‘Boiling Point‘, the second film by English director Philip Barantini will be, I think, one of the sensations of the cinematographic year 2021. It has been presented so far in only a few festivals and will meet with the broader public in cinema halls starting in October. There are in this film, bold in form and sensitive in content, the premises of a love story with the audiences.
‘Boiling Point‘ is filmed in one shot take, i.e in a single long frame. This is not the first film to use this technique that requires intense training and formidable logistics. My experiences with movies like this are mixed. The film considered by many to be a masterpiece of the genre, Aleksandr Sokurov‘s ‘Russian Ark‘ tired and annoyed me (I apologize to the fans of the director or the film for my blunt opinion). Even ‘1917‘ (which cheated a little with the technical process) did not excite me, I did not find the connection between story and technique except at the level of gimmick. On the other side, I was enthusiastic about ‘Victoria‘ by the German director Sebastian Schipper, the description of a tumultuous Berlin night lived by a young Spanish immigrant. I gave it a rare 10/10 rating on IMDB. To a large extent, ‘Boiling Point‘ comes close to this level, and it has helped me understand when one shot take filming works well for me. Life itself, as we live it, is a single take film or, if you will, a series with single-take episodes and sleep breaks. Realistic dramas that happen in real time and in one place or in places connected by the movements of the characters fit the formula perfectly. This is exactly the case with ‘Boling Point‘, which takes place in the kitchen and dining room of a high-end restaurant. After watching for a few minutes the movements of the camera (handled by Matthew Lewis) the story and the characters absorbed me and I forgot (for a while at least) the technical aspects. This is the best sign of success.
Before becoming a director, Philip Barantini was an actor and … a chef. His previous two professions helped him considerably and contributed to the quality of the film. The director knows perfectly the secrets of cuisine, the organisation of the kitchen and of the services in a good restaurant, and especially the people who work in these institutions at the top of the culinary industry and art. Understanding the environment and knowing the actors helped him select an excellent team, made up of mostly experienced actors, many with dozens of movies in their filmographies, who did not refuse to play supporting roles, some with short screen time, but all significant. Of course, Stephen Graham stands out in the role of Andy, the talented chef who faces during the 90 minutes of the film and of the events on the screen the tough problems in the restaurant and in his personal life. I have been following the evolution of Stephen Graham for some time and in my opinion he has now become one of the best actors in British cinema.
I hope that ‘Boiling Point‘ will enjoy a good promotion. I believe that those who see it will enjoy an original cinematic work, which adds a new dimension to the restaurants and chefs films genre. It may also be that the customer experience and appreciation of the staff when they dine next time at such a top restaurant will be different as well.
Pogromul de la Iași reprezintă una dintre cele mai întunecate pagini din istoria României. Începând cu 27 iunie 1941, în orașul cel mai mare al Moldovei au avut loc o serie de crime organizate împotriva locuitorilor evrei ai orașului, a căror amploare și violență le situează în rândul atrocităților de prim plan în istoria Holocaustului. Aceste evenimente au fost puțin cunoscute și studiate în România în jumătatea de secol de după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Doar comunitatea evreiască își comemora morții la fiecare sfârșit de iunie în ceremonii bine supravegheate, fără a putea detalia evenimentele, fără a putea arăta cine au fost cei răspunzători de aceste crime. După 1990 s-au deschis și arhivele, au fost adunate și consemnate și amintirile supraviețuitorilor și ale martorilor care mai trăiau și care au dorit să vorbească. Istoria Holocaustului în România în general și a pogromului de la Iași ca unul dintre punctele sale de reper continuă să fie studiata și să se scrie. Cartea lui Radu Ioanid ‘Pogromul de la Iași’ apărută în acest an la Editura Polirom în colaborare cu Editura Institutului National pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” este o contribuție importantă în această activitate de recuperare a memoriei și de cinstire a victimelor.
Studiul Holocaustului a constituit pentru Radu Ioanid o temă centrală încă de la începutul carierei sale. Prima sa teză de doctorat în România nu a putut fi publicată înainte de 1990, an în care și-a început și activitatea la Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington, din a cărui conducere a făcut parte până în 2020. Dintre cărțile sale merită menționate ‘Ransom of the Jews’ (despre care am scris și eu la vremea când a fost publicată pentru prima dată) care se ocupa de unul dintre cele mai interesante și mai controversate aspecte ale politicii comuniste și relațiilor dintre România comunistă și Israel, ‘comerțul cu evrei’, și ‘Holocaustul în România’, volum apărut în a treia ediție în 2019, sinteză a unei activități de studiu și de exprimare în arena publică din care a făcut parte și participarea în calitate de vice-președinte la lucrările Comisiei Internaționale de Investigare a Holocaustului în România, cunoscuta și sub numele de Comisia Wiesel. Volumul ‘Pogromul de la Iași’, care preia capitolele relevante din aceasta ultimă carte, este prefațat de Alexandru Florian, directorul general al Institutului “Elie Wiesel”, iar ediția este îngrijită de Elisabeth Ungureanu.
Așa cum este structurat acum, volumul este organizat în trei capitole, care se ocupă de pregătirile pentru pogrom, de evenimentele petrecute la Iași începând cu 27 iunie 1941 și de trenurile morții, cumplita contribuție locală la cruzimea și ororile Holocaustului. Aceasta structură are avantajul conciziei și amplificării impactului descrierilor, mărturiilor și documentației care le susține, și dezavantajul lipsei unei puneri în context mai larg. Istoria prezenței evreiești în Iași număra deja mai bine de un secol în 1941, și includea multe aspecte complexe. Câteva sunt menționate, însă foarte succint, și cititorul mai puțin avizat, care ar începe cu această carte studiul istoriei evenimentului, riscă să piardă multe dintre informațiile legate de prezența și ponderea evreilor în viața economică și socială a orașului, și de tendințele antisemite și exprimarea lor în mediile universitare (vezi prezența la catedră a unui A.C. Cuza și influenta acestuia) și în rândurile populației Iașiului interbelic. Foarte probabil că unele dintre acestea există în volumul mai amplu din care sunt extrase textele, sau se presupune că majoritatea cititorilor le-ar cunoaște.
