War has always been a cruel and violent affair and the traumas caused by conflicts in the souls of participants and victims is not a 20th century invention. This would be the main message of Scott Cooper‘s 2017 film ‘Hostiles‘. The story that takes place in the last decade of the 19th century uses motifs and the visual repertoire of the western genre to examine a painful episode in the American history – the wars between government armies and American Indian tribes. It is not, of course, a new theme, it has been addressed in many classic films of the genre, but the violence of the conflict and its collateral victims have rarely been presented from such a sharp realistic perspective. ‘Hostiles‘ manages to rise above the level of exploiting violence for commercial purposes, proposing a story and bring to screen heroes who have the strength to overcome the animosities of the past, thus instilling the hope of a possible reconciliation.
Clashes seem inevitable between the characters in ‘Hostiles‘. Captain Joseph Blocker (Christian Bale) is assigned to accompany the Indian chief Yellow Hawk (Wes Studi) and his family on a final journey to the place where he was born and where he would die after many years in captivity. Military discipline and the threat of losing his approaching pension convince Blocker to accept a mission he dislikes, namely to escort safely the head of his former enemies. Between them there is a whole history of fighting and cruelty on both sides. On their way, they meet Rosalee Quaid (Rosamund Pike), a traumatised woman who has just lost her husband and three children killed in an attack by another Indian tribe. The journey of the former enemies through the prairies and mountains of the continent takes place in conditions of permanent danger, which forces them to fight together to survive, becoming an opportunity to know each other and recognise the absurdity of violence.
‘Hostiles’ has remarkable visual qualities and the name of Masanobu Takayanagi, the director of cinematography must be mentioned. He takes the traditional elements of the western and alternates them with long shots that focus on the characters and their feelings. All the heroes of the film bear the burden of wounds and the psychological scars of the violence they witnessed or executed. The characters are believable and the slow pace of the story telling gives them time to reveal and develop. The counterpoint of the fast-paced action scenes is welcome. The only major problem with the film is, in my opinion, the insistence with which the messages are repeated and the way too explicit they are exposed. The idea that physical closeness gives the opportunity to know the enemy, and that understanding his motivations, recognising humanity and rejecting demonisation are prerequisites for reconciliation is clear from start and I do not think it should be repeated explicitly. The desire to conform to the criteria of diversity and political correctness, even when it comes to history, is beginning to have a negative influence on the screenplays of films of this kind. Fortunately, in ‘Hostiles‘ the intense acting (especially by Christian Bale and Rosamund Pike) helps us forget the excessive rhetoric of part of the text and situations. The film manages to bring to the screen a vivid and believable story from one of the most interesting periods of American history.
‘Je ne reve que de vous‘, the film by French director Laurent Heynemann, can be considerred one of the cultural casualties of the pandemic. Presented for the first time in 2019 on the festival circuit, it was released on screens in January 2020. It did not get to be seen by too many people until the cinema halls closed. When the activity resumed in cinemas, the film did not come back, being pushed aside by the numerous productions accumulated during many months of inactivity. The historical docu-drama which centers around a lesser known episode of the life of the French politician Leon Blum which took place during the Second World War thus lost the chance to meet the audiences in love with such vintage films or passionate about the history of the war and its personalities. It’s a shame, as the film has enough qualities and an original approach, which deserves viewing and discussion.
‘Je ne reve que de vous‘ is a love story between a famous man approaching the age of 70 and a woman 27 years younger than him. He is Leon Blum, the first socialist prime minister of France, the head of the Popular Front government that came to power in 1936, a government which in a short time legislated in France social and labor rights that were a first for those times: the right to strike, paid annual leave, working week not exceeding 40 hours. Jeanne Reichenbach is a wealthy Jew who fell in love with him as a teenager. In 1940, when the story in the film begins, they had both been married twice before, had children, Leon Blum is even a grandfather. After the defeat of France, Leon Blum was one of the few French politicians who opposed the Vichy collaborationist government. As a left-wing politician and a Jew, he was in double danger. He is arrested, a trial is being staged, he is being deported. Jeanne refuses to leave France and abandon Leon, even though she was already in danger here simply because she was Jewish. He will accompany and support the imprisoned politician, even in the deportation (on preferential conditions, however, because he was considered a hostage and not an ordinary detainee) to Buchenwald. The film accompanies the two and the way the relationship between them evolves in these years of hardship.
Laurent Heynemann chooses a romanticized docu-drama approach, with the romance part taking precedence over the political and historical aspects. He still manages to keep quite close to the historical truth reflected by the documents of the time, by Jeanne’s personal notes and by the correspondence between the two. The rendition of the political and bourgeois circles during the defeat of France and the Vichy regime is accurate and interesting, sketching credible portraits of some of the personalities of the time (including Pierre Laval, the regime’s number two, played by Philippe Torreton). The emotional power of the film is mainly due to the acting performance of Elsa Zylberstein, an actress known especially for comedy roles, who manages here to create the image of a passionate and enterprising woman, loving and dignified, ready to make any sacrifice to help the man of her life. Hippolyte Girardot in the role of Leon Blum and Emilie Dequenne in the role of his daughter-in-law also do well in the roles entrusted to them. The characters sometimes evolve too predictably, and the drama is missing, maybe because many of us are familiar with the historical characters and their fate, but still, ‘Je ne reve que de vous‘ is a more than decent production, which deserves a better fate than being buried in the heap of movies whose path to viewers has been seriously disrupted by the years of the pandemic.
Me and ‘Star Wars’ was not a love at first sight story. I remember myself watching the first series created by George Lucas in 1977 and being quite confused. What was the big fuzz about? I was a big eater of science fiction literature, ‘2001 – A Space Odyssey’ and ‘Solaris’ (by Tarkovsky, of course) were in my personal film tops, but Lucas‘ universe was not what I had expected – maybe because it was too low-tech, maybe the fairytale atmosphere and the characters reminded me too much the comics magazines of the childhood I had emerged from not so long time before. It took me watching and then rewatching the next series to begin to understand the charm of this galactic saga, to understand its rules and conventions, to integrate into this world while watching. I haven’t become a fan, I don’t dissect every sequence and every character, I don’t participate in discussions in dedicated groups on the Internet, and between the ‘Star Trek’ and ‘Star Wars’ series I still prefer the first one, but I understand it enough by now, it seems, to enjoy watching ‘The Last Jedi‘ or ‘Star Wars VIII’ directed byRian Johnson, which seems to have deservedly earned the title of best film in this cycle in the 3rd millennium.
‘The Last Jedi‘ continues the story inthe previous series but also introduces some new directions. The most interesting, perhaps, is related to the fact that in the fight between Good and Evil or, if you wish, between the light and the dark sides of the Force, the balance, at least in this series seems to lean towards darkness. The galaxy falls under the dictatorship of the New Order led by a Supreme Leader, and the Resistance is preparing for what could be the battle of last hope. Victory is far away, the purpose of the fight is to survive and keep hope. We meet again, 40 years after the first series, two of the central characters of the entire legend – Princess Leia and Luke Skywalker, played by Carrie Fisher, in her last role on screen, and Mark Hamill, two actors whose careers were launched in and later closely related to these movies. Other familiar figures return to the screen, including the R2-D2 robot and the furry pilot Chewbacca. The new generations also offer us quite interesting characters. Unlike many other action and science fiction films, those in the ‘Star Wars’ series also have a degree of mystery and development during the action that keeps the interest and avoids stereotypes. The two hemispheres of the Force interact in this film more than in any of the other series.
