CHANGE.WORLD: Trecut, prezent, viitor

Articolul de astăzi prezintă câteva descoperiri științifice recente din domenii foarte diferite. Ceea ce au în comun aceste descoperiri este faptul că ele dezvăluie cercetătorilor de astăzi și contemporanilor lor secrete ale trecutului, care au fost aduse la lumină de tehnologii dintre cele mai avansate ale prezentului și care au potențialul de a ne influența viitorul. Istoria este un continuum în care faptele și evenimentele din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, la nivelul cosmosului sau la dimensiuni microscopice, influențează ceea ce suntem astăzi și ceea ce vor fi și felul în care vor trăi urmașii noștri.

(sursa imaginii: bbc.com/news/science-environment-57639520)

Prima descoperire se referă la evenimente petrecute cu cel puțin 900 de milioane de ani în urmă. Este vorba despre două ciocniri între o gaură neagră și o stea neutronică, detectate pe 5 ianuarie și pe 15 ianuarie 2021. În ambele cazuri, găurile negre, cu dimensiuni de nouă ori, respectiv de șase ori mai mari decât ale Soarelui, au înghițit stele moarte cu dimensiuni ceva mai mari decât cea a Soarelui. Fiecare dintre aceste evenimente a generat valuri gravitaționale, care au o importanță științifică dublă: în primul rând, ele confirmă una dintre ipotezele-cheie ale teoriei relativității generalizate, publicată de Einstein în 1915. În al doilea rând, ele oferă una dintre explicațiile considerate cele mai plauzibile ale expansiunii materiei dense în istoria universului. Coliziunile dintre găuri negre și stele neutronice au un impact asupra expansiunii și contractării spațiului-timp – observație care influențează domeniul în curs de dezvoltare al astronomiei undelor gravitaționale. Ele oferă, astfel, bazele teoretice ale anticipării viitorului Universului.

(sursa imaginii: nature.com/articles/d41586-021-01506-w)

În mai 2021, un grup de 99 de oameni de știință au publicat ceea ce ei numesc prima versiune a secvenței complete a genomului uman, cuprinzând 3 055 de miliarde de perechi de bază (cărămizile elementare din care este construit ADN-ul), repartizate pe cei 23 de cromozomi. Anunțul poate să-i surprindă pe cei care au citit știri similare începând cu anul 2000, dar realitatea este că aproximativ 8% din informație lipsea. Studiul este acum accesibil pentru ‘peer review’ – evaluarea experților din domeniu din întreaga lume. Aceste date vor oferi oamenilor de știință o înțelegere mai profundă a modului în care ADN-ul influențează riscurile de îmbolnăvire și modul în care celulele îl mențin în cromozomi ordonați, pentru a nu da naștere unor degenerări moleculare. De asemenea, cercetătorii au descoperit peste 100 de noi gene care pot fi funcționale și au identificat milioane de variații genetice în oameni. Unele dintre aceste diferențe joacă probabil un rol în boli. Tratamentele genetice personalizate vor fi bazate pe acest gen de informații. Și dacă suntem deja în domeniul secvențierii genetice, să menționam încă o știre publicata de revista ‘Nature’. Dinți de mamut conservați în ghețarii permanenți din estul Siberiei au oferit cel mai vechi ADN înregistrat, împingând tehnologia aproape de limitele ei. ADN-ul genomic extras dintr-un triplet de specimene de dinți descoperiți în anii 1970 a fost identificat ca aparținând unei specii de mamuți care a dat naștere speciilor ulterioare din America de Nord. Ideea care stă la baza cărților și filmelor din seria ‘Jurassic Park’ – reînvierea speciilor dispărute pe baza informației ADN recuperate din fosile – nu mai este considerată astăzi pură anticipație.

(sursa imaginii: sci-news.com/archaeology/homo-longi-09804.html)

Noutăți au fost înregistrate recent și în ceea ce privește arborele genealogic al omenirii. Un craniu analizat în China poate aparține uneia dintre rudele noastre misterioase de mult pierdute, denisovenii, o specie sau subspecie dispărută de om arhaic, care s-a răspândit în Asia în timpul paleoliticului inferior și mijlociu. Specialiștii chinezi au însă o opinie diferită – ei au plasat fosilele ca aparținând unei noi specii umane, Homo longi, un nume care derivă dintr-un termen chinezesc care înseamnă „dragon”, ceea ce înseamnă că strămoșul timpuriu poate deveni cunoscut informal ca „om-balaur”. Alți cercetători susțin că descoperirea este importantă și incitantă, dar cred că decizia de a adăuga o nouă specie la arborele nostru genealogic este prematură. Craniul Harbin a fost descoperit în împrejurări misterioase în orașul Harbin din provincia Heilongjiang din China, în anii 1930. Bărbatul care l-a dezgropat l-ar fi ascuns într-o fântână, dezvăluind locul doar pe patul de moarte. Cercetătorii estimează că acel craniu a aparținut unui bărbat care avea aproximativ 50 de ani când a murit, între 146 000 și 296 000 de ani în urmă. Caracteristicile sale sunt un amestec dintre cele văzute la oamenii arhaici și moderni. Chris Stringer de la Muzeul de Istorie Naturală din Londra susține că este vorba despre cel mai mare craniu pe care l-a văzut vreodată. Are creste groase ale sprâncenelor, de exemplu, dar „fața seamănă mult cu o versiune mai mare a unei fețe umane moderne”, spune Stringer. Mărimea creierului său era similară cu a noastră. O altă descoperire recentă, făcută în Israel, a unui craniu și fragment de falcă, oferă încă multe indicii noi și surprinzătoare despre diversitatea familiei strămoșilor noștri.

(sursa imaginii: bbc.com/news/science-environment-57441757)

Încep să apară și rezultatele intensificării explorărilor lunare și ale planetei Marte din ultimul deceniu, pentru moment cu misiuni automate din ce în ce mai precise, în așteptarea misiunilor cu astronauți în deceniul care urmează. Știrile despre descoperirea gheții din apă în craterele reci, umbrite permanent, de la polii Lunii, au atât o valoare teoretică, legata de istoria satelitului natural al Pământului, cât și una practică, deoarece aceste rezerve de apă vor putea fi folosite de bazele permanente sau temporare (în drum spre Marte și alte destinații) care vor fi instalate pe Lună. Pe Marte, au ajuns cu bine în 2021 două vehicule care au început să exploreze suprafața planetei: Perseverance al lui NASA și Zhurong al Chinei. Ambele au ca scop detectarea de urme de viață – prezente sau trecute – pe Marte, și a mineralelor care ar putea fi exploatate aici. Zhurong a marcat primul contact reușit al unei nave automate chineze cu o altă planetă. Pe 19 aprilie 2021, a fost executat un zbor în premieră cu un elicopter în atmosfera altei planete. În zilele următoare, în cadrul uneia dintre experiențele comandate de la distanță, de pe Pământ, a fost produs pentru prima dată pe Marte oxigen din bioxid de carbon. Un procedeu similar va putea fi folosit în viitor de astronauți pentru a putea obține gaz respirabil în condițiile planetei. La rândul său, Perseverance a realizat și el în septembrie 2021 o premieră, culegând automat primele mostre care se vor întoarce pe Pământ pentru a fi studiate. Cu această ocazie, este testată și tehnologia rachetelor care vor transporta dus-întors viitoarele misiuni umane de explorare a planetei Marte și a altor corpuri cerești.

(sursa imaginii: gavi.org/vaccineswork/breakthrough-malaria-vaccine-offers-reinvigorate-fight-against-disease)

Atenția întregii omeniri este îndreptată spre vaccinurile care combat COVID-19, dar frontul vaccinărilor este mult mai larg. În octombrie 2021, Organizația Mondiala a Sănătății a recomandat pentru toate categoriile de vârstă primul vaccin împotriva malariei. Numele său este RTS,S/AS01, iar denumirea comercială este Mosquirix – fiind produs pe bază de proteine recombinate. Testele clinice au indicat o eficacitate de 56% după 12 luni, ceea nu este suficient pentru a înlocui orice altă sursă de prevenire, dar constituie o unealtă importantă în arsenalul luptei împotriva malariei, o boală care a afectat 229 de milioane de oameni în 2019 și a produs 627 de mii de decese. Este și primul vaccin aprobat pe scară mondială împotriva unei boli umane produse de paraziți. Comparația cu vaccinurile COVID-19 se impune. Ratele de eficiență sunt mai reduse decât ale celor mai multe vaccinuri anti-COVID, dar la fel și gradul de contaminare. Lipsa condițiilor de igienă elementare și unii factori climatici fac ca malaria să fie răspândită mai ales în țările tropicale din lumea a treia. La fel ca și cazul pandemiei COVID-19, eradicarea nu va fi posibilă decât în condițiile unei vaccinări globale. Rămâne de văzut dacă aceste lecții prețioase vor putea fi aplicate în mod susținut pentru ambele boli care afectează omenirea.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

the last movie of John Sturges (film: The Eagle Has Landed – John Sturges, 1966)

The Eagle Has Landed‘ concluded John Sturges‘ directing career in 1976. Over the course of 30 years, the American director has made 44 films, achieving some remarkable successes in the western genre (‘The Magnificent Seven’, ‘Last Train from Gun Hill’). Action films, some of which were inspired by events during World War II, were another of his specialties, including ‘The Great Escape’. ‘The Eagle Has Landed‘ brings to screen a Jack Higgins novel depicting an imaginary behind-the-lines action in which a German commando allegedly tried to kidnap Winston Churchill. Benefiting from a select cast, the film manages to be even today, at a viewing after 45 years since its premiere, a reasonable entertainment, a more than honorable end of career and a kind of epilogue that makes visible the limits of a genre of productions very popular in the 60’s and 70’s.