Sunt descrise în detalii pregătirile logistice și propagandistice ale pogromului, care reprezintă o probă greu de contrazis a caracterului premeditat al celor petrecute. Propaganda antisemită se întețise în săptămânile dinaintea izbucnirii războiului (la 22 iunie 1941), serviciile secrete puseseră în mișcare o mașină de zvonuri false legate de presupuse organizări evreiești în sprijinul inamicilor bolșevici, activitatea elementelor legionare (oficial inamici ai regimului Antonescu după rebeliunea înăbușită din ianuarie 1941) era tolerată de politie și jandarmerie, și evrei convocați la muncă forțată fuseseră obligați să sape gropi comune în cimitirul israelit în așteptarea cadavrelor victimelor. Chiar și raporturile informative ale poliției și Siguranței vizau pe evrei și foloseau limbajul insultător antisemit.
‘În lunile dinaintea declanșării ostilităților împotriva URSS, propaganda oficială antisemită a continuat să fie difuzată. Supuși unor puternice măsuri discriminatorii, evreii erau prezentați în continuare ca “străini de neam”, “agenți bolșevici” ori “factori dizolvanți” și “parazitari” ai societății romanești. La data declanșării războiului, Iașiul avea o populație care însuma 110.000 de locuitori. Dintre ei, 35.000 erau evrei … Încă înainte de 22 iunie 1941 au fost luate în România o serie de măsuri noi cu caracter antisemit.’ (pag. 19)
Pretextul declanșării violentelor este analizat și dezmințit în mod argumentat. În rapoartele oficiale nu există nicio mențiune a unor victime din rândurile armatei sau forțelor de ordine românești sau ale soldaților germani aflați în Iași. A fost vorba despre o campanie organizată de dezinformare și zvonuri false, astăzi am numi-o ‘fake news’, metodă folosita de altfel și de naziștii din Germania în perioadele de preluare a puterii și în fazele de început ale războiului.
Capitolele dedicate pogromului însuși sunt pe cât de bine documentate pe atât de zguduitoare. Emoțional este foarte greu pentru un cititor de astăzi să primească și să asimileze informații despre atrocitățile petrecute în acele zile, și de aceea este de apreciat tonul cât se poate de reținut, păstrând probitatea și profesionalismul istoricului. Valoarea istorică este cu atât mai pronunțată, punând în evidență în fiecare moment sursele și justficând fiecare afirmație și mărturie. Este menționată și descrisa argumentat și implicarea unei părți din populația civila, infiltrată de elemente legionare, care s-a dezlănțuit împotrivă concetățenilor lor de alta etnie. Evreii s-au găsit în aceste zile lipsiți de orice apărare, neavând cui să ceara ajutor, forțele de ordine publică în loc să-i protejeze fiind în mare măsură participanți și complici la crime. Iată de exemplu o parte din relatarea celor petrecute în curtea chesturii din Iași:
‘Cei eliberați au primit bilete pe care scria “liber” și era aplicată ștampila prefecturii. Dar unii dintre aceștia au fost împușcați pe stradă în timp ce se îndreptau spre casă, iar alții au fost readuși la chestură, în pofida biletelor pe care le primisesera. … Către amiază, soldați germani au format un culoar viu prin care trebuiau să treacă evreii încolonați care intrau în curtea chesturii. Germanilor li s-au alăturat jandarmi și polițiști români ca Gheorghe Bocancea, gardian public, sau civili ca Ghiță Iosub. Toți erau înarmați cu drugi de fier sau măciuci de lemn cu care îi loveau pe evrei cu toată forța, mai ales în cap. Printre cei decedați în urma unor asemenea lovituri au fost: Iancu Șoihăt (strada Mârzescu nr. 22), fiul sau Sami Șoihăt de 19 ani și bunicul acestuia, Haim Segal, de 75 de ani, precum și Berman Lucian … Către ora 2 după-amiaza a început să se tragă în plin în evreii aflați în curtea chesturii. Se trăgea cu mitraliere, arme automate, puști de vânătoare în același timp de soldați germani, polițiști și jandarmi români, precum și de civili ca Dumitru Dumitriu, proprietarul unui atelier mecanic din vecinătate.’ (pag. 56-57)
Sunt menționate și cazurile în care cetățeni, ofițeri sau oameni de ordine români au acționat, uneori cu riscul vieții sau al consecințelor pentru ne-executarea ordinelor, pentru a salva evrei. Prefața menționează că șase cetățeni ai Iașiului se afla pe lista de onoare a Drepților intre Națiuni pe care o întocmește Institutul Yad VaShem din Ierusalim, pentru faptele lor de eroism și omenie din acele zile. Numărul lor probabil a fost mai mare, în carte fiind amintite mai multe exemple:
‘Au fost chiar cazuri când neevrei, încercând să-i salveze de la moarte pe evrei, au fost uciși împreună cu cei pe care doriseră să-i apere. Astfel, inginerul Naum, creștin, cumnat cu prim-procurorul Casian, fost asistent de chimie medicală la Facultatea de Medicină din Iași și funcționar al Institutului ieșean de igienă, cunoscut printre cei apropiați pentru vederile sale de stânga, intervenind în apărarea unui evreu care urma să fie ucis pe strada Păcurari în dreptul Fundației “Ferdinand” a fost împuscat mortal de un ofițer care i-a strigat: “Mori, câine, împreună cu jidanul pe care îl aperi”. Preotul ortodox Răzmeriță a fost împușcat pe strada Sărărie pe când încercă să salveze câțiva evrei. Preotul a murit împreună cu cei pe care voia să-i ocrotească. Strungarul Ioan Gheorghiu, încercând să salveze niște evrei pe strada Zugravi, în dreptul Rampei, a fost ucis și el de lucrători ceferiști. … Au existat și situații fericite, ca cea a directorului morii “Dacia”, Grigore Profir, care, deși amenințat cu împușcarea de niște soldați români, a salvat circa 100 de evrei ce se aflau în întreprindere, unii la muncă obligatorie, alții mobilizați pe loc, iar alții salariați ai morii. Farmacistul Beceanu, riscându-și viață, a salvat și el zeci de evrei, iar comisarul de politie Șuvei, de la circumscripția II, a eliberat o coloana de 350 de evrei pe care trebuia să-i duca la chestură. La rândul lor, comisarul Mircescu și gardianul Sava au salvat numeroși evrei, sfătuindu-i să nu iasă din casă sau ținându-i arestați.’ (pag. 51-53)
Fie-le amintirea binecuvântată. Citatul din Talmud ‘Cine salvează o viață se consideră că a salvat lumea întreagă’ li se potrivește lor minunat.
