‘Mary Queen of Scots‘ is the story of a famous and unhappy queen, a story well-known in the British space where it is part of the respective national histories and in the German-speaking cultural space, especially due to Schiller’s play which is taught in schools. The film by Swiss director Thomas Imbach, released on screens in 2013, is the first of three films dedicated to this historical figure made in the last decade. Another one was released in 2018 and the third is still in production. Imbach chose as a source the biography written in 1935 by Stefan Zweig, but starting from a historical book (Zweig is considered the master of narrated history) he made a very personal film, which focuses on the character of a woman who lives her life passionately and loves in the context of the political and religious conflicts in which she is involved. It is a bold cinematic bet, the result of which is destined from the start to please some and to please less others. I confess that I belong to the first category. I liked the film, but I can also understand the arguments of those who ended up watching disappointed.
Queen Mary lived 45 years, out of which the last 20 were spent in the more or less gilded captivity of her cousin Elizabeth I, ending wit the execution of the one who may have had more rights to claim the throne of England than the queen on the throne. The film traces the first 25 years of Mary’s life, using flashbacks inspired by the letters she never sent to the queen she never had the opportunity to meet. In these 25 years of active life Mary had time to wear or claim the crowns of three kingdoms (Scotland, France and England), but also to be a widow three times. Above all, however, she had time to live a tumultuous life and to love, to get involved with passion in political intrigues but also to make enough mistakes that she would eventually tragically pay for.
https://www.youtube.com/watch?v=LohK1LZpFsI
Director and co-writer Thomas Imbach chose to focus his story on the personality and feelings of the woman who was one of the most tragic figures in the history of England. Camille Rutherford‘s acting performance seemed very inspiring to me. She is an actress that I do not remember from other movies, and this is actually an advantage, because her face is fresh and I am not influenced by other roles. Thomas Imbach‘s approach is in line with the trends in many British historical films of the last decade (‘The Favourite‘, the series ‘The Tudors‘) to use the historical background as a pretext for reinterpretations of history, with characters who behave and act more like our contemporaries than as characters of their time, and with a minimalism in production that tries to preserve authenticity but does not make of it a goal. In the case of this ‘Mary Queen of Scots‘ the result is a strong personal drama and a feminist plea about the fragile balance between personal life and public duties. However, the events described in the film also had a strong impact on British history, on the power relations between Scotland and England, between Catholics and Protestants. The son of the unfortunate Queen Mary became James I, the first king of England and Scotland. Those who do not know history may be confused, and it is not from here that they will get the information that they are missing, but the tragic figure of Mary Queen of Scots, as it appears in this film, will be hard to forget.
De pe coperta volumului Andei Blandiana ‘Soră lume’ apărut în 2020 la Editura Humanitas ne zâmbește o femeie tânără și frumoasă pe care o cunoaștem din numeroase fotografii și apariții în public sau în mediile de comunicare. Ana Blandiana, poeta cu nume de poezie, mi-a însoțit parcursul de cititor vreme de mai bine de jumătate de secol, din vremea când apărea cu un singur poem, daca îmi amintesc bine, în antologia ‘Poezia română contemporană’ a ‘Bibliotecii pentru toți’ împreună cu câțiva dintre formidabil de talentații colegi ai generației sale. Fotografia, făcută în vârful Turnului din Pisa, sub un clopot care iți dă la prima vedere iluzia că este o uriașa pălărie, pare a fi o ilustrație a bucuriei de a călători, una dintre acele fotografii amintire pe care fiecare dintre noi (sau dintre cei norocoși dintre noi) le-a făcut atunci când a dorit să țină timpul în loc într-un moment de fericire prilejuit de bucuria de a călători. Probabil că asta a fost chiar și menirea acestei fotografii, dar în această carte cu totul specială, ea pare a avea rolul de a descrie ceea ce cartea nu este. Precum în celebra pictură a lui Magritte, cititorul care va începe frumoasa aventură a citirii acestei cărți va primi din primele pagini avertismentul ‘aceasta nu este o carte de călătorii’, repetat de câteva ori în volum, dar și în interviurile autoarei prilejuite de lansarea cărții:
‘Este un fel de a-mi aminti nu doar ce am trăit, ci și ce am fost în stare să înțeleg și să spun atunci, și ce sunt în stare să înțeleg și să spun acum, din ce am trăit. Și, mai ales, în ce măsură eram în stare atunci, și sunt în stare acum, să compar și să trag concluzii din comparații. Comparații între țări, popoare și istorii diferite, comparații intre sisteme politice, stări materiale și niveluri de cultură diferite, între mentalități și revelații, și chiar între ochiul meu care selecta atunci și ochiul meu care vede azi. Iar astăzi ochiul meu vede mai mult idei decât forme, mai mult istoria decât timpul.’ (pag. 6)
Ana Blandiana își definește cartea ca pe un fel de continuare a ‘Falsului tratat de manipulare’, carte la a cărei lectura eram avertizați că nici acolo nu este vorba despre o carte de memorii, în orice caz nu despre una convențională. În cazul lui ‘Soră lume’ axei timpului pe care cititorul va călători împreună cu scriitoarea înainte și înapoi se adaugă coordonatele geografice. Ana Blandiana a fost unul dintre puținii norocoși care au avut ocazia călătorească în lume, de multe ori însoțită de soțul ei, Romulus Rusan, și înainte de 1989. Evit să spun că ar fi beneficiat de ‘libertatea de a călători’ căci fiecare dintre voiajele tinerei perechi de scriitori în acea perioadă este descris ca rezultatul unor conjuncturi favorabile cu un preludiu legat de emoțiile primirii ‘vizei de ieșire’, a recomandărilor Uniunii și aprobărilor legate de pașaport sau de ridicola diurnă de 5 sau 10 dolari pentru o călătorie, precum și de alte manifestări ale ‘comunismului buf’ cum le numește scriitoarea într-un loc. Și totuși, tinerețea, curiozitatea, entuziasmul și gustul, chiar și porționat și controlat al unor porții de libertate însoțesc toate evocările călătoriilor din această primă parte a vieții autoarei. Ultimii ani ai dictaturii au însemnat și restricții de călătorie pentru poeta trecută la index, iar atunci când după decembrie 1989 condițiile se schimbă și libertatea reală de a călători devine o parte din firesc, apar alte probleme, legate de gestionarea timpului și de obligațiile oficiale ale scriitoarei devenită activistă publica, conducătoarea a PEN Clubului romanesc și participantă pentru o vreme în jocul politic. Deși nu o spune direct, impresia printre rânduri este că tocmai în condițiile restricțiilor financiare și de mișcare din perioada comunistă bucuria experiențelor de descoperire a lumii și contactul nemijlocit cu oamenii rezulta într-o trăire mai intensă și mai spontană decât atunci când libertatea de mișcare fusese câștigată și condițiile de călătorie deveniseră infinit mai bune, dar condiția și obligațiile oficiale limitau experiențele și contactele umane.
‘Mi-am propus ca aceasta carte să fie una nu despre peripețiile călătoriilor mele sau ale noastre în străinătate și nici despre arta și cultura pe care le-am descoperit astfel la fața locului – descoperire care a reprezentat o însemnată parte a formarii mele intelectuale -, ci despre peripețiile care m-au făcut să înțeleg lumea prin care treceam, de cele mai multe ori grație întâmplării, și să am în felul acesta un termen de comparație … Adevărul este că, de fiecare dată când reușeam, nu ne venea să credem și, deși acea perioadă de semilibertate a durat mulți ani (șapte sau opt cred, este greu de socotit pentru că întunericul a început să se lumineze treptat și tot treptat și-a reintrat în drepturi), nici o clipă n-am fost convinsă de consistenta ei, n-am considerat-o o forma de normalitate, ci doar un șir intermitent de mici miracole sau noroace.’ (pag. 58-59)
‘ … după ’89 numeroasele mele călătorii în străinătate au fost riguros planificate, mergeam să țin conferințe, să fac lecturi publice, să dau recitaluri, să particip la lansarea unor traduceri, având mereu reflectoarele puse în ochi, fiind mereu prea ocupată, prea grăbită, prea solicitată ca să-mi rămână libertatea și plăcerea de a hoinări pe străzi și prin muzee. În schimbul libertății de a fi văzută pierdusem libertatea – infinit mai plină de substanță și de farmec – de a vedea. În acești ultimi 30 de ani am fost scriitor – nu e prima oara când o spun – mai mult în străinătate decât acasă.’ (pag. 308)
Noțiunea însăși de ‘străinătate’ este pusă în discuție. În limba engleză se spune simplu, ‘abroad’. Limba română a importat construcția din franceză, dar acolo l’etranger este cel mult ‘etrange’ în timp ce în romănește ‘străin’ a căpătat și un al doilea sens, amenințător. Și la Ana Blandiana se simte uneori disconfortul, reperul de bază și termenii ei ficși de comparație fiind întotdeauna ‘acasă’, locul în care ne întoarcem.
Cartea este compusă din vreo 50 de capitole care relatează ceva mai mult de 30 de călătorii pe care Ana Blandiana le-a făcut pe cinci continente în peste jumătate de secol. Fiecare dintre capitole sau grupările de capitole care se referă la același episod ar putea constitui o narațiune de sine stătătoare, bazată însă pe evenimente reale sau pe felul în care ea și le reamintește. Nu sunt trecute în revistă toate călătoriile, ci mai ales cele semnificative temelor principale pe marginea cărora își construiește comentariile despre istorie și prezent: binele și mai ales răul sub multiplele sale încarnări; libertatea, lipsa de libertate și renunțarea la libertate; comunismul, continuitatea sa, și comunismul de după comunism. Lipsesc unele episoade. Am căutat de exemplu o relatare despre vizita Anei Blandiana în Israel și întâlnirea cu publicul israelian organizată acum vreo 15 ani de filiala din Tel Aviv a Institutului Cultural Român. Am participat și eu la acea întălnire, singura dată de altfel când am fost fizic aproape de poetă. I-au fost puse atunci niste întrebări incomode, nu cred că toți cei prezenți au fost mulțumiți de răspunsurile ei, și aș fi dorit să stiu cum s-a văzut întâlnirea din perspectiva dânsei, dar poate că episodul i s-a părut minor și astăzi este uitat, sau poate îl voi găsi povestit într-o carte viitoare.
