The history of cinema is (also) a history of remake movies, and getting back to a famous theme such as ‘West Side Story‘ is an event, especially since the 2021 version is directed by the famous Steven Spielberg himself, who The 75-year-old is on his first musical attempt. But the new ‘West Side Story‘ is much more than a meeting between Leonard Bernstein’s musical genius and Spielberg‘s cinematic genius. Let’s not forget that the very musical written for Broadway was an adaptation of a book that was also a remake of a masterpiece that belongs to another art. It’s the zillionth take of Shakespeare’s play ‘Romeo and Juliet’. The story is well known. Boy loves Girl. The two belong to two camps that are deadly enemies. They swear eternal love in spite of the enmity of those around them. However, the boy cannot avoid getting involved in the conflict with tragic consequences. In the unequal struggle between love and hate, the chances of the two lovers are zero. The ending being known, the differences consist in the description of the historical and social environments and in the talent with which the actors reproduce the passion of the saddest love story in history. For Spielberg, the term of comparison is not only Shakespeare’s play but also the Broadway staging and the screen adaptation made 60 years ago, both of which enjoyed the endorsement and participation as Bernstein. How does the new film compare to the 1961 screen version? How inovative is the new version? Is the effort of creating a new and expensive production justified?
The last question is probably easy to answer. The remakes of successful movies (or adaptations of famous plays) don’t need much justification. Each generation of filmmakers and viewers deserves their own ‘West Side Story’ or ‘Romeo and Juliet’. Home success is largely guaranteed. What about the artistic success? Spielberg‘s ‘West Side Story’ tries at the same time to be inovative in its approach and extremely respectful of the music, dance and the original text or at least of its intentions. Some scenes are almost quotes – the dance that opens the movie, the balcony scene. However, new situations also show up, and these deserve some attention. Maria, the Puerto Rican Juliet, gets a life story that does not exist in the book or in the original film. She is not a new fresh immigrant, but has been in New York for many years, where she has cared for her elderly and sick father. Tony, the Romeo, also has a modified story, quite debatable in my opinion. His reluctance to engage in violence is determined by the positive influence (indeed!) of time spent behind bars for having committed a violent crime. The positive and interesting extension is that of the character of Valentina, who combines the figure of the Nurse in Shakespeare’s play with a mixed marriage, which could be an example of coexistence. Finally, the West Side of Manhattan is caught on screen as bulldozers take action to demolish the former slum of poor immigrant homes and make way for luxury apartment blocks and the fabulous Lincoln Center.
Not all of these inventions work well on screen. Social and racial tensions did not seem to me to be better highlighted by the updates in the script. The new background story attributed to Tony seemed unbelievable to me, and was not offset by the acting of Ansel Elgort, who was stuck in a single attitude in most of the scenes. Film debutant Rachel Zegler is a conquering, fresh and ingenue Maria. They both sing splendidly. In fact, the musical and the choreographic numbers are the strong points of this edition of Bernstein’s musical. Rita Moreno‘s performance as Valentine is remarkable, much more than a beautiful tribute and a symbol of continuity relative to the 1961 production, in which she played and sang Anita and received a supporting role Academy Award. In the new production, Rita Moreno has a consistent role, she sings excellently and speaks one of the memorable lines from the film – ‘Life is sometimes more important than love’. This ‘West Side Story‘ of our generation is not an ultimate production, it is an unequal film, but with many beautiful moments. Paradoxically, the musical ‘debutant’ director Steven Spielberg succeeds almost perfectly in the musical and dance parts. At least for them I recommend watching.
Drumurile mele s-au intersectat o singură dată în viața ‘reală’ cu cele ale lui Amos Oz. Se întâmpla în martie sau aprilie 2012, în sala teatrului Tzavta, din centrul Tel Avivului. Întâlnirea era prilejuită de vizita în Israel a Denisei Comănescu, directoarea Editurii Humanitas-fiction, editura care își asumase misiunea de a oferi în traducere cititorilor din România cărțile celui mai cunoscut scriitor israelian într-o frumoasă serie de autor. Sala, care număra câteva sute de locuri, era ocupată, poate, la o zecime din capacitatea sa, cu public în majoritate vorbitor și cititor de limbă română, inclusiv câțiva dintre traducătorii care contribuiseră la seria de autor. Eram dezamăgit. Cu câteva săptămâni înainte, Amos Oz primise la București titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității din București și umpluse până la ultimul loc sala Ateneului Român la un eveniment în care dialogase cu Gabriel Liiceanu. Scriam atunci, într-o relatare a întâlnirii, că probabil, peste câțiva ani, după ce prozatorul și eseistul israelian va primi Premiul Nobel pentru Literatură, nu va fi suficientă sala teatrului Tzavta pentru o asemenea întălnire. Din păcate, nici această prorocire a mea nu s-a îndeplinit, și la moartea sa, la 28 decembrie 2018, Amos Oz s-a alăturat ilustrei liste a marilor scriitori ai lumii pe care Premiul Nobel i-a ocolit, o listă mai lunga și probabil mai încărcată de valori decât lista laureaților.
La acea întâlnire Oz a citit un fragment dintr-o povestire, una dintre cele opt care alcătuiesc volumul ‘Între prieteni’ publicat în acel an în Israel, care avea să apară într-o primă ediție românească în anul 2014 în seria de autor, pentru a fi reeditat în 2020. Traducerea din ebraică îi aparține Marlenei Braeșter, iar frumoasa copertă este creată de Angela Rotaru. Oz a alternat în ultimele decenii ale vieții sale cărțile de povestiri, romanele și eseistica. ‘Între prieteni’ apărea în același an cu cartea de eseuri ‘Evreii și cuvintele’ scrisă de Oz împreună cu fiica sa Fania Oz-Salzberger și precede cu doi ani ultimul său mare roman, ‘Iuda’. Ambele cărți au fost deja traduse în limba română și publicate de Editura Humanitas-fiction. În această carte Oz se întoarce la primul deceniu de existență a Statului Israel, anii ’50 ai secolului trecut, și își plasează cele opt povestiri într-un kibbutz imaginar pe nume Ykhat. Cei care cunosc biografia autorului stiu că Oz, născut la Ierusalim în 1939, s-a alăturat în 1953, după sinuciderea mamei sale, kibbutzului Hulda din centrul Israelului, și a trăit acolo până în 1986. Cartea aceasta decantează și recompune amintirile dar și experiența socială, politică și umană a autorului. Fiecare dintre povestiri are o structură narativă independentă, unele personaje se regăsesc în mai multe dintre ele și, împreună, ele compun în tehnică de mozaic în care piesele sunt episoade din viața de zi cu zi, o imagine complexă și cuprinzătoare a unui loc și a unei perioade istorice. Genul, desigur, nu este nou în literatura lumii. Asocierea mai veche care îmi vine în minte este cu piesa de teatru ‘Orașul nostru’ a lui Thornton Wilder, iar cea mai recentă cu ‘Medgidia, orașul de apoi’ a lui Cristian Teodorescu.
Tonul este firesc, exprimarea pare simplă și directă, dar minimalismul este fațadă unor semnificații multiple, începând de la titlu. ‘Bein haverim’, numele cărții în limba ebraică folosește substantivul ‘haver’ care are o semnificație triplă. Traducerea directă este cea din titlul românesc al cărții, ‘haver’ fiind echivalent cu ‘prieten’. Cuvântul înseamnă însă și ‘tovarăș’ în sensul folosit de comuniști, și mai înseamnă și ‘membru’ al unui grup, comunități, organizații. În acest caz este vorba despre apartenența la acea organizație economică și comunitate socială care era și este kibbutzul. Toate personajele cărții sunt locuitori ai localității Ykhat, majoritatea dintre ei sunt membri ai kibbutzului Ykhat, iar ceea ce se petrece intre ei sunt conflicte și iubiri intre prieteni dar și intre tovarăși, căci ideologia socialistă și chiar comunistă, uneori cu nuanțe staliniste, domină imaginea despre lume a unora dintre personaje. Trebuie spus aici că nu toate kibbutzurile erau asociate cu extrema stângă în acea perioadă, și desigur, cu atât mai puțin sunt astăzi. Dar atunci și acolo, iată ce observa unul dintre personaje:
‘Peste zece sau douăzeci de ani, zise Nina, kibbutzul va deveni un loc mult mai liniștit. Acum toate resorturile sunt încă întinse la maximum și mașina tremură încă din cauza efortului. Kibbutznicii cei vechi sunt de fapt oameni religioși care și-au părăsit religia și au adoptat în locul ei o religie nouă, plină de greșeli și de păcate, plină de interdicții și de legi rigide. De fapt nu au încetat nici o clipă să fie pioși, ci doar au înlocuit o pioșenie cu alta. Marx e biblia lor. Adunarea e sinagoga…’ (pag.144)
În 2012, când Amos Oz publica acest volum de povestiri, kibbutzurile trecuseră prin mai multe perioade de turbulențe politice și economice. Încă din anii ’70 și ’80 ai secolului trecut își pierduseră și din importanța economică, fiind nevoite să se integreze și să concureze într-o economie capitalistă liberalizată și apoi globalizată, și din statutul social, încetând să fie principalul rezervor de generare a elitelor politice. Această repoziționare s-a petrecut și în felul în care este reflectat kibbutzul în artă și literatură. De la literatura eroică s-a trecut la memorialistica critică sau la proza nostalgică, de la realism socialist s-a ajuns la minimalism sau, dimpotrivă, la fantezie. Amos Oz oferă o perspectivă de fost ‘insider’ dar încearcă să păstreze distanțarea și tonul obiectiv. Pentru cei care cunosc romanele din prima parte a carierei sale, este vorba despre o schimbare și de stil dar și de atitudine. Când unul dintre personaje prevede ‘îmburghezirea prudentă’ care vă avea loc peste douăzeci sau treizeci de ani cel care vorbește de fapt, indirect, este autorul care privește retrospectiv, după alți douăzeci sau trezeci de ani, la ceea ce devenise în timp un proces istoric.