În legătură cu responsabilitățile, Radu Ioanid explică și argumentează concluziile raportului Comisiei Wiesel și ale cercetărilor istoricilor români din ultimele decenii. Armata germană a fost părtașă și participantă activă la o parte din atrocități, dar autoritatea statală a aparținut guvernanților României de atunci, și controlul și executarea acțiunilor a căzut în atribuțiile armatei române și a organelor locale. Ordinele date de Ion Antonescu în săptămânile care au precedat izbucnirea războiului și în zilele de după 22 iunie 1941 au fost interpretate în sensul pregătirii represiunii și executate cu sârg de către instituțiile din subordine. Anchetele care au urmat în lunile următoare au fost puține și practic nu au dus la niciun rezultat. Nimeni nu a fost pedepsit până la procesele de după război. S-au întâmplat atâtea evenimente cumplite și violente în zona frontului de Est în acele zile, în lunile și în anii care au urmat, dar pogromul de la Iași a rămas evenimentul cel mai atroce petrecut pe teritoriul suveran și necontestat al României. Istoricul nu poate evita să se refere la numărul victimelor, în legătură cu care exista controverse, mai ales datorită cifrelor diferite vehiculate în anii dictaturii. Nu se va ști probabil niciodată o cifra exacta, deoarece o mare parte dintre victime au fost înhumate în gropi comune, și multe dintre decese au avut loc departe de Iași în condițiile cumplite ale trenurilor morții. La scara istoriei probabil că nu are prea multă importanță statistică daca numărul victimelor a fost mai aproape de 12 mii sau de 14 mii. Fiecare dintre ei însă a fost un univers care s-a stins.
Valoarea excepțională a cărții constă, cred, în profunzimea documentării, în grupajele bogate de ilustrații și în respectul față de surse. Fiecare afirmație și mărturie este susținută de documente și însoțită de trimiteri la sursele menționate în cele 18 pagini de Note de la sfârșitul cărții. Se spune că imaginile vorbesc mai bine decât cuvintele. Ilustrarea atrocităților pune pogromul de la Iași în același rând cu documentarea grafică a imaginilor legate de alte evenimente majore ale Holocaustului cum au fost lagărele morții sau acțiunile comandourilor germane împotriva populației civile în spatele frontului de Est.
‘Pogromul de la Iași’ nu se vrea și nu este cartea definitivă despre acele zile întunecate ale istoriei. Poate că i s-ar fi cuvenit un subtitlu că ‘Documente și mărturii’. Poate că istoricul Radu Ioanid însuși plănuiește să completeze imaginea extrem de precisă și de documentată oferită în carte, dar care se concentrează pe cele câteva zile în care a fost pregătit și executat pogromul, poate că alți istorici vor contribui la aceasta construcție în viitor. La cele incluse în această carte se puteau adaugă informații mai detaliate despre premizele ideologice ale Holocaustului din România, despre profilul criminalilor de război și despre soarta lor, inclusiv procesele acestora după 1944. Alte aspecte menționate succint în carte ar fi meritat să fie aprofundate cum sunt cele legate de ecoul internațional, inclusiv cazul lui Malaparte, căruia i se datorează o rară expunere în presa europeana și mai târziu într-o carte a evenimentelor, devenită controversată atunci când s-a descoperit că Malaparte nu a fost martor direct al evenimentelor. Ceea ce este important, cred eu, este că munca istoricilor continuă la Institutul “Wiesel”, la Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din Romania “Wilhelm Filderman” și în alte instituții academice și de studiu al istoriei din România și din lume. Nerepetarea erorilor și ororilor istoriei începe de la cunoașterea lor. Timpul a trecut, se sting ultimii supraviețuitori și martori oculari ai Holocaustului, dar arhivele sunt încă aici. Revine istoricilor sarcina de a continua activitatea de cercetare și de aducere la lumină a adevărului istoric, revine pedagogilor, societății civile și opiniei publice datoria de a prezenta și dezbate istoria cu generațiile care vin. Cartea lui Radu Ioanid reprezintă o contribuție valoroasă în aceste direcții.
One of the joys of my film fan life is discovering a director – beginner or not – about whom I knew nothing until now and watching a film made by him (or her) that surprises with its quality and / or originality. This is what happened to me watching ‘Sophia Antipolis‘,Virgil Vernier‘s 2018 film. It is the second feature film of this director who, as far as I understand, is not very interested in the definitions the borders between documentary and fiction genres or between social and experimental films. I believe that he does the right thing, because if he continues on this path, there are good chances that his coming movies will not be included in other genres than that of ‘Virgil Vernier‘s films’.
The title of the film seems somehow banat, but is actually very appropriate, because the subject and the main hero of the film is the city of Sophia Antipolis. I had the chance to visit this place. Second maybe to the La Defense district of Paris, Sophia Antipolis is the least French place in France – a hi-tech area located on the hills near Antibes and Cannes with ‘corporate’ style buildings where electronics, IT or bio-technology companies are based, plus a few hotels for business travellers, and villas of the privileged few who can afford to live here. In other words, a piece of Silicon Valley transplanted on the French Riviera. This is the setting in which the film’s heroes evolve. However, they are not the happy citizens of the world of the future but ordinary people, facing the same social problems and existential illnesses as all the other inhabitants of France: disoriented young girls just out of adolescence, lonely women brought here from others parts of the world, people unable to cope with the uncertainties of life seeking meaning and solutions in esoteric spiritualism, ‘veteran’ immigrants working in the security services and involved with gangs that terrorise more recent immigrants. There is also a vague crime story related to the discovery of the charred corpse of a young woman whose name is also Sophia, but the pursuit of the enigma and its solution were not at all in the focus of the script writer and director. The film is conceived as a succession of documentary-style sequences, some linked by the presence of a shared character, others completely separate.