Cartea are o structură simetrică. Începe cu o introducere care are titlul ‘Compasiunea ca formă de cunoaștere’ și se încheie cu un eseu scris în vremurile Coronei la care mă voi referi și eu spre finalul acestor rânduri. Prima călătorie în străinătate pe care o relatează are loc în 1965 la Moscova și relatarea ei poate fi un episod dintr-un roman de spionaj din perioada războiului rece scris de un John Le Carre. Delegația tinerilor scriitori romani este permanent însoțită de o translatoare – supraveghetoare care le limitează mișcările și suprimă orice încercare de a discuta direct cu scriitorii sau cetățenii sovietici de rând. Când după o evadare rocambolească din hotel ajung pe străzile Moscovei, sunt contactati de un trecător care se dovedește a fi român basarabean cu care au o interacție emoționantă, pentru a descoperi, ani mai târziu, că și acesta era sau devenise agent KGB. Ultima călătorie relatată în carte este cea în Hong Kong și China, încheiată la începutul lui decembrie 2019, când scânteia pandemiei se aprinsese deja, deși lumea nu era încă conștienta. Hong Kong se afla în pline proteste împotrivă lichidării ultimelor urme ale sistemului democratic, dar participanții la conferința ‘Speech and Silence’ sunt izolați de evenimentele din oraș și se complac în a nu le menționa în intervențiile lor. După ce trece în China, Ana Blandiana retrăiește episoade asemănătoare cu cele de la Moscova cu 54 de ani în urma. Grupului de poeți din toată lumea i se organizează conferințe și vizite propagandistice. De la libertatea cuventului tema conferinței este redirecționata spre glorificarea celei de-a 70-a aniversare a preluării puterii de către comuniști în China. Sute de milioane de chinezi folosesc telefoanele mobile pentru a se conecta la rețea dar nu au acces la motoarele de căutare a informației sau rețelele sociale din restul lumii. Tiananmen este un cuvânt interzis. Oamenii se feresc să vorbească sau, mai rău, își ignoră propria istorie. Și totuși, majoritatea celor întâlniți, mai ales cei tineri, par fericiți. Situația îi prilejuiește Anei Blandiana reflecții privind raportul dintre libertate și fericire.
‘Și atunci întrebarea care se năștea – înspăimântătoare prin capacitatea de a pune sub semnul îndoielii însuși sistemul nostru de valori – era: de câtă libertate are nevoie un om că să fie fericit? Nu cumva cantitatea este mai puțin însemnată decât cred eu, care mi-am clădit întreg eșafodajul existentei și rezistenței pe această noțiune, atât de complicat de definit? … La urma urmei, față de trecutul recent, viața lor făcuse un uriaș salt înainte, nu numai nevoile materiale le erau satisfăcute într-o mult mai mare măsură, ci chiar și libertatea, sub aceasta formă strict supravegheată, fusese de neînchipuit înainte. … Pentru că libertatea modestă, pe care o contemplam cu sufletul îndoit, îmi ducea gândul la libertatea leneșă, tot mai îngrămădită de propriile ei invenții tehnice de pe cealaltă parte a pământului, unde majoritățile fericite preferă să îi lase pe alții să gândească în locul lor și îmbracă uniformele corectitudinii politice.’ (pag. 401-402)
Mărturisesc că nu întotdeauna pozițiile ideologice ale Anei Blandiana coincid cu ale mele. A considera corectitudinea politică sau excesele acesteia că o formă de neocomunism mi s-a părut întotdeauna o metaforă și atunci când prietenii mei conservatori o iau în serios nu pot să nu remarc că ideologia comunistă are multe alte caracteristici și dimensiuni pe lângă cenzură și încercarea de a supune arta sau limbajul controlului politic. Felul în care tânăra Ana Blandiana privește în mai 1968 evenimentele de la Paris unde este prinsă în vârtejul revoltelor studențești mi se pare de înțeles pentru cineva venit din România în acel an, dar cred că în perspectivă istorică se impunea o reconsiderare, inclusiv identificarea elementelor comune ale mișcărilor de protest occidentale din acel an cu Primăvara de la Praga care se petrecea în cealaltă parte a Europei, inclusiv recunoașterea faptului că protestele studenților de atunci nu erau o negare a libertății ci o exersare a acesteia, chiar daca finalitatea era vagă și modelele revoluționare (Mao, Che) erau greșit alese. Expunerea este însă sinceră și argumentată, Ana Blandiana nu numai că și-a câștigat dreptul la opinie, dar o și face într-un mod care cere respect și face posibil dialogul.
Momentul fractal al vieții și carierei Anei Blandiana, ca și al multora dintre cititorii ei, este cel din decembrie 1989. După cum se știe, Ana Blandiana a fost participant activ în unele dintre evenimente. Întrebării ‘lovitură de stat sau revoluție?’ ea îi dă un răspuns tranșant, bazat pe felul în care au fost trăite evenimentele pe străzile Bucureștiului și ale altor orașe ale României în acele zile. Câteva dintre capitolele cele mai interesante din punct de vedere documentar ale cărții se referă la evenimentele de imediat după Revoluție cu acea întrebare premonitorie pusă vizitatorilor străini de un tânăr soldat pe străzile Capitalei acelor zile – ‘Ce facem cu libertatea?’, și la anul 1990, în care istoria părea să se accelereze și România își reclădea legăturile cu restul Europei și al lumii. Desincronizarea dintre cele două lumi este însă cel mai bine descrisă de un episod anectodic relatat în foarte interesantului capitol dedicat copiilor greci.
‘Eram – mulți ani mai tărziu – într-un restaurant din Atena împreună cu un arheolog cu care ne împrieteniserăm pe situl de la poalele Acropolei și vorbeam despre istoriile țărilor noastre, atât de adesea înlănțuite dramatic și mereu determinate de alții, când interlocutorul nostru a rostit cu obidă: “Vinovat este ticălosul de Churchill, care ne-a vândut americanilor.” Pentru o secundă fraza a rămas suspendată de uimirea noastră în aer, apoi am izbucnit amândoi din toată inima în ras. Grecul ne-a privit jignit, neințelegând ce poate fi de râs într-o atât de dramatica încheiere. Ne-am oprit cu greu, explicandu-i că în Romania se rostește de decenii cu aceeași obidă , aceeași fraza, răsturnată: “Vinovat este ticălosul de Churchill, care ne-a vândut rușilor.”
De fapt, nu era nimic de râs.’ (pag. 235)
Lipsesc aproape cu desăvârșire descrierile de peisaje, monumente, muzee care abundă în cărțile de călătorie. Cei care ar vrea să afle mai multe despre legendara călătorie a soților Rusan în ‘America Ogarului Cenușiu’ vor trebui să recurgă la cartea devenită aproape instantaneu un mare succes al literaturii de gen în limba română. În ‘Soră lume’ vor afla mai multe despre pregătirile de călătorie, despre experiența voiajelor cu vaporul, despre episoadele ne-americane din finalul acelei călătorii și despre un caiet pierdut într-o dimineața somnoroasă la Los Angeles. Destinul sorei Maria de la Providenza, călugăriță la o mănăstire italiana, plecata din satul lui Vasile Alecsandri, ar putea fi subiectul unui viitor roman. Regele Mihai a fost deja subiectul multor cărți, și relatările întâlnirilor poetei cu personajul tragic cum îl descrie a fi pe ultimul suveran al României adaugă câteva detalii interesante și probabil și inedite. O însoțim pe Ana Blandiana și în câteva dintre multele reuniuni ale poeților deși întrebarea dacă poezia poate salva lumea rămâne fără răspuns. Suntem alături de ea și la congresele organizației mondiale a scriitorilor, PEN Club, a cărui activitate în România a fost reluată și condusă pentru o bună perioadă de poetă. Confruntările și intrigile politice la nivelul conducerii acestei organizații, cândva o navă amiral a marilor scriitori ai lumii, astăzi o organizație cautandu-și busola pierdută în marea de ONG-uri și de alte organizații similare dau ocazia câtorva relatări interesante și cu valoare de mărturii documentare prețioase.
Titlul capitolului final este ‘Apocalipsa second-hand’. Scris în perioada pandemiei, el încearcă să adune meditații și învățăminte din experiența comună prin care trece omenirea. Unul dintre primele efecte este transformarea antagonică prin care trece conceptul de globalizare, devenit peste noapte dintr-un concept pozitiv o forță amenințătoare. Schimbarea atitudinii față de bătrâni, ‘lingușirea tinerilor’ și tentativa de a adapta societatea după ei în loc de a-i educa pe ei pentru a se integra în societate, este un alt fenomen care reprezintă de fapt, în opinia autoarei, accelerarea unor tendințe deja existente în societatea contemporană, și în special cea occidentală. Fraza repetată până la a deveni o mantra ‘nimic nu va mai fi că înainte’ pune în fața fiecăruia dintre noi provocarea de a ne depăși limitările personale și colective. Cu ocazia pandemiei ștergerea frontierelor naționale s-a dovedit a fi o iluzie, dar vom fi capabili, ca indivizi și ca națiuni să reînoim dialogurile, comunicarea, cunoașterea reciprocă, acceptând în același timp diferențele specifice firești? Încadrarea forțată prin reglementările legate de pandemie în categoria bătrânilor va putea fi anulată? Libertatea subiectiva care sfidează calendarele, inclusiv libertatea de a trăi călătoriile și a ne bucura de ele, va fi ea regăsită? Pentru o scriitoare, așa cum aflăm în paragraful final al cărții, răspunsul poate fi conținut doar în cărțile viitoare. Eu le aștept cu aceeași dragoste și aceeași nerăbdare din totdeauna.
Situația excepțională în care se află întreagă planetă de mai bine de un an a dat naștere multor evenimente neprevăzute. Unul dintre ele s-a petrecut în luna noiembrie a anului trecut. În Israel, țara în care trăiesc și în care mi-am petrecut primul an de pandemie, la fel ca în alte părți ale lumii, perioadele de restricții au alternat cu cele de relaxare. De fiecare dată când se părea că un val de contaminări a trecut (observați că și cuvântul ‘val’ a căpătat un sens suplimentar în 2020), începeau să se redeschidă unitățile comerciale și mall-urile care vindeau și alte produse decât cele declarate de ‘strictă necesitate’. După îndelungate dezbateri între experții în sănătate și politicieni, cei care trebuiau să decidă au ajuns la concluzia că centrele comerciale se vor redeschide într-o zi de vineri, în ajun de sfârșit de săptămână. Ceea ce nu au luat în calcul se pare nici guvernanții și nici consilierii lor medicali era că acea vineri a coincis cu faimoasa Black Friday, ziua de promoții comerciale care își are originea în Statele Unite (unde succede sărbătorii de Thanksgiving) și care a devenit în ultimul deceniu un fel de zi mondială a comerțului la preț redus, și începutul neoficial al lunii cadourilor pentru sărbătorile de iarnă. Urmarea neinspiratei decizii a fost că mall-urile, centrele comerciale și toate magazinele redeschise în acea zi au fost asaltate de cumpărătorii epuizați de săptămâni de comenzi pe Internet, tânjind la experiența magazinelor și atrași de mirajul reducerilor de prețuri. Urmarea a fost că mai nimeni nu a mai respectat regulile sanitare de distanțare și limitare a numărului de cumpărători. Valul următor aștepta după colt.