Peisajul în mozaic pe care îl oferă ‘Între prieteni’ permite o înțelegere în profunzime a organizării complexe a kibbutzurilor, un prilej de a-i întâlni și de a-i cunoaște pe oamenii care le populau. Una dintre dimensiuni, cea politică legată de conflictul dintre evrei și arabi este prezentă mai mult în fundal, și asta poate fi doar o decizie intenționată din partea unui scriitor angajat, cu opinii clare de stânga cum a fost Amos Oz. Ykhat cel imaginar fusese fondat alaturi de un sat arab, Deir Ajloun, și în 1948, la izbucnirea Războiului de Independență al Israelului, cele două comunități se găsiseră în conflict direct și violent. Victoria evreilor în război a însemnat începutul unei perioade de liniște relativa, păzită permanent cu arma în mână. Ruinele satului arab al cărui locuitori deveniseră probabil refugiați rămân martori muți și amenințători. Situația aceasta există în multe locuri reale din Israelul de astăzi. Unul dintre personaje își caută uneori clarificările printre ruinele satului:
‘Yotam nu voia să discute cu secretarul. De fapt, nu voia să discute cu nimeni. Nici cu mama lui. Dorința lui era să plece. Uneori se ducea seara să se plimbe singur printre ruinele de la Deir Ajloun, se învârtea pe acolo câte o oră, intra în moscheea distrusă și în casa șeicului care fusese aruncată în aer cu dinamită, fără să găsească nimic, pentru că nu știa ce căuta, și se întorcea abătut în kibbutz. Avea o dorință de neînțeles să cerceteze ruinele de la Deir Ajloun, ca și cum s-ar fi ascuns acolo, sub avalanșa de pietre sau în adâncul fântânii astupate, vreun răspuns simplu. Dar care era întrebarea, nu știa.’ (pag. 139)
Amos Oz este un excepțional povestitor și creator de personaje. Își cunoaște eroii și locurile din care vin ca și cel în care trăiesc la momentul când se petrece narațiunea. Mulți dintre membrii kibbutzurilor anilor ’50 erau supraviețuitori al Holocaustului, purtau în suflete traumele pierderilor celor dragi și ale transplantării într-o țară nouă și diferită, dar erau în același timp animați și mobilizați sincer de idealuri politice (o lume mai bună și mai dreaptă după calapoade socialiste și comuniste) și naționale (o țară în care evreii să poată trăi în mod demn, fară teamă de persecuții). Condeiul lui Oz îi face pe fiecare dintre ei să capete ființă în paginile cărții din doar câteva fraze care definesc stereotipul și îi adaugă trăsăturile originale. Iată de pildă personajul povestirii ‘Regele Norvegiei’, care deschide volumul:
‘Și mai era la noi, în kibbutzul Ykhat, un individ, Tzvi Provizor, un burlac de vreo cincizeci de ani, mic de statură, care clipea întruna și căruia îi placea să dea vești proaste: cutremure, avioane care se prăbușesc, clădiri care cad peste locuitori, incendii și inundații. Citea ziarul în zori, înaintea tuturor și asculta toate emisiunile de știri, ca să-și poată face apariția în ușa sălii de mese, uimindu-ne cu cei două sute cincizeci de mineri surprinși de prăbușirea unei mine de cărbuni în China, fară nici o speranță de salvare, sau cu pachebotul scufundat cu toți cei șase sute de călători aflați la bord, în timpul unei furtuni în Marea Caraibilor. Se străduia să țină minte până și anunțurile mortuare. Era la curent, înaintea tuturor, cu decesul tuturor personalităților, el fiind acela care înștiința întreg kibbutzul … Era respectat aici, la noi, pentru munca lui devotată: în toți cei douăzeci și doi de ani cât a trăit în kibbutz, nu a fost notată în cartea lui de muncă nici o zi de concediu de boală. Întreg kibbutzul prospera datorită lui. Sădise în fiecare colțișor flori de sezon. Din loc în loc făcuse aranjamente din piatră și plantase tot felul de cactuși. Construise chioșcuri de lemn, acoperite cu viță de vie. În fața sălii de mese instalase o fântână arteziană, cu peștișori aurii și plante de apă. Avea simț estetic, și toată lumea știa să-l aprecieze. Dar pe la spate îl numeau “îngerul morții” …’ (pag 7-9)
Presiunea știrilor și mai ales a celor rele este o constantă a vieții israeliene, de la nașterea statului până în zilele noastre. Rolul pe care astăzi îl joacă buletinele de știri transmise la radio sau televiziune la fiecare oră sau chiar jumătate de oră sau butonarea frenetică a telefoanelor mobile, îl jucau în alte timpuri personaje ca Tzvi Provizor al lui Amos Oz. De remarcat și faptul că acestea sunt definite nu numai prin ceea ce fac, dar și prin felul în care se interacționează cu comunitatea. Sunt oameni ai faptelor, mulți dintre ei singuratici, evită contactele fizice sau gesturile de afecțiune retorice. Pentru fiecare dintre personajele cărții există o tensiune permanentă intre viața colectivului și cea personală. Kibbutzul propune o utopie socială, în teorie asumată voluntar de fiecare dintre membrii săi. Există în modul de a vedea lucrurile al acestor colective un model de ‘om nou’ însă formele de inginerie socială nu erau impuse dictatorial ci implementate prin decizii adoptate prin democrație directă. Natura umană este însă mai puternica decât orice regulamente de funcționare și decât decizii adoptate prin vot majoritar. Tocmai traiul în colectiv face mai evidentă singurătatea fiecăruia dintre personaje. Comunicarea interumană este dificilă chiar și intre soț și soție sau intre părinți și copii, atât pentru cei din generațiile trecute prin focurile Holocaustului sau prin luptele de la întemeierea statului, cât și pentru generațiile care vin după ei.
‘Întorcându-se în camera ei, Osnat își turna un pahar de apa rece și esență de lămâie și își scoase sandalele. Stătea desculță lângă fereastra deschisă, spunându-și că majoritatea oamenilor au probabil nevoie de mai multa căldură și afecțiune decât poate lumea să le ofere, iar decalajul acesta dintre cerere și ofertă – nici o comisie a kibbutzului nu va reuși vreodată să-l acopere. Kibbutzul, se gândi ea, schimbă puțin orânduială societății, însă natura omeneasca nu se schimbă, și natura asta nu e deloc maleabilă. Invidia, meschinăria și limitarea oamenilor nu pot fi anulate o data pentru totdeauna prin vot de către comisiile kibbutzului.’ (pag. 162)
Câteva dintre povestiri între care cea care dă titlul volumului expun unul dintre conflictele clasice din lumea kibbutzurilor în care se confruntau în mod dramatic viața personală, regulamentele de organizare și ideologiile. Cum vor fi crescuți copiii născuți în kibbutz? Unde vor dormi ei nopțile – în dormitoare comune sau împreună cu părinții lor? De fapt, cui aparțineau aceștia – părinților sau întregii comunități a kibbutuzurilor? Disputa este soluționată de o comisie care ajunge la un compromis – părinții vor petrece în fiecare seară timp cu copiii lor, dar noaptea aceștia vor dormi în dormitorul comun. Decizia are consecințe devastatoare pentru cel puțin unul dintre copii, vom afla într-o altă povestire. Nici relațiile personale dintre bărbații și femeile din kibbutz nu sunt normative după judecata celor din afară și chiar după standardele corectitudinii politice de astăzi. Unul dintre liderii carismatici ai colectivității schimbă des femeile cu care trăiește, și cucerirea sa cea mai recentă este o fostă elevă, abia ieșită din adolescență, fiica unuia dintre colegii săi de generație. Un alt bărbat se mută de la soție la amantă, și cele doua femei comunică în culise și-și împărtășesc secretele pentru binele bărbatului pe care îl iubesc. Cu mijloace simple, cu fraze care emană o senzație de firesc, Amos Oz descrie o umanitate care sfidează convențiile.
Cititorii români au ocazia să cunoască un mod de viață și o etapă de dezvoltare istorică a societății israeliene din perspectiva unui martor direct, distanțat însă și el în timp și din punct de vedere social de momentul și de locurile prezente în narațiune. Amos Oz privește înapoi cu nostalgie dar și cu spirit critic. În cele pe care le relatează despre oamenii și organizarea kibbutzurilor de la mijlocul secolului trecut pot fi deja găsite elementele de rigiditate ideologică, de inadaptabilititate la lumea din afară precum și conflictele structurale care aveau să constituie o parte din cauzele destrămării țesăturii sociale pe care conducătorii de atunci încercau nu numai să o construiască în interior ci și să o propună ca model pentru întreaga societate. Câteva dintre personajele cele mai interesante exemplifică aceste tendințe centrifuge, încercând să-și învingă marginalitatea. Facem astfel cunoștință cu Moshe – tânărul sefard adoptat de kibbutz, provenit dintr-o familie tradiționalistă, a cărui atașament față de tatăl bolnav intră în conflict cu datoriile impuse de viața de zi cu zi compusă în principal din studii și din muncă – și cu Yotam, care visează să învețe construcții de mașini, dar studiile universitare depind de aprobarea adunării membrilor kibbutzului, chiar dacă ele sunt finanțate de un unchi bogat, provenit și el din kibbutz și ajuns printr-un concurs de împrejurări în Italia.
‘ … îi spuse Heniei că avea de gând să voteze împotriva cererii lui Yotam din trei motive. Mai întâi, din principiu, fiecare tânăr și fiecare tânără trebuie să muncească în kibbutz cel puțin trei ani după încheierea serviciului militar și numai apoi se poate vorbi de specializări și studii academice. Altfel, în curând nu mai rămâne nimeni aici, să mulgă vacile. În al doilea rând, cadouri de felul acesta, venite din partea rudelor bogate dau o lovitură gravă principiului egalității. Și în al treilea rând, ar fi mai potrivit ca tinerii care merg la studii să învețe ceva care să ne folosească aici, comunității și gospodăriei noastre. Ce legătură avem noi cu construcția de mașini? Avem doi mecanici care întrețin un service auto și nu e nevoie să le mai aducem și un profesor cu diplomă.’ (pag. 133)
Istoria și-a urmat cursul și o parte dintre fenomenele ale căror germeni se întrevăd în relatările lui Amos Oz au influențat profund lumea kibbutzurilor. Departe de a dispare, ea continuă să existe dar a trecut prin transformări profunde. Astăzi mai există în Israel circa 250 de kibbutzuri, dar ponderea lor economică a scăzut, la fel și procentajul membrilor lor în rândurile populației. Profilul lor este divers, la fel și structura lor socială. Economia agrară reprezintă doar o fracțiune din venituri, restul provenind din ramuri dintre cele mai diverse de la turism până la industrie hi-tech, de la cercetare științifică la servicii. Componenta ideologică s-a diluat și profilul social și politic s-a diversificat și integrat în peisajul social al Israelului. Ceea ce a surprins Amos Oz în povestirile din ‘Între prieteni’ este un moment istoric dintr-un proces care continuă și în ziua de astăzi. Cititorul acestei cărți beneficiază de o ‘privire înapoi lipsită de mânie’ față de un mod de organizare și acțiune sociala care a încercat să schimbe și fața pământului, și interiorul oamenilor. În prima antrepriză succesul a fost spectaculos. În ceea de doua, eșecul a fost previzibil. Natura umană învinge ideologiile, și puțini sunt scriitorii care au reușit să exprime acest adevăr într-un mod atât de simplu, de expresiv și de convingător cum a făcut-o Amos Oz.
Articolul a apărut inițial în Revista FAMILIA din Oradea, numărul 10/2021
Nu l-am întâlnit niciodată pe Laszlo Alexandru. Mă refer la întâlnirile fizice, într-un spațiu în care să ne strângem mâinile, să ne privim ochi în ochi, să discutăm. Și totuși, profesorul clujean face parte din categoria oamenilor pe care îmi pare că îi cunosc bine, prin intermediul cărților sale și a comunicării digitale. L-am întâlnit pe Internet cu aproape două decenii în urmă, Laszlo Alexandru fiind printre acei intelectuali care au înțeles devreme, înaintea multora dintre colegi, capabilitatile comunicării pe rețea, libertatea de exprimare (cu părțile ei pozitive și cu cele negative), accesul la cititori indiferent de locul geografic în care se află, de vârste și de posibilitățile economice. A întemeiat în 2003 revista internetica “E-Leonardo” și a fost redactorul ei timp de aproape un deceniu de apariție, până în 2012, realizând împreună cu colegii și colaboratorii săi una dintre publicațiile care au demonstrat că se poate face cultură liberă, de calitate și de atitudine, în limba română, pe Internet. Blogul său arhiveaza aproape două decenii de articole, recenzii, contribuții și împărtășiri personale și se îmbogățește și se actualizează permanent. Este activ și pe rețelele sociale. Toate acestea se adaugă unei remarcabile activități didactice, unei intense activități științifice și unei publicistici susținute, toate concretizate în zeci de cărți publicate în ultimele două decenii și jumătate. Traducător din limbile franceză și italiană, specialist în literatura română și în cea italiană, este cel mai remarcabil exeget al lui Dante în spațiul limbii române și probabil unul dintre Dante-iștii cei mai reputați din lume.