We know from history that Winston Churchill was not abducted by the Germans during World War II. What is original in the script of this film is that, unlike most of the war films we know, ‘The Eagle Has Landed‘ is told from the point of view of the Germans. The main hero, Colonel Kurt Steiner, played by the very British Michael Caine, is a hero paratrooper, a devotee military, decorated with the Iron Cross. Steiner does not adhere to Nazi ideology, he is even punished for trying to save the life of a Jewish woman in the occupied countries, but on the other hand he proudly carries the Iron Cross and proceeds without moral hesitation in an action that, if successful, could have changed the fate of the war. None of the Germans, except Heinrich Himler (played by Donald Pleasence), is a negative character. Steiner’s ally in this action is the Irishman Liam Devlin, an IRA activist and an enemy of the British (played by Donald Sutherland) a picturesque character, who commits a few bad things before he falls in love with a young Englishwoman. This ‘humanization’ of the enemy would probably not have passed today without causing controversy, but in 1976 it seems to have been accepted without much dispute. The plot has quite a few unbelievable aspects, but we are in the territory of historical fiction and action movies, so the historical reality must be treated more like a pretext.

https://www.youtube.com/watch?v=3sI_cAvLNFM

As an action movie, ‘The Eagle Has Landed‘ largely meets expectations. He has a good sense of humor, and the action is fast-paced, although the situation is not very credible. The feeling is that we are watching a film written in the ’50s but made in the’ 70s. The characters are well defined, and some of the acting performances are remarkable. In addition to Michael Caine and Donald Sutherland, I enjoyed Robert Duvall‘s acting as the German officer planning the whole action, although he is aware that the war is lost. John Sturges avoids caricature and the choice is correct, at least from a cinematic point of view, the risk being that the approach will be considered too idealized. The soundtrack is composed by Lalo Schifrin, a composer whose music career spans nearly six decades, including the soundtracks and music themes of over a hundred movies and television series, some famous (‘Mannix’! – does anyone remember? and ‘Mission Impossible’, among others). I recommend the movie, it’s a more than acceptable entertainment, and a good starting point for discussions about ‘action movies from another time’.

Posted in Uncategorized | Leave a comment

love, art and politics (TV Series: Bauhaus – A New Era – Lars Kraume, 2019)

Famous artists are not easy themes in movies and TV series, as it may seem at first glance. The great personalities in the history of art have their fans who have opinions that are hard to change and dangerously to contradict about the lives and the personalities of their idols. Art historians and experts check the authenticity of biographical details and the compatibility of the characters created on the screen with what is known about the lives or works of artists. It is even more difficult to bring to the screen an entire artistic movement and the institution that gave birth to it. This ambitious venture was undertaken by German director and co-writer Lars Kraume who created the 2019 mini-series ‘Bauhaus – A New Era‘ (in German ‘Die Neue Zeit‘). I found the result a little surprising. Lars Kraume and his team managed to bring to the screen a detailed and truthful description of the political and social context in which Bauhaus was born in a Germany just out of the First World War and also imagined a beautiful love story which is artistically credible, even if challenged by rigorous researchers. However, the series says less about the movement that would revolutionize art and architecture, creating a fusion between industrial and aesthetic that underlies what we call design today. But ultimately, this is a fictional series, not a documentary, so we have plenty of reasons to watch ‘Bauhaus – A New Era‘ as mere fans of quality television.

The series covers the first period in the history of the art school and the Bauhaus art movement, the period between 1919 and 1925, when the institution was based in Weimar. Walter Gropius (played by August Diehl) sets up here, with the support of a liberal minister of culture, an institution that aims to represent the progressive and avant-garde currents of German culture, opening it to the rest of the world, while combining artistic and social ideals: life dedicated to creation, art and crafts for the masses, the rejection of rigid conventions and traditions. As it appears in the film, the city of Weimar represents the effervescence but also the social and political contradictions of a war-torn Germany, in which extremisms were fighting each other and in which conservatism tried to limit or even annihilate the avant-garde. This, in turn, was segmented between the followers of expressionism, which had already manifested itself in the decades before the First World War, and the abstract, minimalist, industrialized art promoted by Gropius. Much of the film, however, focuses on the largely unconsumed love story between the school principal and the movement leader and one of his students, Dörte Helm (played by Anna Maria Mühe). She is a minor artist, coming from a conservative family, who will gradually get rid of prejudices and will simultaneously become the opponent and stimulator of the cautious Gropius, but also his muse and his sentimental interest. This connection, probably fictitious, becomes the main focus of the action, and provides the motivation for many of the decisions attributed to Gropius, both as a school principal and as an artist and architect. The story is told through flashbacks, using the pretext of an interview that the architect, who became famous and settled in the United States, gives to the Vanity Fair magazine many decades later. The reporter is more interested in the romantic aspects than in art, design, and architecture, and this interest is also transferred to the narrative structure of the series.

The narrative captures some of the main aspects of Germany immediately after the defeat in World War I, with the contradictions that would lead within the next 14 years to the collapse of democracy and the rise of Nazism. The creative effervescence of the arts and crafts school is also very well captured, as are the difficulties and contradictions between the liberal and the institutionally conservative artistic vision, in aspects such as equal access to courses by women. August Diehl and Anna Maria Mühe play the two main roles excellently, describing a teacher-student relationship that was morally problematic even a century ago, but which acquires significance and is full of emotion in the context of the story. There are many other significant acting roles, but the one I do not want to leave out is Sven Schelker‘s role as the esoteric professor Johannes Iten, Gropius’ deputy in the first period of the Bauhaus. The movement sought to stay out of politics, to become a creative field and a model of artistic and social progress in a conflict-ridden Germany. As an institution, it is clear that it has failed. This can be seen in the series, which covers the first stage of its history, and we know that the school partially changed its direction after Walter Gropius left it in 1928 and closed in 1933, after the Nazis came to power. Its main promoters have emigrated, spread their ideas and created art, crafts and architecture around the world. The style and design survived the school and influenced the architecture and art of the next century. The series ‘Bauhaus – A New Era‘ presents a view of the beginnings of the movement, is well made and beautifully acted and, even if it does not have the rigor of a documentary, it is worth watching.

Posted in TV | Tagged , , , , , , , , | Leave a comment

Lista lui Varian Fry (carte: Julie Orringer – Portofoliul fugii)

Între romanul de debut (‘Podul invizibil’) și cartea următoare a scriitoarei  americane Julie Orringer au trecut nouă ani. Publicat în 2019, romanul ‘Portofoliul fugii’ are toate semnele unei documentari temeinice, a unei gândiri bine structurate în construirea edificiului epic și a grijii pentru ritmarea narațiunii și șlefuirea sa stilistică. Apărut în 2021 în traducere românească în colecția ‘Raftul Denisei’ al Editurii Humanitas-fiction, ‘Portofoliul fugii’ justifică pe deplin timpul dedicat pregătirii și scrierii. Este unul dintre cele mai interesante și mai incitante romane americane publicate în ultimii ani.    

sursa imaginii https://humanitas.ro/humanitas-fiction/carte/portofoliul-fugii

Cartea lui Julie Orringer propune un mixaj interesant între istorie și ficțiune. Eroul principal este un personaj istoric, ziaristul american Varian Fry, care, în primii ani ai celui de-al doilea război mondial, a reprezentat în Franța, la Marsilia,  Comitetul de Intervenție de Urgență (Emergency Rescue Committee), organizație patronată de Eleonor Roosevelt, care a salvat viețile a mii de europeni, în majoritate artiști, scriitori, politicieni antifasciști. Acționând împreună cu vice-consulul american Hiran Bingham IV și în pofida supravegherii regimului colaboraționist de la Vichy, Fry și un mic grup de voluntari au ascuns oamenii la Villa Air-Bel până când aceștia au putut fi scoși legal sau ilegal din Franța. Peste 2.200 de persoane au fost trimise pe mare prin Martinica, sau transportați peste graniță în Spania și apoi în siguranța Portugaliei neutre, de unde au plecat spre Statele Unite. Pentru faptele sale Varian Fry a fost primul american căruia Institutul Yad VaShem și Statul Israel i-au acordat titlul de Drept Între Popoare. Romanul lui Julie Orringer ar putea fi deci o biografie literară a activității lui Fry între iunie 1940 și septembrie 1941, dar nu este doar atât. Scriitoarea a adăugat un fir narativ paralel, cel al unei povești de dragoste între Varian Fry și Elliott Grant, iubitul său din tinerețe, cu care se regăsește în acea perioadă la Marsilia. Pe lângă faptul că este homosexual în vremuri în care aceasta orientare sexuală era încă ostracizată social și chiar criminalizată, Grant mai are un secret – este pe jumătate negru. Cele două filloane narative, cel real istoric și cel de ficțiune romantică, avansează în paralel. Grant este un personaj imaginar, dar ideea are o bază reală, confirmată de familia lui Fry. Acesta era într-adevăr și homosexual, ducând o viață dublă (a fost căsătorit de două ori, a avut doi copii). Combinația celor două povești, a celor doua fațete ale personalității lui Varian Fry funcționează foarte bine literar, însă a și stârnit, cum era probabil de așteptat, controverse în rândul cititorilor cărții.