The effect of documentary drama is accentuated by the use of unprofessional but excellently chosen actors, who seem to live on screen episodes from their own lives. There is no musical soundtrack, we only hear the dialogues between the characters and the off-screen commentary that is used in some places. However, some of the sequences manage to suggest very expressively, only through visual means, the internal tensions and external pressures to which the characters are subjected, the loneliness and the difficulties in communication that most of them suffer from. Each of these scenes could be a short film in its own right, a sketch of a character, a sequence of life. Together they form a complex and interesting mosaic, but at the same time they outline a pessimistic and desperate image of loneliness, contradictions and violence in a place with the appearance of paradise.
The story in ‘Clara Sola‘, which premiered in Cannes in July 2021, takes place in Costa Rica, in a mountain village, located at the edge of a tropical forest whose strength and immensity oppresses. People try to defend themselves by drawing borders and raising fences. Will these become the limits of their own psychological and social prisons? This is the feature film debut of director Nathalie Alvarez Mesen, who lives in Sweden and has studied cinema in Sweden, Germany and the United States. For this film she worked with an international team composed mostly of women. It is a film about women, written and directed by women, made and acted mostly by women. A film with a feminine and feminist theme, a genre in which I have seen more and more productions in recent years. ‘Clara Sola‘ is one of the most interesting of them.
Clara, the heroine of the film, is different from those around her. She is about 40 years old, she suffers from a disease of the spine that causes her physical pain. Her mother refuses the operation that could put an end to these sufferings, because she fears that becoming ‘normal’ Clara would lose the ‘gifts’ that make her special – the connection with the Holy Virgin (whose vision she once had) and the ability to you would heal those around you through prayers. Clara has problems communicating with people, she seems to get into dialogue with animals more easily, from bugs to the family’s white horse. The closest human being is her 15 years old niece, the daughter of a sister who died, who is at the age of sexual maturity and first love. The coming to age of the niece triggers or revives the desires repressed for a long time in Clara’s soul and body. Again, however, her severe mother tries to stifle the late awakening of these feminine instincts. The special being who is Clara will look for ways to free herself from these constraints.
The theme of the woman who tries to break the social and family circles that oppress her passes the screen mainly due to the original approach and the cinematic qualities of the film. Director Nathalie Alvarez Mesen has chosen to cast exclusively non-professional actors, which guarantees authenticity, because the characters do not ‘act’ but rather seem to live their lives in the presence of cameras. The only one in the cast who comes from the field of arts is Wendy Chinchilla Araya, but she is also not a professional actress but a dancer, and the way she portrays Clara’s feelings on the screen is impressive. The cinematography signed by the Swede Sophie Winqvist is great in framing and composition, but the excessive use of scenes that take place in the dark irritated me at some point. The combination of lack of light and rendering of the characters’ point of view sometimes leads to confusion about what is happening on the screen. This works for one scene, but not for half of a movie. The confusions of the characters do not necessarily have to be transmitted to the spectators, and if they happen in a scene they do not have to be repeated. This minus apart, ‘Clara Sola‘ is a remarkable debut film, which manages to create an impressive and memorable female character, and Nathalie Alvarez Mesen is a director who deserves to be watched.
‘District Terminal‘ (2021), the Iranian-German co-production written and directed by Ehsan Mirhosseini and Bardia Yadegari, is a film that demands attention and concentration from viewers, but which will reward those who invest their patience and let themselves be absorbed in the universe created by the authors. It’s no easy trip. I found very little information about the film and its directors, but from what I read I understand that it was filmed during the pandemic. Even if the script and the idea of the film existed before, I still have the impression that it would not have been made or it would have been made differently if it had not been for the pandemic. It is certainly viewed differently by spectators. The fact that the world that they describe is also threatened by a devastating plague may be a coincidence, but this aspect resonates especially after what the whole planet has experienced and is experiencing in the last two years. Dystopia in dystopia, of course in very different forms.
It is not very clear whether the world described in ‘District Terminal‘ is pre-apocalyptic or post-apocalyptic, and this is because the hero of the film, a poet living in a devastated Tehran, constantly oscillates between reality, hallucinations caused by drug use and nightmares. An ecological catastrophe has happened or is happening, the city where the hero lives is under the threat of war and under the pressure of a totalitarian regime that censors its poets and does not leave other option to those who want to live differently than emigration. The poet lives with his mother, his wife is in the United States and makes vague arrangements for his emigration which do not seem to help him much. He spends his time between hopeless discussions with friends, collective detox sessions in an hesitating attempt to overcome his drug addiction, sterile interactions with a woman friend and with his teenage daughter, already an addict, and hallucinations induced by use in various forms of drugs, moments when the dead mingle with the living and reality meets the nightmare. From time to time, in dreams or maybe in reality, pandemic police raid to catch and punish those who do not comply with the quarantine conditions. The atmosphere is one of despair, of hopelessness, of waiting for the inevitable end.
This gloomy and pessimistic film is very well made. The pandemic may have been originally conceived as a metaphor, but we’ve learned in the last two years that the entire planet may be sick. This concept is very well translated in images. Navid Moheymanian‘s cinematography conveys the feeling of loneliness and lack of horizon. Many frames seem abstract compositions, there are always walls that block the visual field and freedom of movement, nature seems to have been defeated by invisible forces. The actors’ performance is perfect, as we have become accustomed to in other Iranian films, with that calm usually accompanied by a restrained tone and a vocabulary respectful of the rules of courtesy, which camouflages passions and threats. ‘District Terminal‘ is a beautiful movie, a muffled shout and a warning.