‘The Last Jedi‘ is an action film that can not fail to fascinate fans of the series, perhaps except for those who are too rigorously attached to the characters of the original trilogy. The collaboration between George Lucas and J.J. Abrams is also a kind of passing of the torch from one generation to another of producers. It is a very well made film, with a rigorous dosage calculated between action and feelings, between the spectacular battles and the political intrigues on the scale of the Galaxy. It is a visually impressive film and consistent with the lines and directions drawn in previous series. The accumulation of acting talents is also remarkable, including actors like Adam Driver, Laura Dern, Benicio Del Toro and the younger Daisy Ridley, John Boyega, Oscar Isaac, Kelly Marie Tran. The merit of director Rian Johnson is to have created a film that fits very well in the series, with special effects at the level of expectations, with heroes who each perform their respective parts of the action but also have enough time and talent to create credible characters. ‘The Last Jedi‘ is quality entertainment, which can also be enjoyed by those who are not passionate about the series or the genre.
Daca roata istoriei nu s-ar fi învârtit în decembrie 1989, am fi avut parte în 2021 de un an festiv. La începutul lunii mai s-au împlinit o sută de ani de la fondarea Partidului Comunist din România (PCdR) ca urmare a scindării ramurii de extremă stângă a Partidului Social Democrat Român. Urmașii acestui partid au ajuns la conducerea României după 1945 și sub numele de Partidul Muncitoresc Român (PMR) și Partidul Comunist Român (PCR) au condus țara timp de mai bine de 40 de ani. Ce festivități ar fi avut loc și ce volume omagiale s-ar fi publicat dacă România s-ar fi găsit încă sub regim comunist! Au trecut însă peste 30 de ani de la căderea dictaturii și desființarea partidului comunist. Sechelele acelei perioade sunt încă adânci în istoria și prezentul României, în caracterul și evenimentele sociale și politice care s-au întâmplat până în ziua de azi. Studiile istorice sunt încă în curs, și aniversarea nefestivă a prilejuit apariția câtorva cărți interesante despre istoria partidului în diferite perioade și despre personalitățile marcante care l-au condus sau au jucat roluri importante în activitățile sale. Libertatea de care ne bucurăm astăzi îmi permite să aleg din raft în mod voluntar, să citesc și să recenzez acest fel de cărți. Prima dintre ele este volumul apărut în 2021 la Editura Polirom sub coordonarea profesorului Adrian Cioroianu, cu titlul ‘A fost odată ca niciodată. Partidul Comunist Român. 1921-2021. Pentru o istorie dezinhibată a “viitorului luminos”. Am ales să reproduc titlul complet, căci fiecare dintre cele patru rânduri are o semnificație. Pentru generațiile tinere sau pentru cercetătorii și cititorii din afară, istoria PCR poate avea elemente de legendă sau de sumbră fantezie istorică. Istoriografia a fost multă vreme, în perioada comunistă, aservită ideologiei și transformată în unele perioade în hagiografie. După 1990 a început studierea mai mult sau mai puțin sistematică a surselor, culegerea și înregistrarea mărturiilor, recuperarea studiilor cenzurate și interzise, dar a existat și o tendință, firească până la un punct, de demonizare. Au fost depășite aceste etape? Se poate face în mod dezinhibat istoria acelei perioade și a organizației politice care a condus România acelor vremuri? Acest volum încearcă să demonstreze că răspunsul este afirmativ.
Ce nu este această carte? Titlul poate dezorienta, căci în pofida numărului impresionant de pagini (peste 500) nu este vorba despre o istorie completă a partidului comunist în diferitele sale incarnări de-a lungul secolului care s-a scurs, ci despre o culegere de studii care se concentrează asupra perioadei dintre 1930 și 1944, acoperind câteva dintre personalitățile marcante dintre conducătorii și activiștii partidului și câteva evenimente importante în care au fost implicați aceștia – procese, greve și alte forme de protest, și activitatea de rezistență în perioada războiului. Textele sunt în mare parte rezultatul activității unui grup de șapte autori, toți reputați cercetători ai istoriei României moderne și contemporane, desfășurate intre 2012 și 2017 și publicate inițial în tiraje reduse în Editura Universității din București. De mare interes sunt sursele care combină biografii oficiale, autobiografii scrise după război, dosarele de evaluare ale ilegaliștilor și simpatizanților comuniști, dosarele de anchetă ale Siguranței și Securității, minutele și procesele – verbale ale proceselor, relatări și articole din presa vremii. În unele locuri detaliile copleșesc și nu sunt evitate repetițiile, dar pentru pasionatul de istorie lectura este relevantă. Analizele statistice care procesează și sintetizează datele culese din arhive sunt și ele de multe ori interesante, și oferă perspective inedite.
Câți și cine au fost comuniștii în perioada dinainte de 1944? Una dintre întrebările la care acest volum dă un răspuns detaliat și argumentat (dar nu exact numeric) este cea legată de numărul de comuniști în Romania în momentul răsturnării dictaturii fasciste la 23 august 1944. Prefața semnată de coordonatorul ediției are de altfel titlul ‘Au fost mai mulți de o mie’. În legătură cu acest subiect și încă în câteva privințe, volumul dă un răspuns documentat care evită extremele. PCdR nu a fost organizația de mase descrisă de istoriografia propagandistică românească din anii comunismului dar nici o organizație firavă și complet nesemnificativă cum au susținut și susțin unii critici ai comunismului. Activând în condiții de clandestinitate, el a fost diferit de partidele politice cu funcționare legală de atunci sau de astăzi, și ca urmare criteriile de selecție și primire erau stricte și riguroase. Pe lângă membrii de partid cu statut recunoscut trebuie luați în considerație și activiștii din organizația de tineret (UTC) și simpatizanții, mulți dintre ei participanți în mișcările legale influențate de PCdR sau în cele care susțineau membrii de partid din închisori (Ajutorul Roșu). Un alt aspect care este amplu prezentat de-a lungul întregii cărți este cel al componentei naționale. Este încă un subiect polemic, deformat de istoriografiile extreme. Mărturisesc că în perioada comunistă, desi eram pasionat de istorie și în același timp subiect involuntar al propagandei, nu am auzit de numele lui Elek Koblos, Vitali Holostenko, Alexander Daneliuc și Boris Stefanov, cu toții secretari generali ai PCdR, numiți de la Moscova în perioada în care partidul era o secție a Internaționalei Comuniste, și era considerat (și chiar era în mare măsură) o agentura a URSS. Unii dintre ei nici măcar nu vorbeau românește. Despre numărul mare de evrei din rândul comuniștilor în perioada ilegalității s-a tăcut oficial în perioada comunistă și s-a vorbit mult după 1990, în încercarea de a prezenta comunismul ca o mișcare complet străină societății românești. Volumul de fata documentează problema, fară a concluziona. Evreii au fost prezenți în rândurile partidului în proporții mult mai mari decât procentajul lor în rândul populației, dar nu au reprezentat o majoritate, și după preluarea puterii mulți dintre ei au fost îndepărtați din funcțiile de conducere de la vârful piramidei politice. Au existat multe cauze ale acestei excesive prezențe evreiești legate de politica românească fata de minorități și de ascensiunea extremei drepte naționaliste și xenofobe, cauze care nu sunt menționate în carte. În rândurile populației evreiești comuniștii au fost însă o minoritate nesemnificativă, și activitatea lor nu a fost reprezentativă nici pentru tradițiile și nici pentru opiniile și structura socială a majorității populației evreiești:
‘Daca putem admite astfel că evreii sunt suprareprezentați în rândul membrilor și simpatizanților partidului, având în vedere numărul lor în Romania interbelică, considerații precum cele că toți comuniștii au fost evrei reprezintă interpretări forțate și necritice ale documentelor polițienești. Potrivit psihologului francez (născut în Romania) Serge Moscovici, evreii care alegeau partidul comunist reprezentau, la rândul lor, o “minoritate invizibilă, chiar secretă” în cadrul unei minorități din România Mare.” (pag. 446)
Primele patru din cele zece capitole ale cărții sunt dedicate celor trei conducători care formau troica celor ale căror portrete erau purtate la demonstrații și ale căror nume erau scandate că ‘băgând frica în burgheji’ după 1944 (Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca) și urmașului lor, Nicolae Ceaușescu. Sunt analizate în special activitățile din perioada ilegalității și procesele publice în care aceștia au apărut și în care au fost condamnați. Georghe Gehorghiu și-a început activitatea ca lider sindical și numele său a început să fie cunoscut opiniei publice după grevele ceferiștilor din 1933, la organizarea cărora a participat fără a fi unul dintre conducători. Procesul și pedeapsa grea l-au plasat în rândul figurilor marcante ale partidului, dar practic întreg deceniul care a urmat, până aproape de 23 august 1944 el a fost în închisoare. Căderea în dizgrația Moscovei a lui Ștefan Foris și dorința de a instaura la conducerea partidului un etnic roman au fost ocazia preluării puterii, pe care avea să și-o consolideze prin manevre politice și eliminarea pe rând a adversarilor în anii următori. Ana Pauker a fost probabil figura cea mai cunoscuta în perioada interbelica, procesul ei bucurându-se de ecou larg în presă. Susținătorii dreptei naționaliste agitau coarda xenofoba și antisemită, în timp ce presa de stânga o prezenta ca pe o eroină a luptei antifasciste. În fine, Nicolae Ceaușescu a fost implicat la 18 ani într-un proces relativ minor, al cărui importanță a fost mult exagerată după ce acesta a ajuns la putere. Stagiul în închisori, inclusiv la Doftana, l-a propulsat în cercul conducătorilor întemnițați ai partidului. Fiecare dintre capitole descrie în detaliu desfășurarea proceselor, componența și atitudinea completelor de judecată, comportarea acuzaților și a apărătorilor, ecourile în presă. Cum putem privi aceste procese în perspectivă istorică? Autoritățile și presa de dreapta a vremii le-au prezentat ca procesele unor agitatori periculoși, agenți ai Moscovei, mulți dintre ei străini de neamul românesc. Presa de stânga și o parte din opinia publică internațională a încadrat aceste procese în categoria celor intentate în acea perioadă în Europa militanților antifasciști. Ambele argumente au o doza de adevăr în ele, dar nu exclusivă. Pericolul fascist era real, dar la fel de real este și faptul că activitatea comuniștilor români era susținută și finanțată de Internaționala Comunistă.
‘Au mai fost dezvăluite de către procuror “măștile” folosite de comuniști și sub apanajul cărora aceștia spuneau că activează: fronturile populare. Însă cea mai măreață dintre măștile lor, consideră procurorul, era cea antifascistă, cu aluzie la una dintre strategiile de disculpare ale comuniștilor din proces. Pe tot parcursul procesului aceștia au susținut că sunt antifasciști, neasumându-și public și deschis identitatea comunistă, cu unele excepții … Rechizitoriul procurorului s-a încheiat într-un registru religios, cu referințe la pilde biblice și cu un îndemn adresat completului de judecată pentru a-și face datoria ca români. … lozincei centrale a rechizitoriului care a fost “Jos masca” îi opun o alta: “Jos confuzia”. Aceasta pentru că pericolul fascist nu este o invenție a acuzaților. Pericolul fascist este o realitate și care ca atare trebuie discutată și pusa în adevărata sa lumină.” (pag.144-147)
De remarcat că desi jurisdicția acestor procese era atribuită tribunalelor militare (în părți din România fiind decretată stare de urgență) ședințele erau publice, iar acuzații se bucurau de asistență juridică (între avocați s-au aflat Lucrețiu Pătrășcanu și Ion Gheorghe Maurer). Nu se poate spune că era vorba despre o justiție dreaptă, dar în orice caz era una mult mai respectuoasă fata de legi și proceduri decât cea pe care o vor aplica peste unul sau două decenii comuniștii după ce vor ajunge la putere. Același lucru se poate spune despre condițiile de detenție. Până și faimoasa închisoare Doftana respecta niste regulamente interne, permitea vizite și primirea de pachete de către deținuți, avea bibliotecă și tolera activitățile de învățământ politic între deținuți. Ce deosebire față de ceea ce știm că avea să se petreacă mai tărziu la Aiud sau Pitești.
Mi s-a părut foarte interesant și capitolul dedicat lui Vasile Luca, unul dintre conducătorii comuniști despre care s-a scris mai puțin. Descrierea activității sale include un episod de colaborare cu Siguranța, care avea să fie minimalizat imediat după război, dar folosit mai tărziu în căderea și inculparea sa de către tovarășii de lupta. Luptele interne care aveau loc la nivelul conducerii partidului păreau o combinație între dispute politice și conflicte mafiote, totul în condițiile de confidențialitate ale ilegalității. Vasile Luca era de origine maghiară și își făcea greu loc între conducători. La fel se întâmplase cu eroul unui alt capitol, Petre Gheorghe, un alt lider al partidului, de origine bulgară. Despre acesta din urmă mărturisesc că nu am știut nimic, nici despre legăturile strânse dintre partidele comuniste din România și Bulgaria, și nici despre mișcările iredentiste din Cadrilaterul interbelic. Petre Gheorghe avea să fie pe de-o parte marginalizat în cadrul luptelor interne și apoi arestat și executat în 1943 ca spion sovietic. Cât despre Vasile Luca, cariera sa se vă sfârși într-un mod și mai patetic:
‘În 1952, Vasile Luca va fi arestat chiar de foștii tovarăși cu care a organizat protestele de la Grivița (Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Stoica). Va cunoaște din plin duritatea anchetelor Securității, fiind tratat exact așa cum el ceruse în anii anteriori să se procedeze. Luca va petrece 11 ani în temnițele comuniste, sensibil mai mult decât a fost închis sub “regimul burghezo-moșieresc”, trecând peste faptul că și regimul de detenție a fost cu totul diferit. A decedat la 27 iulie 1963, în Penitenciarul Aiud, bolnav și uitat de foștii săi colegi din partid.’ (pag. 241)
Două dintre capitolele cele mai interesante ale cărții sunt dedicate figurilor a doi ‘tovarăși de drum’ deveniți militanți comuniști cu drepturi depline, recrutați din rândurile intelectualității și chiar din cele ale moșierimii cu tradiție de nobilitate istorică. Este vorba despre Petre Constantinescu-Iași și despre Scarlat Callimachi. Ambele capitole sunt scrise de Adrian Cioroianu și ele se remarcă și prin calitatea scrierii și prin faptul că pun mai mult accentul pe informația de context, filtrând și lăsând în afară descrierile excesive ale procedurilor juridice care abundă în alte secțiuni ale cărții. Aceste capitole expun cu multe detalii și citate interesante felul în care partidul comunist a infiltrat în anii 1920 și 1930 organizațiile legale de stânga și cele antifasciste folosindu-le ca fațadă legală în scopuri propagandistice și pentru a influența procesele politice. În mod similar, presa legală de stânga a folosit libertatea de exprimare pentru a propaga ideile comuniste și simpatia față de URSS în condițiile în care presa ilegală avea o distribuire foarte limitată.