Când Varian Fry a ajuns la Marsilia avea 3000 de dolari ca fonduri și o listă de peste o mie de persoane pe care Comitetul intenționa să le salveze. Un fel de listă Schindler, dar care includea unele dintre cele mai luminate personalități ale Europei, condamnați la exil pentru a-și salva viețile, alternativa fiind moartea în mâinile călăilor care îi considerau dușmani pentru arta și literatura lor ‘degenerată’, pentru opiniile lor politice, sau pentru simplul fapt că se născuseră evrei. Lista a mai fost completată în timp, ea incluzând nume ca Hannah Arendt, Victor Brauner, André Breton, Marc Chagall, Max Ernst, Leon Feuchtwanger, Wilfredo Lam, Jacques Lipchitz, Jacques Hérold, Alma Mahler, Heinrich Mann, Victor Serge. Ca notă de subsol – Brauner și Hérold erau originari din România, amândoi născuți în Piatra Neamț, amândoi supra-realiști. În biografia reală a lui Fry a mai existat încă un personaj originar din România, Marcel Verzeanu, coleg la CIU și ‘neobosit salvator de vieți omenești’ cum îl numește Julie Orringer în postfața cărții. Nu a fost inclus însă ca personaj în roman.

Unele dintre celebritățile de pe listă au ezitat să plece, temându-se de riscurile călătoriei și dezrădăcinării sau crezând că prestigiul lor îi va apăra de persecuții. A fost cazul cu Marc Chagall și cu André Gide, cu care Fry a trebuit să duca discuții îndelungate încercând să-i convingă să se salveze. I-a salvat pe Marc și Bella Chagall, pe André Gide nu a reușit să-l convingă, acesta ajungând până la urmă în Tunisia în 1942. Câțiva dintre cei de pe listă au plătit ezitările și întârzierile cu arestarea, deportarea și în final cu viața. Iată un dialog elocvent intre Fry și Chagall:

‘- Nu-i puțin lucru să traversezi oceanul, declara Chagall. Se pot pierde mai mult decât pânze și vopsele. Artistul trebuie să fie martor, monsieur Fry. Nu poate întoarce spatele, chiar dacă ar vrea-o.

– Un artist mort nu poate fi martor.

– Comitetul de Intervenție de Urgență, grăi pictorul scoțându-și pălăria și aranjandu-și-o pe genunchi, nu trebuie să se mai preocupe de bunăstarea noastră. Păstrați-vă fondurile pentru cei care au cu adevărat nevoie. Max Ernst, bunăoară, se zvonește că s-ar afla într-o tabără de concentrare la Gurs. Sau Jacques Lipchitz, prietenul meu din Montparnasse. Cine știe unde o fi fugit acum? Sau Lev Zilberman, care a realizat niște picturi murale enorme la Berlin.

– Da, cunosc opera lui Zilberman. Alfred Bar s-a luptat să-l pună pe lista noastră.

– Atunci nu sunteți pe o cale totalmente greșită. Ajutați-l pe Ernst, ajutați-l pe Zilberman. Nu pe mine.’ (pag. 14)

Pentru a-și atinge scopul și a salva cât mai mulți oameni Varian Frey nu a ezitat să folosească aproape orice mijloc: a recrutat fonduri de la expatriați americani bogați inclusiv de la Peggy Guggenheim, a coordonat falsificarea de acte de identitate și de vize de ieșire sau de tranzit, a mituit polițiști și funcționari guvernamentali. Vila Air-Bel pe care a închiriat-o la marginea Marsiliei a devenit un adăpost care îi ferea pe artiști de urmăritori și o pepinieră de creație. Aici aceștia au decis să participe la efortul relocării lor creând o colecție unică de lucrări de artă și literare, care, daca era vândută amatorilor și cunoscătorilor putea deveni sursa unei părți a finanțării activităților. Acesta este ‘Portofoliul fugii’ care a dat titlul cărții. Din păcate, mapa care includea cea mai mare parte a lucrărilor s-a pierdut, fiind sacrificată ca mită pentru eliberarea unora dintre artiștii și activiștii angrenați în efortul de adăpostire și trimitere spre libertate a refugiaților.

‘Câteva dintre desene se adunaseră prin colțurile casei de la sosirea lor: unul al lui Jacques Hérold de la un joc de după cină, înfățișând un băiat alergând fară cap, în mare viteza, printr-o pădure în flacări; altul, aparținând lui Masson, reprezenta un Messerschmitt roz dând drumul unei încărcături de șerpi. Și încă unul, clar al lui Chagall, numai linii pale hașurând un cer negru că tăciunele, imagine întrezărită din adăpostul de la Gare de Noailles în timpul raidului aerian. Sub aceste desene se zăreau altele, un teanc dezordonat.

– Ce propuneți să faceți cu astea? vru să știe Varian.

– Să le eliberam din Franța, își ridică Zilberman tichiuța că să-și netezească parul. Să ajungă în State! Artiștii au căzut deja de acord să-și doneze operele. Chagall are mulți prieteni la New York, iar soția mea are legături la Boston. Hai să transportam lucrările astea în America, să punem pe picioare o sumă de expoziții. Să arătăm tuturor ce riscă. Ce s-ar putea pierde. E posibil să se strângă bani, domnule Fry? Am putea face litografii, un set, într-o mapă. Și i-am spune ‘Portofoliul fugii’. (pag. 292)

Julie Orringer scrie atât de bine încât unele pagini care descriu Marsilia acelor ani și sentimentele de teamă ale eroilor provoacă o experiență de lectura de-a dreptul imersiva. Descrierile evenimentelor petrecute în vila Air-Bel – astăzi dispărută, dar care poate fi vizitată virtual pe net -, a petrecerilor organizate cu diferite ocazii în pofida lipsurilor datorate războiului, prilejuiesc câteva dintre paginile cele mai reușite ale volumului. Personaje reale și imaginare stau împreună la masă, discută, dansează și interacționează: 

‘Mai devreme, sorbind cocteiluri în bibliotecă, Breton îi făcuse cadou lui Miriam o broșă formată dintr-un bondar înțepat într-un ac; îl găsise mort pe pervaz în aceeași dimineață. … De cealaltă parte se afla Walter Mehring, palid și parcă intrat la apă, într-un smoching de împrumut și o cravată albă de mătase, după ce reușise pentru eveniment să-și înfrângă atât de falsa maladie, cât și temerile justificate. … Alături de acesta se găsea Théo Bénedite, cuminte ca o tânără contesă, în rochia de culoarea smaraldului, cu Danny, subțire și corect lângă ea, lustruit la culme; apoi ațoșii Serge, pere et fils, Jean Gemahling, nervos, cu umeri lati, torturând cu degetul mare o delicată lingură de supă; Lev Zilberman studiind adunarea prin lentilele ochelarilor săi cu ramă de baga; și un grup mic de suprarealiști din vecinătate: Wilfredo Lam cu ochi enormi și iscoditori și mâini alungite; André Masson, masiv și direct, cu o eșarfă pepit; pictorul spaniol Oscar Dominguez și prietenul său cu un ochi, Victor Brauner; Jacques Hérold, ale cărui tablouri erau tot atât de precise pe cât erau de ciudate,ca și cum cineva ar fi îndreptat un aparat de fotografiat spre iadul lui Dante; și finalmente, în capul mesei, Breton, înveșmântat într-o haină de catifea albastră…’ (pag.228) 

Întocmirea listei nu este lipsita de dileme morale. Se aflau în pericol în acea vreme în Europa viețile a milioane de oameni. A-i selecta pe unii și a-i ignora pe alții după criterii de meritocrație intelectuală sau artistică – era aceasta o opțiune morală? Întrebarea îi frământă pe unii dintre eroii cărții, fără a-și găsi un răspuns lipsit de ambiguitate.

‘- Ascultă, Varian, despre chestia asta. Miriam își aprinse o altă țigară, a nu stiu câta dintr-un sir. Nu crezi că e o prostie? Și nu numai o prostie, dar și o judecata greșită sau poate o simțire greșită? Criteriul, vreau să zic, pentru a decide cine trăiește și cine moare? Pentru că, să fim cinstiți, în multe cazuri la asta se va ajunge. Nu crezi că un artist mediocru merită la fel de mult o șansă ca unul mare?’ (pag.220)

‘- Crezi că vreau să hotărăsc? Chiar crezi asta despre mine?

– A fost ideea ta să salvăm artiști și scriitori. Cu predilecție.

– Ideea mea? Trebuie să-ți explic, sau să-mi apar proiectul în fața ta? N-a fost doar o toană. Nu am fost singurul care s-a gândit că tezaurul intelectual al Europei nu trebuie risipit sau distrus. Numele de pe listă înseamnă ceva. Fiecare dintre ele. Înseamnă ceva și pentru mine.

– Oricine înseamnă ceva pentru cineva.’ (pag. 222)

Cartea descrie și o furtunoasă poveste de dragoste, dar nu una obișnuită în acele vremuri. Curajul de a lega cele două fire narative atât de diferite este salutabil. Problema identatii sexuale este pusă în termeni care nu existau în literatura epocii, și Julie Orringer a trebuit să inventeze un limbaj care să reflecte sentimentele și dilemele eroilor fară a aluneca în contemporaneizare trivială.