Este unul dintre cele mai așteptate momente mediatice ale anului în domeniul hi-tech și nu numai. Are loc în mod tradițional în luna septembrie a fiecărui an și este așteptat și urmărit de experții tehnici și de analiștii financiari, dar mai ales de multe milioane (zeci, sute…) de consumatori și pasionați ai produselor firmei al cărei simbol este un măr mușcat dintr-o parte (mărul cunoașterii, dar poate și alte semnificații despre care am mai discutat în spațiul acestei rubrici). Datele anunțate cu această ocazie devin și ele repere ale toamnei comerciale, fiind urmate de comenzi internetice și de cozi interminabile la porțile magazinelor specializate în nopțile dinaintea lansărilor pe piață ale diferitelor produse. Este vorba, desigur, despre conferința de presă în care firma Apple Inc. anunță noile produse și reproiectările și actualizările produselor existente, cu participarea unui număr semnificativ de persoane din mass-media tradițională și online. Adesea conținutul exact al anunțurilor este păstrat secret pentru a crea ‘hype’ și este dezvăluit doar în timpul evenimentului. În acest an, evenimentul de toamnă, transmis în direct pe site-ul Apple și pe canalul YouTube al firmei, a avut loc pe 14 septembrie. La fel ca în toate evenimentele din ultimii 24 de ani, un bărbat înalt, cu siluetă sportivă și cu părul grizonant, a fost cel care a condus prezentarea. Este vorba despre boss-ul firmei, cel care ocupa poziția de Chief Executive Officer (CEO). Pentru al 11-lea an consecutiv, numele lui este Tim Cook. Despre el, despre felul în care a condus compania în deceniul în care a preluat ștafeta de la Steve Jobbs, despre provocările prezente și viitoare ale firmei Apple vom discuta în acest articol. Și da, voi trece în revistă în final și câteva dintre informațiile interesante împărtășite de Tim Cook la conferința din 14 septembrie.
Se cuvin a fi menționate câteva dintre reperele biografiei și carierei actualului boss al lui Apple Inc. Tim Cook s-a născut pe 1 noiembrie 1960 în statul Alabama, într-o familie care ar putea fi numită modestă. Tatăl său era muncitor la șantierele navale, iar mama, farmacistă. Spre deosebire de mulți dintre colegii săi de generație, nu a terminat vreuna dintre universitățile cele mai faimoase, dar nici nu a abandonat studiile, absolvind inginerie industrială și apoi administrație la Universitatea Duke din Carolina de Nord. Înainte de a ajunge la Apple a lucrat timp de 12 ani la IBM. Steve Jobs a fost cel care l-a adus la Apple în 1998, la scurt timp după ce preluase pentru a doua oară conducerea firmei. A fost vice-președinte al operațiilor internaționale și apoi șef al operațiilor (Chief Operating Officer – COO) la Apple, înainte de a fi numit succesor al lui Steve Jobs, în vara anului 2011, la retragerea acestuia și cu două luni înainte de moarte. În această vară, deci, s-au împlinit zece ani de când Tim Cook se află la cârma firmei. Deși este foarte discret în ceea ce privește viața sa particulară, Cook este cunoscut ca unul dintre puținii șefi de mari companii hi-tech care și-a afirmat deschis homosexualitatea, care militează pentru drepturile comunității LGBTQ și ajută tineretul ce aparține acestei comunități.
La aniversarea unui deceniu de activitate în fruntea lui Apple, Cook are toate motivele să privească în urmă cu satisfacție. Mulți se îndoiau în 2011 că firma își va continua ascensiunea și că Tim Cook se va afla tot la conducerea ei cu zece ani mai târziu. Apple fusese legata nu numai de numele co-fondatorului său, Steve Jobs, ci și de conducerea sa vizionară, de intuiția care îi permisese să anticipeze două mari revoluții, una în evoluția tehnicii de calcul (calculatoarele personale) și cealaltă în industria telecomunicațiilor (voce și video pe Internet). Perioadele de expansiune ale firmei coincideau cu cele în care Jobs se aflase la cârmă, el fiind întemeietorul ei în 1976 (împreună cu Steve Wozniak) și salvatorul ei după 1997. Cook fusese desigur crescut și ales de Jobs, dar cine putea să-l egaleze pe acesta în geniul său comercial și stilul său de design? Și totuși, iată că, în al doilea deceniu al secolului 21, Apple a fost una dintre poveștile de succes ale industriei mondiale. În această perioadă valoarea de piață a firmei a crescut de la 349 de miliarde de dolari la 2,5 trilioane de dolari, fiind astăzi cea mai bine evaluată companie globală. Vânzările anuale au crescut de la 108 la 274 de miliarde de dolari, iar profitul net anual a ajuns la 57 de miliarde de dolari, Apple fiind numărul 1 mondial și la acest parametru cheie al performanțelor financiare.
(sursa imagine: fortune.com/2017/08/14/apple-employee-rules-for-success/ fotograf: David Paul Morris/Bloomberg via Getty Images)
Care sunt secretele succesului continuu al lui Apple și câte dintre acestea i se datorează lui Tim Cook? Aprecierea mea este că și Cook, la fel cum era și Jobs, este dotat nu numai cu intuiție, ci și cu o profundă înțelegere a piețelor în care evoluează și, mai ales, a celor unde dorește să ajungă Apple, și că această calitate este foarte potrivită pentru stadiul actual de dezvoltare al firmei. De asemenea, Cook își folosește intens expertiza și experiența din domeniul operațiilor, în care a condus firma și în cei peste zece ani când a lucrat sub îndrumarea lui Jobs. Cu alte cuvinte, Cook știe mai bine decât oricine în ce domenii trebuie Apple să cerceteze, ce produse (aparate și aplicații) trebuie să inventeze, și cum să le producă și să le vândă. El a sesizat câteva tendințe globale importante și le-a adaptat și folosit în folosul firmei. În primul rând, este vorba despre mobilitate și importanța telefonului mobil ca aparat în jurul căruia se construiește și se extinde un întreg ecosistem. În 2011, când a preluat conducerea lui Apple, iPhone 4s era un telefon mobil dintre cele mai bune, dar nu mai mult decât atât. În deceniul care a trecut, iPhone (care va ajunge la modelul 13 în această toamnă) a devenit centrul universului Apple pentru majoritatea celor care utilizează produsele firmei. Watch și AirPod pot fi privite ca extensii ale acestuia. În al doilea rând, Tim Cook înțelege globalizarea în toată complexitatea sa. Relația dintre Apple și China nu este lipsită de multe contradicții și probleme, cum vom vedea imediat, dar este bidirecțională. China este, în mare parte, uzina de fabricație a produselor Apple (pe care firma a reușit să le alinieze nu numai la cost, ci și la calitate și fiabilitate), dar și o imensă piață de desfacere. Vânzările în China reprezintă 19% din vânzările lui Apple. Tim Cook înțelege bine și comerțul, și a construit App Store ca generator de venituri și profit, și a încheiat acorduri de parteneriat și a deschis o parte dintre interfețe proiectanților, înlesnind extinderea universului Apple prin crearea de noi aplicații. Ecosistemul Apple rămâne relativ închis din anumite puncte de vedere, însă acest aspect nu displace experților în securitate. Spre deosebire de Facebook sau Google, Apple nu a monetizat în niciun fel informația despre utilizatorii săi și nu o folosește în produsele sale. În fine, diversificarea profilului și a canalelor de comercializare a dus la intrarea în ultimii ani a companiei în ramuri unde nu era prezentă, dar care sunt critice pentru afaceri, cum sunt proiectarea de procesoare, canale de distribuire video (Apple TV), care se adaugă celor audio și creare de conținut propriu (studiouri de filme).