sursa imaginii https://www.jurnal-israelian.com/
Volumul ‘Viață șocantă. Scrieri despre evrei’ apărut în acest an prin colaborarea editurii clujene Ecou Transilvan și a editurii SAGA din Israel reunește scrierile și comunicările științifice în care Laszlo Alexandru a abordat frontal sau s-a ocupat tangențial de probleme legate de identitatea evreiască, de locul intelectualilor evrei în cultura română, de modul în care minoritatea etnică evreiască a fost tratată istoric și de felul în care personalități ale culturii române s-au înrolat în slujba doctrinelor și mișcărilor politice extrem-naționaliste și antisemite. Multe dintre aceste teme nu sunt noi, dar ceea ce este specific abordării lui Laszlo Alexandru este consecvența poziției și perspectiva etică pe care o considera axa principală a atitudinii intelectuale, cea fară de care nici aspectele ideologice și nici cele estetice nu pot fi susținute. La întrebarea firească ‘de ce evreii?’, autorul răspunde succint în prefață cărții: ‘ … aceste pagini au la temelia lor o nedumerire, o discrepanță etică, pe care nu aveam de gînd s-o accept tăcut.’ (*)
Volumul este împărțit în două secțiuni. Partea întâi este intitulată ‘Despre evrei’. Partea a doua se numește ‘Despre antisemiți’. Două fețe ale aceleiași monede pe care o reprezintă prezența evreilor în spațiul românesc și contribuția acestora la ceea ce este România ca societate și cultură pe de-o parte și prejudecățile antisemite transformate în producte jurnalistice și culturale dar mai ales în activitate politica în perioada interbelică și în atrocitățile din timpul Holocaustului și felul în care acestea sunt reflectate în istoriografia și în dialogul cultural contemporan din România, de cealaltă parte. Textele sunt datate intre 2004 și 2018. Toate personalitățile evocate, problemele ridicate și polemicile întreținute cu un deceniu sau chiar două în urma rămân actuale și au ecou în actualitatea românească de astăzi. De altfel, Laszlo Alexandru respinge explicit ideea de filtru temporal atunci când este vorba despre dezvăluirea și dezbaterea anumitor categorii de fenomene culturale și istorice:
‘Și care ar trebui să fie intervalul cronologic optim pentru cercetarea adevărului istoric? Iată, de pildă, atunci cînd oamenii mor mitraliați pe străzi (ca în decembrie 1989), ni se spune că faptele sunt prea apropiate de prezent ca să le putem aprecia obiectiv. Atunci cînd oamenii mor spintecați pe străzi, iar apoi sînt atirnati în cirlige la abator (ca în ianuarie 1941) ni se spune că faptele sînt prea îndepărtate ca să le putem aprecia obiectiv. Departe – aproape: care e perspectiva potrivită pentru a condamna crima colectivă în România?’ (pag. 244)
Primele două capitole ale cărții sunt dedicate unor personalități de origine evreiască dintre cele care și-au lăsat amprenta în istoria și cultura României. Lazăr Șăineanu (menționat pe marginea unei monografii semnate de George Voicu) a fost un eminent lingvist și folclorist, care la sfârșitul secolului 19 a adus contribuții esențiale la dezvoltarea acestor discipline în tânăra cultură română. Eforturile sale de a se integra în sistemele de învățământ și academice ale României au fost sortite eșecului, cererile sale de dobândire a cetățeniei române fiind refuzate din cauza opoziției politicienilor și a unor oameni de cultură și colegi de breaslă printre care se aflau B.P. Hasdeu și Nicolae Iorga. Dezamăgit, înfrânt, Șăineanu a plecat în Franța, România a pierdut un intelectual strălucit, Franța și-a mai adăugat un giuvaer la coroana de contribuții ale imigrației pariziene. Wilhelm Filderman a fost activist evreu, senator în perioada interbelică și conducător al comunității evreiești în timpul celui de-al doilea război mondial. Susținător al principiului că ‘o națiune reprezintă totalitatea cetățenilor care trăiesc într-o anumită țară’ (chestiune deschisă dezbaterii până astăzi și nu numai în România) a adoptat și el o linie asimilaționistă, pentru a fi contrazis de istorie și pe plan național și pe plan personal.
Un alt articol se referă la ‘Enciclopedia geografică a Holocaustului din Ardealul de Nord’, lucrare coordonată de istoricul evreu american născut la București Randoplh Lewis Braham (1922 – 2018), apărută în limba maghiară la Cluj și Budapesta. Nu stiu dacă această carte a apărut și în limba română, dar ea pare una dintre încercările cele mai solide de a aborda tragedia evreilor din Nordul Ardealului ocupat de Ungaria în perioada războiului ca urmare a Dictatului de la Viena, din rândul cărora 90% au pierit în lagărele naziste.
‘Nici pînă astăzi nu există un studiu comun, reciproc asumat de specialiștii români și maghiari, privitor la trecutul Transilvaniei de Nord. Tensiunile acumulate o dată cu evoluția istorică sînt încă departe de a se fi decantat. Lipsește deocamdată o privire globală, neutră, o abordare științifică senină. Problema se complică suplimentar, atunci cînd în discuție intră și situația minorității evreiești, intens persecutate, din aceasta zonă. Cele două state vecine și-au pasat responsabilitatea tragediei, în timpul războiului rece. … (pag. 26)
Acești primi pasi pe calea reconstituirii adevărului istoric vor trebui continuați. A venit vremea amplelor conlucrări, în direcția cunoașterii corecte a trecutului. Cortina trebuie ridicată, chiar dacă ne vom îngrozi de ceea ce vom găsi în spatele ei.’ (pag.33)
Am citat primul și ultimul paragraf al articolului. Între ele, în opt pagini, cititorul poate găsi o istorie condensată a suferințelor evreilor din Transilvania de Nord în timpul Holocaustului. În România, primele marturii în acest sens au fost publicate în anii ’70 în revista ‘Flacăra’ și apoi adunate în câteva cărți semnate de Oliver Lustig (1926 – 2017), el însuși evreu clujean la origine și supraviețuitor al lagărului de exterminare de la Auschwitz. Cât despre speranța exprimată în paragraful final, mă întreb ce s-o fi ales din ea în cei 12 ani trecuți de la publicarea articolului, ținând cont de evoluțiile politice de atunci până azi, în special de cele de la Budapesta.
Soarta evreilor din Cluj și din Nordul Ardealului este abordată în cu totul alt registru în articolul care dă și titlul cărții, “Viață șocantă”, care se ocupă de cartea lui Andrei Klein ‘Lea. Povestea familiei mele’. Am citit și eu această carte și am scris despre ea la apariția primei ediții în 2014. Laszlo Alexandru a făcut în articolul său o analiză minuțioasă a acestei cărți unice – biografie, cronică de familie, mărturie de istorie.
‘Andrei Klein nu e un scriitor în adevăratul înțeles al cuvîntului. Nu e preocupat să rotunjească frazele, să le împodobească stilistic, să evite cacofoniile. Dar înțelege să-și facă datoria de martor al destinului stupefiant al familiei sale. A primit ca moștenire de la mătușa Mariska un pachet de scrisori … Le-a citit conținutul și a rămas adînc tulburat. Și-a asumat misiunea de a aduce la cunoștință publică cele intîmplate. Nu finalitatea artistică i-a stat în intenții, de-a lungul anilor cît a lucrat la compunerea acestei cărți extraordinare. … Lucrarea comentată ridică valul de pe două sectoare de existență înfășurate de obicei în pudoare: abisul relațiilor de familie și visul exilului fericit.’ (pag.136-137)
Mi s-a părut excepțională și analiza volumului al cărui titlu este tradus de Laszlo Alexandru în ‘Nedestinare’ care i-a adus în 2002 Premiul Nobel pentru literatură scriitorului evreu de limbă maghiară Kertesz Imre, premiu care a stârnit contradicții și a pus în încurcătură clasele politică și culturală din Ungaria. Expertul în literatură sesizează aspecte fine dar esențiale din textul cărții, în timp ce cercetătorul interesat de soarta evreilor detectează filoanele de istorie care ies cu greu la lumină și sunt contestate și în țara vecină.
‘Protagonistul are un destin frapant de asemănător cu al autorului: deportat la vîrsta de 14 ani, ca evreu, în lagărul de exterminare de la Auschwitz, unde scapă cu viață doar întâmplător, iar apoi în lagărele de muncă de la Buchenwald și Zeitz, copilăria sa este o necopilarie. Lumea întoarsă pe dos avea nevoie, pentru a fi exprimată, de această carte “întoarsă pe dos”, care ne răvășește. Nu simpla antifrază reprezintă arma stilistică de căpătîi a prozatorului, ci de-a dreptul antitextul.’ (pag. 34-35)
‘Strategia antitextului constituie la Kertesz Imre metoda esențială de ocolire a patetismului. Tragedia realității e “camuflată” de suprafața inversată a mesajului, a explicitarii sale. Cititorul așteaptă oripilat, cu sufletul la gură, să vadă cînd se vor unifica, în sfirsit, cele două niveluri. Tehnica așteptării amînate reprezintă una dintre virtuțile artistice predilecte ale scriitorului. Ea își găsește justificarea în perspectiva naratorială “din interior”, căci totul e perceput și relatat din punctul de vedere al protagonistului ingenuu, agresat în pragul adolescenței. Eroul romanului, sub impactul acestei monstruoase inginerii social-politice, e supus unui proces contradictoriu: crîncena maturizare și evoluție sufletească – devastatoarea debilizare și involuție fizică.’ (pag.36-37)
Mai găsim în aceasta primă parte a cărții un extins eseu intitulat ‘M. Sebastian și evreii’ care reconstituie detaliat și exact contextul colaborării lui Sebastian la ‘Cuvîntul’ lui Nae Ionescu (ziarul care apare, cel puțin în prima perioada, ca fiind mai pluralist ca idei culturale și politice decât mai târziu, ceea ce dă o altă perspectivă colaborării tânărului intelectual evreu), geneza cărții ‘De două mii de ani’ și analiza infamei prefețe a lui Nae Ionescu, și mai ales ecourile în epocă și pozițiile unor intelectuali evrei ca Isac Ludo și A.L. Zissu. S-a scris mult despre Mihail Sebastian și despre felul în care s-a raportat la ideologiile epocii, despre respectul și chiar fascinația pentru Nae Ionescu și despre suferințele din timpul Holocaustului așa cum sunt reflectate în Jurnal. Sinteza lui Laszlo Alexandru mi se pare dintre cele mai corecte și mai bine argumentate:
‘N-a crezut că Nae Ionescu, într-un cinism fară margini, se va folosi de această armă pentru a izbi, extrem de violent, tocmai în protejatul său, precum și în minoritatea din care Mihail Sebastian făcea parte. N-a crezut că magistrul își va răsfiră tezele incendiare și orientările fasciste, tocmai în prefața volumului care descrie, în simplitatea și transparența sa, ipostazele și suferințele comunității evreiești din România acelor vremuri. Avem, prin urmare, o carte construită ca un deal, cu doi versanți opuși: ceea ce spune ficțiunea realistă – sau realitatea ficțională -, răstoarnă prefața antisemită. Inclusiv datorită acestei situații deosebite, putem înțelege teribilul zăngănit de săbii pe care l-a produs și care nici pînă azi nu s-a stins.’ (pag. 69-70)
Dintre capitolele care completează prima parte a cărții, există despre care aș pune o întrebare – cel despre ‘Cimitirul lui Eco’. Am fost intrigat de motivele care l-au determinat pe Laszo Alexandru să plaseze această analiză a textului și subtextelor ultimului roman al lui Umberto Eco – cu dilema plasării tribulațiilor eroului în zona antisemitismului sau a analizei rădăcinilor antisemitismului -, în acea parte a cărții care este ‘despre evrei’ și nu în cea ‘despre antisemiți’.
A doua secțiune a cărții se deschide cu un scurt și excelent text intitulat ‘Idei care ucid’. Scris și publicat în 2006 el mi se pare remarcabil cel puțin sub două aspecte. În primul rând este vorba despre unul dintre puținele ecouri în epocă ale publicării raportului Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, al cărei președinte onorific a fost Elie Wiesel. În al doilea rând textul include o listă de citate infame care demonstrează cât de profund și de ‘mainstream’ era antisemitismul în rândurile clasei politice și ale oamenilor de cultură din Romania celei de-a doua jumătăți a secolului 19 și a primelor decenii ale secolului 20. Găsim aici nume ilustre, de la Ion Brătianu și și Mihail Kogălniceanu la Vasile Alecsandri, Ioan Slavici sau Nicolae Iorga. Este cel mai bun argument care poate fi folosit în orice dezbatere în care cineva susține că antisemitismul ar fi fost un curent marginal în cultura și istoria română. Singura mea nedumerire este legată de absența numelui lui Mihai Eminescu și a unui extras din textele jurnalisticii sale.
Cea mai mare parte a acestei secțiuni a volumului lui Laszlo Alexandru este dedicată reluării unor grupaje de articole care reconstituie polemicile autorului cu o parte dintre istoricii și publiciștii promotori ai negaționismului și recuperatori pentru cultura română a unor intelectuali care au îmbrățișat doctrinele fasciste și legionare. Unii dintre ‘recuperați’ făceau parte din elita culturii românești, alții sunt considerați minori, toți erau uniți de aceeași adeziune la naționalismul extremist mai mult sau mai puțin mistic și la antisemitism, niciodată repudiat complet și lucid de vreunul dintre ei.
