Oare a scris cineva vreun studiu despre carierele literare ale scriitorilor laureați ai Premiilor Nobel pentru Literatură după primirea acestei consacrări, considerată de unii supremă, contestată de alții, dar râvnită, sunt sigur, de aproape orice scriitor? Scriitorii care ajung pe acest pisc pot fi siguri că și-au asigurat un grad de celebritate pentru tot restul vieții, probabil și siguranța materială, și asta nu numai datorită cecului care însoțește premiul, iar cărțile lor trecute și viitoare vor putea afișa banderola ‘Laureat(ă) a Premiului Nobel pentru Literatură’. Au scris probabil deja opere majore, altfel nu li s-ar fi decernat Premiul. Au probabil mulți dintre ei o vârstă respectabilă. Nu mai scriu deci pentru glorie, și nici nu mai sunt obligați să scrie din grija zilei de mâine. Ceea ce vor scrie de acum încolo va fi apreciat și în raport cu majora distincție, va fi scrutat de critici și de detractori, dar și de admiratorii oarecum îngrijorați că Premiul a schimbat personalitatea și a ucis creativitatea care le plăcea.
Aceste gânduri și întrebări mi-au trecut prin minte citind romanul ‘Cinci colțuri’ al lui Mario Vargas Llosa, apărut în colecția de autor pe care i-o dedică Editura Humanitas Fiction în traducerea care mi s-a părut impecabilă a lui Marin Mălaicu-Hondrari. Este vorba despre o re-editare, căci cartea a fost deja publicată în România cu promptitudine, la un an după apariția ediției în limba spaniolă. Menționez calitatea traducerii deoarece am citit câteva recenzii ale traducerii engleze a cărții (apărută în unele locuri cu titlul ‘The Neighborhood’ – ‘Cartierul’) care erau foarte critice în legătură cu acea versiune. Nu este cazul aici. Avem de-a face cu o carte scrisă alert dar foarte îngrijit, într-o limbă care nu ocolește elementele de jargon, dictate de unele dintre situațiile și mediile sociale descrise în carte, o carte care sună tânăr și ambițios. Desi Vargas Llosa a împlinit 80 de ani în 2016, anul apariției primei ediții a acestui roman, ‘Cinci colturi’ nu este deloc cartea unui autor blazat sau indiferent la reacțiile cititorilor săi. Se simte că scriitorul dorește să fie citit, că îi pasa de reacțiile celor care vor lectura romanul, și că vrea să aibă un impact asupra lor.
Acțiunea se petrece la sfârșitul secolului trecut, în ultimii ani ai regimului președintelui Alberto Fujimori, care ajunsese la putere în 1990 invingându-l în alegerile prezidențiale pe … Mario Vargas Llosa. Țara era bântuită de terorism și corupție, condusă dictatorial și ineficient de Fujimori și de mâna să dreaptă, Vlademiro Montesinos zis și Doctorul, șeful serviciilor secrete, un fel de Beria peruan. ‘Cinci Colțuri’ este o răspântie de drumuri din Lima care dă numele unui cartier într-o parte a orașului care cunoscuse timpuri mai bune și care era în decădere și devenise o zona periculoasă, la fel ca întreaga țară.