Cum vor arăta anii care vin și deceniul care a început? Fiecare etapă de dezvoltare a unei companii are provocările sale. Problemele cu care se confruntă și se va confrunta Apple sunt altele acum, când este numărul unu sau printre primele companii globale după numeroase criterii. Pentru a susține creșterea, Apple va trebui să continue să inventeze, căci este nevoie de un nou produs-cheie care să joace rolul de centru de gravitație și rampă de lansare pentru alte produse și aplicații, așa cum a fost iPhone. Se vorbește mult în forurile internetice despre „iGlasses” și chiar despre „iCar”, dar nu există anunțuri oficiale și cultura de secret industrial a companiei protejează noile direcții, la bine și la rău. A doua categorie de probleme este legată de aspectele geopolitice derivate din criză (pandemică și post-pandemică) ale globalizării și din tensiunile politice și comerciale dintre Statele Unite și China. Tim Cook este un expert în lanțuri de aprovizionare, dar unele dintre acestea au fost întrerupte și altele au fost puse la încercare de pandemie, și concluzia multora dintre experți este că ele nu se vor întoarce curând la același grad de utilizare ca în deceniul pre-Corona. Recomandarea precaută a experților se îndreaptă spre înlocuirea sau dublarea lor cu lanțuri de aprovizionare mai scurte sau chiar locale. China este însă și o sursă de forță de muncă și mijloace de producție, și o piață uriașă pentru Apple. Pentru a putea vinde în China, Apple face concesii privind protecția confidențialității utilizatorilor pe care nu le aplică în alte părți ale lumii și pe care nu le fac nici alte firme străine în China. Este vorba despre o echilibristică delicată și periculoasă și întrebarea este cât va rezista și cum se va confrunta cu viitoarele crize. În fine, modelul comercial al lui App Store este examinat atent de forurile regulatorii din multe părți ale lumii, și este foarte probabil că Apple se va confrunta la fel ca și concurenții săi Google, Amazon, Facebook și Microsoft cu anchete și acțiuni anti-trust și alte evenimente regulatorii care au ca scop înlesnirea competiției. O tendință mai recentă, promovată de unele firme mici, este de a ocoli App Store și a vinde direct aplicații Apple, evitând comisioanele percepute de firmă, care pot ajunge la 30%. Legislația multor țări și zone economice obligă sau va obliga pe Apple să permită această opțiune.
Dacă inventivitatea este una dintre cheile fundamentale ale viitoarelor performanțe economice, atunci merită să menționăm în final ce noutăți a anunțat Tim Cook la conferința din 14 septembrie. În primul rând, este vorba despre familia iPhone 13 cu patru modele (iPhone 13 mini, iPhone 13, iPhone 13 Pro și iPhone 13 Pro Max), cu prețuri începând de la 679 de dolari. Apoi au fost anunțate seria 7 a lui Apple Watch, a 9-a generație a tabletelor iPad și a 6-a generație a mini-tabletelor iPad mini. Aceste produse sunt echipate cu cipuri proiectate de Apple, A13 Bionic și A15 Bionic, procesoare cu 64 de biți și arhitectura ARM. Proiectarea propriilor procesoare este unul dintre răspunsurile pregătite de Apple pentru a întări eficiența producției și versatilitatea produselor, păstrând controlul asupra procesului de dezvoltare. A15, cu care sunt echipate iPhone 13, este anunțat ca fiind cel mai rapid procesor din telefoanele de pe piață, cu 50% mai rapid decât cele mai agile procesoare din telefoanele concurenților. Comunicațiile 5G sunt furnizate ca standard, și minimum de memorie pe telefoanele seriei 13 va fi de 128 GB, maximum ajungând la 1TB. Sistemul de operare IOS versiunea 15 este accesibil începând cu 20 septembrie. Ce se așteptau specialiștii și clienții și nu a fost anunțat deocamdată? Există și câteva astfel de funcții și produse, printre care alimentarea fără fir a unor modele de aparate și o nouă generație de MacBook. În general, setul de funcții și produse anunțate în acest septembrie a fost considerat de experți ca fiind solid, dar evoluționar, și nu revoluționar. Revoluția se amână pentru o vreme. Rămâne să urmărim dacă conductorul ei va fi tot Tim Cook.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Crai nou‘ (2021) (distributed internationally with the title ‘Blue Moon‘) is a debut film, but Alina Grigore, its script author and director, is not a debutante in cinema. On the contrary, it can be said that she already has a creative path that is worth following and that this film represents another stage in the evolution of one of the most interesting filmmakers of the young generations of Romanian cinema. After studying acting at UNATC (the Theater and Cinema Academy in Bucharest), Alina Grigore made her acting debut more than a decade ago, being cast in movies and television series. After another period of studies in the United States, she tried her forces as a screenwriter. ‘Illegitimate‘, the film written by her together with the director Adrian Sitaru, proved her courage in choosing a controversial topic and in the stylistic approach of dealing with delicate themes. Now, I had the opportunity to be among the first spectators, at the film festival in Haifa and before the premiere in Romania, of ‘Blue Moon’, which can be considered her author film because she wrote the screenplay (based on her own stories) and also assumes the role of director. She does it again with courage and self-confidence. As in the previous film, this is the story of an unhappy family, a family torn by conflicts, stifled aspirations and the burden of old events that cannot be forgotten. It is an interesting and imperfect film, a film that arouses interest and provokes discussions, both in terms of theme and the way it is conceived.