Volumul este completat de trei capitole care sunt dedicate analizei a trei categorii de militanți comuniști ale căror activități merită studii mai aprofundate. Capitolul despre “tovarășii din Spania” descrie structura socială, etnică și de vârstă a grupului militanților comuniști (între 400 și 500 la număr) care au participat ca voluntari alaturi de trupele republicane la războiul civil din Spania. În general prezența românească în acest război, atât de partea republicană cât și de cea a naționaliștilor lui Franco este un domeniu puțin investigat. Sunt folosite aici informații prelevate din ‘recensământul intern’ pe care Partidul Muncitoresc Român (PMR) ajuns la putere l-a efectuat în anii 1951-1952 și care a rezultat în epurarea unei părți dintre tovarășii de drum cu origine nesănătoasă sau care nu au reușit să-și demonstreze atașamentul față de cauză, și cu validarea activității celorlalți. Aceeași sursă și aceeași metodă de procesare statistică a datelor din arhive este folosită în ultimul capitol, dedicat militanților PCdR din Basarabia, care au ales să rămână în România după 1944. În fine, capitolul ‘Bonjour Paris’ se ocupă de activitatea unuia dintre grupurile de comuniști români care s-au alăturat Partidului Comunist Francez și Rezistenței în lupta împotriva ocupanților germani în timpul celui de-al doilea război mondial.
Fară pretenții de exhaustivitate, volumul ‘A fost odată ca niciodată – Partidul Comunist Român’ publicat de Editura Polirom completează multe dintre informațiile lipsă și corectează exagerări și inexactități propagate intenționat sau nu în legătură cu istoria partidului comunist și cu figurile unora dintre conducătorii, militanții și simpatizanții săi de frunte. Istoria este cea mai frumoasă poveste este fraza cu care profesorul Adrian Cioroianu își încheie episoadele de la televiziune. Sunt de acord cu dânsul și aș adăuga faptul că este o poveste care se îmbogățește permanent și căreia i se adaugă noi capitole pe măsură ce arhivele se deschid și sunt dezvăluite și prelucrate noi documente și informații. Partidul Comunist Român și-a încheiat, sper, rolul său, pentru totdeauna. Istoria sa continua să se scrie.
In 1971, when he directed ‘Les assassins de l’hombre‘ starring Jacques Brel, Marcel Carne had passed his heyday. The French director had directed several remarkable films that remained as milestones in the history of French cinema in the period before the Second World War, one during the war and a few more in the years immediately after the war. After the 1950s, inspiration seemed to have abandoned him, and the films that followed were almost all failures with critics and audiences in an effervescent French cinema that revolted against the ‘classical cinema’ he symbolised together with a few other. With ‘Les assassins de l’hombre‘ Marcel Carne was trying, at the age of 65, to return, addressing a political issue echoing the student riots that shook France in May 1968. The results of this attempt are not very conclusive. He made his political stand by the side of the younger generations, but his film-making seemed overcome by events. It was to be his penultimate feature film, and yet the most interesting film of the last decades of his career.
The film’s script combines the themes of police violence and corruption of justice with the courtroom drama. The film’s hero, Bernard Level, is an investigating judge, this position of magistrate being an original French institution with extensive powers of investigation and prosecution, non-existent in many other countries. The responsibility also involves risks, and the judge Level will need courage if he wants to reveal the truth in the case of a detainee who died in detention and send the police officers who appear responsible for this death in front of the jury. The legal and police systems work hand in hand, protect their servants, consider police violence as a legitimate method in the fight against criminals and deaths in detention as work accidents. The judge will face not only his superiors but also the police officers who are exerting pressure on his close family, including his student son, a representative of the ’68 generation. Justice is difficult to reach and injustice accentuates the crisis of trust between the new generations and the state institutions.
In order to increase the public’s interest, Marcel Carne distributed Jacques Brel, a very popular singer and songwriter, who was beginning to build an acting career in addition to the musical one. Brel proves here real qualities of dramatic actor in a role reminiscent of those that Jean-Louis Trintignan was creating in the same period. We can only regret that he would only appear in a few other films, because after a few years the cancer that took him too young would be discovered. I think he would have had a remarkable career in film. Among those who partnered in the cast I noticed Michael Lonsdale, an actor who recently left us and whose work I really liked, who in this film plays the role of the corrupt police inspector. However, the main problem of the film is the script, both as a structure and as dialogues. The plot is too transparent and too predictable, and the characters recite (even outside the court) too much rhetoric and leave too little room for personal feelings, fears, doubts. For all its weaknesses, ‘Les Assassins de l’ordre‘ is still a film worth watching and rewatching, both for Brel and Lonsdale, but also for the clarity of exposition and the fluidity of the narration characteristic of Marcel Carne‘s films.
Articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD este dedicat unor eroi aproape întotdeauna anonimi și de multe ori ignorați ai epopeei explorării spațiale. Primele ființe vii care au fost trimise în cosmos, pionierii zborurilor suborbitale și orbitale precedând oamenii, au fost diferite specii de animale. Puține dintre ele s-au bucurat de faimă și le cunoaștem numele. Multe nu s-au mai întors. Vom face cunoștință în acest articol cu unii dintre acești eroi ai spațiului, din lumea celor care nu cuvântă.
Istoric, animalele au precedat oamenii în misiunile spațiale și motivele sunt ușor de înțeles. La mijlocul secolului XX, când au fost inițiate primele programe de explorare a spațiului, cunoștințele despre ceea ce ne așteaptă dincolo de atmosfera terestră erau sumare, și supraviețuirea însăși a organismului omenesc la condițiile din cosmos și la solicitările fizice ale zborurilor era pusă sub semnul întrebării. Animalele au fost trimise pentru a investiga diferitele procese biologice și efectele pe care lipsa de gravitație, radiațiile și alte condiții specifice zborurilor spațiale le-ar putea avea asupra lor. Așa a fost întemeiată bioastronautica, o ramură a bioingineriei care se ocupă cu studiul și susținerea vieții în spațiu. Până în prezent, șapte programe spațiale naționale au trimis animale în spațiu: Uniunea Sovietică (mai târziu, Rusia), Statele Unite, Franța, Argentina, China, Japonia și Iran. O mare varietate de animale a fost lansată în spațiu. Lista include (dar nu este limitată la acestea) câini, pisici, maimuțe, broaște țestoase, șoareci, șobolani, cobai, iepuri, păsări, broaște și insecte.