‘ … se trezi invidiindu-și clientul, pe Walter Mehring, dintre toți, fost dușman al statului german, care fusese urmărit, persecutat, silit să se ascundă într-o cameră de hotel la Marsilia, sărindu-i inima din loc la fiecare bătaie în ușă ce ar fi putut însemnă sfârșitul fugii sale. Acum, în posesia unor vize și a unui bilet de vapor, Mehring putea pur și simplu să se îmbarce pentru America unde avea să fie bine primit, cel puțin relativ vorbind, și să-și construiască o viață și o casă. În timp ce el, Varian Fry, copil din Ridgewood, New Jersey, fiu răsfățat de agent de bursă newyorkez, absolvent de Harvard, recent editor al Headline Books – daca accepta ce este, și cum putea să n-o facă acum, când dovezile erau strigătoare la cer? -, nu putea găsi nici o națiune pe pământ, nici un țărm primitor, nici o statuie a Libertății ridicându-și torța în port. Nu exista stradă pe care să poată păși fară teama de a fi descoperit, nu exista un sfârșit al diasporei sale. Grant era singura lui țară și avea să rămână cât timp trăia.’ (pag. 405)

sursa imaginii https://www.harvard.com/event/julie_orringer/

Există totuși o legătură psihologică strânsă intre cele doua fațete ale personalității lui Varian Fry așa cum sunt descrise în carte. În niciun moment nu este dezvăluit mecanismul care a declanșat acțiunile lui Fry și riscurile imense pe care și le-a asumat acesta. O călătorie în Berlinul primilor ani ai nazismului contribuiseră la trezirea și formarea sa ideologică, dar asta nu explica eroismul și imensa compasiune umană care îi susțineau faptele. S-ar putea că secretul să se găsească tocmai în asumarea condiției de minoritate oprimată, care își găsea corespondența în persecuțiile rasiale promovate de puterea care cucerise aproape întreaga Europă. Acest punct de vedere mi se pare mai plauzibil decât o interpretare a acțiunilor lui Fry împreună cu Grant, partenerul său, în termeni care corespund concepțiilor pro-gay și antirasiale ale secolului 21.

‘Adevărata greșeală ar fi fost să nu fi venit deloc. Să fi rămas la New York cu restul newyorkezilor. Să nu fi încercat!’ (pag. 505)

Lectură recomandată!

Posted in books | Tagged , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD: Două destine pe trei roți

Două știri mi-au atras atenția în luna septembrie 2021. Ele se refereau la doi bărbați, inventatori și antreprenori, plămădiți din acele materiale care combină cunoștințele tehnologice cu viziunea despre viitor, îndrăzneala cu tendința de a-și asuma riscuri. Destinele lor păreau însă, cel puțin în acel moment, foarte diferite. Unul era britanic, celălalt american. Unul murea elogiat pentru anticiparea câtorva dintre aparatele cele mai folosite în lumea digitală și activitățile de pionierat în încercarea de a le introduce – poate prea devreme – în viețile tuturor contemporanilor săi. Celălalt încerca să relanseze o propunere a sa mai veche, sub o formă diferită și adaptată perioadei actuale. Propunerea era întâmpinată cu scepticism și chiar mai mult decât atât, căci în afacerea aceasta investiseră financiar mii de oameni, comandând produse care întârziau să apară. Ceea ce au cei doi în comun este o propunere bazată pe aceeași viziune – vehicule pe trei roti, acționate electric, la prețuri convenabile oricărui buzunar. Propunerile celor doi sunt despărțite de peste trei decenii, și nu este clar încă dacă această direcție este viabilă. Biografiile celor doi merită să fie studiate, ele fiind cazuri extreme care demonstrează că, în lumea volatilă în care trăim, distanța dintre succes și eșec, dintre glorie și infamie, este uneori foarte mică.

(sursa imaginii: theguardian.com/technology/2021/sep/16/home-computing-pioneer-sir-clive-sinclair-dies-aged-81)

Imaginea lui Clive Sinclair (30 iulie 1940 – 16 septembrie 2021) va rămâne în amintirea multora dintre britanici datorită unei fotografii făcute în ianuarie 1985. Îl reprezintă la volanul (sau poate ghidonul) unui vehicul cu trei roți, care reprezentă prototipul unui vis la care lucra de peste un deceniu. Modelul Sinclair C5, definit ca o tricicletă electrică (dacă bateria se epuiza, putea fi acționat cu pedale!), avea un preț de intrare de 399 de lire sterline de atunci (cam 1 300 de lire sterline astăzi, cu ajustările necesare datorate inflației). Putea fi cumpărat într-un magazin universal, și avea dreptul legal să-l conducă orice persoană de peste 14 ani. Cântărea (cu baterie) cam 45 kg, și autonomia de deplasare era de 20 mile (32 km). Parcarea nu mai reprezenta o problemă, lungimea vehiculului fiind de 1,75 m. Dezavantajele au fost și ele destul de evidente din start. Pe lângă autonomia limitată și viteza redusă (maxim 24 km/h), vizibilitatea pe sosea era redusă din cauza poziției joase a conducătorului, iar lipsa unui acoperiș făcea ca experiența să fie puțin plăcută în condițiile climatice ale insulelor britanice. Au fost vândute cam 5 000 de exemplare, și multe dintre ele au ajuns în posesia excentricilor din cluburile de pasionați, care le-au modificat adăugând roți mai mari, motoare cu reacție și motoare electrice de mare putere, pentru a-și propulsa C5-urile la viteze de până la 150 de mile pe oră (240 km/h). Astăzi, fericiții posesori ai unui asemenea model l-ar putea vinde cu vreo 6 000 de lire sterline. Financiar însă, antrepriza a fost un dezastru, și producția a încetat după câteva luni. Clive Sinclair era cu vreo trei decenii prea devreme pe piață.

(sursa imaginii: ft.com/content/f14a9c24-33cf-4873-8012-e7eaa7109d42)

Nu era prima și nu avea să fie nici ultima aventură de inventator și antreprenor a lui Clive Sinclair. Într-o Anglie conservatoare economic, el proiecta și fabrica în 1968, la 18 ani, aparate de radio miniaturale pe care la 22 de ani le vindea prin comenzi poștale. În același an, într-o vreme când calculatoarele erau de dimensiunile unei camere sau ale unui frigider, a conceput un calculator de buzunar, bazat pe microprocesoarele abia apărute. Un televizor de buzunar i-a urmat în scurt timp. În fine, între anii 1980 și 1982, a lansat modelele de calculatoare ZX 80, ZX81 și ZX Spectrum, care permiteau programarea și executarea de programe în limbaj Basic, puteau fi folosite și pentru jocuri și costau sub 100 de lire sterline, o cincime din prețul calculatoarelor similare americane. Chiar dacă niciunul dintre aceste aparate nu a devenit un succes comercial, ideile i-au fost adoptate, cumpărate și încorporate în produsele altor firme cu nume. Clive Sinclair devenise o celebritate. Era prezent în presa tabloidă britanică nu numai pentru invențiile tehnice, dar mai ales pentru prietenele superbe și petrecerile bine stropite cu alcool, însă era și un model de om cu inițiativă, îndrăgit și promovat de Margaret Thatcher, și înnobilat de regină. Datorită lui și încă unor puțini colegi de generație, orașul universitar Cambridge a devenit un concurent britanic al lui Silicon Valley. În deceniile următoare, invențiile și ideile sale au devenit, una câte una, realitate. Telefoanele mobile inteligente de astăzi concentrează în același aparat, la dimensiunile de buzunar visate de Sinclair, calculatorul, televizorul și încă multe alte funcții suplimentare. Inventatorul englez nu era însă un mare adept al acestor noutăți și se spune că a continuat să trimită scrisori pe hârtie și să folosească rigla de calcul de-a lungul întregii sale vieți. Prefera muzica clasică, poezia și vinul bun, orice altceva dăuna, zicea el, creativității. Visul nerealizat al lui Sir Clive Sinclair a fost un mini-automobil electric. Se spune că avea în lucru planurile unui prototip revoluționar. Acesta nu a ajuns însă niciodată pe șosele.

