Daca este ceva surprinzător în volumul ‘Scurtă istorie a dezastrelor naturale’ care are și sub-titlul ‘Epidemii, cutremure și dereglări climatice’, apărut în colecția de autor a prolificului istoric Lucian Boia de la Editura Humanitas, acesta ar fi faptul că este aproape complet lipsit de surprize și de acele perspective sau luări de poziție îndrăznețe și non-conformiste în raport cu consensurile comode cu care ne-a obișnuit Boia în multe dintre cărțile sale precedente. Este adevărat că de această data este vorba despre o temă cu o acoperire mai largă, legată de istoria dezastrelor de tot felul și raporturile dintre aceste evenimente și istoria omenirii. Cartea apărută în toamna anului 2020 a trezit în mod firesc interesul în contextul Coronei, epidemiile fiind una dintre categoriile de dezastre descrise și analizate în carte.
Cu un public de cititori oarecum asigurat de subiect, Lucian Boia a ales să plece de la un text mai vechi al său, publicat în 1985 într-o ediție restrânsă, de numai 100 de exemplare. Textul acelei ediții este preluat cu modificări minime și reprezintă peste trei sferturi din volumul actual. Lui i se adaugă o postfață scrisă din perspectiva anului 2020. Cam totul s-a schimbat de atunci: de la orânduirea socială și sistemul politic din România cu repercusiunile acestora asupra muncii istoricului, trecând prin descoperirile și realizările biologiei, geneticii, climatologiei, geografiei fizice și a istoriei apropriate și îndepărtate a planetei, până la apariția unor epidemii succesive culminând cu COVID-19 declanșată la sfârșitul anului 2019. Comparațiile sunt interesante și semnificative.
Primul capitol preluat din textul din 1985 este dedicat epidemiilor și este evident faptul că el reflectă o etapă în cunoașterea bolilor infecțioase și a cauzelor acestora. SIDA abia începuse să se manifeste, și bolile cauzate de primele variante ale virușilor Corona aparțineau viitorului. Terminologia acestui capitol nu include termenul ‘virus’ nici măcar când se referă la epidemia de gripă spaniola din 1918-1920 și nici alți termeni din genetică sau imunologie. Sunt trecute în revistă câteva dintre epidemiile care au marcat istoria în antichitate, Evul Mediu și epoca modernă și este subliniat efectul de ‘unificare microbiană a lumii’ care este un alt nume pentru efectele distrugătoare ale globalizării la contactul dintre grupuri de oameni a căror evoluție și dezvoltare au fost separate pentru multe sute sau mii de ani. Prudent, și pe bună dreptate, Lucian Boia își previne cititorii față de o abordare deterministă simplistă a evoluțiilor istorice, subliniind faptul că acestea au cauze multiple și complexe:
‘O întrebare care se pune este și aceea a rolului jucat de epidemii în istorie. Întrebare complexă, la care s-a răspuns adeseori simplist, până la încercarea de a explica marile procese și evenimente istorice (căderea Imperiului Roman sau prăbușirea populațiilor amerindiene) prin cauze unice, în cazul de față prin impactul epidemic. Nimic mai păgubitor pentru înțelegerea istoriei decât sistemul cauzelor unice, al raportului unilateral de la cauză la efect, atunci când realitatea istorică și cauzalitatea sunt atât de complexe. Ceea ce nu înseamnă că epidemiile nu au avut un rol, mai ales în anumite perioade, atunci când, aflate la începutul unui ciclu ecologic, au lovit populații încă neimunizate.’ (pag. 15-16)
Al doilea capitol este dedicat cutremerelor de pământ și, oarecum surprinzător, este poate cel mai ‘subțire’ dintre capitolele cărții. România fusese lovită în 1977 de un cutremur distrugător care a afectat în special capitala țării, făcând (după cifre oficiale) peste 1500 de victime. Se poate spune că efectele fizice ale cutremurului sunt simțite până astăzi (vezi clădirile cu ‘bulină roșie’ din București) iar cele politice și psihologice au fost și ele de lungă durată. Firesc, oarecum, Lucian Boia nu se oprește asupra acestor aspecte locale ci analizează într-un context mai larg efectele cutremurelor asupra zonelor geografice și societăților unde aceste fenomene au loc cu frecvență mai mare. Daca lăsăm la o parte cutremurele foarte distrugătoare care pot îngropa deodată civilizații întregi (și care nu este complet dovedit că ar fi avut loc în istoria omenirii), seismurile de proporții nu aduc după ele răsturnări de ordine socială, ba dimpotrivă, uneori ajută la ‘strângerea rândurilor’ în jurul conducătorilor și în cadrul sistemelor existente, din dorința fireasca a majorității populației de a reveni la normalitate.