‘Istoria reprezintă un subiect de importanță strategică. Manevrînd orwellian cercetarea trecutului, cu scopul de a stăpîni prezentul ideologizat, propaganda comunistă a îngrădit cercetarea curajoasă. Chiar trecutul fascist al României a rămas într-un con de umbră, pentru a fi uneori excavat, fragmentar, parțial, în scopuri politizate. În anii ’70-’80, regimul își umplea pușculița vînzînd peste hotare, pe valută forte, cetățeni din minoritatea germană sau evreiască. Ultimul lucru care trebuia publicizat era faptul că un alt regim românesc, situat la cealaltă extremă, cu doar citeva decenii mai înainte, marginalizase, persecutase, exilase sau masacrase o parte a aceleiași minorități evreiești. Liniștea apăsătoare care s-a așternut asupra incidentelor criminale din perioada fascismului a menținut în culise numele unor semnificativi scriitori români care se puseseră în slujba discriminărilor politice.
Odată cu redobindirea libertății, după decembrie 1989, moștenirea s-a dovedit greu gestionabilă. Ce preluăm din trecut? Care sunt criteriile noastre de lectură? După ce priorități judecăm păcatele comise cu vorba și cu fapta? Răspunsurile la aceste întrebări n-au mai venit pe o singură voce, ci au reflectat orientarea politică, ideologică, de simpatie personală, de calcul strategic, etc. al diverșilor vorbitori. Prăbușirea cenzurii a adus polifonia, însă dispariția criteriilor limpezi de judecată a provocat cacofonia.’ (pag. 165-166)
‘După decembrie 1989, direcția principala a discursului, în legătură cu scriitori ca Octavian Goga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Ion Barbu, Constantin Noica, etc. a insistat pe valoarea literar-filosofică a operei lor, pe necesitatea elogierii acestora, cu scopul consolidării patrimoniului românesc. S-au făcut auzite puține voci – rapid descurajate -, care atrăgeau atenția asupra activității politice extremiste a respectivelor personalități. Strategia de reducere la tăcere a dezbaterilor oneste despre scheletele din dulap a fost pe cit de insistentă pe atît de repetitivă. De la clasicul “nu e momentul”, trecîndu-se prin previzibilul “de ce să condamnăm extremismul de dreapta, acum, cînd trebuie să ne concentrăm pe cel de stînga?” …, mergîndu-se pină la atacul dezlănțuit în grupuri de presiune, împotriva cărților incomode, sau refuzul de publicare a acestora, nici o variantă n-a fost neglijată.’ (pag. 213-214)
Două dintre grupajele principale de articole din această secțiune sunt dedicate contribuțiilor autorului ca participant activ în două dintre polemicile de răsunet cu 10-15 ani în urmă, care nu numai că au rezonante și în prezent, dar de fapt continuă sub alte forme până astăzi. Prima este legată de încercarea de reabilitare a lui Vintilă Horia inițiată de teleasta Marilena Rotaru, încercare la care aderaseră un număr de intelectuali, scriitori, și personalități mai mult sau mai puțin informate despre trecutul acestuia de jurnalist militant pentru cauza fascismului mussolinian și mai tărziu a hitlerismului. Scriitorul, exilat după război la Paris, încercase să-și facă uitat trecutul și se transformase în scriitor de limba franceză, câștigând în 1960 singurul Premiu Goncourt dobândit vreodată de un scriitor născut în România. Cazul fusese complicat, paradoxal, tocmai de condamnarea lui Vintilă Horia pentru crime de război în 1946 de către un tribunal controlat de comuniști și de manevrele regimului comunist care în 1960 au trimis la Paris documente care l-au compromis pe romancier în ochii opiniei publice. Al doilea caz este cel al lui Constantin Noica, filosoful care devenise și este până astăzi un model pentru scriitorii și publiciștii dreptei din România. El a fost declanșat de monografia lui Sorin Lavric, ‘Noica și mișcarea legionară’, publicata de Editura Humanitas în 2007. Pentru a-l exonera pe idolul dreptei românești de trecutul său care includea aderararea publica la Mișcarea Legionara, funcția de redactor-sef al ziarului-tribuna al Mișcării și articole pe linia anti-democrației și admirației fata de fascism, Lavric încerca o spălare de păcate idealizată a celei mai extremiste forme de activism și terorism politic din istoria României moderne. Surprinzătoare sunt luările de poziție mușamalizatoare sau favorabile pe față cărții ale unor intelectuali și critici cu renume cum sunt Vladimir Tismăneanu (!), Dan C. Mihăescu și Gheorghe Grigurcu. Adevărul istoric este restabilit cu argumente, și periculozitatea pozițiilor exprimate în carte și în recenziile prietenoase combătută fără menajamente. Ar fi interesantă, desigur, și punerea poziției autorului monografiei, Sorin Lavric, în lumina evoluției sale politice ulterioare și a activităților sale publice de atunci și până astăzi.
Din punct de vedere istoric, dar și din perspectiva personală a lui Laszlo Alexandru, eroul ultimului capitol al cărții, ‘Paul Goma antisemit’ este un caz special. Și pentru el și pentru mulți dintre noi, Paul Goma a fost ‘cel mai important reper al nostru de curaj și verticalitate din anii comunismului’. Cu atât mai mult, deriva sa extrem-naționalistă și antisemită, demontată și detaliată în articolul publicat inițial în 2004, a reprezentat o mare deziluzie, aproape un act de trădare care ne-a dezorientat. Ultimul capitol al eseului său este numit, semnificativ, ‘Despărțire’. Laszlo Alexandru, care întreținuse un dialog susținut cu Goma în anii ’90 scrie:
‘De când am devenit conștient de mine însumi, de propriul meu statut social și profesional, efortul principal pe care l-am depus a fost de a cunoaște cit mai mult despre realitatea înconjurătoare, prin intermediul cărților. Înainte de a mă considera elev, sau student, sau acum, de vreo cincisprezece ani profesor, m-aș fi putut defini mai precis prin categoria de cititor. Din adincul întregii mele experiențe intelectuale de cititor, vreau să declar aici răspicat că n-am mai avut pină acum prilejul de a cunoaște cărți atît de mizerabile precum ‘Săptămîna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940’ sau ‘Basarabia și Evreii’.
Mărturisirea aceasta poate părea cu atît mai neașteptată cu cît vine din partea celui mai perseverent susținător al personalității și literaturii lui Paul Goma (prin zecile de comentarii și analize pe care i le-am consacrat). Chiar daca mi-ar sta în putință, n-aș avea nimic de schimbat sau de regretat din trecutul meu.
… Nu-i va surprinde probabil pe cititori cînd afirm că și pentru mine Goma a fost un mentor (deși nu ne-am întîlnit niciodată și întreaga noastră prietenie s-a manifestat doar în scris și la telefon.). Am golit însă pină la fund cupa amărăciunii, în aceste luni și săptămîni, după ce am constatat “rinocerizarea” scriitorului parizian și m-am văzut nevoit să optez între afecțiune și rațiune, intre recunoștință și conștiință.’ (pag. 318 – 319)
Câteva cuvinte despre stilul lui Laszlo Alexandru. Din cele câteva citate oferite în această recenzie se poate vedea că scrie tranșant și fără menajamente. Sunt pasaje în articolele sale, mai ales în cele care fac parte din discuțiile în contradictoriu în care autorul devine de-a dreptul pamfletist, în care polemica atinge note acerbe. Iată încă un exemplu:
‘Ce-ar mai fi de adăugat? Statul român își permite, probabil, după integrarea europeană din 2007, luxul de a-l “repune în drepturi” (care drepturi? de a i se republica în ediții de lux articolele naziste?) pe unul dintre cei mai nocivi și neobrăzați ideologi ai criminalului secol trecut. Viața politică e o imensă broască țestoasă, în ale cărei viscere pot să încapă, ca într-o pastă vîscoasa, atît concluziile Raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului, cit și autorii morali, intens vociferanți, ai Holocaustului însuși. De așteptat ar fi doar ceva mai multa decență și mai puțin patetism, din partea numelor prestigioase constituite în complice grupuri de presiune. A invoca ordinea morală pentru a reșapa de la cimitirul elefanților pe un cinic propagandist aduce o boare sulfuroasă de cinism la pătrat.’ (pag. 163)
Ajută aceasta cauzelor pe care le promovează? Desigur, simpatia celor criticați nu și-o raliază, în schimb pozițiile sunt clare și lipsite de echivoc. Lucrurilor li se spune pe nume. Laszlo Alexandru o face întotdeauna în mod documentat și argumentat, de altfel o parte dintre capitolele cărții sunt însoțite de aparat critic cu note și referințe, în text sau la finele articolului.
Cartea este impecabil editată și nu m-am mirat să descopăr că partea de corectură a fost asumată de autor însuși. Lipsește o singura informație: coperta preia o pictura a artistului lituanian-israelian-american Samuel Bak, născut în 1933, supraviețuitor al Holocaustului, numita ‘With a Blue Thread’. Adaug eu aici aceste date cu speranța că vor fi incluse într-o ediție viitoare.
Prin curajul și independența sa, și prin scrierea clară, argumentată și documentată, profesorul Laszlo Alexandru este o personalitate aparte și necesară în peisajul literar și publicistic românesc. Evenimentele din ultimii ani în România și în lume demostreaza că problemele dezbătute de articolele sale rămân actuale și că multe dintre dezbaterile și polemicile la care a contribuit sunt încă deschise. Volumul ‘Viață șocantă. Scrieri despre evrei’ adaugă operei sale o contribuție intelectuală remarcabila și încă un argument tezei care poate fi considerată un motto al activității sale: Istoria și estetica au valoare doar atunci când au o dimensiune etică.
(*) – citatele respectă ortografia autorului
Recenzia a fost publicată inițial pe portalul cultural ‘Filme și cărți’ – filme-carti.ro.
Cititorii fideli ai rubricii CHANGE.WORLD știu deja că, o dată la câteva săptămâni, le solicit atenția în legătură cu evenimente care se petrec în afara planetei noastre și a atmosferei sale, în spațiul extraterestru. Tradiția aceasta este legată de faptul că o parte dintre procesele semnificative legate de viitor se petrec în cosmos și sunt determinate de explorările științifice, cercetările tehnologice și acțiunile politice extra-planetare. Obiecțiile celor care consideră că omenirea investește prea mult în spațiu când sunt atâtea probleme de rezolvat aici, pe Pământ, sunt justificate, dar ceea ce ei poate omit din raționamentele lor este faptul că o parte dintre soluțiile problemelor terestre se găsesc în Universul infinit din afara atmosferei. Parafrazând cuvintele unei personalități faimoase, peste câteva secole omenirea va exista în Cosmos sau nu va mai exista deloc. Până atunci, spațiul de câteva sute de kilometri din proximitatea planetei noastre devine din ce în ce mai aglomerat. Această aglomerare a spațiului extra-planetar din proximitatea Terrei este subiectul articolului de astăzi.
Fascinația omenirii pentru Univers datează de la începuturile istoriei, de când oamenii și-au îndreptat privirile, în nopțile senine, spre bolta cerească înstelată. Luneta astronomică este o invenție a Renașterii, datând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, paternitatea fiind disputată între Anglia, Italia și Țările de Jos. Din ce în ce mai perfecționate, cu adăugiri legate de detectarea lungimilor de undă din afara spectrului vizual, lunetele au constituit până spre sfârșitul secolului XX instrumentarul care a permis explorarea tainelor Universului de la sol. Era explorării spațiale a însemnat și lansarea primelor telescoape spațiale, dar și o problemă suplimentară pentru observatoarele de pe suprafața Pământului. Multiplicarea obiectelor cerești și în special a sateliților de comunicație pe orbite relativ joase înseamnă că nopțile înstelate nu vor mai fi la fel, și asta se va întâmpla în viitorul apropiat. Un exemplu: pe 24 mai 2019, o rachetă Falcon 19 a companiei SpaceX a lansat simultan 60 de sateliți de comunicații. Acest ‘roi’ de sateliți a produs panică în acea noapte în rândul astronomilor profesioniști și amatori. Până în acel moment fuseseră lansați doar vreo 70 de sateliți de comunicații și lansarea de atunci aproape dubla numărul obiectelor cerești similare. Perspectivele erau însă și mai intimidante. Tehnologia rachetelor reutilizabile promovată în premieră de SpaceX nu numai că permitea lansarea simultană a unui număr mare de obiecte în spatiu, dar și reducea considerabil costul lansărilor. Programul Starlink, din care tocmai fusese trasă prima salvă, prevedea lansarea a douăsprezece mii de sateliți într-o primă fază și numărul acestora ajungea la patruzeci de mii în faza a doua, grupați în formații în forma de scoică, la înălțimi între 335 și 614 km. Urmează să dispară nopțile senine în care astronomii de pe Pământ pot căuta pe cer constelațiile îndepărtate?