Folosirea animalelor în testarea capacității de rezistență a organismelor în zbor are o tradiție care datează din secolul al XVIII-lea, când în zorii explorării aeronautice, în 1783, frații Montgolfier au trimis întâi o oaie, o rață și un cocoș în zbor într-un balon cu aer cald, pentru a vedea dacă animalele care trăiesc la sol pot supraviețui, înainte de a se încumeta ei înșiși să devină pasagerii invențiilor lor. Începând cu 1947, americanii au efectuat o serie de zboruri sub-orbitale folosind rachetele germane V-2, capturate la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, și în paralel au trimis baloane în stratosferă, la altitudini de până la 44 000 de metri. Printre pasageri s-au numărat muște, șoareci, hamsteri, cobai, pisici, câini, broaște, pești aurii și maimuțe. A devenit celebră în istoria explorării spațiului cosmic cățeaua Laika, adunată de pe străzile Moscovei și selectată pentru a fi pasager al satelitului sovietic Sputnik 2, care a fost lansat pe orbită pe 3 noiembrie 1957. Ceea ce se știe și se menționează mai puțin este faptul că nu a fost planificată nicio capacitate de recuperare și supraviețuire și, ca urmare, Laika a murit de supraîncălzire sau asfixiere cam la a patra orbită a zborului efectual în jurul Terrei. Misiunea Sputnik 2 a fost prima care a declanșat o dezbatere în întreaga lume cu privire la aspectele etice ale folosirii animalelor în explorarea spațială, în contextul mai larg al maltratării animalelor pentru ca știința să avanseze. În Regatul Unit, Liga Națională de Apărare Canină a făcut apel la toți proprietarii de câini să păstreze un minut de tăcere, în timp ce Societatea Regală pentru Prevenirea Cruzimii față de Animale (RSPCA) a primit proteste chiar înainte ca Radio Moscova să fi anunțat lansarea. La acea vreme, grupurile pentru drepturile animalelor au chemat membrii publicului să protesteze la ambasadele sovietice. Pe 19 august 1960, Uniunea Sovietică a lansat misiunea Sputnik 5, care transporta câinii Belka și Strelka, împreună cu un iepure gri, 40 de șoareci, 2 șobolani, 15 sticle cu muște și plante fructifere. A fost prima navă spațială sovietică care a transportat animale pe orbită și le-a readus în viață pe Pământ. În acest timp, programul spațial american s-a concentrat pe maimuțe. Able și Baker au devenit primele maimuțe care au supraviețuit experiențelor spațiale, după zborul lor din 1959. Maimuțele au trecut zborul în stare bună. Able a murit însă la patru zile după revenire din cauza unei reacții la anestezie, în timp ce era supus unei intervenții chirurgicale pentru îndepărtarea unui electrod medical infectat. Baker a fost centrul atenției în următoarele câteva luni, fiind studiată cu atenție pentru orice efecte negative produse de zborul ei spațial. A fost chiar împerecheată în încercarea de a-i testa sistemul de reproducere. Baker a trăit până pe 29 noiembrie 1984, la Centrul Spațial și de Rachete din Huntsville, Alabama.
Una dintre paginile interesante și mai puțin cunoscute ale explorării spațiale cu ajutorul animalelor a fost scrisa în anul 1968 de… două broaște țestoase. Povestea lor este cu atât mai interesantă cu cât ele au participat la unul dintre succesele cele mai semnificative ale Uniunii Sovietice, într-un moment în care rezultatul cursei pentru a pune primii astronauți pe Lună nu era încă decis. Pe 18 septembrie 1968, două țestoase, care cu numai vreo două luni în urmă mâncau fericite iarbă în stepele din Kazahstan, deveneau primele organisme terestre care înconjurau Luna, la bordul navei spațiale Zond 5. Misiunea reprezenta încă un episod în cursa spațială dintre cele două supraputeri ale celei de-a doua jumătăți a secolului XX, care era la rândul ei o parte din competiția strategică dintre cele două mari blocuri politice care reprezentau lumea comunistă și cea capitalistă. Americanii recuperaseră în decursul anilor ’60 o mare parte din decalajul care îi avantaja pe sovietici și le permisese acestora să trimită primii sateliți extratereștri și primii oameni în spațiu. Programele spațiale Mercury și Apollo beneficiau de avantajele cercetării științifice americane și, paradoxal, le depășeau pe cele rusești tocmai în organizarea centralizata și coordonarea diferitelor subasamble. Serghei Korolev, proiectantul șef al programului spațial sovietic, avea un concurent formidabil în persoana lui Vladimir Celomei, inventatorul unui sistem de propulsie de rachete foarte eficient, care se baza însă pe folosirea unor gaze extrem de toxice. Celomei se bucura de protecția lui Nikita Hrușciov, și abia după înlăturarea acestuia de la conducerea Uniunii Sovietice în 1964 a fost posibilă comasarea celor doua programe de rachete (care aveau și scopuri militare). Rezultatul a fost programul Zond, echivalentul sovietic al programului Apollo. Primele încercări au fost marcate însă de o serie de eșecuri. Două rachete nu au reușit să ajungă pe orbită. A treia s-a plasat pe orbită circumlunară și a revenit spre Pământ, în 1967, dar a eșuat la reintrarea în spațiul terestru, când era clar că unghiul de intrare nu permitea evitarea distrugerii. Au explodat pe rampa de lansare în 1968 încă două rachete din aceeași misiune, așa încât în momentul lansării lui Zond 5, pe 15 septembrie 1968, era vorba despre o misiune a ultimei șanse pentru acest program. Se știa deja că americanii testaseră cu succes rachetele programului Apollo și pregăteau prima misiune cu astronauți în jurul Lunii.
Inițial, planurile savanților sovietici constau în a trimite cosmonauți la bordul misiunii Zond 5, dar ținând cont de eșecurile precedente repetate, cu câteva săptămâni înainte de lansare, s-a decis ca aceștia să fie înlocuiți de animale. De ce însă broaște țestoase? Savanții sovietici au făcut, cred, o alegere bună în acest caz. Din punct de vedere biologic, țestoasele sunt dotate cu organele principale care sunt prezente și în corpul omenesc – inimă, plămâni, ficat etc. Sunt ușor de trimis în spațiu, nu se mișcă prea mult, și pot fi imobilizate fără probleme într-o sondă spațială. Cel mai important argument este însă faptul că rezistă mai ușor decât majoritatea celorlalte animale fără mâncare sau apă, pentru perioade îndelungate de timp. Au fost alese țestoase din specia rusească (Agryonemis horsefieldii) care se găseau din belșug în zona din jurul cosmodromului de la Baikonur. Din lotul de 6 țestoase cântărind fiecare între 340 și 400 de grame, au fost alese cele care purtau ‘numele’ sau numerele 22 și 37. Două ‘colege’ au constituit echipa martorilor, fiind fixate în cuști și legate în mod similar țestoaselor cosmonaute, dar rămânând pe Pământ. Savanții au comparat la sfârșit parametrii celor două grupe de animale.