Această întâmplare anecdotică este doar un exemplu al complexității fenomenelor legate de evoluția comerțului în ultimele decenii. Așa cum am văzut și când am discutat despre impactul Coronei asupra altor domenii economice sau sociale, și în ramura comerțului pandemia a accelerat procese care se aflau deja în desfășurare și a pus în evidență punctele fragile ale sistemelor existente. Dacă privim în perspectivă istorică, anul 2020 poate fi considerat ca aparținând unei perioade care reprezintă cea de-a treia revoluție din istoria comerțului. În cartea sa ‘A History of Shopping’. publicată în 1966, publicista Dorothy Davis afirma că prima revoluție a comerțului a avut loc în era elisabetană, atunci când meșteșugarii s-au organizat pentru a vinde în prăvălii produse multiple, introducând o nouă stație în relația care până atunci fusese directă dintre producători (fermieri, micile ateliere) și consumatori. A doua revoluție a comerțului a avut loc în paralel cu Revoluția Industrială, începând cu sfârșitul secolului 18 și, mai ales, în secolul 19. Odată cu apariția producției de masă s-a extins numărul de produse și s-a diversificat gama acestora. S-a consolidat clasa mijlocie și a apărut și o clasă proletară care își putea permite să achiziționeze o parte dintre acestea. Producția de masă a dus la apariția comerțului de masă, și așa au apărut magazinele mari și ‘universale’. În jurul lor, s-a dezvoltat și o industrie a publicității comerciale. În fine, a treia revoluție în istoria comerțului este legată de apariția Internetului și digitizarea comenzilor, distribuirii și a publicității mărfurilor. Consumatorii, prin intermediul interfețelor lor digitale, sunt cei care comandă produsele (‘pull the products’), iar dacă acestea le sunt oferite (‘push the products’), procesul este mult mai subtil, prin publicitate digitală directă, dar mai ales indirectă. Rolul comerciantului cu amănuntul (retail) este pus sub semnul întrebării, în cel mai bun caz el se schimbă, în extrem, el este eliminat.
Conform tradiției rubricii CHANGE.WORLD, învățam și de această dată niste inițiale noi. Inițialele săptămânii sunt DTC care înseamnă Direct-To-Consumer (direct la consumator). Este vorba despre o întoarcere la modul de comerț practicat în perioada premergătoare primei revoluții comerciale, în care consumatorii interacționau direct cu producătorii? Oarecum, dar, desigur, sunt multe alte diferențe. Perioada comunistă a distrus tradițiile comerciale în România și a transformat chiar profesiunea ‘vânzătorilor din comerț’ într-o categorie sociala considerată dezinteresată și coruptă. Nimic nu este mai diferit de experiența pe care o trăiau cumpărătorii din perioada interbelică, continuată fără întreruperi în acele țări unde comerțul a continuat să se desfășoare liber. Micii comercianți, ale căror venituri depindeau de vânzări, creau relații personale cu clienții lor, îi cunoșteau și, mai ales, le știau preferințele în ceea ce privește mărfurile comercializate de ei, de la băcanul care cunoștea felurile de brânză sau legumele de sezon preferate de fiecare gospodină până la vânzătorii de îmbrăcăminte și încălțăminte. Culegerea de articole pe care săptămânalul ‘The Economist’ o dedică viitorului comerțului folosește ca exemplu celebra firmă de îmbrăcăminte și încălțăminte de sport ‘Nike’. Întemeiată în anul 1966, primul magazin al companiei, situat la Santa Monica, în California, avea un singur salariat pe nume Jeff Johnson, care păstra în fișe personale ale tuturor clienților date individuale, de la măsurile de îmbrăcăminte, numărul la pantofi și sporturile practicate până la adresele poștale pentru a le trimite felicitări de Crăciun sau cu ocazia câștigării vreunei competiții. Zeci de ani mai târziu, firma s-a extins, a devenit globală, și-a diversificat canalele de vânzare și, atunci când a apărut Internetul, a început să vândă și prin intermediul unor intermediari digitali, cum ar fi Amazon. Fișele clienților au devenit istorie. Concurența și crizele economice nu i-au ocolit pe cei de la Nike și, începând cu 2017, reorganizarea și reorientarea au inclus eliminarea intermediarilor și revenirea la contactul direct cu clienții. De data aceasta însă, uneltele folosite în această interacțiune sunt digitale. Locul fișelor personale a fost luat de participarea în clubul de fidelitate căruia i s-au adăugat în ultimul an 70 de milioane de noi membri. DTC, contactul direct cu clienții, reprezintă astăzi 40% din vânzările lui Nike. Programe software permit personalizarea serviciului și crearea unor produse sportive care să corespundă exact necesitaților fiecărui consumator. Firma americană cu un venit anual de peste 37 de miliarde de dolari are ambiția să devina una dintre campioanele unei lumi a comerțului în care legătura cu clienții și cunoașterea lor directă este metoda comercială prioritară.
Primul an de pandemie a reprezentat o oportunitate de aur pentru firmele care acceptă comenzi și livrează pe Internet. Perioadele de carantină și regulile sanitare impuse în aproape toată lumea au făcut ca, în multe locuri, vânzările pe Internet să fie singurele metode practice de aprovizionare, chiar și pentru produsele alimentare de bază. Firma Amazon a ajuns pentru prima dată în istoria ei să livreze mărfuri în valoare de peste 100 de miliarde de dolari într-un singur trimestru. Firma Nike, pe care am menționat-o mai sus, a ajuns în 2020 să vândă peste 30% din produsele sale în tranzacții on-line, o țintă pe care, în planurile anterioare, își propusese să o atingă în 2023. Sute de milioane de consumatori au învățat în acest ultim an să cumpere on-line, și numărul clienților prin intermediul Internetului a depășit global două miliarde. Pentru mulți dintre aceștia modalitatea de achiziționa produse on-line va deveni, dacă nu opțiunea preferată, una dintre cele care vor fi luate în considerare la orice operație comercială, mai mică sau mai mare, în viitor. În același timp, consecințele crizei economice asupra comerțului de desfacere au fost distrugătoare. În mai toate țările globului, procentaje importante dintre magazine s-au închis pentru perioade îndelungate, și o parte dintre ele nu se vor redeschide niciodată. Milioane de lucrători din magazine au ajuns șomeri. A reprezentat criza Coronei lovitura de grație dată comerțului în magazine fizice? Răspunsul este, în mod sigur, nu. Exemplul Black Friday, menționat la începutul articolului, arată că cea mai mare parte din public tânjește după experiența comercială directă și va reveni la ea imediat ce va fi posibil. În același timp, la fel ca în alte domenii, normalitatea de după Corona nu va mai fi aceeași ca aceea dinainte de pandemie.
Dominarea piețelor comerciale de firme-gigant, cum sunt Amazon, pe piața americană și internațională, și Alibaba, în China, este o stare de fapt, dar nu și una necontestată. Fiecare dintre ele este supusă în ultima vreme unor verificări riguroase și sunt nevoite să răspundă întrebărilor autorităților anti-trust din Statele Unite și, respectiv, din China. Nu este exclus ca legislațiile din aceste țări sau cele din Uniunea Europeană să fie modificate, pentru a evita și concentrarea de putere economică, și situațiile de conflicte de interese în care aceste firme comercializează produse ale altor companii aflate în concurență cu propriile lor linii de produse. Jeff Bezos a renunțat recent la conducerea operațiunilor de zi cu zi ale lui Amazon, numindu-l pe Andy Jassy ca înlocuitor, dar presiunile anti-trust nu vor înceta peste noapte. Competiția giganților este și ea formidabilă ținând cont de dimensiunile piețelor respective. În Statele Unite, Amazon se confruntă cu Wallmart, o firmă care vine din domeniul marilor magazine cu amănuntul și care și-a diversificat gama de produse și servicii și a făcut mari progrese în domeniul digital. În China numele cel mai fierbinte este Pinduoduo (PDD), o firmă lansată doar în 2015, vânzând produse alimentare on-line și care a ajuns acum la o valoare de piață de peste 200 de miliarde de dolari, promovând conceptul de e-comerț social, despre care poate că vom discuta mai mult într-un articol viitor. Un fenomen care îi îngrijorează pe cei de la Amazon este faptul că tot mai multe firme încep să evite să vândă prin intermediul lor și încearcă să-și proiecteze canalele directe de comunicații și vânzări către clienți. Unele dintre ele recurg la serviciile și produsele unor firme cum este Shopify, care produce software și oferă consultații care permit producătorilor să-și proiecteze singure logistica și magazinele on-line pentru vânzarea produselor. De asemenea, în multe zone ale lumii, apar competitori locali care domină piețele regionale. În America Latină, de exemplu, din Chile și până în Mexic, Amazon și Alibaba sunt în competiție între ele, dar firma dominantă este în multe dintre țările din zonă compania Mercado Libre, al cărei cartier general se află în Argentina.