(sursa imaginii: wsj.com/articles/paul-elios-quest-to-build-a-three-wheel-car-1433301222)

Americanul Paul Elio s-a născut cam atunci când Clive Sinclair demara primele sale invenții. Spre deosebire de alți antreprenori americani faimoși, Elio este foarte rezervat în legătură cu viața sa particulară. Se știe că are 57 de ani, că locuiește în orașul Phoenix, statul Arizona, și că se află, din 2009, la cârma companiei pe care a înființat-o, Elio Motors, după 18 ani de carieră de inginerie și management în industria automobilistică. Elio Motors are ca scop proiectarea și lansarea în producție a unei mașini (ei o numesc autocycle – autocicletă) cu trei roți. Primul model de vehicul cu trei roți al firmei, acționat cu motor cu benzină, a fost prezentat lumii sub numele de Elio P4 și a fost proiectat de companie ca fiind foarte economic (consuma cam 3 litri la 100 km), oferind funcții moderne, cum ar fi geamuri electrice, blocare electrică a ușilor, control de croazieră și aer condiționat, într-o caroserie aerodinamică închisă. Viteza maximă este de 172 km/h. O mașină rezonabilă după toate criteriile, super-economică, oferită inițial la un preț de mai puțin de 7 000 de dolari. O serie limitată de 100 de vehicule a fost lansată în decembrie 2016, testată pe șosele și prezentată la expoziții. Firma a ieșit la bursă și a recrutat investiții și de la fonduri și investitori particulari. Pe baza promisiunii de a crea 1 500 de locuri de muncă în industria auto, Elio Motors a primit subvenții de la statul Louisiana. În 2013, a început să accepte pre-comenzi cu 1 000 de dolari investiție inițială. Între 2013 și 2017, a primit peste 65 de mii de comenzi. În contractul de cumpărare, printre acele pagini multe pe care 90% dintre clienți nu le citesc, scria clar că acest acont este nerambursabil. Lansarea în fabricație nu a avut loc nici până astăzi. În 2020, firma a încercat fără succes să mai strângă fonduri în cadrul programului de relansare economică post-pandemie inițiat de guvernul federal. O anchetă a cotidianului UȘA Today menționa faptul că firma ar fi avut în 2020, conform rapoartelor înaintate forurilor financiare, doar trei salariați permanenți.

(sursa imaginii: eliomotors.com/)

Am ajuns în septembrie 2021. Spre surpriza generală, Eliot Motors a reapărut și a anunțat că își reprofilează planurile pentru a lansa pe piață mai întâi un automobil pe trei roți cu un motor electric performant. Suplimentar specificațiilor precedente, noul model ar oferi perne de aer, frâne antiblocare, control al tracțiunii, cadru unibody din oțel și structură maleabilă pentru protecție în caz de accidente. Noul preț este 14 900 de dolari, mai scump, dar mult sub prețul altor vehicule electrice disponibile sau anunțate pe piață. Semnul de întrebare este însă disponibilitatea. Elio Motors continua să susțină că este pregătită pentru lansarea fabricației la 75 de săptămâni din momentul în care va strânge fondurile necesare. Cine va mai risca însă o asemenea investiție? Cine mai pune bani pentru o comandă făcută unei firme cu asemenea istorie? Prețul unei acțiuni Elio Motors la bursă, care depășea cândva 20 de dolari, era la începutul lui 2022 de 8 cenți.

(sursa imaginii: ft.com/content/572c11ff-6a9b-41da-8e65-ba6012d53415)

Cele două cazuri descrise au, poate, în comun mai mult decât viziunea transportului electric personal. Clive Sinclair și Paul Elio sunt amândoi inventatori, dar în primul rând antreprenori. Viziunile lor sunt apropiate – a oferi consumatorilor produse economice și funcționale la preturi accesibile. Niciunul dintre ei nu a reușit din punct de vedere comercial (în cazul lui Elio ar trebui să adaug – până acum). Se va întâmpla cu mini-automobilele electrice ceea ce s-a întâmplat cu calculatoarele și televizoarele de buzunar imaginate de Clive Sinclair, cu câteva decenii înainte ca tehnologia să permită fabricarea lor fiabilă, în serii mari și la preturi accesibile? Istoria a fost până la urmă generoasă cu inventatorul și antreprenorul englez. Cum va fi judecat Paul Elio, cel care visa să devină un Henry Ford al automobilelor electrice? Va reuși firma lui să depășească greutățile care par acum insurmontabile sau se va complica și mai mult, poate și juridic, nu numai financiar? Pentru cei care investesc în tehnologii avansate, este vorba despre încă un exemplu de volatilitate și instabilitate și de încă o dovadă că ideile, oricât ar fi de strălucite tehnic sau atractive economic, trebuie să fie susținute și de un drum credibil spre producție și desfacere. Iar pentru noi, consumatorii care comandăm produse diferite, este încă un argument că trebuie să citim cu atenție contractele de vânzare-cumpărare înainte de a plăti, chiar și numai un acont.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment

forgetting and forgiving (film: Coming Home – Yimou Zhang, 2014)

Yimou Zhang is one of the most famous and prolific Chinese directors. Some of his films, historical blockbusters based on traditional legends and stories, sprinkled with spectacular martial arts scenes, have gained international fame and circulation. It is possible that they finance and allow the making of his other films, those that deal with today’s China or the troubled and controversial history of his country in the last century. The 2014 production ‘Coming Home‘ belongs to this later category. It is a family drama that follows the fate of a Chinese family during the haunting decade of the Cultural Revolution and the years that followed. The year the film was made is also significant – ‘Coming Home‘ could not have been made or would have looked differently a decade or two before 2014, and it would look differently or not be made today. The title of the film refers to the return from exile of a Chinese intellectual convicted of an unspecified guilt, who reunites with his family after almost two decades of separation. ‘Coming Home‘ brings to screen a novel by a Chinese writer based in the United States, Geling Yan. It is an original approach to a topic present in the films and literature of the world, especially from other communist or former communist countries – the first example that comes to my mind os the one of the novel ‘Panta rhei’ by the Russian writer Vasili Grossman.

The film opens with a long prologue, which takes place during the period of maximum terror and repression. Political prisoner Lu Yanshi (played by Daoming Chen) escapes from the ‘re-education’ camp where he was exiled and tries to see his wife, Feng Wanyu (played by Gong Li), and daughter Dan Dan (Huiwen Zhang) who was only three years old when he was arrested. The woman and her daughter are warned by the authorities not to receive him and to report on him as soon as he appears. In a heartbreaking scene, Feng Wanyu refuses to let him into the apartment. He is denounced by the teenage girl, educated in ‘patriotic’ spirit, who hopes that in this way her career as a dancer in ‘revolutionary’ ballets will not be barred. A few years later, the period of terror ends and the released prisoners return home. Feng Wanyu, who had suffered a shock and became amnesic in the aftermath of her husband’s re-arrest, no longer recognizes him. Dan Dan, whose dreams of becoming a dancer had been shattered by being the ‘traitor’s daughter’ and despite denouncing her father, together with Lu Yanshi will try to awaken the woman’s suppressed memory to return the family life to normal.

The story focuses on the family cell and viewers can decide whether what they see on the screen can be generalized to the historical context in which the story takes place or even beyond. Is it possible to return to normalcy after long periods of separation and the traumatic experiences of those deported or imprisoned and of those left at home? Is Feng Wanyu’s amnesia a coincidence or a symbol of a society trying to forget the dark episodes of its history? Each spectator will draw her or his own conclusions and lessons. But all, I believe will admire the acting. Gong Li and Daoming Chen are formidable actors who play with sensitivity and dignity the drama of a couple hit by the storms of history. The cinematography, combined with the authenticity of the sets and costumes, transports us to that period in history, unknown to those who did not live in a communist country. At one point I had the impression that the film is black and white, but the sensation was due to the almost mono-chromatic monotony of life, the simplicity of clothes, the decay of standard homes of the time. In the simple and impoverished interiors we witness the intrusion of the authorities into private life, the constant surveillance to which the common people were subjected. The scenes in the train station are memorable. The soundtrack is enriched by the music played by the wonderful pianist Lang Lang. The last part of the story and the conclusion of ‘Coming Home‘ may seem melodramatic, but here too there is room for reflection. The characters do not revolt and take individual responsibility in front of the others for their share of the blame for what happened. Forgetting and forgiving each other is the key to their survival.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , | 1 Comment

Netflix Looks Up (film: Don’t Look Up – Adam McKay, 2021)

It’s rare for a film to radically divide opinions like ‘Don’t Look Up‘, the political-apocalyptic satire written and directed by Adam McKay that ended the year 2021, succeeded to do. Fame preceded it in my mailbox and in the news stream on social media, and I found my friends’ opinions so radically divided as few movies (or other topics) managed to split them. My take joins those who liked the movie. ‘Don’t Look Up‘ seemed to me a quality comedy that tells a lot about the world we live in, about the quality of the world’s political class right now, and about the television that turns news into show business and show business into garbage, about the status of science and the denial of scientific evidence, about the mass addiction to celebrities and about the way big corporations control our lives, about the catastrophes that threaten humanity and the way we prepare to face or ignore them. The collection of celebrities participating in this production is impressive, but even more impressive is the fact that many of them play roles outside of their usual routines. If there were any doubts that Netflix is ​​now in line with the big studios in the creation of interesting cinema, movies like ‘Don’t Look Up‘ should dissipate them without appeal.

Astronomy professor Mindy (Leonardo DiCaprio) and his PhD student (Jennifer Lawrence) discover a comet heading straight to Earth, which seems to have 100% chances of destroying the world as we know it, in just over six months. As good citizens should do, the two notify the authorities and land quite quickly in the anteroom of the Oval Office. However, President Orlean (Meryl Streep) is too busy to receive them on the first day, and even the next day the news of the impending end of the world seems to her to be of little importance compared to the appointment of a judge to the Supreme Court or the approaching by-elections. Desperate, the two scientists will turn to television to make their message known to mankind, but the main effect is that the professor will become a celebrity and will bed the anchor of a news show (Cate Blanchett) while his student will woke up being arrested by the secret services and warned to stop spreading panic to the public. The government and military machines, the big corporations and the whole world will finally start acting, and by the time Earth will meet the comet, much more will have happened, stuff that would be ridiculous if it weren’t about our only planet.