Spre deosebire de lansările precedente, cea a lui Zond 5 a decurs perfect. La 67 de minute de la lansare însă, atunci când racheta urma să se desprindă de orbita terestră și să intre în cea lunară, unul dintre instrumentele de orientare după stele s-a defectat. A fost nevoie să fie folosiți senzori mult mai puțin preciși, care estimau traiectoriile după poziția fata de Soare și Pământ, dar până la urmă totul a decurs bine. Pe 18 septembrie 1968, Zond 5 s-a plasat pe orbită în jurul Lunii la 1950 de km altitudine, acolo unde niciun om și nicio țestoasă nu ajunseseră înainte. Apoi, folosind gravitația Lunii s-au reîncadrat în orbita pentru întoarcerea spre Pământ. Misiunea fiind deja un succes, sovieticii, știind că sunt ascultați de americani, au făcut o glumă emițând presupuse comunicații între Zond 5 și centrul de comandă terestru. Se spune că cei de la NASA, panicați, au apucat să-l scoale din somn pe președintele Johnson cu vestea că sovieticii au ajuns aproape de Lună, înainte de a-și da seama că este vorba despre o farsă. Reintrarea în atmosferă nu a fost însă simplă. Un al doilea senzor de altitudine s-a defectat, așa încât calculul unghiului de reintrare a fost destul de aproximativ. În timpul reintrării, ‘pasagerii’ au fost supuși unor accelerații de 20G, cărora cosmonauții umani nu le-ar fi supraviețuit, și nici majoritatea altor animale. Decizia sovieticilor de a trimite țestoase în spațiu s-a dovedit inspirată. Modulul a amerizat în Oceanul Indian și, la deschiderea capsulei, s-a constatat că pasagerii erau vii și nevătămați, poate puțin însetați și înfometați. Testele medicale făcute în săptămânile următoare au demonstrat că efectul călătoriei fusese neglijabil.
Se poate spune că Zond 5 a fost ultimul mare succes al programului spațial sovietic pentru explorarea lunară. Cu trei luni mai târziu, de Crăciunul lui 1968, misiunea americană Apollo-8 avea să parcurgă un itinerar similar, cu echipajul format din Frank Bormann, James Lovell și William Anders la bord. În iulie 1969, odată cu aselenizarea misiunii Apollo 11, cursa spre Lună se încheia cu victoria clară a americanilor. Programul spațial sovietic, deja marcat și de morțile lui Korolev, în 1966, și a lui Iuri Gagarin (care pregătea viitorii cosmonauți), în 1967, a renunțat la zborurile spre Lună cu cosmonauți, înlocuindu-le cu misiuni automate. Până astăzi, țestoasele 22 și 37 sunt ființele născute în Rusia sau URSS care au ajuns cel mai departe de Terra. Problemele etice rămân deschise. Unii savanți și activiști estimează că nu este corect să trimitem animale nevinovate în spațiu, în condițiile în care există șanse foarte mari ca ele să moară la scurt timp după sau pe durata misiunii spațiale. Este o dovadă de egoism din partea oamenilor să facă acest lucru animalelor care nu au de ales în acest sens. Colonizarea spațiului implică însă și repopularea viitoarelor lumi în care vor locui oameni cu animale și vegetație terestră. Aspectele științifice ca și cele etice trebuie luate în considerare cu precauție. Bioastronautica are, cred, un viitor foarte promițător.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
In 1962, the year when Henri Verneuil made ‘Un singe en hiver‘, Jean Gabin was 58 years old (younger than Tom Cruise is today!), He was already considered a ‘sacred monster’ of the French screen and had entered the final phase of his career, that of senatorial roles (including Commissioner Maigret but also the chief of the clan of the Sicilians). Jean-Paul Belmondo was 29 years old and was on the rise, propelled by the films of the French ‘New Wave’. Today, both actors are legends, each in his own unique style, having in common the fact that their personalities have amplified their talent and dominated every film in which they appeared. Director Henri Verneuil (who was born in Armenia, his real name was Achod Malakian) has the great merit of bringing them together on screen in this film in which the roles fit them perfectly and the two understand well each other and collaborate wonderfully. It’s not the only reason ‘Un singe en hiver‘ is a movie worth watching or reviewing today.
Henri Verneuil was one of the directors who declared himself an adept of the so-called ‘quality cinema’, criticised and rejected by the directors of the New Wave. And yet, ‘Un singe en hiver‘ demonstrates how relative the categorisations are, and to what extent good films belonging to the same period or film schools get together and find common ground or elements of dialogue. The script is an adaptation of a novel by a writer named Antoine Blondin. Unlike the directors of the New Wave, Verneuil does not leave the actors too much freedom to improvise. However, the feeling of authenticity is pronounced due to the dialogues written by Michel Audiard (an exceptional screenwriter to whom over a hundred French films owe their texts) and the fact that it was difficult and useless to direct the gestures and facial expressions of actors like Gabin and Belmondo. The music (excellent by the way – belongs to Michel Magne) accompanies the moods and marks the story, while the camera is handled with classical caution, which does not prevent us from admiring the quality of cinematography signed by Louis Page, using cinemascope and black and white film . Verneuil filmed very little in the studio for this film. The scenery is all natural, the town of Tigreville in the movie with its streets, cliffs and beaches is Villerville on the coast of Normandy, a coastal city that to this day celebrates the filming that took place there in the early ’60s. The subject of the film itself talks about the freedom to be different, a theme dear to the New Wave, and the connection of heroes with alcohol immediately reminds viewers today of the excellent Danish film ‘Another Round‘, this year’s Academy Award winner for best film in a foreign language.
Watching Jean Gabin and Jean-Paul Belmondo on screen together is a real treat. Gabin has been cast throughout his career only in a few comedy roles. The one in this movie is one of them and demonstrates how funny and profound he could be at the same time. Belmondo, on the contrary, creates one of the roles in which the charm of his personality hints at a background of humanity with dramatic nuances. Both actors have a lot of fun and it is clear that they feel good together, in this high-level meeting between two characters from different generations played by two great actors from different generations. Noel Roquevert and Paul Frankeur are also part of the cast, in supporting roles, building colourful and authentic characters in a only a few scenes. ‘Un singe en hiver‘ is a tender and funny story, a ‘good feeling’ film of the ’60s whose charm is only amplified by the passage of time.
One of my guilty pleasures as a moviegoer is watching James Bond movies and I have no intention of apologising for that. Thus, I watched as soon as I had the opportunity ‘No Time to Die‘ directed by Cary Joji Fukunaga, the latest film in the series, whose release has already been postponed several times and which finally meets the screens and its viewers this cinematic fall of the year 2021. The James Bond film series is approaching the age of 60. All Bond movies start from the same premises and have the same hero, but the way he looks and behaves and the structuring of the story have evolved over time. This says a lot about how cinematic entertainment was and is perceived and accepted in the movies of the big studios.
A lot has happened during these years. The hero evolved from the nonchalant and humorous commander in Fleming’s books and played by Sean Connery to the complex and gloomy character in the last series, played by Daniel Craig. The original 007 had gone through the experience of World War II and was active during the Cold War. He was excused for his womanising as many things are excused to war heroes, and there was no room for moral doubt concerning his actions because he lived in an age when it was clear who were the good guys and who were the bad guys. Thee 21st century James Bond lives and acts in the turbulent era after the fall of communism and after the novels of John Le Carre were written. Today’s enemies are not ideological, and screenwriters of such films (not just those in the Bond series) often prefer not to identify them politically, ethnically, or religiously. On the other hand, the romantic implications of the character are no longer devoid of substance. James no longer conquers but falls in love. From Bond the Don Juan we now (almost) get Bond the family man. One of the qualities of the script in ‘No Time to Die‘ is that it manages to describe at this stage of the character’s evolution a story that is acceptable by today’s standards of the big studios and is somewhat credible in terms of character psychology. Craig‘s James Bond has been throughout this series and is in this film also a real character, not just a two-dimensional comics book figure.