Ce ne rezervă viitorul? Câteva dintre tendințe sunt vizibile deja. O parte dintre marile magazine fizice va dispărea, dar nu toate, iar locurile de muncă legate de vânzări, cele care vor rămâne, vor evolua. Vor dispărea, probabil, cândva, în viitoarele decenii, casele de plată și cozile aferente din magazine, casele fiind înlocuite de sistemele automatizate, inventate și testate de altfel în premieră de … Amazon. Vânzătorii din magazine vor fi mai puțini (astăzi, unul din șase salariați în Statele Unite lucrează în acest domeniu), dar mai specializați și mai apropiați de consumatori, cu scopul de a-i atrage și de a-i păstra. Optimiștii consideră aceasta o evoluție firească și arată că vor fi create locuri de muncă noi, legate de automatizarea vânzărilor și a transporturilor, și vor fi reduși timpii neproductivi petrecuți la cozile din magazine. Ei subliniază și faptul că a înțelege mai bine dorințele consumatorilor rezultă nu doar în creșterea eficientei vânzărilor, dar și în o mai bună planificare a producției de bunuri materiale. Pesimiștii atrag atenția asupra magazinelor închise și a locurilor de muncă pierdute. O parte dintre vânzători nu se vor reprofila cu ușurință în operatori de sisteme automate sau în consilieri și ofertanți de servicii pentru consumatori. Clienții, la rândul lor, se vor bucura de avantajele contactului direct și al serviciilor comerciale personalizate, dar vor plăti cu o valută pe care mulți dintre ei nu sunt dispuși să o cedeze cu ușurință: informațiile despre preferințele personale. Cantitatea de date schimbate între utilizatori, comercianți și producători și legate de profilurile personale ale clienților a fost estimată în 2018 la 33 de trilioane de GBytes și se prezice că va crește la 175 de trilioane de GBytes în 2025. Consumatorii sunt îngrijorați în legătură cu securitatea informațiilor personale. Producătorii și comercianții vor trebui să respecte noile norme de confidențialitate ale informației private, incluse în legislația General Data Protection Regulation (GDPR) din Uniunea Europeană, Privacy Act din California (considerat un model de plecare pentru astfel de legislații în Statele Unite) sau noul standard de confidențialitate din China. Va fi complicat și interesant și va fi altfel decât până acum. Consumatorii cred că vor avea de câștigat. Până recent, ei erau cei fideli magazinelor. Acum se pare că raportul de forțe se inversează. Revoluția continuă.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
If anyone needs extra proof that the western is a living and ever-renewing cinematic genre, then they can watch ‘Slow West‘ (2015), the debut and the only feature film made so far by Scottish director John Maclean. It is a film that combines the idilic views of the great spaces of the road to the West from the classic American westerns with the gloomy and violent comedy of the recent productions of the Coen brothers and of Tarantino. However, the obvious model is that of Sergio Leone‘s spaghetti westerns. We also deal here with an international production with an American actor in the role of the (almost) invincible cowboy. This combination, concentrated in less than 90 minutes, is perhaps the best film of its kind made in the last decade.
The story is incredible, but isn’t American history a mosaic of thousands of such incredible stories of adventure and discovery? Jay Cavendish (Kodi Smit-McPhee), a 16-year-old boy from a Scottish noble family, travels to America after the Civil War in search of his girlfriend and her father, both wanted by law and bounty hunters. His journey to the moving borders of Western America will be a journey of discovery of a continent full of dangers, of a nation in formation composed of a human mosaic of languages, customs and especially characters, and a path of coming to age and encounter with the violent realities of life and with the wickedness and rapacity of people. On his way he meets Sillas Selleck (Michael Fassbender), also a bounty hunter and a guy who is on the edge of the law, not clear which side, who offers to be his guide and protector to reach those they are looking for. Does he do it selflessly, or rather to get the $ 2,000 reward offered to those who will capture the father and daughter, dead or alive?
It’s not a typical western story, but that’s how most screenplays of films of this genre made in recent decades are. Jay Cavendish matures before our eyes, learns not to trust anyone because those who seem to be the ‘good guys’ turn out to be crooks or even criminals and anyone who wants to survive may be forced to kill in order not to be killed. The role is played by Kodi Smit-McPhee, a young actor who has also grown up since he played the role of the child in the post-apocalyptic melodrama ‘The Road‘ and who creates an excellent role here. Michael Fassbender (who is also the producer) plays the role of Silas with obvious pleasure, with a reverence for similar roles made by Clint Eastwood decades ago. Robbie Ryan‘s cinematography is superb, both in the exteriors where New Zealand disguises itself in Colorado, but also in some interiors, with many memorable frames and creative and bold filming angles. There is no lack of humor, and the gallery of secondary characters composes a mosaic of the American West populated by adventurers and crooks from all over the world. The only dissonant note was the appearance of Caren Pistorius who interprets the role of Rose, the girl after whom Jay travels the world. Her interpretation is OK, but her makeup and especially the eyebrows are very 21st century-like and contrast with the authenticity of the rest of the film. However this is a minor observation in comparison with the many good reasons why ‘Slow West‘ deserves to be seen by fans of the western genre and not only by them.
Made in 1960, ‘Tirez sur le pianiste‘ (the English title is ‘Shoot the Piano Player‘) is François Truffaut‘s second film, released after his formidable debut with ‘Les quatre cent coups‘. The main source of inspiration here is the genre of American mob movies and, as in the previous film, the lead hero is a kind of alter-ego of the director himself. What is special about ‘Tirez sur le pianiste‘ is that Truffaut, probably encouraged by the success of the debut film, boldly experiments cinematically and makes a real slalom between genres combining comedy with melodrama, gangster films with romantic stories. In just 81 minutes, he manages to bring to the screen numerous quotes from the films and genres he admires, as well as cinematographic inventions that make ‘Tirez sur le pianiste‘ a reference film, with cult film status among many generations of filmmakers (it is, for example, one of the favourite movies of Tarantino ). In addition, admirably, it is an alert film, combining comedy with action, without hesitation in seeking to be an entertaining film that seeks to please its viewers. In Truffaut‘s view, good cinema is never boring.
The hero of the film is Charlie Kohler ( Charles Aznavour), a pianist in a band that plays jazz in a small dancing bar. Every night he delights his customers with his music, with a cigarette in the corner of his mouth, with a quarter of a shy smile on his lips. His seemingly banal character, however, hides a tumultuous past, a concert pianist career abandoned after a personal tragedy, a family with two gangster brothers who will re-involve him in the world of crime, another younger brother in his care that Charlie tries to save from a similar fate. Women swarm around him, but luck seems to avoid him. Just when he may have found his salvation in the person of the young and beautiful Lena (Marie Dubois), troubles resume.
Truffaut builds the whole story around Charlie and his loves. His introverted character has an indisputable magnetism amplified by the jazz music, which is also part of the role adopted by the brilliant pianist fleeing his past. Charles Aznavour is perfect in this role and makes us regret that he did not dedicate more time in his career to cinema. Among the women around him (past and present) stands out the luminous presence of Marie Dubois. The pace of the story is fast and all the characters are accurately sketched, leaving a trace even if they appear for a short time on the screen. There are scenes that start in comedy and end in ‘film noir’, others that slip into horror with visual inventions and props reminiscent of the films of Hitchcock, the ultimate idol of Truffaut. Spectators do not have time to get bored at any time. Even when the action is not terribly original, gags or cinematic angles or soundtrack elements appear that ensure continuity and give the film a unique visual and musical look and feel. 60 years after its making ‘Tirez sur le pianiste‘ continues to fascinate, for good reason.
Pandemia cu care se confruntă omenirea de mai bine de un an încoace nu este prima plagă de proporții din istoria omenirii. Am discutat într-unul dintre articolele precedente ale rubricii CHANGE.WORLD despre felul în care societatea omenească s-a confruntat de-a lungul istoriei cu bolile infecțioase, măsurile de combatere și limitare a efectelor acestora și felul în care au dispărut sau li s-a pus capăt. ‘Nimic nou sub soare’, cum spunea Ecleziastul, și totuși, anumite fenomene se desfășoară altfel în epoca în care este posibilă împărtășirea informației științifice (de exemplu, harta genomului virusului accesibilă la câteva săptămâni de la data declanșării pandemiei), dar și în care orice cetățean cu acces la Internet devine o sursă de opinii, informație sau dezinformație. Planeta s-a mobilizat imediat ce a apărut pandemia, cu fonduri și talente în cercetarea imunologică, crearea, testarea și fabricarea vaccinurilor, într-un efort fără egal în istoria medicinei și a industriei farmaceutice. Rezultatul a fost că, în mai puțin de un an, au apărut câteva surse independente de procedee de imunizare și numărul variantelor de vaccinuri este în creștere. Campaniile de vaccinare au început la date diferite și în ritmuri de implementare diferite în diverse țări ale lumii. Diferențele sunt de ordinul săptămânilor sau lunilor, dar se poate aprecia că la doi ani de la declanșarea pandemiei, o mare parte din populația omenirii va fi vaccinată. În același timp a apărut și o foarte vizibilă mișcare de opinie publică care își exprimă scepticismul față de eficacitatea și siguranța vaccinurilor și, în unele cazuri, împotrivirea activă față de campaniile de vaccinare. Și în acest caz istoria poate fi o sursă de informații și învățăminte.
Vaccinările au o istorie de ceva mai mult de două secole, și mișcarea antivaccin se poate spune că are aceeași vechime. Cuvântul ‘vaccin’ a intrat în vocabularele limbilor moderne la sfârșitul secolului al XVIII-lea, provenit din latinul vaccinus, derivat din vacca, „vacă”, din cauza utilizării timpurii a virusului varicelei bovine (cowpox) împotriva variolei. Antidotul fusese deja importat în Europa din Imperiul Otoman, de Lady Mary Wortley Montagu (1689 – 1762), soția ambasadorului englez la Înalta Poartă, care fusese martoră a tratamentelor de imunizare cu forme ușoare ale bolii, practicate deja în Orient. Conceptul și termenul (variolae vaccinae) a fost însă introdus pe scară largă la începutul anilor 1800 de medicul englez Edward Jenner (1749 – 1823). Experimentele sale (care începuseră în 1796) au arătat că un copil ar putea fi protejat de variolă dacă este infectat cu limfă dintr-o bășică a unui bolnav de variolă. Cu toate rezultatele pozitive ale experimentelor, ideile lui Jenner erau noi pentru vremea sa și au fost întâmpinate cu critici publice imediate. Rațiunea acestei critici a variat și a inclus obiecții sanitare, religioase, științifice și politice. Pentru unii părinți, vaccinarea împotriva variolei în sine a produs frică. Procedeul însuși era dureros, implicând o tăietură pe brațul unui copil și introducerea limfei sub piele. Unii dintre oponenți, inclusiv clerul local, credeau că vaccinul este „necreștinesc”, ca urmare a provenienței inițiale a antidotului bolii de la un animal. Pentru alți militanți antivaccin, nemulțumirea față de vaccinul împotriva variolei reflecta neîncrederea lor generală în medicină și în ideile lui Jenner despre răspândirea bolii. Să nu uităm că, în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, nu era cunoscută sursa virală a variolei și a altor boli, deoarece virusurile nu erau vizibile nici cu microscoapele cele mai perfecționate. Teoriile dominante erau legate de degradarea materiei din atmosferă și de propagarea miasmelor.