Starlink nu este însă singură pe piață telecomunicațiilor prin satelit. Uniunea Internațională de Telecomunicații (ITU) estimează, conform cererilor pentru alocarea de benzi de frecventa pentru comunicații, că numărul sateliților care ar putea fi lansați până în 2030 este de peste o sută de mii. Printre concurenții lui SpaceX se numără OneWeb, o firmă engleză care a lansat deja 200 din cei 6 400 de sateliți în plan, proiectul Kuiper al firmei Amazon cu 3 000 de sateliți, și programul de comunicații al Chinei care are în plan lansarea a 13 000 de sateliți la înălțimi intre 500 și 1 145 km. Telecomunicațiile reprezintă cea mai importantă doar una din multiplele aplicații posibile ale economiei spațiale care se estimează că va creste până la un trilion de dolari în 2040, de la 350 de miliarde în 2016. Între 50 și 70% din această creștere va fi datorată comunicațiilor Internet prin satelit. Activitățile de standardizare ale Internetului Spațial, începute cu vreo două decenii în urma ca o curiozitate în organizații internaționale, au devenit în ultimii ani proiecte prioritare.
De ce este nevoie de un număr așa de mare de sateliți? Scopul principal al comunicațiilor spațiale este de a asigura legătura Internet performantă pentru orice punct de pe suprafața globului pământesc. Pentru a atinge acest scop, este necesară o acoperire a suprafeței Pământului cu sateliți cât mai apropiați intre ei, căci siguranța comunicațiilor și economia de energie sunt proporționale cu pătratul distanțelor între sateliții releu. Reprezintă 100 000 de sateliți un număr controlabil? Teoretic, nu ar trebui să fie nicio problemă. Pentru comparație, în anul 2017 se aflau în aer simultan în medie peste 9 000 de avioane, iar în perioadele de vârf până la 20 000 de avioane, zborurile desfășurându-se pe o înălțime de 11 kilometri. (În cei doi ani de la declanșarea pandemiei, aceste cifre au fost mai reduse.) Sateliții în spațiu au o gamă de înălțimi de câteva sute de kilometri. Ar fi necesar, deci, doar a ordona și coordona traficul spațial, așa cum se întâmplă cu cel aviatic. Problema este că această standardizare este în faze incipiente. Tratatul Spațiului Exterior (Outer Space Treaty) lasă pentru moment responsabilitățile consecințelor oricăror incidente în sarcina țărilor lansatoare, în timp ce alocarea frecvențelor de comunicații este administrată de ITU. Acest cadru este insuficient. Ar trebui reglementate o serie de probleme printre care cele mai urgente sunt evitarea ciocnirilor dintre sateliții activi și cei ieșiți din funcțiune sau rămășițele lor, scoaterea de pe orbită a sateliților care și-au încheiat ciclul de viață utilă, controlul experiențelor militare și, dacă s-ar putea, interzicerea folosirii în spațiu a diferitelor forme de armament. Ar trebui reglementate și formele și suprafețele sateliților, în așa fel încât aceștia să nu devină elemente de obstrucție a câmpurilor vizuale ale astronomilor de pe suprafața planetei. Deja aici s-au înregistrat progrese, prin discuții directe între grupurile de astronomi și compania SpaceX. Problema în 2019 a fost că sateliții fuseseră lansați cu oglinzile solare care captează energia folosită de aceștia în spațiu desfășurate și orientate aleator. În fapt, nu este necesară desfășurarea lor la lansare, iar orientarea spre Soare ar economisi energia reflectată spre Pământ, care oricum se pierde. SpaceX a remediat deja o parte din aceste probleme. Viitoarele acorduri internaționale ar trebui să facă din sateliții de telecomunicații obiecte invizibile cu ochii liberi de pe Pământ.
O ilustrare a pericolelor aglomerației spațiale o reprezintă și incidentul care s-a petrecut pe 15 noiembrie și care a pus în alertă astronauții care se aflau în acel moment în Stația Spațială Internațională – patru americani, doi ruși și un german. Aceștia au fost treziți din somn cu o alertă reală (‘acesta nu este un exercițiu!’) de coliziune cu obiecte spațiale aflate în proximitate. Era vorba despre deșeuri cosmice, rezultate în urma distrugerii unui satelit de spionaj rusesc, Kosmos-1408, ca urmare a testării de către Rusia a unei arme anti-satelit. Cam 1 500 dintre aceste deșeuri erau destul de mari pentru a fi observabile de stațiile radar americane, și erau grupate într-un ‘nor’ aflat în apropierea Stației Spațiale. Experții rusi și cei care au în grijă zborul internațional au avut opinii diferite în legătură cu pericolul real și incidentul a trecut fără vreo consecință cunoscută, dar el aduce încă un argument părerilor conform cărora Tratatul Spațiului Exterior semnat în 1967 are nevoie urgent de revizuire și extindere. Un alt tratat legat de prevenirea lansării și folosirii de arme și a utilizării forței în spațiul extra-terestru, propus de China și Rusia în 2008, nu este agreat de Statele Unite. Pentru moment, incidentul din noiembrie a crescut cam cu 10% cantitatea de deșeuri cosmice, care pot fi urmărite de pe suprafața Pământului. Și India, China și Statele Unite au executat în trecut teste similare. Negocierile sunt deocamdată înțepenite pe culoarele Organizației Națiunilor Unite.
Să ne întoarcem la cerul înstelat și observarea sa. Nimic nu poate însămânța mai bine, într-un copil, curiozitatea explorării Universului decât o lunetă îndreptată spre ceruri în nopțile senine. Poate că lunetele viitorului vor detecta mai mulți sateliți și mai puține stele, dar în definitiv și sateliții sunt obiecte fascinante de urmărit. Cât despre cercetările astronomiei științifice, există alternative la observările de la sol. Se vorbește de multă vreme despre instalarea de observatoare astronomice pe partea ‘nevăzută’ a Lunii, de unde vederea nu este obstrucționată de niciun satelit artificial. O altă variantă sunt telescoapele spațiale. Întreaga comunitate științifică legată de astronomie și explorare spațială așteaptă cu încordare lansarea telescopului spațial James Webb. Data actualizată a lansării este 22 decembrie, cu o lună mai târziu decât precedentul termen, care fusese 22 noiembrie, și care era și el, de altfel, un termen decalat. Proiectul acesta a fost conceput în anii 1990, la scurt timp după lansarea telescopului Hubble. Numele care i-a fost atribuit este al șefului NASA din anii 1960, deceniul de glorie al agenției în perioada cursei spre Lună. De la estimările inițiale de 500 de milioane de dolari, costurile au ajuns la 9,7 miliarde de dolari și fiecare zi de întârziere mai adaugă un milion. Performanțele tehnice sunt însă uluitoare. Telescopul spațial James Webb va avea o sensibilitate care îi va permite să detecteze fotoni cu o vârstă de 13,5 miliarde de ani, cu ‘doar’ 300 de milioane de ani de la nașterea Universului. Aceasta va permite vizualizarea proceselor de naștere a galaxiilor și a primelor generații de stele. Viziunea Poetului, exprimată uimitor cu câteva decenii înainte ca Einstein să publice teoria relativității, începe să prindă contur:
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
‘Blinkende lygter‘ (the English title is ‘Flickering Lights‘) is the first feature film by Danish filmmaker Anders Thomas Jensen, who, by the time the movie was made in the year 2000, had already started a prolific screenwriting career. He continued in this direction, being the author of scripts for over 50 films so far, while as a director he has made only 5 films in 21 years. ‘Flickering Lights‘ already demonstrates professionalism and originality. We find in this film bizarre characters, to whom we will discover the history and motives of the behavior, and the absurd but human comic situations that will be repeated and amplified in the following films. And we find Mads Mikkelsen, the formidable actor who is not missing from the credits of any of Anders Thomas Jensen‘s films.
We can tell from the opening scene that we are dealing with a gangsters movie, but not an ordinary one. Imagine a Marx brothers movie directed by Quentin Tarantino and sprinkled with Danish humor. The heroes are a gang of four criminals who can’t help but toughly beat those who get in their way, excepting the cases when they shoot them or fight each other. Two of them seem to consider quitting their jobs (cherchez les femmes!) and returning to a normal life, but for that they need money, so another ‘hit’. The third seems incorrigible in his passion for firearms, and the fourth has his problems, including a bullet in the stomach. When the gang gets in trouble with other gangsters worse than themselves and have to flee, the opportunity to change the course of their lives is offered by the the unexpected hiding in an abandoned restaurant in a forest. Will the four of them turn into peaceful restaurant owners? The movie is just starting here.
The combination of violent gangsters movies and absurd comedy with strange characters doing terrible things, but which the audience can’t help but sympathize with, has been working well since this first film by the director. Anders Thomas Jensen will perfect it in the next films. His heroes always have surprises in store. Søren Pilmark plays the role of the gang leader, with Mads Mikkelsen, Ulrich Thomsen and Nikolaj Lie Kaas in the other three gang members roles. All are actors with whom Jensen will work in the films that will follow in his career as a director. By hazard of programming, I’ve seen four of his films in reverse chronological order. This debut film already has all the characteristics of its directorial style. The only obvious flaw in the film, in my opinion, can be found the script. The four stories about childhood traumas that are the motivations of the characters’ actions seemed too similar and too didactic. But it is not enough to deprive us of the pleasure of watching.
Wes Anderson planned to launch ‘The French Dispatch‘, his latest extravagant fantasy, at Cannes, with the red carpet deployed for his stars, and when Corona canceled the 2020 film festival, the director along with the film’s producers decided to postpone the launch for a year. The delay just increased the curiosity of viewers, and now we can already or will soon (depending on where in the world you are) enjoy watching this movie. Wes Anderson continues in the direction of ‘The Grand Budapest Hotel‘ with a production that gathers on the screen an impressive cast, which could support about ten successful Hollywood films, with a cinematography in which we recognize his distinct visual style, with an inventiveness and combination of modes of expression and genres that look like several chapters of film encyclopedia, and with a main idea (we can even say an obsession) that connects various stories and welds them together in a consistent whole. The obsession this time around is the classic, high-quality printed journalism that was in the American press in the 20th century and which is continued today by very few publications, including the one that directly inspired the film which seems to be ‘The New Yorker’. The film can be considered as a tribute to a certain category of the American periodical press, a tribute made with exquisite means of cinematic expression.
Wes Anderson tried to reconstruct on screen the experience of those who love weekly or monthly magazines that combine current affairs with culture, reporting with investigations, reviews with original literary creations, translating it from a reading experience into a cinematic one. The film is organized into three main sections with a prologue and an epilogue that is also an obituary. Each of the three main articles becomes a short film, but they all share the same directorial / editorial vision. One of them combines the artistic and the judicial chronicle by telling the story of a prisoner convicted of a double murder (Benicio Del Toro) who becomes a famous painter with the help of a sexy guard (Léa Seydoux) and a skilled art dealer (Adrien Brody). The story is told in an ‘academic’ presentation by Tilda Swinton. The second article belongs to the political reporting genre bringing to the screen an episode of student riots in which the reporter at a rip age (Frances McDormand) becoms romantically involved with a revolutionary student (Timothée Chalamet). Finally, the final segment combines the culinary critic with the police chronicle, reporting on an investigation in which the son of the police inspector (Mathieu Amalric) is kidnapped and the services of the culinary chef of the police (Steve Park) are used to catch the criminals. The master conductor is the editor-in-chief of the magazine (Bill Murray), the owner and the enthusiast of the profession in a world where this kind of journalism seems to have become obsolete.
Wes Anderson‘s merit is that he manages to bring to the screen cinematic equivalents of the journalistic genres to which each of the segments belongs. It does so using a sparkling combination of cinematic means: black-and-white, color and artificially colored film, mute comedies and special effects, documentary and animation, screen segmented in all possible ways, and art documentary. And much more. The sequence of celebrities on the screen is also dizzying, I’ve met about ten of my favorite actors again, and many other movie buffs will probably have similar opportunities to rejoice. However, there is a difficulty in following all the details that follow one another at a fast pace, which is a challenge for those who are not familiar with the world of the press or with the French and American cultures. I’m sure that on second viewing I would understand more details, but I’m sure also that there are things that will escape me no matter how many times I see the movie. But that doesn’t diminish the pleasure of watching. ‘The French Dispatch‘ is a film that deserves to be taken seriously just because it doesn’t take itself too seriously.