What I liked about ‘No Time to Die‘? Daniel Craig. Action scenes, car chases and stunts that show ingenuity in a few moments (just when we thought we saw everything in this area) and use the landscapes spectacularly, especially in Italian villages. Humour and self-humour. The presence of Ralph Fiennes, an actor who can do anything on screen and I will like it. Ana de Armas, a classic Bond-girl who I hope will survive until the next series. What I liked less? Rami Malek, an actor who constantly disappoints me and who plays a mediocre bad guy here. Lea Seydoux is OK, but her relationship with Bond lacks chemistry. The dose of melodrama introduced in the script towards the end. The scientific pretext, which is thin and I could not understand what they were brewing in those pools (not that it would be important).
‘No Time to Die‘ honorably concludes the Daniel Craig chapter of the Bond epic. It’s not the best Bond I’ve ever seen, but it’s above average. I look forward to the next reincarnation.
Istoria omenirii este (și) istoria mijloacelor de transport. Fiecare mare revoluție socială și industrială coincide cu o revoluție în domeniul transporturilor. Dezvoltarea navigației cu pânze și descoperirea mijloacelor de orientare pe suprafața globului pământesc (odată cu acceptarea faptului că este vorba despre un glob) au făcut posibile marile descoperiri geografice. Șantierele navale au devenit marile antreprize industriale ale acelor secole și simboluri ale progresului, dar crearea unor imperii a dus la prăbușirea altora și la dispariția unor civilizații locale. La începutul secolului al XIX-lea, invenția locomotivei cu aburi a dus la revoluția feroviară a transporturilor terestre. Expansiunea continentală a rețelei de căi ferate americane a înlesnit extinderea geografică a Uniunii de la un ocean la celălalt, în decurs de câteva decenii. La scurtă vreme după aceea, expansiuni similare aveau să se petreacă în Canada, în China și în Australia. Industria cărbunelui a devenit sursa esențială de aprovizionare cu combustibil a transporturilor terestre. În fine, la începutul secolului XX, o altă invenție europeană (atribuită inginerului german Karl Benz) a fost industrializată cu mare succes în Statele Unite – atomobilul. Revoluția transporturilor trecea astfel din spațiul public în cel particular. Transporturile terestre particulare erau la început un lux pe care și-l permiteau doar clasele avute, dar în scurtă vreme aveau să devină accesibile claselor mijlocii și apoi maselor largi de consumatori. Implicațiile acestei revoluții au fost imense și diverse – în relațiile sociale și în cele de muncă, în organizarea producției și lanțurile de aprovizionare cu materii prime, la dimensiunile națiunilor, continentelor și ale planetei. Articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD va scoate în evidență câteva dintre aspectele cele mai interesante ale acestor procese și va încerca să găsească elementele similare în evoluția (sau poate revoluția) transporturilor electrice și inteligente care se petrece la acest început de secol XXI.
Unul dintre sondajele de la finele secolului trecut a declarat Modelul T al firmei Ford drept ‘automobilul secolului XX’. Cu peste 15 milioane de automobile vândute între 1908 și 1927, cât a durat producția, această marcă de mașină se află pe locul 8 în topul de vânzări al tuturor timpurilor, fiind și singurul model de acest fel în primele zece care a fost fabricat exclusiv în prima jumătate a secolului XX. Cu Model T, Henry Ford a inventat nu doar un automobil, dar și un complex de procese de producție bazate pe operații repetitive pe liniile de asamblare, care au permis reducerea timpilor și costurilor de producție, și în consecință a prețurilor la nivele acceptabile pentru milioane de familii americane. Conceptul liniei de asamblare a fost preluat de întreaga industrie automobilistică și generalizat de multe alte ramuri industriale și economice. Lucrul ‘la bandă’ a dus la schimbări esențiale în relațiile de muncă și sindicale și la apariția unor sindromuri psihologice, cum sunt cele excelent captate de Charlie Chaplin în ‘Timpuri Noi’. Parcurgerea distanțelor în timp scurt a avut un impact semnificativ asupra modului de viață american. Rețeaua de șosele americană este până astăzi, la mai bine de un secol de la începutul revoluției automobilelor, mai bine dezvoltată decât cea feroviară. Au devenit posibile traiul în suburbii și vacanțele de familie în locuri situate la sute sau mii de kilometri de casă. Au apărut cluburile de automobiliști și automobilul a devenit obiect utilitar trivial pentru mulți și obiect de colecție pentru alții.
Toate aceste evoluții au fost posibile și strâns legate de industria petrolului. În mare măsură, istoria industriei automobilului este istoria petrolului. Invențiile lui Ford au urmat la scurt timp după ce fusese descoperit petrolul texan în 1901 și Statele Unite deveniseră rapid cel mai mare producător de petrol din lume. Succesul lui Henry Ford nu ar fi fost posibil fără succesul lui J.D. Rockefeller, magnatul care înființase în 1870 concernul Standard Oil. Consecințele au fost însă mult mai extinse și, în unele cazuri, mai distrugătoare. Proprietarii marilor trusturi și politicienii statelor dezvoltate au descoperit rapid că rezervele de petrol care puteau fi explorate cu tehnologiile secolului XX erau limitate. Întotdeauna s-a vorbit despre o fereastră de timp de decenii, lucru valabil și astăzi, când majoritatea exploatărilor americane sunt la mare adâncime. Nevoia de petrol a dus la expansiunea globală a concernelor petroliere, la redesenarea hărților Orientului Mijlociu și la izbucnirea sau ascuțirea conflictelor etnice și religioase, la istorii tumultuoase și de multe ori tragice chiar și ale unor țări binecuvântate cu rezerve de petrol ca Iranul, Nigeria sau Venezuela. Chiar și în Statele Unite, au fost cazuri în care drepturile triburilor indiene au fost încălcate și viața tradițională a acestora a fost dezastruos afectată în perioadele în care a fost descoperit petrol pe teritoriile care le fuseseră atribuite și garantate prin tratate. În plus, omenirea a devenit din ce în ce mai conștientă de impactul semnificativ al folosirii combustibililor bazați pe petrol în automobile la poluarea atmosferei terestre, cărora li s-au adăugat consecințele unor accidente navale petrecute pe petrolierele de mare capacitate, care au dus la scurgeri cu efecte dezastruoase, cum au fost cele din largul Alaskăi, în 1989, și în Golful Mexic, în 2010. De progresele înlesnite de industria automobilistica beneficiază o parte din omenire, dar nota de plată o achităm cu toții.
(sursa imaginii: bbc.com/news/business-48533964)
Petrolul nu este singura rezervă naturală de care depinde industria automobilelor. Cele mai grave exemple de colonialism agresiv în serviciul acestei industrii s-au petrecut, poate, în Congo, unde revoluția automobilistică de la începutul secolului trecut a dus la o exploatare masivă a cauciucului. Domnia regelui Leopold al II-lea al Belgiei a rămas în istorie ca unul dintre exemplele cele mai sinistre. Așa zisul Stat Liber Congo înființat în 1885 era, de fapt, un imens domeniu privat al coroanei belgiene, administrat și controlat de armata particulara a lui Leopold. Sursa inițială de venituri a fost fildeșul (o altă tragedie ecologică), dar după 1908 politica a fost schimbată, forțând populația locală într-o sclavie de facto în pădurile de unde se adună cauciucul natural. Se estimează că, între 1908 și 1921, jumătate din populația locala a pierit în urma exploatării, bolilor sau morților violente ale celor care s-au opus colonialiștilor. Cauciucurile pneumatice ale automobilelor, dar și țevile pentru gaze și mănușile de cauciuc au fost fiecare minunate invenții tehnologice care au avut însă în spate o istorie tragică, de multe ori ignorată.