În deceniile care au urmat, mulți oameni s-au opus vaccinării, deoarece credeau că le încălca libertatea personală, o tensiune care s-a agravat pe măsură ce guvernul englez a elaborat politici obligatorii de vaccinare. Prejudecățile au fost alimentate și de credințele religioase și atitudinile unei părți a clerului, și de cele rasiale (‘dacă în lanțul de inoculări copiii primeau celule care proveneau de la vreun irlandez sau vreun negru?’). Dezbaterile au fost reluate acerb în 1853, când guvernul a introdus vaccinarea obligatorie a tuturor nou-născuților. Argumentele au căpătat o tentă politică, și multe dintre ele nu sună străin nici astăzi. Poate fi un cetățean britanic supus dictaturii experților în științe medicale? Nu este oare vaccinarea încă o măsură prin care clasele dominante încearcă să-și extindă controlul asupra claselor muncitoare? Sau poate că investițiile de bani publici în măsuri de profilaxie pentru clasele ignorante nu sunt cel mai bun mijloc de folosire a fondurilor statului? În martie 1885, a avut loc la Leicester una dintre cele mai faimoase demonstrații anti-vaccin. Au participat atunci între 80 și 100 de mii de militanți antivaccin, purtând lozinici, un sicriu de copil și o efigie a lui Jenner. Astfel de demonstrații și opoziția împotriva vaccinurilor a unei părți a opiniei publice au dus la numirea unei comisii care, în 1896, a confirmat că vaccinarea protejează împotriva variolei, dar a sugerat eliminarea sancțiunilor pentru refuzul vaccinării. Legea privind vaccinările din 1898 a eliminat sancțiunile și a inclus o clauză de „obiector de conștiință”, astfel încât părinții care nu credeau în siguranța sau eficacitatea vaccinării să poată obține un certificat de scutire. Ca o notă istorică, acest termen a fost folosit în dezbaterile pro și contra vaccinărilor înainte de a fi adoptat într-o conotație foarte diferită de jurisdicția militara, în timpul Primului Război Mondial.
Anglia a fost țara în care au avut loc primele dezbateri politice și juridice legate de vaccinări, dar, desigur, disputele s-au extins curând în alte părți ale lumii. Societatea anti-vaccinare din America a fost fondată în 1879, în urma unei vizite în Statele Unite a lui William Tebb, militant britanic antivaccin. Au urmat alte două ligi, New England Anti Compulsory Vaccination League (1882) și Anti-vaccination League din New York City (1885). Militanții americani anti-vaccin au purtat bătălii în justiție pentru a abroga legile privind vaccinarea în mai multe state, inclusiv California, Illinois și Wisconsin. În Germania, legea imperială privind vaccinarea a intrat în vigoare în 1874, ca urmare a epidemiilor care au afectat pe scară largă toată Europa și care făcuseră zeci de mii de victime în Prusia. Prin această lege, vaccinarea a devenit obligatorie în Germania. Mișcarea „Lebensreform” (reforma vieții) a luat ființă în același timp. Adepții ei credeau în căile naturale de consolidare a corpului, cum ar fi soarele sau dietele speciale. Primele grupuri de opoziție împotriva vaccinurilor au fost fondate în 1869 la Leipzig și Stuttgart – cu cinci ani înainte de legea imperială. Asociația Imperială care se opunea vaccinării obligatorii a avut curând 300 000 de membri. Teoriile conspirative antisemite au jucat și ele rolul lor. Oponenții au răspândit minciuna că vaccinurile făceau parte dintr-o conspirație evreiască globală pentru a lovi intenționat poporului german.
Controversele au continuat în secolul 20, pe măsură ce gama de boli împotriva cărora vaccinurile erau eficiente s-a lărgit, după ce progresele medicinei au elucidat cauzele bolilor infecțioase și tehnologiile de fabricație a vaccinurilor s-au stabilizat. Dovezile științifice privind eficacitatea campaniilor de vaccinare pe scară largă sunt bine stabilite. Se estimează că între două și trei milioane de decese sunt prevenite în fiecare an la nivel mondial datorită vaccinărilor și că 1,5 milioane de decese suplimentare ar putea fi prevenite în fiecare an dacă s-ar folosi toate vaccinurile recomandate. Campaniile de vaccinare au contribuit la eradicarea variolei, care cândva ucidea până la unul din șapte copii din Europa, și au eradicat aproape complet poliomielita. Infecțiile cauzate de Haemophilus influenzae (Hib), o cauză majoră a meningitei bacteriene și a altor boli grave la copii, au scăzut cu peste 99% în SUA de la introducerea vaccinării în 1988. Vaccinurile sunt o modalitate preventivă de promovare a sănătății, mult mai eficientă în comparație cu tratamentul bolilor acute sau cronice. În SUA, în 2001, imunizările de rutină din copilărie împotriva a șapte boli au fost estimate ca economisind peste 40 de miliarde de dolari anual în costurile sociale generale, inclusiv 10 miliarde de dolari în costuri directe de sănătate, iar raportul beneficiu-cost social pentru aceste vaccinări a fost estimat a fi 16,5 la 1.
Epidemiologia și imunologia au stabilit criteriile testării și introducerii vaccinurilor, dar în același timp a continuat să se extindă și fenomenul care a început să fie numit de experți ‘vaccine hesitancy’. Cred că o traducere bună în limba română ar fi ‘reticența față de vaccinuri’. În timp ce unii militanți antivaccin neagă în mod deschis avantajele pe care vaccinările le-au adus sănătății publice sau dau crezare și propagă teorii conspirative, sunt mult mai frecvent menționate îngrijorările cu privire la siguranță. Acestea nu sunt total nejustificate. La fel ca în cazul oricărui tratament medical, vaccinurile pot provoca complicații grave, cum ar fi reacții alergice severe, dar spre deosebire de majoritatea celorlalte intervenții medicale, vaccinurile se administrează persoanelor sănătoase și, prin urmare, se cere un standard mai înalt de siguranță. Deși complicațiile grave ale vaccinărilor nu sunt excluse, acestea sunt extrem de rare și mult mai puțin frecvente decât riscurile similare ale bolilor pe care le previn. Este exact genul de dezbateri care au loc și în contextul pandemiei COVID-19, dar problema este că în multe țări ale lumii discuția s-a mutat din domeniul medical în cel politic. În general, timpul lucrează în favoarea științei și, pe măsură ce publicul vede rezultatele pozitive ale campaniilor de vaccinare și capătă mai multă încredere, rata vaccinărilor crește și operațiile devin mai eficiente. Aceste reacții în lanț operează însă și în sens pozitiv, și în sens negativ. Întârzierile în desfășurarea campaniilor de vaccinare, decalajele dintre țări și regiuni ale lumii în condițiile economiei globale și efectele teoriilor conspirative și ale propagandei antivaccin pot influența și încetini combaterea pandemiei. Direcția pare a fi însă pozitivă. După un an de pandemie, sunt acum motive întemeiate de optimism. Lecțiile istoriei se pot aplica și aici. Să ne vedem cu toții sănătoși după…
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
I decided to watch ‘Blue Steel‘ due to the presence of Jamie Lee Curtis in the cast and the fact that it is directed by Kathryn Bigelow. The film was released on screens in 1990, when Curtis was already a well-known star (2 x ‘Halloween‘, but especially ‘A Fish Called Wanda‘). Bigelow was still at the beginning of her career, and it would be nearly two decades before she met his glory and the Academy Awards. It is always fascinating to see the early films of interesting and successful directors. The search for signs that indicate talent and the future evolution gives results in this film, even if from many other points of view this movie is not one of the best. Curtis and Bigelow were and remain the main reasons why this film deserved to be seen 30 years ago and deserves to be viewed or reviewed today.
The whole story is built around the image of Jamie Lee Curtis in the role of the beautiful policewoman Megan Turner dressed in the famous NYPD blue uniform. On her first day on the job, while patrolling the streets of Manhattan, the recent graduate of the police academy finds herself in a hold-up situation in a supermarket and kills an armed burglar. Bad luck causes the criminal’s gun to disappear from the scene and fall into the hands of Eugene Hunt (Ron Silver), a white collar psychopath (a stockbroker of all professions) whose obsessive passion for the young police officer in uniform will urge him to commit crimes on the streets of the metropolis and to intrude into her personal life.
Two years before Paul Verhoeven‘s ‘Basic Instinct‘, Kathryn Bigelow creates a psychological thriller with an erotic touch, in which the boundaries between the personal and professional lives of the people in blue uniform (when wearing a uniform) are dangerously and sometimes fatally broken. The fact that the police hero is a woman and the murderer a man reverses the balance of power and paves the way for the feminist themes of many of Kathryn Bigelow‘s upcoming films. Megan Turner is an interesting character in a violent, male-dominated world. Her bosses and fellow police officers interfere in her private life and force her to play the role of bait for the murderer, but limit her actions and force her to act alone at key moments. Jamie Lee Curtis fills in this role excellently, managing to be much more than a sexy appearance in a police uniform. The film would have been much more convincing if it had continued more consistently on the line of psychological thriller, but somewhere, after half, the writers seem to have run out of ideas and then resorted to bloody scenes and standard situations as in action movies of the kind that are made about a hundred a year. Ron Silver doesn’t manage to be a convincing murderer either, and some of his exaggerated grimaces seem a bit ridiculous today. Kathryn Bigelow already proves, many years before the films that will bring her glory and awards, that she knows how to film and make the landscape that surrounds the heroes much more than a background. Some scenes that would be absolutely banal turn into memorable ones because of the cinematic aesthetics and we can feel the fact that the director is also a graphical artist. ‘Blue Steel‘ would have been just another B-movie without Curtis’ acting and Bigelow‘s film directing. Their work gives the movie its quality and compensates for many other shortcomings, bringing in evidence the signs of the talent of a filmmaker whose fame was patiently awaiting for her on the other side of the millennia.
Daniel Bănulescu este un prozator original și ambițios. Este și un poet apreciat, și dramaturg, dar pot spune că ‘Cel mai bun roman al tuturor timpurilor’ apărut în ‘ediție definitivă’ în 2020 la Editura Paralela 45 este o carte care nu se sfiește să-și surprindă continuu cititorii și să sfideze canoanele și categorisirile. Face parte dintr-un cvartet de romane publicate aproximativ cu un deceniu în urmă care sunt acum revăzute și reordonate, cartea de față fiind ultima în lista actualizată. Scriitorul își numește gruparea ‘Clan de Romane’ și îi dă titlul de ‘Cea mai frumoasă poveste a lumii’. Modestia nu îl caracterizează, nu în alegerea titlurilor în orice caz, după cum dovedește și cel al acestei cărți, desi cititorul care avansează adânc în carte va afla că titlul nu se refera la romanul pe care îl ține în mână ci la Biblie. De ce roman? ‘Pentru că-i prea lungă ca să fie o poezie bună … și pentru că are și dialog. Și personaje.’ Este una dintre temele principale ridicate de această carte, care reușește să aducă în atenția cititorilor dezbateri cu miez, și o face în timp ce-i și amuză copios.