Adam McKay is passionate about politics, big finance (‘The Big Short‘) and the mechanisms of the White House (‘Vice‘) but his career also includes scripts and directing of numerous segments in ‘Saturday Night Live’. The inspiration for the laught about the planet on the verge of destruction in ‘Don’t Look Up‘, I think, comes further back, from Kubrick‘s ‘Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb‘ and Chaplin‘s ‘The Great Dictator‘. In fact, SNL and a number of other similar shows started there. A gallery of memorable acting performances helps. Leonardo DiCaprio adds another chameleon role to the repertoire. Jennifer Lawrence proves once again that beauty does not mean the denial of talent. Meryl Streep is a president descending directly from ‘Saturday Night Live’ whose character and (non-subtle) political allusions have the quality of upsetting everyone who wants to be upset. Cate Blanchett amazed me with another role in which it took me a long time on screen to recognize her. Ron Perlman plays a role that parodies all the other roles in his entire career. Ariana Grande almost plays herself, and sings very well. The number one acting creation, however, is, in my opinion, that of Mark Rylance in an anthological role of a big corporation tycoon that is far from everything he has done in the past. The only celebrities who get less consistent roles are Himesh Patel and Timothée Chalamet (when does this young man have time to star in so many movies?). The style of dialogue and filming is itself a satire and a parody of the ‘end of the world’ genre productions of the big studios. In my opinion, ‘Don’t Look Up‘ is one of the most entertaining but also significant films of this movie season. Many of today’s critics will regret later, I think, their opinions, because this is one of the films whose appreciation is likely to increase over time.

Posted in movies | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

multi-layered history (film: The Assassin – Hsiao-Hsien Hou, 2015)

The Assassin‘ is a cinematic event. The film made in 2015 by Taiwanese director Hsiao-Hsien Hou came after eight years of silence, in which he had not directed any feature film. Another seven years have passed without a new feature film, although there is news that one is in the making. Until the release of that next one, ‘The Assassin‘ offers enough reasons for cinematic satisfaction, interesting debates, relating to what each of us knows about China’s history and its culture and traditions, very different from those of many of us. ‘The Assassin‘ was also the director’s first film with a story set more than a millennium ago. It is based on a story that has become part of the tradition, as is the case with many episodes in China’s millennial history. Like all great creators – writers or filmmakers – Hsiao-Hsien Hou, even when he brings a historical episode to the screen and tells stories about legendary heroes, tells a lot about people and the world today.

At first glance, the script brings to the screen a ‘wuxia’ story about heroes practicing martial arts. It’s just that in ‘The Assassin’ the main hero is a young woman named Nie Yinniang, trained from the age of ten by a nun aunt to become a lethal assassin. The story has its origins in a legend from the seventh or eighth century, during the Tang Dynasty, considered a golden age in the history of imperial China, one of the peak periods of culture but also a period of struggle to strengthen central authority. Yinniang is sent to the Weibo region, then on the outskirts of the empire, with orders to assassinate her cousin, Tian Jian, the governor of the province. However, her conscience does not allow the girl to carry out the orders and be the killing machine she was trained to be. The personal conflict between authority and individual will is one of the keys to interpreting the film. But it is not the only one. In a world dominated by men, the characters who control the events in ‘The Assassin‘ are women: Yinniang herself, her aunt and martial arts mentor, the wife of her cousin who coordinates the intrigues at the governor’s court. A third level of complexity is provided by the internal political conflict. The Taiwanese director chose an episode in the history of China that refers to a rebellious province that was to be brought under the control of the central authority. However, the methods of force do not seem to succeed and this seems to be symbolic in a film which is a co-production between the studios in Taiwan, Hong Kong and China, and which is filmed in part in Japan.

Political and feminist messages are well-wrapped in an exceptional cinematic aesthetic. The cinematography combines beauty with expressiveness, and offers an abundance of wide shots in nature, reducing people to their true size. This is also one of the compositional ideas and principles of traditional Chinese painting. Yinniang’s role is played with elegance and dignity by Shu Qi, who is one of the director’s favorite actresses, collaborating on some of his previous films. The fight scenes are short but effective, it is clear that Hsiao-Hsien Hou uses the wuxia genre as a vehicle to make the audience resonate with more complex ideas, but giving due honor to the action, when and as needed. I’m not competent enough to appreciate how historically authentic the costumes and sets are, but they are certainly beautiful and consistent with the aesthetics of the film. For the viewer with little knowledge of the ancient history of China, a minimum of preparation through reading makes it easier to watch, the few lines of explanation at the beginning being quite brief. Skillfully using the format of historical action films, ‘The Assassin‘ is a complex and aesthetically pleasing film, offering a memorable cinematic experience.

Posted in movies | Tagged , , , | Leave a comment

‘Dacă dragoste nu e …’ (carte: Petru Clej – Șapte povesti de dragoste în vremea Holocaustului, comunismului și azi)

Petru Clej este o personalitate specială în peisajul jurnalismului românesc de astăzi. Vocea sa clară și distinctă s-a făcut remarcată pe mediile diverse în care profesiunea de jurnalist este astăzi exercitată. A fost redactor și corespondent al posturilor de radio BBC și Radio France Internationale, iar în prezent al grupului G4 Media. A inițiat, redactat și contribuit la unul dintre primele ziare internetice în limba română, a creat, participat și continuă să modereze și să direcționeze activitatea a numeroase grupuri de discuție în formate diferite (liste de mail, grupuri Facebook). Subiectele sale preferate sunt actualitatea politică, istoria României în ultimul secol, combaterea antisemitismului și … rugby-ul. Stilul său este combativ, este un polemist redutabil, atitudinile sale sunt clare și lipsite de echivoc.

sursa https://www.libris.ro/ebook-sapte-povesti-de-dragoste-in-vremea-EMP978-606-94942-4-0–p27250293.html

Tocmai cei care îl cunoaștem de o vreme – prin scris cel puțin – pe Petru Clej putem fi surprinși de cartea ‘Șapte povesti de dragoste în vremea Holocaustului, comunismului și azi ‘ apărută în acest sfârșit de an 2021 la Editura Meridiane Publishing. Eu am citit-o în ediție electronică, am înțeles că o ediție tipărită este în pregătire și urmează să fie lansată în curând, dacă nu cumva a ajuns deja în librarii. Este o abordare dintr-un unghi foarte diferit a unora dintre problemele care îl preocupă în ultimii ani. Este vorba despre o culegere de texte, șapte la număr, care se lasă greu încadrate într-un tipar exact: ar putea fi vorba despre povestiri dar detaliile documentare sunt numeroase și contextul istoric este foarte precis conturat; ar putea fi vorba despre eseuri dar totuși personajele sunt fictive și în fiecare dintre texte există o narațiune care se întinde peste mai multe decenii. Prefer să folosesc termenul de ‘pilde’, cuvânt care mi se pare că include și elementul de ficțiune și mesajul clar și emoționant, și sentimentul care domină toate textele – cel al dragostei. Căci da, este vorba despre șapte povești de dragoste care se petrec în zbuciumații ultimi 80 de ani, povești de dragoste între evrei și ne-evrei, povești pline de emoție dar și de învățături pentru cititori. Petru Clej folosește pentru prima dată uneltele scriitorului de ficțiune, dar preocuparea sa principală rămâne mesajul, claritatea și incisivitatea acestuia.

Cinci dintre cele șapte povestiri își au începutul în timpul Holocaustului. Eroii lor sunt tineri cărora visurile și cursul vieților le-au fost curmate de dictatură, legi rasiale, deportări, război. Provin din medii sociale și etnii diferite – un fiu de ceasornicar și o fiică de croitor din Iași; descendentul unei familii de muzicieni romi și fiica unui cardiolog de renume din București; fiul unui preot și fiica unui rabin sefard; un tânăr evreu militant comunist și o fată româncă atrasă de mirajul doctrinei legionare din Brașov. Relațiile dintre ei se înfiripă împotriva tuturor barierelor și a prejudecaților. Un exemplu de dialog care are loc în Transnistria:

‘În zilele următoare, Rachel a început să exploreze împrejurimile și lângă grajdul romilor a vă̆zut un băiat de vreo 15 ani care umbla fără o țintă precisă. Rachel l-a întrebat:

— Vorbeșți românește?

 — Da.

— Cum te cheamă?

— Nicu. Dar pe tine?

 — Rachel. De unde ești?

— Din București.

— Da? Și eu tot din Bucureșți. Tu ești țigan, aș̦a e?

— Da.

— Știi că n-am mai vorbit niciodată̆ cu un țigan…?

— Nici eu cu o evreică… ‘ (pag. 73-74)

În fiecare dintre aceste povestiri valurile istoriei nu întârzie să-i copleșească pe eroi. Documentar, este momentul potrivit pentru Petru Clej de a aminti evenimentele care se petrec în jurul perechilor de tineri. Sunt evocate în povestiri diferite rebeliunea legionară și pogromul de la București din ianuarie 1941, pogromul de la Iași din iunie 1941, deportările și masacrele din Transnistria din anii 1941-1943, deportarea în 1944 în lagărele morții a populației evreiești din Ardealul de Nord ocupat de Ungaria horthista.