Capitolul dedicat schimbărilor climatice este cel care are, în mod evident, de amendat cele mai multe informații. Era clar în 1985 că se petrec la nivel global schimbări ale tiparelor climatice, însă direcția acestora nu era foarte clară. Lucian Boia oscila în acea perioadă – și presupun că ceea ce scria reflecta disputele specialiștilor din domeniile meteorologiei și climatologiei – intre a defini variabilitățile climatice observate ca o parte dintr-un proces de răcire masiva sau încălzire pronunțată. Îi lipseau nu numai informațiile legate de evenimentele petrecute în deceniile care aveau să urmeze și care aveau să determine gradientul de creștere a temperaturii medii la nivel global (și consecințele acestor tendințe) dar și unele informații istorice legate de periodicitatea micilor și marilor epoci glaciare alternând cu perioade de încălzire relativă din istoria planetei. Efectul de seră este deja menționat în 1985, dar nu și legătura să demonstrată de atunci încoace cu schimbările climatice. Sunt ignorate și unele efecte pe termen scurt. Nu este menționat sincronismul dintre evenimentele geografice și schimbările microclimatice temporare (de exemplu ‘anul fară vara’ 1816 se datorase erupției vulcanului Tambora în 1815) și sunt omise unele dintre efectele încălzirii climatice la mijlocul secolului trecut, printre ele seceta care a lovit Europa inclusiv România în anii de după cel de-al doilea război mondial. Capitolul dedicat climei este, din aceste motive, mult mai interesant ca un document al evoluției istoriografiei climatice decât ca un material care ar putea fi folosit astăzi în dezbaterile despre raportul climă-istorie. Găsim însă și aici câteva observații pertinente și actuale cum ar fi contribuția climei în procesele de ‘autoreglare’ demografică a societăților industriale și avertismentul legat de evitarea cauzalitatilor simpliste în analiza unor fenomene istorice complexe.
‘Pentru istorici, problema esențială rămâne însă stabilirea unor raporturi – cât mai precise și mai nuanțate – între oscilațiile climatice și evoluția istorica propriu-zisa. În aceasta direcție se impune, fară îndoială, o atitudine prudentă, prin refuzul oricăror generalizări pripite. De altfel, prin însăși esența lor, extrem de complexă, fenomenele istorice nu pot fi exprimate unilateral. Dar nici prudența excesivă, ducând la eludarea sau minimalizarea factorului climatic, nu ar fi o atitudine constructivă. Exista astfel, în mod evident, legături intre variațiile climei și unele activități economice, în primul rând cele din sfera producției agricole.’ (pag. 91)
Observația (la pag. 94) conform căreia se apropie de sfârșit epoca în care istoria omenirii poate fi considerată detașată de mediul ambiant este, cred, corectă – și asta se petrece în pofida sau poate tocmai datorită progreselor științelor și a tehnologiei. La fel, mi se pare valabilă concluzia din finalul capitolului:
‘… cu condiția să nu cerem climei mai mult decât poate da, ea va ajuta la înțelegerea mai completă a procesului istoric.‘ (pag. 97)
Ultimul capitol al textului din 1985 este cel care include, în opinia mea, contribuția cea mai interesantă în contextul perioadei în care a fost scris. Lucian Boia abordează frontal și destul de curajos raportul dintre dezvoltarea economică accelerată și starea planetei, impactul industrializării și a agriculturii intensive asupra mediului înconjurător. Lipsesc, desigur, multe dintre argumentele științifice care s-au adăugat de atunci încoace, dar nu putem să nu apreciem luciditatea analizei consecințelor unor practici cum ar fi industrializarea rapidă, irigațiile și defrișările, în condițiile în care România comunismului real al perioadei se mândrea cu o industrie chimică intens poluantă și cu o agricultură industrială bazată pe irigații și pe exploatarea intensivă a solurilor, și care practica pe scară largă defrișările necesare exportului de cherestea care era una dintre componentele politicii plații (la orice preț) a datoriei externe.