‘Adam’s Apples‘, a 2005 film by Danish director Anders Thomas Jensen, abounds in religious symbols. The main characters are named Adam and Ivan (resonating close to Eve), the story takes place in and around a church, Ivan is a priest, (numerous) Bibles fall down and always open to the Book of Job, and an apple tree loaded with fruit will play an important role in the story. But this is not about Paradise, the characters are rather confronted with the Devil and their own demons. It is an original and interesting film, which highlights the conflicts between faith and non-believers, between reality and imagination as a mechanism of self-defense against the hardships of life. It is a film with strange and unfortunate characters, and it is one of those Danish comedies in which the absurd, the grotesque and the sublime coexist well together.
Adam in this movie (Ulrich Thomsen) is a neo-Nazi, a violent and rude man, who does not hide his opinions and brutally cuts through any situation. Fresh out of prison, he must serve a probationary period of public service in the parish of the priest Ivan (Mads Mikkelsen). Gunnar (Nicolas Bro), a former tennis champion who fell into alcoholism, and Khalid (Ali Kazim), a refugee from a Muslim country and a gas station robber, are also here. Ivan seems at first to be a model preacher who strives to bring sinners on the right path through sermons and socially useful activities, but we soon begin to understand that his reality is not the same as the one seen by those around him and especially by Adam, and that the struggle with Satan preached in sermons has a much more concrete embodiment in his person.
‘Adam’s Apples‘ is one of those films in which the story is more of an allegory and less a faithful and immediate reflection of reality, but that does not mean that the characters are abstract or belong to the realm of fantasy. On the contrary, each of them is far from stereotypes, has a life and a complexity that avoids patterns. Ivan, Adam, Gunnar, Khalid, Sarah – the woman asking for the priest’s advice about an abortion – and the old former guard in a concentration camp gradually reveal themselves to the spectators and each becomes something else than what they seem at first sight. Acting is exceptional, Mads Mikkelsen formidable as always being matched with the right partners in this film. The cinematography signed by Sebastian Blenkov creates a seemingly idyllic setting of a Danish rural area which at key moments turns into threatening. Of the Anders Thomas Jensen films I’ve seen so far, ‘Adam’s Apples‘ seems to me the most impressive.
Nicolae Ceaușescu rămâne un personaj controversat în posteritate, iar controversele, departe de a se atenua, par să se amplifice. Sondaje dintre acelea care se fac și se publică la aniversările rotunde ale evenimentelor din decembrie 1989 indică faptul că Ceaușescu apare constant în fruntea clasamentelor despre cel mai detestat dar și cel mai apreciat conducător din istoria modernă a României. Printre puținele subiecte în legătură cu care și criticii și adulatorii lui pot cădea de acord este faptul că Nicolae Ceaușescu a fost o personalitate de excepție, un fenomen și în istoria României și chiar în cea a lumii. Ascensiunea la conducerea țării a fiului de țărani înarmat cu o educație formala care nu a depășit patru clase primare, aprecierea și onorurile pe care le-a dobândit pe plan internațional și proporțiile schimbărilor pe care România le-a suportat în perioada de aproape un sfert de secol în care a condus destinele țării nu sunt negate aproape de nimeni. Ele sunt fară precedent în istoria națională și puține destine similare au marcat istoria lumii.
De la acest punct de acord încep controversele. Pentru cei care am trăit epoca respectivă este foarte dificil, dacă nu imposibil, să facem abstracție de impactul uriaș pe care Nicolae Ceaușescu și regimul politic pe care l-a condus l-a avut asupra vieților noastre. Generațiile de după noi se împart în indiferenți (în număr, firesc, mult mai mare) și polarizați. Nostalgicii pentru care perioada Ceaușescu a însemnat și tinerețea, sau poate eventual niște avantaje legate de colaborarea cu regimul, se întâlnesc cu ignoranții care știu foarte puțin și foarte superficial despre realitățile vieții de atunci. Tocmai de aceea, cărți cum sunt cele scrise și publicate de Lavinia Betea sunt extrem de necesare, ele constituind o sursă de informații de inestimabilă valoare. Cele două biografii semnate de ea și apărute în acest an în Editura Corint, încearcă să abordeze personalitățile celui de-al doilea dictator comunist al României și a soției sale cu uneltele istoricului, cu o documentație bogată și în parte inedită, și cu o tentativă de detașare. Aceasta nu este întotdeauna posibilă, dar rezultatul este cu toate acestea merituos și valoros.
Seriozitatea și ambițiile demersului Laviniei Betea sunt evidente. ‘Ceaușescu și epoca sa’, apărut în colecția ‘Corint Istorie – Autori români’ este un volum solid, de peste 800 de pagini și cu un aparat critic respectabil. Cartea este prefațată laudativ de Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, el însuși istoric. Notele de subsol însoțesc permanent textul aproape la fiecare pagină și ocupă poate o treime din conținutul volumului. Organizată în 30 de capitole și un epilog, cartea abordează în succesiune aproape strict cronologică etapele vieții și activității lui Nicolae Ceaușescu, contextul politic și economic, influența și rezultatele politicilor sale. Nu lipsesc informații legate de viața sa particulara, unele relevante, dar sunt evitate în general sursele nesigure sau evident poluate de parțialitate, ca și elementele de ‘bârfă’. În principal Lavinia Betea s-a bazat pe o extensivă examinare a arhivelor naționale, pe stenogramele ședințelor de la nivelul conducerii, pe memorii și interviurile directe cu supraviețuitorii din rândurile conducerii comuniste, acestea din urmă folosite în documentarea pentru cărțile ei precedente. Sunt evitate referințe la analizele istorice și de politologie, cea mai evidentă omitere fiind cea a cărților lui Vladimir Tismăneanu, prea vizibilă pentru a nu fi menționată. Nici relatările lui Pacepa nu sunt considerate ca o sursă obiectivă de informații, fapt evident și din paginile dedicate ‘fugii’ acestuia și cererii de azil politic în SUA, evenimente care au avut loc în iulie 1978.
Adularea în timpul vieții, cel puțin în paginile ziarelor și cărților și în mediile de informare oficiale, au făcut ca să se știe foarte puțin despre copilăria și tinerețea lui Ceaușescu, iar ceea ce se știa era pus automat sub semnul întrebării. Cartea Laviniei Betea face o treabă foarte buna prezentând contextul socio-economic și familial din care a pornit în viață viitorul dictator. Era al doilea băiat dintr-o familie în care nouă din cei zece copii au supraviețuit copilăriei. Părinții erau bun gospodari, mama în special, care era și credincioasă, ca toți țăranii din epoca aceea. Toți copiii au mers la școală, dar nu mai mult de câteva clase primare. Lavinia Betea spulberă câteva legende urbane și prezintă o imagine echilibrată și documentată despre elevul Nicolale Ceaușescu. Nu era un elev model dar nici repetent, chiar a fost premiant trei în primele clase de scoală. Părinții nu erau ‘săraci lipiți’, pământul pe care îl posedau i-ar fi încadrat mai tărziu, în timpul colectivizării promovate de fiul lor, în categoria ‘chiaburilor’, dar familia numeroasă a fărâmițat proprietatea și viața nu era ușoară.
‘Casa lui Ceaușescu, acum cea mai veche din comună, induce în eroare vizitatorii generației “naivilor digitali”. Li se pare o bojdeucă. Pentru satele din stânga și din dreapta Dunării de la începutul veacului al XX-lea, a fost însă o veritabilă casă de gospodari. Iar pentru arhitectura locală , o reprezentare a stilului tradițional oltenesc.’ (pag.19)
Despre perioada ‘tinereții revoluționare’ s-au scris și s-au amplificat multe legende în timpul dictaturii, și Laviniei Popa îi revine meritul de a filtra informațiile, de a le pune în ordine și de a le descrie în mod documentat, la proporțiile lor reale. Departe de a fi un lider, ar fi fost și greu la vârsta aceea, Ceaușescu a fost un activist minor, dar devotat. Șansa sa a constat în întemnițarea în închisorile ‘burgheze’ și mai ales detenția la Doftana, unde a cunoscut pe câțiva dintre viitorii conducători ai României, între care Gheorghiu-Dej. Un episod interesant, desigur nemenționat în perioada comunista, a fost cel al suspectării de relații homosexuale, episod greu de elucidat complet, dar care a generat destul de multe zvonuri. Lavinia Betea îl consideră semnificativ din punct de vedere psihologic.
‘Se poate susține, din aceste mărturii, că Nicolae Ceaușescu a fost homosexual? Nu, fără îndoială. Psihologic vorbind, cazul poate fi considerat un sindrom de detenție, motivat de carența relațiilor afective. Acea experiență traumatizantă pentru tânărul Ceaușescu – cel puțin prin suportarea rușinoasei anchete – a fost interpretată de unii drept cheia dependenței sale amoroase de viitoarea soție.’ (pag. 103)
Legătură dintre Nicolae Ceaușescu și Elena Petrescu, începută ca o idilă revoluționară în anii ilegalității, revine în câteva rânduri de-a lungul cărții și pe drept cuvânt, căci a constituit una dintre constantele personalității dictatorului și i-a influențat viața, lui dar și restului românilor. Una dintre trăsăturile de caracter pozitive ale personajului a fost, după toate aparentele, fidelitatea conjugală. Atașamentul dintre cei doi a fost, se pare, real și a continuat până la sfârșit. În ultima noapte petrecută pe acest pământ, în ajunul procesului sumar și al execuției care le-a curmat viețile, Ceaușeștii au cerut să fie alături fizic. Au murit împreună. Dar pe parcurs, legătura și dependența dintre cei doi a contribuit la contorsionarea sistemului politic în partid și în stat, cu aspecte care combinau birocrația kafkaiana cu absolutismul feudal.
‘În anii 1980, Nicolae și Elena Ceaușescu făceau figura de inseparabili: în zi de lucru și de sărbătoare; în pat, la masă și la muncă. “El nu putea sta fară ea”, spun apropiații din acea vreme. În sediul CC, când se vorbește despre Tovarășul, i se spune Cabinetul 1. Ei i se spune Cabinetul 2. Cele două personaje și activitățile din birourile lor funcționau pe principiul vaselor comunicante. În logica normală a senectuții, s-ar fi produs o anumită disoluție a cuplului. Și o remodelare a cotidianului după bolile cronice, nepoți sau hobby-uri amânate. Ei se propteau însă, unul de celalalt, în jilțurile puterii. O dragoste bolnavă părea să-i fi legat pe veci. Nu se încredeau decât unul în altul. Faraonul și faraoana lui, tiranii poporului.
Faust simțise aripa fericirii în credința că a făcut un bine comunității. Ceaușeștii au căzut în capcana lui Mefisto, iluzionându-se cu “lupta” pentru binele celorlalți și “cauza” comunista. Cereau românilor să muncească mai mult și să consume mai puțin, în fiecare zi. Și să le mulțumească lor, ca-n rugăciuni către zei, pentru traiul fericit și călăuzirea înțeleaptă. Din Olimpul puterii, maleficul cuplu vorbea cu două guri și supraveghea cu două perechi de ochi. Pentru cei din cercul lor era clar că nevasta lui Ceaușescu era cel de-al doilea om al țării. Ba poate chiar mai mult, după vorba românească: bărbatul e capul familiei, dar femeia gâtul.’ (pag. 620-621)
Modestul activist ilegalist avea avantajul dublu de a fi român etnic și de a-i fi cunoscut în închisori pe o parte dintre șefii partidului. Astfel începe ascensiunea lui Ceaușescu în ierarhia noului regim instaurat între 1944 și 1947 și transformarea sa în activist de carieră. Lavinia Betea descrie în mod precis și elocvent transformarea:
‘Lenin precizase necesitatea ca acești oameni să-și dedice nu doar timpul liber politicii, ci întreaga viață. A fi activist va deveni așadar o profesie cu timp de lucru și eficiențe dictate de partid. În ce privește ținuta și comportamentele, preluaseră modelul sovietic. Un palton lung, un cardigan sau o tunică, după anotimp, o șapcă de proletar, cizme și pantaloni cu croi militar, mapa, porthart și … pistol. Pentru cei cu ranguri înalte, garda de corp. Implicați în campanii interminabile, n-au avut șansa să cunoască viața adevărată. Le spuneau celorlalți că trebuie să-și petreacă timpul liber cultivându-se, dar ei nu aveau timp să citească. În contact cu poporul intrau prin ședințe și vizite anunțate. Acolo strângeau mâini și vorbeau, gesticulând ca dirijorii marilor orchestre. Nu în numele lor, ci în numele semnatarului partiturii: Partidul Comunist – forța abstractă care va gestiona viitorul.