‘La București au ajuns 254 din cei 284 de evrei plecați în septembrie 1942. Familia dr. Grunberg s-a întors în întregime, dar din familia lui Nicu, pe lângă bunica moartă în drum spre Transnistria, murise și sora lui, cu copilul ei de șase luni, răpuș̦i de tifos exantematic ca și fratele tatălui să̆u. Sârmă se întorsese de pe front cu un picior amputat sub genunchi și le-a povestit despre oroarea de la Odessa la care a avut norocul să nu participe, dar care l-a zdruncinat iremediabil. Era o epavă umană.

Gheorghe a aflat și motivul deportării lor: o delațiune din partea unui lăutar rival care voia să̆ scape de el în calitate de concurent. Ca Gheorghe au pățit mulți alții, deportați arbitrar în Transnistria. Din totalul de 25.000 de romi deportați în 1942 s-au întors de acolo numai 14.000.

Cât despre lotul de 284 de evrei, Antonescu ordonase deportarea lor sub pretextul sustragerii de la muncă forțață, ca un exemplu și drept avertisment. Adevărul era altul: dictatorul fascist ceruse din partea comunității evreieșți o sumă importantă de bani în semn de contribuție la efortul de război. Când comunitatea a refuzat, Antonescu a ordonat deportarea, comunitatea a plătit ulterior, dar lotul de evrei bucureșteni nu s-a întors decât după 13 luni de deportare. ‘ (pag.79-80)

Destinele eroilor sunt urmărite în timp. Rareori poveștile de dragoste descrise de Petru Clej se termină cu ‘happy-end’. Doar în două din cele șapte povestiri perechile rămân împreună. Războiului și Holocaustului i-au urmat dictatura comunistă, represiunea politică, emigrarea majorității supraviețuitorilor comunității evreiești. Uneori eroii se reîntâlnesc peste ani și retrăiesc în amintire ceea ce a fost pentru unii dintre ei prima iubire:

‘— Pavel, vreau încă o dată să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine; fără tine nu aș̦ fi fost acum în viață. Vreau de asemenea să-mi cer iertare că nu am putut fi ălături de tine ca parteneră de viață, deși te-am iubit cum nu am mai iubit vreun alt bărbat în viața mea.

— Lea, nu trebuie să̆-ți ceri iertare. Vremurile și locurile unde am trăit nu ne-ar fi permis să fim împreună. Dar și eu vreau să-ți mulțumesc. Dacă nu te întâlneam, aș̦ fi rămas un simplu pădurar, care nu ar fi știut că în viață trebuie să lupți și să te sacrifici pentru o cauză. Mi-am pus viața în pericol și am stat 12 ani în închisoare, dar nu-mi pare rău. Simplul fapt că te-am cunoscut a fost o binecuvântare pentru mine, zise Pavel. ‘ (pag.58)

Fiecare dintre cele șapte povestiri are un titlu care include numele perechii de îndrăgostiți despre care se povestește în text: ‘Șimon și Ana’, ‘Pavel și Lea’, ‘Nicu și Rahel’ … Simple în aparenta, poveștile lor se petrec într-un context complicat. Nu numai cutremurele istoriei amenință și de multe ori distrug șansele unei realizări romantice a legăturilor, dar și originile diferite, prejudecățile și împotrivirile unei lumi care interpretează rigid tradițiile. În literatura universală există câteva exemple minunate care descriu asemenea relații, majoritatea în cărțile unor scriitori evrei că Șalom Alehem, Isaac Bashevis Singer sau Lion Feuchtwanger. În literatura română astfel de episoade lipsesc aproape complet, și Petru Clej face pionierat din acest punct de vedere, structurând întregul volum pe șapte asemenea episoade. Din viața reală cunosc puterea legăturilor dintre perechile mixte, multe dintre ele rezistând presiunilor și timpului tocmai deoarece au trebuit să învingă reținerile, daca nu prejudecățile celor din jur. Ceea ce cunosc eu personal nu este însă o statistică concludentă, și în realitate, la fel ca în cartea lui Petru Clej, poveștile nefericite probabil că le depășesc în număr pe cele fericite. Nu toți tinerii au avut șansa unei perspective liberale precum cea a rabinului Toledano din povestirea despre fiul preotului și fiica rabinului:

‘— Baruch Hashem! Dar acest tânăr cine este? întrebă rabinul.

— El este Titus, salvatorul meu, spuse Colette. Și aflați că este și iubitul meu.

O tăcere mormântală se lăsă̆ în casa rabinului. Titus era și el mut de uimire la curajul iubitei sale.

— Ei bine…, zise rabinul. Să̆ fie într-un ceas bun. Mazal Tov și mulțumesc, Titus!’ (pag. 97)

Ultimele două povestiri din carte lărgesc cadrul și se ocupă de perioade istorice mai apropiate în timp. Alex și Miriam sunt doi liceeni din ultimul deceniu al regimului comunist, care se întâlnesc în contextul împotrivirii anticomuniste a tineretului din România. Meir și Amina se cunosc în Israelul de astăzi și relația lor se înfiripă pe fundalul conflictului israelo-palestinian. Cei doi par destinați să fie dușmani, dar și intre ei se înfiripă sentimentul aparent imposibil. Împrejurările sunt diferite, dar structura narativă și miezul conflictului sunt similare cu cele ale celorlalte povestiri. Dragostea poate învinge dușmănia și prejudecățile. Punțile construite de asemenea povești individuale pot fi baza comunicării și coexistenței în viitor. ‘Daca dragoste nu e, nimic nu e’ – această frază care încheie unul dintre romanele memorabile ale lui Marin Preda, și ea un citat din pildele Apostolului Pavel, mi-a venit în minte în timpul lecturii povestirilor lui Petru Clej.

sursa imaginii https://www.facebook.com/petru.clej/photos

Recomand această carte cititorilor mai tineri și mai puțin tineri, părinților și elevilor de astăzi, din România și nu numai. Poate că nu este vorba despre literatură mare, dar este vorba despre o carte importantă. Începând cu anul viitor studiul Holocaustului devine materie distinctă în programa școlilor românești. Cred că este foarte pozitiv că se studiază această materie în scoli, că istoria evreilor care au trăit în România și tragedia Holocaustului sunt comemorate oficial, studiate de institute de istorie și reflectate în cărți și comunicări științifice. Pentru tinerii de astăzi însă, cred că este la fel de important să li se vorbească pe limba lor, cu povestiri despre tineri ca ei, care au trăit, simțit și iubit în aceleași locuri dar în alte vremuri. În întâlnirea dintre istorie și iubire, dintre tragedie și sentimente, binele poate uneori să învingă, și aceasta este șansa umanității. Cartea lui Petru Clej ‘Șapte povesti de dragoste în vremea Holocaustului, comunismului și azi ‘ este o colecție de pilde care pledează pentru acest mesaj frumos și important.

Posted in books, Holocaust | Tagged , , , , | Leave a comment

CHANGE.WORLD – Restaurantele – trecut, prezent și viitor

Astăzi ne vom ocupa de una dintre temele dragi mie – restaurantele! Când guvernele impun restricții pentru a încerca să oprească sau să domolească al nu-știu-câtelea val al pandemiei, printre primele instituții care sunt luate în discuție sunt restaurantele. Această industrie (folosesc termenul în sensul său larg) este printre cele mai afectate imediat și printre cele care, după ce vor fi trecut valurile, nu se vor întoarce sub aceeași formă și intensitate la situația de la sfârșitul lui 2019. Cu această ocazie, am realizat mulți dintre noi în ce măsură un mic dejun (sau poate ‘brunch’) cu familia la sfârșitul de săptămână, un prânz de afaceri sau de lucru, sau o seară romantică cu un partener sau parteneră mai mult sau mai puțin recent(ă) au devenit o parte din viețile noastre, dintre acele plăceri pe care trebuie să le abordăm cu precauție acum și pe care poate le vom re-evalua în viitor. În articolul de astăzi vom discuta despre istoria mai veche sau mai nouă a restaurantelor, despre prezentul lor agitat și despre viitorul incert.

(sursa imaginii: economist.com/christmas-specials/2021/12/18/an-economic-history-of-restaurants)

Restaurantele sub forma lor actuală au o istorie de numai câteva sute de ani. Cuvântul însuși a împlinit în 2021 două secole de când a fost prima dată menționat într-un dicționar. Provine – mais, bien sur – din limba franceză, de la verbul ‘restaurer’, care la rândul său are la origine latinescul ‘restauratio’. Însemna și încă mai înseamnă ‘un loc unde mâncarea poate fi cumpărată și consumată’. Ce rol are mâncarea? Cel de a restaura puterea oamenilor. Semantica lui ‘restaurant’ era puțin diferită până la începutul secolului al XIX-lea. Într-o carte clasică de istorie a artei culinare, geograful și gastronomul francez Jean-Robert Pitte menționează că prin 1765, un bărbat pe nume Boulanger a deschis un magazin lângă Luvru (deci o ‘boulangerie’). Acolo vindea ceea ce el numea ‘restaurante’ sau ‘restaurante cu bulion’ – adică supe pe bază de carne menite să „restaureze” puterea unei persoane. Încă din Evul Mediu, cuvântul ‘restaurant’ era folosit pentru a descrie oricare fel dintr-o varietate de bulioane bogate făcute din pui, carne de vită, rădăcini de un fel sau altul, ceapă, ierburi și, conform unor rețete, condimente, zahăr cristalizat, prăjit. pâine, orz, unt și chiar ingrediente exotice, cum ar fi petale de trandafiri uscate, struguri de Damasc și chihlimbar. Revoluția franceză i-a disponibilizat profesional pe bucătarii fostei nobilimi, exilate dacă nu decapitate, și în Paris au proliferat după anul1790 stabilimentele care serveau bulioanele populare. Destul de repede, o parte dintre ele s-au transformat în ‘restaurante’ după sensul înnoit al cuvântului.