‘O idee nouă a apărut însă în ultima vreme, reflectând o serie de realități actuale: poluarea industrială, radioactivitatea, deteriorarea în ansamblu a mediului ambiant. Aspectul negativ al raporturilor om-mediu a trecut acum pe primul plan și, daca el se referă în primul rând la probleme ale zilelor noastre, a fost proiectat într-o anumită măsură și în trecutul istoric. Se înțelege că omul contemporan, prin multitudinea activităților sale și prin amploarea lor, are posibilitatea să producă – și produce efectiv – dezechilibre mult mai grave în mediul înconjurător decât generațiile care l-au precedat.’ (pag. 99-100)
Perspectiva istorică prezentată în 1985 a fost doar amplificată în toate domeniile abordate de Lucian Boia în lucrarea sa de atunci în timpul care s-a scurs până la data scrierii și publicării acestui text. Secțiunea finală numita ‘Treizeci și cinci de ani mai tărziu …’ subliniază câteva dintre aceste aspecte, chiar dar nu o face în mod exhaustiv. Unul dintre elementele care lipsea în abordarea inițială este faptul că în ultimul deceniu al secolului trecut au căzut multe dintre zidurile și barierele politice dintre sisteme odată cu prăbușirea unei părți însemnate a sistemului comunist și a reformelor economice introduse în ceea ce a rămas din el. Globalizarea și pericolele diminuării distanțelor sunt descrise succint, desi lipsesc din această analiză unele dintre componentele esențiale cum ar fi lanțurile de aprovizionare și accesul aproape instantaneu la informație. Este re-evaluată contribuția marxismului atât ca instrument de analiză a crizelor economice ale capitalismului devenit sistem dominant, dar și ca ideologie a cărei aplicare în practică a avut consecinte foarte diferite de cele prevăzute de părinții dogmei, cum ar fi apariția și consolidarea claselor de mijloc care absorb o parte din extremismele identitare și politice, restul fiind acaparate de mișcările populiste și extrem-naționaliste. Lucian Boia este un admirator al istoricului Yuval Noah Harari și adoptă o parte din teoriile acestuia folosindu-le pentru a analiza de exemplu (analiza parțială și din mers) consecințele posibile ale pandemiei COVID-19. În final, metafora unei posibile viitoare Arce a lui Noe care să-i îmbarce pe fericiții favorizați de tehnologie și de averile acumulate spre un viitor incert dar ferit de pericolele unei planete bolnave, desi este un scenariu menționat de Harari, îi pare lui Boia a fi nerealizabil într-un viitor apropiat. Deocamdată, scrie el într-una dintre frazele finale, dacă ajungem în situația ca Pământul să nu ne mai suporte, nu avem soluții imediate de rezervă. Sfârșitul speciei umane este unul dintre scenariile posibile. Cartea se încheie cu acest avertisment. Un asemenea final sigur nu ar fi putut fi scris și publicat în România anului 1985.
Cărțile lui Lucian Boia sunt de multe ori pentru mine introduceri incitante în subiecte complexe, pe care istoricul știe să le descifreze și să le clarifice în beneficiul cititorilor. Este cazul și cu această ‘Scurtă istorie a dezastrelor naturale’, care este o carte bine scrisă, care se citește ușor și cu placere. Temele care sunt abordate în această carte nu sunt noi pentru mine, am citit și am scris și eu destul de mult despre o parte dintre ele. Istoria omenirii este și o istorie a dezastrelor dar nu numai o istorie a dezastrelor – acesta ar fi unul dintre mesajele puternice ale cărții. Lipsesc din acest volum tezele foarte îndrăznețe care să transforme și această carte a lui Boia într-un subiect de controverse, în schimb avem ocazia de a examina comparativ abordarea unor subiecte cheie ale istoriografiei și politicii ecologice în ultimele decenii ale secolului trecut și în prezent. La fel ca și în cazul unora dintre cărțile precedente, aș fi dorit poate o abordare mai în profunzime a unora dintre subiecte. Lucian Boia deschide o ușă spre o colecție de subiecte care ar trebui să ne preocupe permanent și pe noi și pe cei care conduc lumea și țările în care trăim. Fiecare dintre cititori poate persevera în studiu și dezbateri.