‘Cel mai bun roman al tuturor timpurilor’ începe cu o scenă de bâlci și se încheie cu mai bine de zece pagini de citate din Crezul Martorilor lui Iehova, cu adnotări și referințe biblice. Dacă ar fi să căutăm acompaniamentele muzicale adecvate am putea spune că începe pe muzică de taraf și se termina în cântări bisericești. Cartea propune o extrapolare grotescă și extremă a teoriilor conspirative gen ‘statul paralel’ și le combină cu legendele despre țigani, despre haiduci și despre rezistența anti-comunistă din munți. Acțiunea se petrece între martie și octombrie 1989, ultimul an al comunismului în România. Fiecare episod este datat exact (la zi și chiar la oră) și mulți dintre cei care au trăit acea perioadă pot localiza exact în timp scenele sau se pot referi la evenimente reale (plenarele conducerii PCR, vizitele demnitarilor străini, vizitele ‘de lucru’ și cuvântările ‘istorice’ ale lui Nicolae Ceaușescu. Datele se scurg ireversibil ca într-un fel de count-down spre momentul istoric trăit de toți al lui decembrie 1989, desi povestea din carte se oprește cu câteva săptămâni înainte. Și totuși, chiar dacă realitatea descrisă în carte pare familiară cititorilor, în spatele ei se ascunde o realitate paralelă, diferită de ceea ce credem că am trăit sau de ceea ce am citit în cărțile de istorie. România cărții lui Bănulescu este guvernată nu doar de Ceaușescu și de Securitate ci și de Guvernul Invizibil al României, un organism secret, care își duce cea mai mare parte a activității în subteranele Bucureștilor și care lucrează în strânsă colaborare cu Ceaușescu. Pe primul ministru îl cheamă Ițipache, printre adjuncții săi se află indivizi cu nume ca Țaca Genel și Bruță. Ei sunt cei care execută multe dintre ordinele secrete ale dictatorului, misiunile care nu pot fi încredințate nici măcar guvernului oficial sau Securității. Ceaușescu și Ițipache pun țara la cale și își coordineaza acțiunile în întâlniri conspirative care au loc cu ocazia faimoaselor vânători de urși.
Împotriva regimului se ridică în imaginația lui Daniel Bănulescu nu rezistența internă și nici intelectualii dizidenți (care sunt ținta câtorva săgeți ironice) ci o bandă de infractori care pune la cale un complot pentru a-l asasina pe dictator. Grupul, care își ia numele puțin pompos de Armata anticeaușistă este condus de Iarba Fiarelor, un spărgător vestit (cum îl arată și numele) împreună cu câțiva tovarăși devotați. Personajele lui Daniel Bănulescu sunt exemplare tipologice, majoritatea dintre ei nu au trecut sau nimic din trecutul lor nu este destul de semnificativ. Nu lipsesc însă motivele de revoltă și romanul abundă în descrieri expresive și demascatoare. Iată de exemplu un pasaj despre principala ocupație a românilor în Epoca de Aur – cozile:
‘Ce să mai întrebe?
Era foarte bine orice li s-ar fi vândut.
Tacâmuri (adică pungi cu gheare, gâturi și aripi de pui), carne de vacă sau porc, hârtie igienică, unt, oase, măsline, brânză, plicuri Delikat sau Vegeta, ouă, pește, lapte, votcă Stalinskaya sau Krepkaya, mezeluri, conserve de carne, mălai, făină, cacao, cașcaval, șervețele, detergent, bomboane cubaneze, ciocolată, ness, nechezol, absolut orice.
Pentru a nu pune la socoteală cozile separate, care se încropeau din senin, atunci când mașinile cu marfă aduceau rațiile de ulei sau de zahăr, cozile la pâine, cozile la legume, cozile la absolut orice putea fi transformat în aliment.
În România existau doar cinci produse, care puteau fi procurate fară coadă, la orice oră, din orice alimentară: sarea, borcanele cu spanac, borcanele cu ghiveci de legume, șampania și creveții vietnamezi.’ (pag. 66-67)
sau despre supravegherea omniprezentă a Securității:
‘La hotelul Athenee Palace toți angajații sunt oamenii Securității. Unii, ofițeri sub acoperire, alții, doar agenți, recrutați și plătiți.
Recepționerii, cameristele, femeile de serviciu, barmanii, picolițele, chelnerii, telefonistele și personalul economic au, de fapt, ca activitate prioritară misiuni de filaj, de provocare, de înregistrare sau de fotografiere a fiecărui colț de hârtie cu care turistul sosește în bagaje. Prostituatele de aici sunt și ele angajate ale Securității. O parte dintre cei ce trec de turiști străini sunt ofițeri de informații români, cu documente de identitate de cetățeni arabi sau occidentali.
Toate taxiurile ce pot fi chemate în zonă sunt conduse de oamenii Securității. Toate telefoanele publice din jurul hotelului sunt înțesate cu mijloace de urmărire electronica: microfoane, camere de luat vederi normale și camere de luat vederi pe timp de noapte.
Hotelul Ahenee Palace e împărțit de Securitate frățește, în doua jumătăți absolut egale. În jumătatea dinspre parcul Cișmigiu a hotelului, Securitatea îndeplinește dispozițiile Guvernului Oficial al României; în jumătatea dinspre cinematograful Patria, Securitatea ascultă fară murmur ordinele Guvernului Invizibil.’ (pag. 101-102)
Tentativele de asasinat plănuite de mica armată de rezistență vor ridica împotriva acestora întregul aparat de represiune comandat de cele două guverne, cel Oficial și cel Invizibil. În momentul în care se pierde elementul de surpriză, Iarba Fiarelor (nu-i știm niciodată numele, doar porecla și inițialele sale, IF) se transforma din vânător în hăituit. O mare parte din populație se opune regimului dar puțini sunt cei care au curajul de a se opune și de a-i ajuta pe răzvrătiți, și orice instituție este infestată de turnători. Peregrinările IF-ului îl duc prin șapte stații, șapte micro-universuri ale României amurgului comunist: al infractorilor, al țiganilor divizați în doua clanuri antagoniste, al vrăjitoarelor-ghicitoare (care o au pe Elena Ceaușescu printre cliente), al morgii (simbol al regimului muribund?), al munților deveniți cuiburi de rezistență armată precum în anii de început ai comunismului, al mănăstirilor ortodoxe și al familiilor sectante aparținând Martorilor lui Iehova. Bucureștii sunt decor și personaj, căci sub orașul cunoscut se ascunde orașul subteran, cel care de secole este subiect de legende și aventuri romantice. Daniel Bănulescu continua aici o tradiție născută în deceniile de început ale literaturii române, al carei produs celebru este romanul lui George Baronzi ‘Misterele Bucureștilor’, scris și publicat intre 1862 și 1864, care avea ca model romanul ‘Misterele Parisului’ semnat de Eugene Sue. Catacombele Bucureștilor din imaginația lui Bănulescu nu sunt cu nimic mai prejos de cele ale Parisului imaginate de Sue și Victor Hugo, ele fiind un fel de oraș paralel în care se află și centrele de comandă și supraveghere ale Securității dar și o variantă a iadului în versiune comunistă pe care ar invidia-o și Dante.
‘Mai există în București istorisiri despre oameni vestiți care se ascunseseră și umblaseră sub pământ? Exista cu nemiluita. Între altele, vechea poveste potrivit căreia Vodă Caragea se plimba pe sub pământ într-o trăsură trasă de patru cai, intrând în adâncuri în palatul său de la Cotroceni și ieșind la suprafață în curtea sa din Dealul Spirii.
Au dispărut oare cu totul, din mințile oamenilor, informațiile despre subterana care pleca de sub palatul lui Vlad Țepeș, cel situat în apropierea actualei Piețe a Victoriei și care se desfăcea, printr-o ușă de bronz orizontală, acoperita cu țărână, direct în albia Dambovitei? De dispărut n-au dispărut. Scrierile vechi, muzeografii și oamenii care lucrează în sistematizarea orașului pomenesc despre ea. Firul ei principal traveseaza pe dedesupt lacul Grădinii Cișmigiu și două dintre gurile ei de aerisire ies în locuri umbroase de pe cuprinsul aceluiași Cișmigiu.
Unde sunt galeriile secrete din zonele Panduri, Sărindari sau Văcărești, care permiteau unor haiduci precum Ioniță Tunsu, Groza sau Amza Scortan, să dispară înghițiți de pământ dinaintea poterelor, pentru ca, la scurt timp, să reapară în spatele lor, găurind spinările slujitorilor domnești cu câțiva glonți, care provocau unora scurgeri de sânge, altora amuzament?
Daca au existat cu adevărat, sunt tot acolo.’ (pag. 326)
Cartea este populată de personaje numeroase, dintre care unele sunt interesante (ghicitoarea Icoana), altele simbolice (călugărul Leca) și altele reprezintă aluzii transparente la personalități ale vremii (poetul de curte Emilian Răulescu, gata să se călugărească pentru a scrie o odă închinată Conducătorului pe care să o intercaleze în Biblie). În jurul lor mișună multe personaje secundare, prea multe chiar, nediferențiate tipologic, și al căror destine sunt uitate cu ușurință de scriitor și de aici sunt ușor de uitat și de către cititor. Ceea ce atrage atenția este descrierea făcută Elenei și lui Nicolale Ceaușescu. Niciun prozator român nu a reușit până acum să creeze personaje la nivelul grotescului tragic al cuplului care a condus Romania intre 1965 și 1989. Nicolae și Elena încă se sustrag ficțiunii, refuză să devina personaje de carte. ‘Cel mai bun roman al tuturor timpurilor’ oferă un început. Portretul ‘academicienei’ nu rezervă prea multe surprize față de cele cunoscute și publicate după 1990:
‘Elena Ceaușescu, o femeie de 73 de ani, a carei vârstă e aproape un secret de stat și care întreprinde tot ce e cu putință pentru a-și întreține, în cele mai bune condiții, corpul, arăta, în nesfârșitele emisiuni de la televizor ca și cum ar avea 55 de ani, iar, întâlnită față în față, arăta că și cum ar fi împlinit doar 60.
E îmbrăcată clasic, cu un taior mare și cu o fustă, dreaptă pe șolduri și cu cute pliate în față și în spate. Ca de fiecare dată când nu își însoțește soțul, pe Nicolae Ceaușescu, scăpată de grija de a nu se înfățișa mai înaltă decât el, poartă tocuri, acum unele de 7 centimetri. Părul, vopsit castaniu, e destul de frumos, lung până aproape de umeri, dar fața îi e înzestrată doar cu trăsături șterse, lipsite de personalitate.