În ceea ce-l privește pe Ceaușescu, era unic în felul sau. Ambițios, determinat, rezistent la stres, dornic de promovare. În numele revoluției, era exigent cu sine, dar mai ales cu ceilalți. Norocul de-a fi intrat astfel în centrul atenției se va cristaliza de acum în convingerea că i-a fost menit un destin ales.’ (pag.151)
Intre obligațiile și uneltele meseriei de activist, oratoria juca un rol important. Cei care am trăit acea epocă nu uităm cu ușurință interminabilele discursuri ale conducătorului țării, cu repetițiile și șabloanele lor, marcate de problemele de dicție și de agramatismul Tovarășului. Lavinia Betea analizează cu precizie fenomenul:
‘De furcă avea însă cu oratoria. Nu conținuturile îl încurcau ci prestația verbala. … Alcătuită din lozinci și sintagme calchiate din rapoartele și planurile de masuri ale organizației, adecvarea la public nu cerea efort … Dar de bâlbâială, de dezacorduri gramaticale și de pronunția defectuoasă a unor cuvinte, Ceaușescu nu va scăpa până la moarte. Îi placea însă atât de mult să fie în centrul atenției, încât aceste carențe nu l-au inhibat. Deliberat sau nu, se va răspândi sub formă de zvonuri și o explicație a acestora: defectele de vorbire erau efectele torturilor suportate în închisori. Tânăr, energic și zvelt, chiar dacă statura nu-l avantaja prin înălțime, semnala explicit capacitatea de a reprezenta un nou tip de om politic. În esență, liderul utecistilor corespundea, imagistic și biografic, reprezentării dorite.’ (pag. 158)
Bucurându-se de o conjunctură favorabilă prin vârstă și origine, dotat cu un talent organizatoric și cu o putere de muncă neobișnuită, Ceaușescu și-a croit drumul spre piscul ierarhiei în timpul perioadei Dej și prin ‘contribuții’ politice cum ar fi participarea la colectivizarea forțată, inclusiv reprimarea violentă a unor manifestații de protest, reorganizarea armatei (ajunsese general peste noapte deși nu prestase nici măcar o zi de serviciu militar), manevre politice în care a dat dovadă de oportunism și de talentul de a se ralia taberei câștigătoare în luptele interne în partid din anii ’50. Gheorghiu-Dej începuse să aibă dubii legate de personalitatea sa spre sfârșitul vieții, și cu toate acestea Maurer, care a fost cel care a jucat rolul de ‘kingmaker’ în martie 1965, la moartea lui Dej, l-a înscăunat în postul de conducător al partidului.
‘Mult prea târziu, Maurer s-a căit: nu bănuise grandomania și voluntarismul lui Ceaușescu. Îl intuise greșit ca modest și dornic de învățătură; dar corect în capacitatea și curajul de-a face fata presiunilor sovietice.’ (pag. 266)
Politica de independență fata de Moscova fusese începută de Gheorghiu-Dej la sfârșitul anilor ’50, și ea a fost aspectul cel mai consecvent al politicii externe romanești de-a lungul aproape întregii perioade comuniste. Reflectând interesele naționale față de puterea imperialistă aflată la granițele țării, ea s-a bucurat de sprijin popular până prin anii ’80, când a devenit mai degrabă o expresie a refuzului lui Ceaușescu de a se sincroniza cu schimbările care aveau loc în întreaga Europă de Est și cu politicile de ‘perestroika’ și ‘glasnost’ ale lui Mihail Gorbaciov. În realitate, afișând independența fata de Moscova și mimând de-stalinizarea, conducătorii comuniști ai României au adoptat vreme de decenii pe plan intern cea mai stalinistă politică din tot blocul comunist, cu excepția poate a Albaniei.
Lavinia Betea dedică multe capitole politicii externe a României în perioada Dej și apoi în cea în care Ceaușescu ajunsese la cârma tarii. Momentul 1968, în care opoziția fata de intervenția celor cinci țări socialiste în Cehoslovacia, a ridicat pentru o vreme și prestigiul intern al lui Ceaușescu, este analizat în detaliu. Așa cum arată autoarea, nu era vorba despre vreo asociere cu ‘primăvara de la Praga’ și cu ‘socialismul cu față umană’ ci de teama că soarta Cehoslovaciei și a liderilor ei vă fi împărtășită de toți oponenții din blocul comunist. Informațiile despre relațiile cu China, Statele Unite, Franța lui De Gaulle sunt detaliate și interesante. Paginile dedicate politicii României în Orientul Apropiat și contribuției la medierile dintre Israel, Egipt și Organizația pentru Eliberarea Palestinei a lui Yasser Arafat sunt și ele extensive, desi nu merg destul în adâncime. În anii ’80 tot creditul câștigat în deceniile precedente fusese consumat și țările occidentale i-au întors spatele conducătorului care reprima intern orice formă de opoziție și își supunea populația unor restricții extreme în scopul plății datoriilor externe, contractate și ele tot la comanda lui, pentru finanțarea progamelor grandioase dar ineficiente de industrializare.
Ideologia national-comunista a regimului a fost dublata de un deșănțat cult al personalității, temperat oarecum până în 1971, dar dezlănțuit fără limite din acel moment și până la căderea comunismului.
‘Prin biografie și pricepere, secretarul general se voia reprezentantul “treimii” țăranilor, al muncitorilor și al intelectualilor. Desi fiecare dintre aceste ipostaze a fost insuficient modelată. Rupt fiind prea de mic de sat, nu învățase să adune recolta din semănătură sa. Nu încercase spaimele plugarului că grindina, secetele ori lăcustele o pot compromite. Ucenicul în cizmărie n-a apucat să treacă proba de calfă. Nu s-a lăudat nimeni să fi purtat încălțări isprăvite de mâinile sale. Iar intelectualul n-a ajuns să deprindă ortografia și punctuația limbii materne. Dar în axa propagandei epocii sale, el apărea ca revoluționarul care-și “consuma” ființă, dârz și invincibil, pe altarul proiectului comunist și exemplu perpetuu în efortul construcției societale. Pe acest temei narcisistic, Ceaușescu salvgardează, de altfel, cultul personalității sale.’ (pag.440)
Narcisismul este tara de caracter care a contribuit în mod esențial la căderea sa, împreună cu politica de cadre, să-i zicem, care l-a făcut să se înconjoare de lingușitori și ‘yes-men’ care l-au izolat complet de realități. Daca vreme de două decenii cuiva i se spune că este cel mai mare geniu al omenirii, sunt șanse să înceapă să creadă. Nimeni nu mai avea curajul, se pare, în ultimul deceniu al ‘domniei’ sale să critice, să corecteze cifrele umflate care i se raportau, să se împotrivească ‘prețioaselor indicații’. Politica de returnare a datoriilor externe dovedea o crasă neînțelegere a mecanismelor economiei și finanțelor internaționale. Cel care dorea să devină ‘bancherul roșu’ al lumii, finanțatorul investițiilor țărilor în curs de dezvoltare nu pricepuse niciodată, se pare, noțiuni elementare cum ar fi fluctuațiile cursurilor valutare. Se adaugă acestor trăsături de caracter indiferența, ipocrizia, disprețul și lipsa de empatie față de poporul pe care îl vedea doar că pe o masă manevrabilă politic și economic.
‘Ce-a fost în mintea lui Ceaușescu? Chiar la întâlnirile informale, Tovarășul nu era dispus la dialog. Dar cum să îmbăiezi și să schimbi scutecele sugarilor în apartamentul de bloc? l-ar fi întrebat Ștefan Andrei, amintindu-i de politica creșterii demografice? Găsesc cetățenii soluții, avem un popor inventiv!, a pus punct Ceaușescu “lunecoasei”discuții.’ (pag. 606)
Din punct de vedere editorial, exceptând câteva mici probleme în text care vor fi ușor de corectat într-o viitoare ediție, nu am prea multe observații. De fapt am doar una, dar esențială. La 830 de pagini tipărite pe hârtie destul de groasă, cartea este pur și simplu prea mare în volum și greutate, și cere efort fizic la lectură. Poate că autoarea și editorii au dorit să evite fragmentarea în volume, precum operele Tovarășului? Nu am avut însă în niciun moment dorința să abandonez lectura, căci multe dintre capitole sunt de-a dreptul pasionante. Este vorba despre biografia omului care ne-a influențat viața celor mai mulți dintre noi în măsură egală doar părinților sau dascălilor. Ceaușescu mi-a dispărut de ceva vreme din coșmaruri, dar cartea am citit-o că pe un bun roman de ficțiune, greu de lăsat din mână, chiar dacă finalul îmi era cunoscut. Lavinia Betea are un cert talent de a scrie despre istorie în mod pasionant, atrăgându-și și păstrându-și cititorii.
Există și câteva probleme de conținut. Ici și colo s-au strecurat erori factuale, nu grave, dar care totuși merită să fie corectate în ediții următoare. Henry Kissinger era doar consilier pentru securitate națională la data vizitei lui Nixon în Romania, și nu secretar de stat, post la care avea să ajungă abia în 1973. Jacques Chirac nu era în 1975 președinte al Franței atunci când a vizitat Romania, în postul acesta avea să fie ales doar la câțiva ani după moartea lui Ceaușescu. Episodul Pârvulescu nu a avut loc la Congresul al XI-lea în 1974 ci la Congresul al XII-lea în 1979. Problematică mi s-a părut și atitudinea autoarei, de-a lungul întregii cărți, fata de opoziția din exil și mai ales față de postul de radio Europa Libera. Poate că ea face ecoul felului în care le considera Ceaușescu, dar cred că istoricul trebuie să privească echilibrat raporturile ideologice. În absența unei prese independente și cu controlul absolut al regimului asupra informației din mediile oficiale, românii au considerat Europa Liberă (și în măsură mai mică alte posturi de radio din lumea liberă) drept sursa principală de informații despre ceea ce se întâmpla nu numai în lume, dar și în propria țară. Lavinia Betea nu numai că nu acordă Europei Libere acest credit, dar prescurtează consistent REL atunci când nu scrie ‘postul american de la Munchen’ (!). Morțile suspecte ale directorilor succesivi ai postului de radio sunt menționate în treacăt, la fel și atentatul cu bombă din 1981 în care fusese implicat teroristul Carlos ‘Șacalul’. Pe plan intern nu sunt menționate protestele individuale, și nici mecanismul metastazic de informatori ai Securității, care supravegheau permanent populația și raportau la cel mai înalt nivel. Cazurile Gheorghe Ursu sau Radu Filipescu sunt trecute sub tăcere. Omisiunile acestea sunt greu de înțeles.
Este foarte greu de scris, chiar și astăzi, în mod obiectiv despre Nicolae Ceaușescu. Doctorul în psihologie Lavinia Betea nu își utilizează expertiza pentru a detecta momentul și mecanismele transformării tânărului revoluționar, fiu de țărani, în dictatorul detestat aproape unanim care fugea cu elicopterul de frica mulțimilor în decembrie 1989. Meritul ei este de a fi construit o imagine echilibrată, evitând demonizările și demontând adulările. Probabil că nu toate sursele sunt încă accesibile, iar cele care există și mărturiile directe riscă să fie poluate de subiectivism. Lavinia Betea a scris o carte importantă despre personalitatea și personajul care a condus România vreme de aproape un sfert de secol, dar nu este vorba despre o carte definitivă. Biografia lui Ceaușescu și istoria epocii sale continuă să se scrie.