Se repetă istoria? Automobilele de astăzi depind și ele de câteva resurse critice de materii prime. Trecerea de la motoarele cu combustie internă la motoarele electrice va îmbunătăți considerabil balanța ecologică, dar și bateriile automobilelor electrice au în componența lor metale cum sunt litiul, cobaltul și nichelul. Cantitățile nu sunt deloc mici. Fiecare automobil Model S din linia de automobile electrice ale firmei Tesla conținea 63 de kilograme de litiu, echivalentul cantității necesare pentru fabricarea a zece mii de telefoane mobile. Tehnologia a avansat mult în ultimii ani, aceste cantități sunt acum mai reduse, dar încă semnificative, iar producția de automobile electrice este planificată să crească de peste zece ori în următorii șase ani. Zăcăminte de litiu au fost descoperite pe toate continentele, exceptând Antarctica, dar trei sferturi din rezerve se apreciază că sunt localizate într-un triunghi geografic din munții Anzi, care se întinde în Chile, Argentina și mai ales Bolivia. Situația politică instabilă din aceasta țară, dintre cele mai puțin dezvoltate ale Americii de Sud, a devenit o preocupare constantă a cancelariilor diplomatice ale marilor puteri ale lumii. Rezervele de cobalt aduc din nou în centrul atenției Republica Congo, care furnizează în prezent peste 60% din producția planetei pentru baterii ale unor aparate de dimensiuni diverse, de la telefoane mobile și laptopuri până la automobile sau autocamioane de transport de mare capacitate. Situația politică din această țară și din zonele din jur nu este nici ea dintre cele mai stabile, iar economiile locale depind în mare măsură de exploatarea acestor resurse. Un alt aspect care trebuie luat în considerare este cel al extracției acestor metale din rocile dure sau din zăcămintele de săruri care le conțin. Este vorba despre procese care sunt de multe ori poluante și energofage. Crearea de energie curată necesită consum de energie murdară.
Privind din nou spre istorie ca referință și sursă de inspirație pentru activitățile prezentului, atrage atenția o alta figură reprezentativa de la începutul secolului XX, contemporan și concurent al lui Henry Ford. Alfred P. Sloan (1875 – 1966) a fost vreme de decenii președintele și directorul executiv al concernului General Motors. Una dintre contribuțiile sale esențiale a constat în introducerea sistemului de diversificare a automobilelor, care a dus la apariția unei ‘scări a valorilor’ care se baza pe o scară a necesitaților și a posibilităților financiare ale clienților. Rezultatul a fost crearea a cinci mărci de automobile GM, cunoscute în toată lumea: Chevrolet, Pontiac, Oldsmobile, Buick și Cadillac. General Motors a fost și cea mai mare întreprindere industrială (ca număr de salariați) din istorie. În a doua jumătate a secolului XX, industria americană de automobile s-a confruntat cu o concurență formidabilă din partea celei japoneze, în special la categoria automobilelor populare. Răspunsul a fost extinderea pieței cu automobile de lux, calitate și capacitate, generând moda SUV-urilor. Apariția vehiculelor electrice și, în special, a automobilelor a fost o continuare firească a acestui răspuns competitiv. Elon Musk și Tesla sunt mai apropiați în concepție de GM și de Sloan decât de Ford și al său Model T. Automobilele electrice, cel puțin deocamdată, nu concurează la preț. Musk lucrează permanent în colaborare cu tehnologii și oameni de știință care avansează rapid dezvoltarea de baterii mai eficiente și de mai mare capacitate. La cel mai recent eveniment anual Battery Day, Musk a anunțat, odată cu progrese în tehnologia bateriilor litiu-ion, și reducerea consumului de cobalt, care duc la lărgirea considerabilă a razei de autonomie a vehiculelor electrice, având în vedere că nu este departe ziua când bateria va deveni cea mai fiabilă componentă a unui automobil, cea care se defectează și trebuie schimbată ultima în loc de prima. Implicațiile sunt considerabile, pe termen lung și pe termen scurt. Tranziția de la tracțiune bazată pe combustie la cea electrică a început și ea se petrece în paralel cu introducerea și extinderea sistemelor de control și siguranță a circulației. Unele planuri și anticipări au fost revizuite, de exemplu vehiculele autonome nu vor deveni dominante așa de repede cum se prevedea. Ne aflăm deja într-o perioadă de tranziție și de coexistență pe șosele. Mașina de lângă noi, cea din fața sau din spatele automobilului nostru este, poate, electrică și în scurtă vreme s-ar putea să fie condusă de un șofer automat, dotat cu inteligență artificială. La fel ca în cazul revoluțiilor precedente, aceste schimbări vor afecta modul nostru de viață, economia și mediul înconjurător. Vom fi atenți, vom urmări, vom înțelege, vom discuta.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Maestro‘, the 2014 movie by Swiss director Lea Frazer, has a significant story and a history of its own. The original screenplay was written by actor and director Jocelyn Quivrin as a tribute to Eric Rohmer, director of the New French Wave, in whose last film, made in 2007 at the age of 87, he also featured. Destiny, however, decided that Jocelyn Quivrin would die in a car accident two years after making that film. Lea Frazer took over and rewrote the screenplay of the film, which, when made in 2014, became a tribute to the two filmmakers, from different and quite distant generations, whose lives and careers had intersected.
Uninformed viewers, and I confess that I was one of them, find out these details only at the end of the film, at the beginning of the credits run. Until then, they have the opportunity to watch a film about making a film, about actors and directors, and about encounters and conflicts between generations, a film that also includes a love story, and which strives to say some interesting things in a light and empathetic approach. The heroes are Henri, an actor without much success but with a lot of chutzpah who aspires to become a Hollywood star, and Cedric Rovere, a veteran director, a sacred monster appreciated by critics but not by the public or financiers, as were most of the directors of the New Wave who have reached the old age. Henri is cast to star in Cedric’s film and through a contest of circumstances he even gets a rather significant role. The filming of the low-cost production is not exactly what was expecting, but on the set he meets a starlet with whom he falls instantly in love, without knowing how to overcome the cultural gaps between him, Bruce Willis’s admirer, and she, actress in Chekhov’s plays. Cedric will intervene discreetly, so for the young actor the lesson will be double – artistic and life.
Lea Frazer manages to create a refreshing movie, which combines romantic comedy with ‘film in film’. There are some direct ironies in ‘Maestro‘ about American productions, but also about sterile European ‘art’ cinema that has no chance of capturing the public’s interest. The performances of Michael Lonsdale and Pio Marmai are remarkable. They belong, like the characters they play, to very different generations. Each separately and in his own style is a remarkable actor, and in the scenes in which they appear together they manage to complement and amplify each other. The quality of the film is also given by the light style, which reminds him of that of Eric Rohmer‘s films, a director who even in comedies took love very seriously, but never tragically. A tribute and quality entertainment.