Ceea ce conferă individualitate chipului său, însușire care scapără, uneori, chiar și atunci când vrea să și-o ascundă, e privirea ei fixă, înspăimântătoare, de uliu.’ (pag. 145)
Nicolae Ceaușescu, în schimb, are parte de o reabilitare parțială în carte, cel puțin din punctul de vedere al formei fizice și al capacităților intelectuale. Ceaușescu al lui Bănulescu nu este un bătrân semi-analfabet depășit de vremuri, ci un individ inteligent, viclean, crud până la sadism, dar de un sadism rafinat. Capitolul în care Ceaușescu se deghizează în doctorul Dudulescu, acordând consultații și tratamente ezoterice pacienților de rând este antologic, dintre cele mai reușite ale cărții. Mecanismele cultului personalității sunt concepute de el însuși și manevrate cu abilitate:
‘În iulie 1971, Nicolae Ceaușescu scrie într-o singură noapte Tezele din iulie, își asumă imensul sacrificiu de a renunța, aparent, la modestie, și inaugurează cultul prin care el devine Dumnezeul poporului său.
Noua religie este simplă. Dumnezeul românilor devine el, Nicolae Ceaușescu. Preoții lui sunt activiștii Partidului Comunist. Credincioșii de rând sunt locuitorii României. Bisericile sunt toate locurile unde poate fi adorat Nicolae Ceaușescu. Unul dintre modurile cele mai dorite de adorare e munca. Noua religie de numește, neoficial, “ceaușism”.
… Religia lui a început să funcționeze, însă funcționa cu rezultate contrare. Toată tara a înțeles, nu că i se cerea să muncească, ci că era momită să-l lingușească.
Brusc, toată lumea, de dimineața până seara, nu mai făcea decât să-l omagieze.
Dintre aceștia cei mai răi erau artiștii. Iar dintre artiști, cei mai periculoși erau poeții.
Întăi îl cântaseră pe el. Apoi trecuseră cu repeziciune la sotie, copii, rude, la orice persoană ce li se părea a avea cea mai fugară legătură cu el. Îi cântaseră căinii, pisicile. Până și găinile din ograda palatului său de la Snagov, cântate și răscântate, deveniseră niste celebrități naționale și erau tratate ca niste prințese.
Nu apuca Nicolae Ceaușescu să arunce o hârtie mototolită pe geamul coborât al mașinii sale, că, până să atingă pământul, poeții deja scriseseră o odă sau vreun omagiu despre hârtia aia.’ (pag. 167)
Tema politică și cea religioasă sunt întrețesute. Periplul prin țară al lui IF, personajul principal al cărții, permite și cititorilor care îl însoțesc să petreacă timp alaturi de câteva dintre grupurile sociale ale României ultimilor ani de dictatură. Daca rădăcinile revoltei și motivele asumării uriașelor riscuri nu ne sunt dezvăluite, urmărim în schimb evoluția personajului și în special a relației sale cu religia organizata și cu credința personală. La început, atitudinea sa nu pare a diferi de cea a multora dintre cei crescuți și educați în comunism:
‘Iarba Fiarelor, care, în toată viața lui, călcase de vreo zece ori în biserici, știa că de cele mai multe ori acolo nu se vorbea lămurit despre Dumnezeu, gură către gură, ci doar se cânta pe nas, în așa fel încât nici cei care ascultau, nici chiar cei care cântau nu înțelegeau absolut nimic. Cărțile după care se slujea erau tot felul de cărți vechi, cu un limbaj ieșit din uz, contradictorii în puținul care putea fi înțeles, cărți despre care cei care nu prea îi înghițeau pe ortodocși șoșoteau că nici n-ar face parte din Biblie.’ (pag. 161)
Clarificarea vine pe parcurs. Printre cei care-i întind o mână de ajutor lui IF se află oameni profund credincioși, care-i înlesnesc și lui apropierea de credință și de Cartea Sfântă:
‘… Biblia e cartea scrisă de Dumnezeu și dictată anumitor oameni, aproape la fel cum împărații dictau secretarilor lor. Ea e însă o carte în care cuvintele dinăuntru sunt vii, ele modelează mințile și trupurile celor ce le îndrăgesc și dau viață eternă celor în care se așază.’ (pag. 269)
Lumea lui Bănulescu poate fi percepută ca o lume fantastică, populată de diavoli și de îngeri, de creaturi și de personaje care reprezintă portrete simbolice și bidimensionale ale unui univers mult mai apropiat de Iad decât de Rai. Unele personaje recurg la credință și se retrag în sihăstrie sau se izolează de lumea urâtă și opresivă din jur. Este credibilă evoluția spirituală a eroului? Iarba Fiarelor pornește de la folosirea violenței pentru a rectifica violența lumii și ajunge cu totul în altă parte. Fiecare dintre cititori este lăsat să judece.
Citit ca roman picaresc sau ca thriller de aventuri ‘Cel mai bun roman al tuturor timpurilor’ captivează în ceea mai mare parte a timpului, dar dezamăgește în final, când fluxul narativ, bine susținut până atunci se subțiază lăsând locul alegoriei religioase. Galeria de personaje este diversă și interesantă dar suferă de lipsă de adâncime, cu câteva excepții notorii. Poate că la rescriere scriitorul ar fi putut renunța la câteva dintre personajele redundante în folosul aprofundării psihologice a eroului și a câtorva dintre personajele mai interesante. Ar fi de corectat de asemenea un număr de erori editoriale, nefiresc de mare pentru o editură de calitate și mai ales pentru o ediție care se declară definitivă. ‘Cel mai bun roman al tuturor timpurilor’ este un amestec interesant și original, care în părțile sale cele mai bune surprinde și șochează în direcțiile potrivite. Sună uneori vulgar și diabolic dar vorbește despre una dintre perioadele vulgare și diabolice ale istoriei României. Este o carte interesantă, care mă îndeamnă să caut să citesc și celelalte cărți ale lui Bănulescu, cele apărute deja și cele care vor fi publicate în viitor.
The fact that director Chloé Zhao‘s ‘Nomadland‘ is nominated for some of the most important categories Academy Awards and that it is even considered the main favorite for the best film of 2020 may have influenced my experience of watching this film. Don’t get me wrong. ‘Nomadland‘ is a beautiful and sensitive film, a combination of road movie, documentary and drama that tells a lot about America today, a film that I liked. However, its charm consists in simplicity and sincerity and there is no too much of a story in this film. It looks more like a European film, Agnès Varda‘s ‘Sans toit ni loi‘ (‘Vagabond‘) being the film that comes to my mind now as a term of comparison, than like an American production with a good chance of dominating the Academy Awards ceremony. Academy. It’s an anti-Academy movie. Maybe it’s exactly the nominations that make some (rather minor) minuses of the film that I might otherwise have ignored stand out.
The heroine of the film, Fern (the wonderfulFrances McDormand) is a widow and no longer has a house of her own. She defines herself as ‘houseless’ and not ‘homeless’, her game of words indicating that she considers the caravan in which she probably invested her last savings as her home and the roof under which she wants to spend the rest of her life, a mobile home that she uses to drive across America. She is not the only one who chooses this way of life. Same as Fern, who had gone through the tragedy of her husband’s illness and death and the ruin of the city built around a mining industry gone dry, there are plenty of other Americans who choose to live a nomadic life by traveling in their caravans on the roads of America, living close to nature and sustaining themselves from temporary and seasonal work. At one point another character tries to put this way of life into words by linking it to the historical epic of American heroes with their pioneering spirit, but Fern seems to reject this rhetoric. The reasons why she chooses this way of life are personal, although maybe not necessarily prosaic.
So we are dealing with a road movie, in which the spectators of the film accompany Fern for a year in her journey. This is the America of simple people, of ordinary life situations, of the nature that envelops and overwhelms. I hope that my association will be excused, but some of the situations in the film reminded me the movies featuring Borat, the hero of Sacha Baron Cohen. As there, we are dealing with ‘Deep America’ and its people, but the approaches are opposite. Cohen seeks (and sometimes provokes) farce and behavioural extremes, Chloé Zhao immerses herself in everyday life and brings to the film the humanity of those she meets. The use of non-professional actors, people who do not act in a film but live their own lives on screen, contributes enormously to the authenticity of the film. Joshua James Richards‘ cinematography constantly makes the connection between the characters and the social environment (I like the excellent scenes in the Amazon hangars) or the surrounding nature, which is sometimes spectacularly beautiful, other times cold and hostile. The music, belonging to the Italian composer and pianist Ludovico Einaudi, manages to be authentic, beautiful and expressive without ever capturing more attention than necessary. Frances McDormand, who succeeds in every new film in which she appears to give birth to another character, integrates here perfectly into the almost documentary style of the film. Her character being so consistent, I missed a more consistent narrative structure around. For more than two thirds of the film, the actress builds a complex, deep character that triggers empathy and makes us, spectator to ask questions. When the answers come, they seem too mundane. It is here that perhaps the director and screenwriter could have given up simplicity. Anyway, out of the films nominated this year that I’ve seen so far, ‘Nomadland‘ is my favorite. Let’s see if this film with an anti-Academy approach will convince the members of the Academy to award it any of the significant prizes.
Două știri senzaționale mi-au atras atenția în ultimele săptămâni. Ambele sunt legate de arta digitală, un domeniu despre care am discutat de câteva ori în trecut în articolele rubricii CHANGE.WORLD. Amândouă anunță noutăți în modalitățile de exprimare artistică, de evaluare a valorilor lucrărilor de artă și de recompensare a artiștilor care activează în acest domeniu. Ele indică și schimbări de comportament ale publicului și în relațiile acestuia cu creatorii.