‘Oslo, August 31‘ (2011), the second film by Norwegian director Joachim Trier, is inspired by a French novel written in 1931, which was also brought to screen by Louis Malle during the Nouvelle Vague period of his career. Trier, a great admirer of this cinematic current, transplanted the story to the Norwegian capital, which is the favorite setting of his films. In fact, the film opens with an almost documentary journey through the city, with urban sequences associated with the thoughts of its permanent or temporary inhabitants. The city is the background for the lives and problems of those who live in it or pass through it, but it does not play an active role. One of the characters expresses this indifferent relationship with a phrase that can be a motto of the film: ‘Society does not save those who want to self-destruct’.
The narrative structure of the film reminded me of the American TV series ‘24‘ which was very popular 15-20 years ago. Its hero, played by Kiefer Sutherland, saves the city, America or the world within 24 hours. The hero of Joachim Trier‘s film, Anders (Anders Danielsen Lie), tries to save himself in the entire interval between two sunrises, and the mission proves to be no less difficult. Anders is nearing the end of a detox cure that has lasted several years. The result of the treatment is fragile. Physically, drug and alcohol addiction seems to have gone away. Psychologically, however, the motivation that makes most people continue to live beyond crises has disappeared – professional ambition, emotions in relationships with women or friends. In addition, the world has moved forward, age is beginning to show signs, friends have established families, years of absence from the CV raise questions when he is trying to get a job. The 24 hours that Anders spent in Oslo, during which he tries to renew contacts with the world from which he was absent, confronts him with the indifference of the surrounding society, all the more so as it is dressed in the velvet gloves of Scandinavian politeness and civility.
‘Oslo, August 31’ is not a ‘feel good’ film but rather a ‘feel bad’ one – melancholic and quite depressing. It was very difficult for me to identify in any way with the hero of the film, maybe because addiction to substances, feelings like uselessness and boredom, and the morals and codes of the world of northern Europe are foreign to me. I appreciated the way ‘Oslo, August 31st‘ is filmed and the acting, especially Anders Danielsen Lie, although I also have a doubt about that. The role in this film is so similar to the one he played in ‘Reprise‘, Joachim Trier‘s debut film, that I should see another film or more in which Danielsen Lie plays something different to be convinced by the quality and depth of his talent. Joachim Trier is without a doubt a talented director, very connected to what has happened or is happening in world cinema but also very attached to the city of Oslo where the stories in all his films that I have seen so far take place. These movies fall into the category of movies that I appreciate but not of those that I love.
Am adăugat în ultima lună încă un articol în dicționarul nostru de acronime: COP. Semnificația este Conference Of Parties (conferința părților interesate), fiind vorba despre unul dintre mecanismele de control periodic ale organizației United Nations Framework Convention on Climate Change (UNFCCC – Convenția Cadru a Națiunilor Unite despre Schimbările Climatice). COP 26 a fost cea de-a 26-a întâlnire a acestui for și a avut loc la Glasgow, în Scoția, între 31 octombrie și 13 noiembrie 2021, avându-i printre alții pe președintele Biden și pe printul Charles printre participanți. Încă din timpul desfășurării conferinței, și mai ales în zilele și săptămânile care au trecut de atunci, participanții, observatorii, jurnaliștii și militanții pentru diferite cauze ecologiste și mai puțin ecologiste se întreabă și dezbat dacă aceasta conferință a fost un succes moderat sau un eșec răsunător. Să încercăm să ne lămurim împreună.
Prima reuniune la nivel înalt pe scară globală care a avut ca subiect principal schimbările climatice și rolul economiei și al societății în influențarea acestora a avut loc în 1992, la Rio de Janeiro. Tratatul semnat de 154 de state a stabilit un cadru internațional pentru soluționarea problemelor de mediu prin combaterea „interferenței umane periculoase cu sistemul climatic”, în parte prin stabilizarea concentrațiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă. El a fost urmat două acorduri cu măsuri mai concrete – Protocolul de la Kyoto, semnat în 1997, și Acordurile de la Paris, din 2015, intrate în vigoare în 2016. Tratatul stabilea responsabilități diferite pentru trei categorii de state semnatare. Aceste categorii sunt țările dezvoltate, țările dezvoltate cu responsabilități financiare speciale și țările în curs de dezvoltare. Toate țările sunt chemate să adopte politici naționale și să ia măsuri corespunzătoare privind atenuarea schimbărilor climatice, prin limitarea emisiilor antropice de gaze cu efect de seră, precum și să raporteze cu privire la măsurile adoptate cu scopul de a reveni individual sau în comun la nivelurile lor de emisii din 1990. Scopul era sintetizat în Acordurile de la Paris – limitarea încălzirii globale până la sfârșitul secolului la 1,5 grade Celsius creștere a temperaturii medii pe planeta noastră față de temperaturile dinaintea erei industriale. Problema este însă că acțiunile de până acum ale țărilor semnatare și nesemnatare nu sunt nici pe departe suficiente. Media temperaturii globale în anul 2020 indică deja o creștere au 1,1 – 1,3 grade Celsius fata de epoca pre-industrială. În fiecare deceniu, temperatura creste între 0,1 și 0,3 grade Celsius. Chiar dacă angajamentele practice asumate la Paris ar fi integral puse în aplicare, creșterea de temperatură estimată la nivelul anului 2100 ar fi de 2,7 grade Celsius (cel mai probabil) și 2,4 grade Celsius în cel mai bun caz. Cu câteva săptămâni în urmă, am descris consecințele catastrofale ale unei creșteri de peste 2 grade Celsius, care ar putea pune sub semnul întrebării supraviețuirea omenirii pe Terra.
Este vorba fără îndoială despre o situație de urgență, și participarea a fost pe măsură. În primele zile ale conferinței au participat lideri politici din câteva zeci de țări, lista incluzând Argentina, Australia, Canada, Columbia, Republica Democrată Congo, reprezentanți ai UE din cele 27 de state membre, Franța, Ghana, India, Israel, Italia, Nigeria, Scoția, Coreea de Sud, Suedia, Elveția și SUA. Au fost în total în jur de 40 de mii de participanți, de la magnații din fruntea corporațiilor globale la militanți ecologiști. Cât combustibil poluant a fost consumat pentru a-i transporta pe delegați la Glasgow și înapoi acasă? Ziariștii au numărat 118 zboruri speciale în avioane particulare, considerate a fi cel mai poluant mijloc de transport. Presa locală și de aici comunitatea informatică globală au publicat fotografii cu peisajul dezolant al râului Clyde care traversează orașul, plin de deșeuri de plastic în zilele conferinței. Lucrările conferinței erau încă în plina desfășurare când cunoscuta activistă Greta Thunberg declara într-un miting la Glasgow că summitul COP26 privind clima a fost un „eșec”. Ea îl califica drept un „festival de propagandă verde a nordului global”, spunând că sunt necesare reduceri „imediate și drastice” ale emisiilor. În ce măsură are dreptate?
Să începem cu veștile bune. Nimeni dintre participanți nu a negat gravitatea problemelor cu care se confruntă planeta și nevoia urgentă de a acționă. Statele Unite s-au întors printre participanții activi și liderii activităților globale. Țările dezvoltate și-au luat angajamentul să ofere 100 de miliarde de dolari pe an în asistență legată de climă țărilor în curs de dezvoltare până în 2020. Au fost discutate și propuse o serie de procese care păstrează șansa de a atinge scopurile propuse de acordurile de la Paris, cu condiția ca guvernele țărilor participante să găsească resursele și sprijinul intern pentru măsuri drastice. A fost lansat un apel neașteptat, și în cele din urmă unanim, pentru o reducere mai rapidă (deși nu o eliminare) a utilizării poluante a cărbunelui și pentru eliminarea subvențiilor pentru combustibilii fosili. Au fost create ‘coaliții’ ale statelor care se angajează să ia masuri concrete pentru eliminarea energiei bazate pe cărbuni, reducerea emisiilor de metan, servicii financiare ‘verzi’, protejarea pădurilor și altele. Guvernele s-au angajat să includă în planurile și bugetele naționale proiecte de reducere a emisiilor pentru deceniul următor și să le prezinte conferinței COP (COP 27) care va avea loc anul viitor la Sharm el-Sheikh, în Egipt. Fiecare țară participantă va defini contribuția națională la scăderea cantității de gaze care produc efectele de seră. Până în 2030 ar fi nevoie de o reducere intre 23 și 27 de tone a cantității de gaze poluante care vor fi eliberate în atmosferă. În cursul anului care a trecut multe țări au promis că vor deveni ‘neutre’ din punctul de vedere al emisiilor gazelor de seră până în 2050. China s-a angajat să atingă acest prag în 2060 (în prezent 60% din energia să electrică este produsa în termocentrale pe bază de cărbune), iar India, în 2070. Un alt angajament al Chinei este cel de a întocmi un plan de reducere al emisiilor de gaz metan.
Din ce în ce mai mulți experți sunt de acord că metoda taxării consumului de carbon nu este eficientă. Oricât de mult ar fi ridicate impozitele, atunci când nu există o alternativă rezonabilă economic, factorii politici și comerciali se vor uni în a continua producția de energie și a evita stagnarea sau crizele economice și mai grave. Se impune accelerarea introducerii de metode energetice alternative și a proceselor active de reducere a carbonului din atmosferă prin captare și îngropare. Trebuie acordată mai multă atenție altor gaze poluante, cum ar fi metanul și bioxidul de sulf. Se cere o evaluare atentă și holistică a impactului introducerii unor tehnologii ‘verzi’ care s-ar putea să nu fie chiar așa de eficiente ecologic cum se apreciază. Unul dintre exemplele evidente sunt autovehiculele electrice. Tehnologiile de producție ale bateriilor trebuie optimizate ecologic, ținând cont de generarea de energie pentru încărcare și de impactul asupra mediului ambiant al bateriilor consumate. De altfel, deși foarte vizibilă în marile orașe, poluarea cauzată de vehiculele acționate cu motoare cu ardere internă reprezintă doar o contribuție de 4% din poluarea globală totală. Deciziile legate de energie vor determina nu numai profilul economic viitor al statelor și regiunilor lumii, dar și felul în care va fi influențată clima planetei. Energia atomică se află într-o fază de re-evaluare după ce noile generații de reactoare au îmbunătățit sistemele de siguranță, capabile acum de a evita catastrofe cum au fost cele de la Cernobîl și Fukushima. Faptul că Franța și Germania adoptă strategii complet diferite este elocvent. Franța produce peste 70% din energia sa în reactoare atomice, în timp ce Germania plănuiește să închidă ultimele centrale nucleare în 2022.
Deci succes sau eșec? Comparat cu întâlnirile precedente se poate spune că la Glasgow s-a realizat mai mult și s-a discutat mai concret decât în anii de până în 2019 (în 2020 conferința nu a avut loc din cauza pandemiei COVID-19). Participarea a fost la nivel înalt, ceea ce se întâmplă odată la câțiva ani, deși unii dintre liderii țărilor semnificative nu au făcut deplasarea, adresând participanților mesaje de la distanță (președintele Xi al Chinei și președintele Putin al Rusiei, între alții). Se așteptă cineva ca la această conferință să fie luate toate deciziile drastice, radicale și imediate necesare redresării tendințelor alarmante de schimbări climatice? Probabil că nu, și chiar și acest scepticism spune multe. Există însă semne și procese încurajatoare. Unul dintre ele este acordul bilateral dintre SUA și China, care include angajamentul chinez de reducere a emisiilor de gaz metan, menționat mai sus. Pe lângă aspectul său concret, este pentru prima data după câțiva ani în care relațiile dintre cele două prime economii ale lumii (care sunt și cele două mai poluante țări ale planetei) au fost dominate de conflicte, că cele doua guverne se aliază și semnează un acord în care se angajează să colaboreze pentru a rezolva problemele create de schimbarea climei. Acordurile privind apărarea pădurilor și reducerea consumului global de metan au fost semnate de peste 100 de țări fiecare. Nu împărtășesc pesimismul Gretei Thunberg și nici modul nihilist, fără a propune alternative, în care este exprimat. Ceea ce s-a realizat la COP 26 este mai mult și altceva decât doar ‘bla … bla … bla’ – face parte dintr-un proces ale cărui rezultate le vom trăi cu toții împreună în viitorii ani și decenii. Dacă va fi vorba despre succes sau despre eșec, vom simți cu toții, și contribuțiile semnificative le așteptăm nu de la politicieni și nici de la militanți, ci de la oamenii de știință, inginerii, tehnologii, experții și toți cei care participă activ și efectiv la schimbările care profilează viitorul.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)