‘Crai nou‘, the title in Romanian, reminds of the folklore traditions related to the new moon, the beginnings of love, the feminine desires and the search for the future husbands. The main heroine of the film, Irina, does not necessarily aspire to fairy tales love, but rather to escape from the family circle and the narrow social space in which she is forced to live. She is part of a fairly large family that manages a hotel in the mountains, in a picturesque area of Romania. The family is a bit dysfunctional, the relations are quite tense, her divorced father who lives in England for a long time and visits occasionally is called ‘the deceased’, Irina’s sister has relationships that are not well received by the family. The business is run by the girls’ two cousins, one of them, Liviu, quite violently, trying to control their private lives. Irina is perhaps the smartest of them all, but she doesn’t even know what she wants to do with her own life. She plans to leave, she prefers Bucharest to London where her father lives, but her attempts to escape are hampered by her own ignorance of the world outside the family perimeter. She may eventually be able to help her sister, but it is not clear if she will be able to take control of her own destiny.
The film benefits from the excellent cinematography by Adrian Paduretu. Each scene’s colour palette is adapted to the atmosphere, from the illustrated postcard images of the hotel in the mountains to the dark blue of the New Moon night, which justifies the English title of the film. It also uses long frames, many scenes being filmed with hand-held camera in one take, which offers authenticity and gives the actors time to express their feelings. Alina Grigore, herself an actress, works with actors according to a method that allows everyone to develop their characters and leaves room for spontaneity. Ioana Chitu is excellently distributed and her Irina is memorable. Mircea Postelnicu accurately executes the difficult role of Liviu, although here the script I think has a problem, the character does not seem to evolve, which obliges the actor to repeat his violent outbursts without adding anything from one scene to another. Vlad Ivanov also appears in a minor role, possibly wanting to be included in the cast to support the film. The whole team of actors plays authentically, but the balance between the ‘to-the-book’ precision of the scenario and the freedom of expression of the actors seems to lean too much towards the second direction. There are some ideas in the film that are certainly important to the director but which do not all cross the screen clearly and distinctly: social stagnation, the invisible ceilings that limit the role of women, the repression of genuine feelings in personal relationships, the conflict between the different points of view of women and men in relationships. With ‘Blue Moon‘, Alina Grigore proves that she is an innovative screenwriter and director, who has a lot to say and knows how to express herself in an interesting cinematic way. But the audiences risk to be confused by her too many cinematic searches. I think that the viewers and the way they receive the story and the messages should be the focus of her attention in the future films that she will make.
If there was a need for a good proof that English social dramas are inspired by Italian neorealism, it is provided by ‘The Bike Thief‘, made in 2020, the director’s debut film by Matt Chambers. The title is a direct and casual reference to Vittorio De Sica‘s 1948 film, ‘Ladri di biciclette‘. His film is a homage and a transposition in time of the classic film of Italian neorealism, but not a pastiche. The script, also written by Matt Chambers, reuses some of the main ideas, situations and lines of action in Sica’s film, transplanting the action in that part of contemporary London that most Englishmen and tourists ignore – the world of immigrants trying to find their place and build an identity in a world that offers them very few points of material or moral support. It is a film made with simplicity and sincerity, whose cinematic and acting qualities manage to make it interesting for film buffs who are interested in human and social dramas.
Viewers never know the name of the main hero. In fact, he spends much of his film with his face camouflaged by a motorcyclist’s helmet. He is a Romanian immigrant and works at night delivering pizza to the customers of the restaurant run by Yusuf. The job is at the limit of legality, the moped used for deliveries is not insured. The boss also rents him the apartment where he lives with his wife – who works as a housekeeper – and his two children, a teenage girl who is a student, and a boy a few months old. His social integration is feeble. He speaks English only at a basic level and does not communicate much with his colleagues, immigrants from other continents. The family works hard and lives on the edge. When the moped entrusted to him by the boss is stolen – maybe bad luck, maybe the revenge of his colleagues – his whole existence is ruined. He is in danger of losing everything – his job, his housing, the means to support his family. The police do not help him because the moped was not insured and they seem more interested in checking whether he is not an illegal immigrant. We don’t know much about this man, but he seems like a decent and honest person. However, the situation in which he finds himself cannot be resolved by honest means. As in the films of De Sica and of other Italian masters, the character is motivated by noble moral considerations, before all by devotion to his family, but life and the social conditions around put him in extreme situations.
The lead role is excellently played by Alec Secareanu. We can suspect that his lack of communication is not necessarily a character trait, and behind his silence there seems to be an untold life story. Anamaria Marinca is Elena, his wife, and I would have liked her role to be more consistent. Alexia Maria Proca debuts exceptionally in the role of the teenage daughter. The family scenes are interpreted with discretion and sensitivity. From the Romanian perspective, the film says something about the confrontation of many immigrants with the Western world that is far from welcoming them with open arms, and about the conflict of moral values between home education and the realities of the society in which they landed. However, director and screenwriter Matt Chambers did not insist on these issues, and from the point of view of a ‘neutral’ spectator, the film could be about immigrants from any other part of the world. The image signed by Nanu Segal adds quality to the film, bringing to the screen a London of the night, cold and dark, camouflaging its violence and contradictions. The conflict seems to be evolving slowly, but it is a gradation of slipping into the dark. Matt Chambers wrote and made a discreet film, but which conveys a significant message and has a remarkable emotional impact. Compared to the illustrious original that inspired him, ‘The Bike Thief‘ does not come out very disadvantaged.
The departure of Jean-Paul Belmondo gave us, the cinema lovers, the opportunity to see for the first time or to watch again some of the remarkable films that marked his career which started over 60 years ago. ‘Pierrot le fou’ directed in 1965 by Jean-Luc Godard presents Belmondo in a role that reminds us that the actor was one of the standard bearers of the New Wave, a role that can be considered a transition phase between experimental art cinema and the highly successful roles in popular films, which would become the mark of his career in the following years. Godard, the film’s director, on the other hand, was walking the reverse path. ‘Pierrot le Fou‘ is one of his latest films that seems to be made for the broad audiences. The tools are similar to the ones of the blockbusters and great action films of the era. The film dialogues with the American film school of the 50s that had profoundly influenced the cinema of Godard and of his colleagues of generation, but the way it is filmed and structured is in fact a reverent distancing from it.