Ce este de fapt arta digitală (sau arta numerică)? Dacă luăm dicționarele ca referință, ar fi vorba despre opere sau practici artistice care folosesc tehnologia digitală ca parte a procesului creativ sau de prezentare. Începuturile artei digitale pot fi identificate în anii ’60, și de atunci diferite nume au fost folosite pentru a descrie acest domeniu situat la intersecția dintre artă și tehnologie, inclusiv arta computerizată și arta multimedia. Arta digitală este ea însăși plasată sub termenul umbrelă de artă new media. Dacă intrăm ceva mai adânc în detalii și dacă analizăm câteva dintre exemplele vehiculate și acceptate larg, observăm că este vorba despre trei componente care pot fiecare în parte sau toate împreună fi ‘digitalizate’: uneltele de creație, suportul (sau dacă vreți, materialul care poate fi fizic sau virtual) și mediul de distribuire și acces. Cine sunt atunci artiștii digitali? Una dintre definițiile cele mai cuprinzătoare ar fi că este vorba despre artiști care folosesc tehnologiile numerice în procesul artistic. Definiția aceasta este extrem de largă, permițând includerea în categoria artiștilor digitali a unor artiști plastici cu nume precum Andy Warhol (care în 1985 a demonstrat la Lincoln Center cum pot fi prelucrate digital fotografiile, utilizând un calculator personal Commodore Amiga și programul ProPaint), a fotografilor și pictorilor digitali, a compozitorilor de muzică electronică, a matematicienilor care generează artă fractală, a graficienilor care creează jocuri pe calculator și a scenariștilor care creează personajele, dar și a inginerilor software care proiectează site-uri Web sau interfețele grafice ale aplicațiilor. Mai nou, artiștii pot fi mașini, adică programe de calculator dotate cu Inteligență artificială, și am trecut în revistă și câteva asemenea exemple în articole precedente ale rubricii noastre.
Întrebarea următoare este, desigur, cum apreciem valoarea lucrărilor de artă digitală? Încercând să găsim răspunsuri posibile, trebuie să observăm că valoarea unei lucrări de artă este un concept complex, care este determinat de o sumă de elemente obiective, dar și subiective. Atâta vreme cât este vorba despre obiecte fizice (tablouri, statui, orfevrărie etc.), valoarea este atașată obiectului și există proprietari care sunt instituții sau persoane private. Evaluarea și autentificarea este de domeniul experților, care iau în considerare factori numeroși și diverși – autorul, starea fizică, istoria proprietăților, unicitatea etc. Uneori, aceste obiecte se vând în cadrul unor licitații publice sau în tranzacții private și atunci li se poate atașa un preț, dar, atenție, prețul de vânzare-cumpărare nu este identic cu valoarea obiectului nici măcar în momentul în care este executată tranzacția. Piața obiectelor de artă este una dintre cele mai volatile și mai riscante piețe de valori, dar și una în care există șansele unor câștiguri semnificative. Problema este cu atât mai complexă în cazul artei digitale, unde în majoritatea cazurilor nu există un suport fizic și ‘obiectul’ însuși este virtual – de exemplu, un fișier de date care poate fi transferat, copiat, stocat pe orice calculator. În acest context deja destul de complex, a făcut senzație o știre apărută cu câteva zile în urmă. Casa de licitații Christie’s a organizat prima sa licitație în care au fost puse în vânzare lucrări complet digitale. Colajul digital „Everydays: The First 5 000 Days” („Zilnice: Primele 5 000 de zile”), creat de un artist care folosește pseudonimul Beeple, a fost vândut la un preț de peste 69 de milioane de dolari. Dintr-odată, Beeple a sărit pe locul trei în clasamentul celor mai bine evaluați artiști în viață, după Jef Koons și David Hockney, dacă folosim prețul de vânzare-cumpărare al unei singure lucrări la licitații drept criteriu.
Cine este Beeple? Numele său este Mike Winkelmann, are 39 de ani, este originar din statul Wisconsin, dintr-o localitate de 5 000 de locuitori având numele poetic North Fond du Lac și locuiește acum în orașul Charleston din statul american Virginia. Soția sa este profesoară, cuplul are doi copii și un automobil Toyota de serie. Până la sfârșitul anului trecut, artistul era aproape complet necunoscut. Și-a terminat studiile inginerești în 2003 și nu are nicio pregătire artistică formală. Și-a început cariera proiectând site-uri Web și s-a specializat în grafică computerizata, lucrând ca ‘free-lancer’ la diverse proiecte ai căror beneficiari au fost și sunt diverse firme, de la Apple la Louis Vuitton. În 2007, inspirat fiind de exemplul unui grafician englez, a început să creeze zilnic câte o schiță / desen/ colaj pe care le-a postat pe Internet. Și-a numic ciclul „Everydays” și a ales pseudonimul Beeple după numele unei jucării create în anii ’80 al cărei nas se aprindea ca răspuns la un stimul sonor sau vizual. Temele lucrărilor sale zilnice sunt de multe ori distopice, incluzând comentarii culturale combinate cu critici îndreptate împotrivă politicienilor sau a sistemului corporatist. Deși proiectul său își câștigase o audiență internetica stabilă, și chiar dacă unele dintre lucrările sale grafice fuseseră folosite în diferite proiecte, mai ales publicitare, Beeple / Winkelmann nu reușise până pe la sfârșitul anului trecut să găsească metoda de a capitaliza prea bine activitatea sa. Atunci i-a venit ideea de a-și pune lucrările în vânzări de licitație internetice. Prima licitație a lucrărilor sale a avut loc la 11 decembrie 2020. A început de la un preț de sub o mie de dolari și a sfârșit prin a vinde zece lucrări cu 582 de mii de dolari în cinci minute (limitate electronic, licitația fiind, desigur, digitală). A urmat licitația de la Christie’s care l-a făcut faimos și bogat. Lucrarea vândută este un colaj al primelor 5 000 de lucrări din seria începută în 2007, toate expuse deja public pe Internet. Dar ceea ce este remarcabil și diferit este mijlocul de plată folosit: Non-Fungible Tokens (NFT) sau, în traducere românească, Jetoane Nefungibile.
Ce este un NFT? Este vorba despre un certificat de autenticitate pentru un obiect, real sau virtual. Tehnologia este aceeași cu cea folosită pentru criptomonede. Un fișier digital unic este stocat într-o rețea blockchain accesibilă public pe internet, astfel încât orice schimbări de proprietate sunt verificate de o rețea. Asta înseamnă că lanțul de custodie este marcat în fișierul permanent și că este practic imposibil să fie falsificat. Care este deosebirea dintre criptomonede și NFT-uri? Bitcoinii și alte criptomonede sunt jetoane fungibile, adică de valoare fixă și interschimbabile. NFT-urile sunt jetoane nefungibile. Cu alte cuvinte, orice bitcoin este egal cu oricare altul, în timp ce NFT-urile sunt unice. Cele mai multe vânzări NFT de până acum au fost tranzacționate în criptomonede, deși aceasta nu este o condiție obligatorie. Până recent, principalele utilizări erau pentru obiecte de colecție de valoare mică. De exemplu, actorul William Shatner, primul interpret al căpitanului navei spațiale Star Trek, a vândut 125 de mii de card-uri legate de figura sa și de faimosul serial științifico-fantastic, cu un preț de plecare de un dolar fiecare. Vânzarea a avut loc cu câteva luni în urmă și a durat nouă minute. Fiind autentificate, valoarea lor a continuat de atunci să crească fiind interschimbate între colecționarii pasionați de acest serial. Carduri similare ale unor jucători de baschet celebri, ca LeBron James și Michael Jordan, au ajuns la preturi mult mai mari. În lumea artei, NFT-urile funcționează, prin urmare, ca o combinație de certificate de proprietate și certificate de autenticitate. Unele certificate NFT conțin drepturi de copyright, altele nu. Cei care cumpără arta digitală probabil că o fac în acest moment în special ca investiție. În definitiv, lucrări cum sunt cele ale lui Beeple pot fi accesate și admirate de oricine pe Internet. Dar nu se întâmplă același lucru și cu lucrările de artă clasice cum sunt tablourile maeștrilor? Imaginile Monei Lisa sau a nopții înstelate a lui Van Gogh circulă sub forma de fișiere pe tot Internetul, însă proprietarii recunoscuți ai tablourilor sunt Muzeul Louvre și, respectiv, Muzeul de Arta Modernă din New York. NFT-urile oferă o soluție pentru evaluarea, autentificarea și tranzacțiile lucrărilor de artă digitale, și o formă de remunerare a artiștilor. Este aceasta o soluție de termen lung? Rămâne de văzut. Deocamdată, piața de NFT este ‘fierbinte’, dar foarte speculativă. Pe de altă parte, Damien Hirst, un alt artist foarte vizibil și cu un incontestabil simț comercial a anunțat că intenționează să folosească tehnologia pentru a-și vinde în viitor lucrările. Posibil să fim martorii unui început de revoluție.
Printre formele de artă digitală cele mai populare, dar și cele mai disputate, se află și jocurile de calculator. Se poate argumenta că ele sunt la frontiera dintre artă și divertisment (entertainment), însă același lucru se poate spune despre multe genuri cinematografice sau muzicale. Grafica, personajele, narațiunea conținute în jocurile moderne reprezintă creații complexe, și faptul că ele sunt astăzi supuse acelorași reguli de copyright și evaluărilor și autentificărilor (inclusiv folosind NFT) nu surprinde pe nimeni. Știrea de senzație a ultimelor săptămâni în acest domeniu are un impact serios asupra pasionaților jocurilor. Firma Sony Interactive Entertainment a anunțat sfârșitul producției modelelor din generația PlayStation 4, lansată in 2013. Ultimul joc care se va bucura de dezvoltare și asistență tehnică completă pe această platformă este seria a 2-a a lui ‘The Last of Us’, el însuși un joc complex, cu o intrigă complicată, cu o grafică și cu personaje hiper-realiste, care oferă o experiență imersivă aproape completă și nu ocolește nici teme considerate multă vreme tabu nu doar în jocuri, ci și în artă în general, cum ar fi relațiile lesbiene. Desigur, o parte dintre amatorii de jocuri deja studiază următoarea generație, PlayStation 5, care a fost lansată, în cea mai mare parte a lumii, în noiembrie 2020. Din punct de vedere grafic, al versatilității accesoriilor, al capacității memoriei și al interactivității pe rețea, este vorba despre un considerabil pas înainte. Biblioteca de jocuri include compatibilitate în urmă cu toate jocurile accesibile pe PlayStation 4, iar cei care preferă aceste modele vor beneficia de cel puțin trei ani de asistență tehnică garantată pentru vechea generație de console. Experții de la Sony știu bine că trebuie să fie precauți în acest domeniu. Piața jocurilor de calculator are o tendință surprinzătoare de conservatorism și chiar de nostalgie în ultima vreme. Spre deosebire de telefonia mobilă de exemplu, utilizatorii consolelor de jocuri se atașează de aparatele și dispozitivele lor și uneori le rămân fideli acestora, refuzând schimburile de generații. Aceasta este însă o caracteristică a artei, care atunci când are valoare autentică rezistă examenelor timpului, deci încă o dovadă că jocurile pot și trebuie să fie considerate ca fiind forme de artă digitală.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