(sursa imaginii: oceansbridge.com/shop/artists/v/vep-vin/vinckboons-david/tavern-scene-7)

Oamenii mâncau însă în afara caselor lor cu mult timp înainte. În fapt, mâncarea a fost o activitate socială în perioada pre-istorica, devenind o componentă a vieții private doar odată cu apariția locuințelor familiale dotate cu bucătarii, și asta nu în toate civilizațiile. Anumite comunități au practicat bucătăria comună de-a lungul întregii lor istorii (mănăstirile, de exemplu). La Pompei, arheologii au identificat 158 de locuri în care se vindea mâncare gătită – unul la fiecare 60-100 de oameni, o concentrare mai mare decât în majoritatea orașelor contemporane. Sistemul era mai degrabă ‘take-away’, în terminologia de astăzi. Carnea, vânatul și peștele gata gătite erau disponibile pentru consumul londonezilor cel puțin din anul 1170. Samuel Cole, un imigrant în Lumea Nouă din perioada colonizării timpurii, a deschis ceea ce este considerat a fi prima tavernă americană, în 1634, la Boston. Elliott Shore și Katie Rawson, coautorii cărții ‘Dining Out: A Global History of Restaurants’, consideră însă că primele afaceri care ar fi ușor de recunoscut ca restaurante au apărut în jurul anului 1100 în China, în perioada dinastiei Song, când orașe precum Kaifeng și Hangzhou se mândreau cu populații urbane de peste un milion de locuitori fiecare. În Japonia, încă din secolul al XV-lea, au început să apară localuri în care se servea mâncare, derivate din tradiția ceainăriilor. În Europa, conceptul de ‘table d’hote’, adică masă din restaurant unde clienții (oaspeții) se așază pentru a fi serviți cu mâncare, apare în Franța în secolul al XVII-lea și se răspândește rapid. Meniurile erau fixe, clienții se așezau și mâncau ceea ce li se oferea. A mânca în public nu era considerat un lux. Cei avuți mâncau acasă, mai ales că stabilimentele care aveau mai târziu să se numească restaurante erau gălăgioase și condițiile de igienă erau dubioase. A mânca ‘afară’ era, de altfel, mai ieftin decât a mânca acasă, și așa a fost cam până după jumătatea secolului al XIX-lea. Atunci au apărut mesele private, separate de cele comune, uneori în spații ‘rezervate’. A frecventa anumite restaurante a început să devină un lux, lumea bună ieșea la restaurant pentru a fi văzută, în aceeași măsură cu pentru a mânca. Șefii bucătari au început să devina celebrități și a răsărit o noua meserie – criticii culinari. Primul ghid ‘roșu’ (dedicat restaurantelor) al lui Michelin a apărut în 1900, dar aveau să treacă încă 26 de ani până când să-și facă apariția râvnitele stele Michelin.

(sursa imaginii: gothamist.com/food/a-brief-history-of-delmonicos-new-york-citys-first-restaurant)

Secolul XX avea să aducă schimbări revoluționare și în felul în care hrana este preparată și consumată, determinate de schimbările sociale, economice, culturale și politice. Pe de-o parte, femeile au început să fie din ce în ce mai mult angajate ca salariate în industrie și comerț. Pe de altă parte, a apărut aparatura casnică, înlesnind prepararea mâncării și scurtând timpul de execuție. A mânca în afara casei a devenit mai scump, chiar și pentru restaurantele sau dughenele populare. Tendința aceasta s-a accelerat pe măsură ce secolul avansa. În 1930, o masă la restaurant era în medie cu 30% mai scumpă în Statele Unite decât echivalentul ei pregătit acasă. În 2014, proporția devenise 280%! Michelin a început să includă un indice al costului în calculele sale.

Valurile de migrații au jucat un rol important în istoria restaurantelor. Imigranții noi, de multe ori burlaci, căutau mâncarea cu care erau obișnuiți în țările de origine. Alții dintre ei găseau în deschiderea de restaurante un gen de afacere relativ ușor de încropit la începutul drumului în țările care îi primiseră. În multe locuri, noile localuri au stârnit curiozitatea și au deschis apetitul localnicilor. Restaurantele cu bucătărie chinezească, sushi japoneze, paste italienești, precum și pub-urile irlandeze pot fi astăzi găsite în mai toate marile orașe ale lumii. Nu toate sunt sau au fost de la început restaurante ieftine. Un exemplu ar fi ‘Delmonico’s’, deschis în New York în 1827, pe William Street 23, de doi frați veniți din cantonul Ticino, zona italiană a Elveției. Restaurantul, cu suite separate luxoase și o pivniță cu peste o mie de soiuri de vin, a rămas la aceeași adresă din Manhattan vreme de aproape două secole, și și-a închis porțile, temporar, pentru prima dată doar în 2020, în timpul crizei Covid-19. ‘Delmonico’s’ susține că este primul restaurant din America care a folosit fețe de masă, iar bucătarii săi nu numai că au inventat celebra friptură Delmonico, ci și alte feluri clasice gourmet, precum ouăle Benedict, peștele Alaska la cuptor, homar Newburg și pui à la Keene. Globalizarea a desăvârșit, dar a și nivelat calitativ într-o mare măsură acest proces de internaționalizare a mâncării. Putem găsi astăzi în multe locuri din lume restaurante la preturi și niveluri de calitate și varietate diverse, pornind de la marile brand-uri de junk food (în majoritate americane) până la restaurantele marilor maeștri ai artei culinare.

(sursa imaginii: professorexchange.com/2021/food/thai-food-delivery-best-pickup-orders/)

Ultimele câteva decenii au accelerat unele dintre procesele economice descrise, și au dat naștere unora noi. Implicarea femeilor în economia țărilor avansate în poziții bine remunerate și cu un buget de timp din ce în ce mai redus a făcut ca din costurile pregătirii meselor acasă, componenta timp să capete o pondere din ce în ce mai mare. Este ceea ce se numește ‘costul din umbră’. În plus, a apărut un alt fenomen – o pătură de salariați cu venituri frumoase și puțin timp la dispoziție, care au mijloacele financiare și preferă să iasă la restaurant. Pentru ei, a mânca în oraș sau a comanda mâncare este regula, și în unele centre urbane aglomerate (Hong Kong, de pildă) au început să fie cerute apartamentele fără bucătarii. Prânzurile de lucru și cinele de afaceri au devenit și ele o practică curentă. Pot depune aici mărturie din experiență proprie. În decursul celor peste trei decenii de viață profesională de după emigrare, cred că am mâncat cel puțin jumătate din prânzuri și un sfert din cine la restaurante. De puține ori am făcut asta din alegere, de cele mai multe ori impus de protocoalele firmelor pentru care lucram sau de orarul de 12-16 ore de lucru pe zi. Nu numai că ajungeam acasă la orele târzii ale serii, dar și soția mea, de asemenea ingineră în domeniul tehnologiilor avansate, avea un regim de viață (și mâncare) similar.

(sursa imaginii: therivergroup.co.uk/what-we-think/future-dining-food-trends/)

Pandemia a lovit fulgerător întreaga industrie a restaurantelor. Data de 9 aprilie 2020 a rămas în istoria acestora ca o ‘zi neagră’. Majoritatea țărilor avansate impuseseră carantine și populația nu putea ieși din casă. În multe țări, restaurantele fuseseră închise prin decret, chiar și opțiunea ‘take-away’ încetase să mai fie accesibilă. Acolo unde restaurantele rămăseseră deschise, comenzile erau firave. Lumea se temea de orice fel de socializare care includea riscuri de contaminare. În aceste condiții, cei care doreau (și aveau curajul) de a comanda de la restaurante aveau la dispoziție doar livrările la domiciliu. Acestea erau permise în majoritatea locurilor, și erau executate fie de companii specializate, fie de restaurantele înseși. Aceasta este una dintre tendințele care vor rămâne și după pandemie, sigur în perioada de ‘coabitare’ cu boala. Trebuie menționat că există o tensiune între restaurante și firmele care prestează livrări la domiciliu. Pe de-o parte, aceste firme percep un comision care se adaugă la preț. Nu toate restaurantele sunt însă pregătite pentru livrări la domiciliu, și unii clienți preferă un singur loc (portalul firmei de livrări) de unde pot alege comenzi la restaurante diferite. Sistemul câștigă în popularitate, și este în plină extindere. Uber, de exemplu, are venituri globale mai mari în prezent din livrările la domiciliu decât din transportul de persoane. Și consumatorii, și, mai ales, restaurantele vor trebui să se adapteze. Consumatorii revin la restaurante. În perioadele de după carantine și alte restricții, numărul de rezervări a înregistrat recorduri în multe locuri. Pentru a-i păstra însă pe acești clienți, restaurantele vor trebui să se străduiască să le ofere acele servicii pentru care aceștia aleg masa la restaurant – mâncare proaspătă, servicii prietenești și competente, ambianță estetică, atmosferă plăcuta și, de ce nu, romantică.

Poftă bună!

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)

Posted in change.world | Leave a comment