The story almost prophetically anticipates movies like ‘Bonnie and Clyde‘ and ‘Easy Rider‘. A murder has been committed in which two lovers are involved. The two set off on a dangerous journey, fleeing from the police and the accomplices of the murdered man. This would sound like an action movie, but ‘telling the story’ interests Godard too little. This is just a pretext to describe feelings and reveal who his characters are. Within a few years, Godard had evolved from black and white to colour film, and his cinematographer Raoul Coutard filmed spectacularly, using the strong colours of the primary spectrum. The dialogues include more references to popular culture, poetry, literature, philosophy than to what happens to the heroes on screen. If we add to this the music of Antoine Duhamel what comes out is a film that externally resembles what colleagues of that generation such as Jacques Demy (Les parapluies de Cherbourg had come out a year before) and Claude Lelouch (Un homme et une femme would appear the following year) were making. But appearances deceive. The directors coming out of the crucible of the New Wave were already each stepping on completely different paths.
The lead roles belong to Jean-Paul Belmondo and Anna Karina, both in their prime and on the uphill slopes of their careers. In this film, Belmondo abandons his ‘voyou’ clothes for those of an intellectual bourgeois bored with life, ready to give up comfort for a love story that overcomes the routine of life. The tragic dimensions of his character are convincingly outlined only towards the end. Anna Karina is beautiful and mysterious, attractive and dangerous. ‘Pierrot le Fou‘ is probably the film in which she looks the best in her entire career. The relationship between the two heroes is actually part of a love triangle, but not in the conventional way of metaphor. The third tip of the triangle is the camera, playing the role, if you will, of the point of view of the spectator or the director. In many of the film’s sequences, contrary to all previous conventions, the characters look at the camera, sometimes dialogue directly with it in words, other times flirting or expressing their feelings just by looking at us (or the cameraman, or the director). There is another layer of meaning to this production, as the filming took place a few months after Godard and Anna Karina broke up, and ‘Pierrot le Fou‘ was to be the last of a series of films made together during that period that launched their respective careers. Godard sees and films Marianne Renoir, the character in the film, with the eye of the betrayed lover, still fascinated by her beauty, trying to understand her betrayal. Life sometimes not only beats the movie, sometimes life is part of the movie.
‘That Trip We Took with Dad‘ (the Romanian title is ‘La drum cu tata‘, the German title is ‘Die Reise mit Vater‘) is Anca Miruna Lăzărescu‘s 2016 debut feature film. The director was born in Romania but has lived in Germany since childhood and was formatted in German film schools. ‘That Trip We Took with Dad‘ is a film with a strong personal touch, inspired by the story of the life of the director’s father and her family, possibly a kind of farewell to a past and complicated stage of her own biography. It is also an opportunity to recall a key moment in European history (the invasion by the USSR and some of its allies of Czechoslovakia in 1968) and the way it was lived in Romania and by the Romanians. I lived in that era and I was close to the age of the youngest of the film’s heroes.’That Trip We Took with Dad‘ seemed interesting and authentic to me, almost a missed opportunity to be a great film.
The perspective is probably unique for most viewers, both because of geographical and cultural differences, but also due to the passing of half a century and the changes that have taken place during this time. In one of the key lines of the film, Ulrike (Susanne Bormann), a young German woman from the FRG tells Mihai, her Romanian friend (Alexandru Mărgineanu) ‘You are very different’. The mentality gap caused by the different historical experiences of the same young generation in the two parts of Europe in 1968 is one of the central themes of the film. Mihai and Emil Reinholz, who had gone on a car trip to the German ‘Democratic’ Republic to find a surgeon to operate on their father, arrive, in the whirlwind of events after the invasion of August 22, 1968, in the ‘free world’ , ie in the Federal Republic. Young Romanians admire the reformist movement of the ‘Prague Spring’ and oppose the Soviet intervention and the re-Stalinization of Eastern Europe (including Romania). The young Germans they meet belong to the confused generation of 1968, admire socialism and ignore the realities of its application on the other side the Iron Curtain. They are united by their idealism, their aspiration for freedom and the music of the Beatles and the Stones, they are separated by their historical and life experiences and especially by their ignorance of the realities ‘on the other side’. The Reinholz family is not without its contradictions either. The elder boy, a doctor, is obliged by the Romanian Securitate to be an informant in order to receive the right to travel and save his father. The West does not receive him with flowers either, and life there seems to demand similar compromises. The father is a former communist sympathiser, disappointed by the realities. Returning to Romania at that time, that path that was actually chosen by many who were in this situation, meant resuming the struggle for survival and a wait of another over 20 years until gaining freedom, along with all Romanians, at the fall of communism in 1989.
The story is interesting and the construction of the script is clever. The approach could be criticised for Manichaeism, the characters are drawn and judged from the start, but let’s not forget that this is a personal perspective. For those who lived in communist Romania and for their descendants who talked to their parents and who know history well, it is clear who were the ‘good guys’ and who were the ‘bad guys’. Some of the situations described in the film give the opportunity for memorable scenes (the children’s games in the courtyard of the building in Arad, the Soviet tanks that almost crush the heroes, the conflicts in the East German detention center, the boys’ song and the father’s dance at the meeting with the German ‘leftists’). I think that if the film had insisted on these directions, emphasising even the satire and the grotesque, the result could have been even more remarkable. Even so, I can only admire the performances of the team of actors with Alexandru Mărgineanu and Răzvan Enciu in the role of the two young Romanians of German origin, whom I recognised as two fellows of my generation. Ovidiu Schumacher is also very good in the role of the father, and Susanne Bormann credibly plays the role of Ulrike, the young German of noble origin and with revolutionary sympathies. ‘That Trip We Took with Dad‘ is an interesting film that manages to provide a personal perspective on the events of 1968 and to be a true document for those who did not live that period. For Anca Miruna Lăzărescu this may be the start of a great career as film director.