‘… răspântia aceea labirintică numita Cinci Colțuri, din inima zonei Barrios Altos. În tinerețea lui Juan, cartierul acesta era plin de petreceri creole și acolo locuiau mulți boemi, artiști, muzicieni, și până și albiturile alea din Miraflores și San Isidro, iubitorii de muzică creolă, veneau să-i asculte pe cei mai buni cântăreți chitariști și maeștri ai cajonului și să danseze la un loc cu metișii și cu negrii. Încă se mai vedeau urmele epocii de glorie a zonei Barios Altos, cu La Plizada și Felipe Pinglo și toți marii compozitori și promotori ai muzicii creole. Acum cartierul se degradase și străzile lui erau periculoase … Orașul era tot mai sărăcăcios pe măsură ce înainta, printre chioșcuri unde se vindeau flori, fructe, dulciuri, printre vechile vile coloniale ce stăteau să se prăbușească, printre copilașii aproape goi, cerșetori și vagabonzi care încă mai dormeau prin ganguri sau lângă stâlpii de iluminat.‘ (pag. 158-159)
‘Era devreme încă, dar, cum furturile și atacurile se înmulțiseră în cartier, toate magazinele coborâseră deja grilajul și serveau printr-un gemuleț prin care abia daca încăpeau mici pachețele. Căsuțe terminate doar pe jumătate și străduțe mizerabile fără canalizare, vagabonzi și cerșetori pe la colțuri de stradă unde peste noapte erau puzderie de traficanți de droguri și de prostituate însoțite de peștii lor care pândeau din întuneric.’ (pag. 70)
Societatea peruană este puternic polarizată, și personajele cărții reflectă aceasta polarizare. La vârful piramidei se află doua perechi bine situate – inginerul și industriașul Quique Cardenas și soția sa Marisa, și prietenii lor, avocatul Luciano și soția sa Chabela. Sunt bogați și pot cumpăra aproape orice în afară de liniște, căci securitatea personală le este permanent amenințată și viețile dominate de frica răpirilor și a șantajelor. Soțiile, plictisite sau poate frustrate, se angajează într-o aventură lesbiană. De ce le este frica nu scapă, căci Quique devine obiectul șantajului ziarului de scandal Destapes condus de directorul Rolando Garro și la care scrie ziarista Julieta Lequizamon zisa și Bondoaca. Scandalul ia proporții și ajunge să implice și vârfurile Puterii politice.
Varga Llosa este un excelent portretist, fie că este vorba despre personaje fictive, fie că este vorba despre personaje reale (cum este cel al Doctorului). Iată de exemplu cum este prezentată biografia ziaristului și directorului de ziar Rolando Garro, unul dintre personajele cheie ale romanului:
‘Din informator a ajuns apoi redactor specializat în lumea mondenă, adică în bârfe și scandaluri care țineau în viață lumea aceea de dansatoare, cântărețe închipuite, actrițe și actori de teatru radiofonic, patroni de cabarete, de music-halluri și scoli de salsa, o faună pe care Rolando Garro, pe măsură ce avansase în funcție, fiind promovat editorialist și apoi director de programe de radio și televiziune, ajunsese să o știe ca-n palmă. Profita de ea după cum avea chef și contribuia fară milă la distrugerea ei. Își formase un public care urmărea încântat dezvăluirile pe care le făcea, acuzându-i de homosexualitate pe cântăreți și pe muzicieni, toată scotoceala lor bolnăvicioasă în intimitatea persoanelor publice, “știrile” lui în exclusivitate ce scoteau la iveală mizerii și fapte scandaloase pe care mereu le exagera, când nu le inventa de-a dreptul. A avut succes în tot ce-a făcut; dar succesul lui nu dura prea mult niciodată, pentru că scandalurile – marele secret al popularității lui – pe care le descoperea sau le provoca îi aduceau de obicei probleme cu legea, cu poliția și chiar personale, din care ieșea uneori destul de sifonat. Directorii de ziare, de radio și de televiziune îl dădeau afara până la urmă, din cauza amenințărilor pe care le primeau și pentru că Garro era în stare, orbit de nebunia avântului lui, să-i îngroape până și pe cei care promovau și întrețineau scandalurile. Au fost perioade când a câștigat foarte mulți bani, pe care-i cheltuia fără măsură, pentru ca mai apoi să trăiască cu chiu, cu vai din puținele lui economii, ba uneori s-a întâmplat să ajungă chiar în stradă. Nu avea prieteni, doar amici de ocazie și, asta da, o mulțime de dușmani, ceea ce îl făcea să trăiască într-o agitație continuă, dar totdeauna îi și gâdila orgoliul.‘ (pag. 46-47)
Un personaj și mai interesant este Bondoaca, discipola lui Garro, o fată de origine modestă, al cărei vis este să ajungă jurnalistă:
‘Din câte-și amintea, ideea de a fi cândva ziaristă o urmărise dintotdeauna; dar concepția ei despre jurnalism avea prea puțin sau deloc de-a face cu jurnalismul serios, bazat pe informații obiective și analize politice, culturale ori sociale. Pentru ea, ideea de jurnalism era cuprinsă în fițuicile și gazetuțele de scandal de la chioșcurile din centru, ziare pe care oamenii se opreau să le citească – mai bine zis să le răsfoiască, fiindcă în ele nu era mai nimic de citit în afara de titlurile de-o schioapă -, uitându-se mai ales la femeile goale care-și arătau sânii și fesele cu o vulgaritate incredibilă și la casete scrise cu roșu care-ți săreau în ochi și dezvăluiau cele mai mizerabile lucruri, secretele cele mai infecte, precum și realele sau închipuitele ordinării, furturi, perversiuni și trafic de tot felul, care distrugeau onoarea celor mai demni și mai prestigioși, în aparență, oameni ai țarii.‘ (pag. 71-72)
Transformarea prin care trec personajele celor doi ziariști este unul dintre aspectele cele mai interesante ale cărții. De la complici ai regimului și unelte ale manipulărilor ordonate de maleficul Doctor, ei devin slujitori ai Adevărului și adversari ai Puterii. Este probabil întrebarea cea mai profundă pe care o ridica acest roman al lui Varga Llosa. Poate acea presă de scandal pe care ne place s-o disprețuim, cu reportajele sale senzationaliste, deveni un factor de schimbare spre bine în societate? Răspunsul pare a fi pozitiv, un text atribuit ziaristei sunând spre final ca o pledoarie pentru libertatea și rolul progresist al presei:
‘De ce facem asta, punând în joc totul pentru tot? Înainte de toate și mai ales pentru iubirea noastră de libertate. Pentru că, fără libertate de expresie și de critică, puterea poate comite toate fraudele, crimele și furturile, precum cele care au întunecat istoria noastră recentă. Și pentru iubirea noastră de adevăr și de dreptate, valori pentru care un ziarist trebuie să fie dispus să piardă totul, inclusiv viața.‘ (pag. 224)
Sunt cuvinte exemplare, desigur, dar fiecare dintre cititori va putea judeca în ce măsură această evoluție este credibilă psihologic și literar. ‘Cinci colțuri’ este și povestea unei revoluții, care spre deosebire de altele pe care le cunoaștem mai de aproape are ca punct de pornire curajul unor ziariști care folosesc arma aparent boantă a presei de scandal transformând-o într-o sabie a Adevărului și într-un element decisiv în răsturnarea ordinii sociale. Finalul este însă ambiguu. Revenirea la democrație nu aduce și o schimbare a ordinii sociale și economice, cei bogați își continua viața, călătoriile, delectările mai mult sau mai puțin vinovate. Schimbările reale cer timp și mai mult decât curajul câtorva persoane izolate.
Câteva cuvinte despre stil. Vreo trei sferturi din carte avem de-a face cu un roman contemporan, foarte bine scris, un thriller cu tente politice și erotice, cu personaje provenind din diverse pături sociale din Peru, cu descrieri ale mediilor diferite (afaceri, jurnalism, divertisment) și ale cartierelor orașului Lima, capitala țarii. Nu lipsește suspense-ul și lectura este lejera și captivantă. Surpriza apare spre final, în capitolul numit ‘Vârtej’, care este mult mai lung decât celelalte și care coincide și cu punctul de maximă tensiune și de schimbare de direcție al narațiunii. Aici Vargas Llosa abandonează tehnicile narative tradiționale pentru a expune cititorilor o succesiune de dialoguri intercalate care avansează diferitele fire ale povestii și descriu o versiune accelerată a unei perioade de schimbări în istoria țarii și în destinele eroilor. Senzația de ‘vârtej’ (vertigo) este ceea ce mulți dintre noi simt când se află în mijlocul unor asemenea evenimente. Stilul documentar al capitolului care urmează calmează atmosfera și ordonează faptele, iar epilogul, plasat temporal la câțiva ani distanță de restul acțiuni crează efectul de perspectivă. ‘Cinci colțuri’ este un roman post-Nobel, și nu poate scăpa comparațiilor cu cărțile din tinerețe ale lui Vargas Llosa, cele care i-au adus notorietatea și admirația cititorilor. Aprecierile comparative nu vor fi totdeauna favorabile. Mie cartea mi-a plăcut și un lucru pot spune fără ezitare: scriitorul nu și-a pierdut plăcerea de a scrie și rezultatul este că nici placerea cititorilor la întâlnirea cu cărțile sale nu a dispărut.
