilor capitalei est-germane păreau conectați la televiziunile din Berlinul de Vest. Similar, în România, în zonele aflate la distanțe de zeci de kilometri de frontiere, antenele pentru recepția transmisiilor din țările vecine constituiau o alternativă la programele televiziunii române, reduse la două ore, umplute și acelea cu propagandă.
Am ajuns, în fine, la a treia și cea mai disputată și mai importantă revoluție – apariția Internetului. Una dintre diferențele fundamentale față de fazele precedente este capacitatea fiecărui nod de pe Internet de a transmite și de a recepta informație. Fiecare cetățean al planetei legat la Internet printr-unul dintre dispozitivele pe care le are pe masa de lucru sau în buzunar devine un receptor și o sursă de informație. Aceasta este una dintre caracteristicile principale în care constă forța formidabilă, dar și sursa unora dintre pericolele rețelei globale. O altă caracteristică o constituie topologia practic infinită a rețelei. Prima versiune a standardelor de comunicație pe Internet (Internet Protocol version 4 – IPv4) avea o limitare a spațiului de adrese care identifica nodurile pe harta Internetului. Generația mai modernă (Internet Protocol version 6 – IPv6) are un spațiu suficient conectării individuale a tuturor persoanelor, aplicațiilor și obiectelor pentru multe secole în viitor. Inițial, în anii ‘80, legarea calculatoarelor personale sau profesionale la Internet era făcută cu ajutorul tehnologiilor cablate. Generațiile mai tinere probabil că nu știu și mulți dintre cei în vârstă au uitat, dar standardele de comunicații fără fir, pe care le consideram astăzi ca fiind banale, au apărut doar pe la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. Astăzi, tehnologiile de conectare sunt multimedia, ceea ce conferă rețelei globale nu numai flexibilitate și capacitate de adaptare la condiții geografice, climatice și socio-economice diverse, ci și o fiabilitate extraordinară. În anul care a trecut de la izbucnirea pandemiei nu a fost înregistrată nicio defecțiune de proporții a Internetului, în pofida unor cantități de trafic informațional mult crescute față de anii precedenți.
Se vorbește mult astăzi despre pericolele Internetului, în general, și ale rețelelor sociale, în special. Nu tehnologia este însă cea care trebuie blamată, ci utilizatorii săi, individuali sau corporatiști, care folosesc în scopuri diverse puterea de acces amplificată, pe care o capătă fiecare dintre noi în momentul în care ne conectăm la rețea. Precedentele revoluții informatice erau mai puțin ‘democratice’. Scrisul era accesibil puținilor indivizi care știau să scrie în antichitate și în Evul Mediu. În epoca tiparului, puterea s-a deplasat spre cei care scriau, editau și tipăreau cărți sau ziare. În cazul primelor două revoluții din secolul 20, realizatorii și producătorii emisiunilor de radio și de televiziune au fost cei care au căpătat controlul. Internetul a răsturnat toate aceste paradigme. Orice utilizator al Internetului devine o sursă de informație și își poate pune bazele sale de date, informația personală, creațiile artistice, inovațiile tehnice și opiniile politice la îndemâna tuturor. Legislația a rămas în urma dezvoltării tehnologice. Cenzorii, speriați de puterea propagării informației, încearcă să creeze bariere tehnologice, la fel cum bruiau posturile de radio sau interziceau antenele de televiziune prin satelit, cu decenii în urmă. Unele guverne au creat frontiere internetice. Când se întâmplă câte o lovitură de stat sau atunci când dictatorii vor să bareze accesul cetățenilor la informația despre ceea ce se întâmplă în propriile țări, primul lucru pe care îl fac este să taie legătura la Internetul global. Până la urmă însă, eforturile lor cred că vor fi inutile. Tehnologiile de ocolire a zidurilor internetice există, iar istoria a dovedit că setea de informație, cultură, muzică sau pur și simplu comunicare cu alți cetățeni ai planetei îi face pe oameni capabili să-și asume multe riscuri. Dar chiar și în condiții de acces liber, nu trebuie să uităm că generarea și propagarea de informație implică responsabilitate. Introducerea unor norme regulatorii pentru filtrarea informației, în sensul eliminării surselor de dezinformație și marcării propagandei politice și comerciale, deghizată în informație, pare din ce în ce mai probabilă. Cine decide însă ce este adevărat și ce este fals, ce este informație și ce este dezinformație, ce este opinie și ce este calomnie? Sunt probleme complexe, dar probleme cu care democrațiile s-au confruntat imediat după primele revoluții care le-au adus la putere. Fiecare dintre ele, cea americană, cea franceză și cele care le-au urmat exemplul au ajuns în felul lor la un echilibru constituțional între libertatea de exprimare și protejarea societății de cei care ar dori să o folosească împotriva principiilor și instituțiilor democrației. Revoluția internetică nu cred că va fi o excepție.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)