‘The New York Times’ l-a caracterizat drept ‘geniu’, iar Salman Rushdie a scris despre el că este ‘un scriitor nemaipomenit … cum nu e altul printre cei pe care-i știu’. Acestea sunt doar două dintre aprecierile extrem de entuziaste pe care le-a adunat scriitorul israelian Etgar Keret. Născut în 1967 la Ramat Gan într-o familie de evrei polonezi supraviețuitori ai Holocaustului, Keret a debutat la 25 de ani. A doua sa carte – ‘Dor de Kissinger’ -, publicată cu doi ani mai tărziu, l-a consacrat în Israel și peste hotare ca pe unul dintre cei mai interesanți autori de povestiri scurte ai generației sale. Creator multi-disciplinar, căutând permanent noi modalități de exprimare, Etgar Keret s-a remarcat și ca scenarist și regizor de film, având în palmares, printre altele, și un premiu Caméra d’Or la Cannes (în 2007). Multe dintre realizările sale cinematografice și pentru televiziune sunt rezultatul colaborării cu soția sa, Shira Gefen, fiica poetului, umoristului și publicistului Jonathan Gefen și sora lui Aviv Gefen, unul dintre cei mai populari cântăreți israelieni. Miniserialul în patru episoade ‘L’agent imobilier’ (titlul englez este ‘The Middleman’) realizat de cei doi în Franța s-a bucurat de un remarcabil succes, fiind unul dintre hit-urile perioadei de pandemie. Volumele sale de proză au fost traduse în 42 de limbi, iar în 2019 una dintre culegerile sale de povestiri a primit Premiul Sapir, echivalentul israelian al premiilor Goncourt sau Pullitzer.
Prima ediție a colecției de povestiri ‘Și, deodată cineva bate la ușă’ a fost publicată în 2010. Era un fel de ‘come-back’ al scriitorului în genul prozei scurte, după câțiva ani buni în care se concentrase pe alte genuri și pe cinematografie, dând naștere unor îndoieli în legătură cu continuarea carierei sale literare. Fanii nu au fost dezamăgiți, și criticii au remarcat revenirea în forță a prozatorului, care folosise pauza de creație pentru a continua să-și surprindă cititorii și a evita să se pastișeze pe el însuși. Cartea a apărut în 2018 în versiune românească, în colecția Raftul Denisei a Editurii Humanitas-fiction, în traducerea foarte bună a lui Gheorghe Miletineanu.
Sunt 39 de povestiri în acest volum. Primele trei sunt atât de bune, atât de speciale, încât ștacheta așteptărilor cititorilor este ridicată extrem de sus din start. Povestirea care dă titlul volumului poate fi privită ca un fel de răspuns adresat de prozator criticilor și cititorilor în acel moment al evoluției sale. Una dintre temele artei moderne – fie că este vorba despre literatură, despre arte plastice, sau despre muzică -, este lupta cu materialul artistic, în acest caz cuvintele. În povestire, scriitorul este somat să scrie și resimte această situație la modul propriu, ca pe o amenințare fizică, cu arme reale. Confruntarea adevărată este însă cea a artistului aflat în căutarea izvorului creației:
‘Eu încep din nou. “Un om stă singur într-o odaie. E singuratic. E scriitor. Vrea să scrie o povestire. A trecut mult timp de când a scris ultima lui povestire, și îi e dor. Îi e dor de sentimentul ăsta că el creează din ce există. Da, din ce există. Fiindcă să creezi ceva din ce nu există înseamnă să născocești ceva de la un capăt la altul. Nu merită osteneala și nici măcar nu e mare scofală. Dar să creezi din ce există se întâmplă atunci când descoperi ceva care a existat dintotdeauna înlăuntrul tău, și descoperi acel ceva într-o întâmplare care nu s-a petrecut niciodată. Omul decide să scrie o poveste despre această situație. Nu despre situația politică din țară și nici despre situația socială. El se hotărăște să scrie o poveste despre condiția umană. Condiția umană așa cum o trăiește în clipa asta. Dar nu-i vine nici o poveste. Fiindcă, așa cum o trăiește el în clipa asta condiția umană, precum se vede, nu merită o poveste.’ (pag. 11-12)
Și dacă realitatea este prea seacă sau prea periculoasă pentru a fi o bună sursă de inspirație, atunci scriitorul poate propune un tărâm imaginar dintr-o realitate onirică alternativă, așa cum o face în povestirea ‘Lieland’, în care inventează un tărâm în care minciunile noastre de zi cu zi se materializează și ne bântuie nopțile. Sau poate – ca în ‘Cheesus Christ-, el adună ultimele momente ale vieții și ultimele cuvinte pe care fiecare dintre noi le rostim înainte de a porni în călătoria infinită și le folosește ca structură de rezistență pentru o ilustrare filosofică a ‘efectului fluturelui’ conform căruia fiecare gest pe care îl facem și fiecare cuvânt pe care îl rostim – fie el și ultimul -, are efect asupra întregului Univers. Sunt vizibile încă din aceste trei prime povestiri extraordinara capacitate a lui Etgar Keret de a aduce în același plan cotidianul și eternitatea, realitatea și visul (inclusiv coșmarurile) și de a descrie moartea ca pe un eveniment firesc al existenței. Totul într-un stil minimalist și cu o detașare care îl face pe cititor să fie părtaș scriitorului care îi deschide porțile studioului sau de creație. Sfidându-și criticii, dar și pe acei dintre cititori care făcuseră greșeala să se alăture scepticilor, autorul începe o altă schiță în felul următor:
‘Povestirea asta e povestirea cea mai buna din carte. Mai mult decât atât. Este povestirea cea mai bună din lume. Și asta nu noi am stabilit, au stabilit-o în unanimitate zeci de specialiști independenți care au comparat-o în condiții de laborator cu un eșantion reprezentativ din literatura lumii. Povestirea asta reprezintă un aport israelian unic la literatura universală. Dumneavoastră întrebați cum de tocmai noi am scris-o, și nu americanii? Ei bine, și americanii întreabă același lucru. Și nu puțini dintre cei mai importanți editori americani sunt pe punctul să-și piardă slujba pentru că n-au găsit răspunsul.’ (pag. 128)
Realitatea israeliană în care s-a născut și trăiește Keret și din care se inspiră în scrierile sale nu este ușoară. Umorul este una dintre armele necesare supraviețuirii. În textul de mai sus (fragment din ‘O povestire care le întrece pe toate’) este vizibila descendență din Ephraim Kishon, maestrul ironiei detașate și al auto-persiflării naționale israeliene. În altele, cum ar fi ‘Un hemoroid’ grotescul se combina cu comicul de caracter și cu satira sociala, rezonând mai degrabă cu Gogol.
Nu întotdeauna însă umorul este un bun ultim refugiu. În ‘Joseph’ de pildă, relatarea își schimbă ritmul și perspectiva din mers. Ceea ce pare la început o schiță de moravuri cu tente ușor filosofice se transformă într-o reflecție care este poate făcută de dincolo de viață, sau în cazul cel bun de pe patul unui spital. Totul cu un minimalism neprogramatic, căci scriitorul bun are nevoie nu de multe cuvinte ci de cuvintele potrivite:
‘Joseph cere nota și se încăpățânează să plătească. “Ce spui dumneata de chelnerița noastră?” întreabă el în timp ce așteptam să i se treacă prin automat cardul de credit. “Nu ți se pare că și ea fuge de ceva? De sine însăși adică?” Dau din umeri. “Și ăla care a intrat în clipa asta, în palton. Uite-l cum transpiră. Precis că fuge de ceva. Poate să facem din asta un start-up. În loc de film – un program care identifică oameni care fug de ei înșiși. Care se tem de ce-o să descopere. Poate să devina un hit.” Îl privesc pe cel care transpiră în palton. E pentru prima oara în viață mea că văd un terorist sinucigaș. Pe urmă, la spital, corespondenții unor posturi străine o să-mi ceară să-l descriu, iar eu o să spun că nu țin minte.’ (pag. 174)
Majoritatea povestirilor pleacă de la cotidian, dar acest cotidian al scriitorului include și banalul și excepționalul, și tandrețe și trădări, și jocuri de-a viața și accidente sau atacuri teroriste care-și duc eroii brusc în moarte. În ‘Guava’ de exemplu, un înger apare în ultimele 40 de secunde ale vieții eroului prins în capcana unui avion care se prăbușește și-i promite împlinirea ultimei dorințe. Aceasta este măreață pentru omenire dar nesemnificativă pentru fructul de guava care va reprezenta viitoarea să incarnare:
“Sufletul cel nou nu avea gânduri. Guava n-are gânduri. Dar ea simțea. Simțea o teamă îngrozitoare, înspăimântătoare. Se temea să nu cadă din pom. N-avea cuvinte să descrie teama asta. Dar dacă le-ar fi avut, atunci precis ar fi fost ceva în genul “văleu, mămucă, numai să nu cad”. Și în timp ce era agățată de pom, cuprinsă de panică, în lume a început să domnească pacea mondială. Oamenii și-au fărâmat săbiile și le-au prefăcut în lopeți, iar centralele nucleare au fost reciclate rapid și cu înțelepciune în scopuri pașnice. Dar toate astea n-au liniștit-o pe guavă chiar de loc. Fiindcă pomul era înalt, și pământul părea departe și dur. Numai să nu cad, se temea fără cuvinte guava, numai să nu cad.’ (pag. 196)
Etgar Keret face parte dintr-o generație de scriitori israelieni pentru care nu există subiecte tabu. Rutina cotidianului se amestecă în viețile eroilor săi cu extremele, visul copleșește realitatea și aceasta are destule elemente de coșmar. Câteva dintre povestiri au ca temă relațiile de familie și de cuplu, conflictele între parteneri sau între generații. Situațiile ar putea fi tragice sau patetice dacă nu ar exista un permanent recurs la absurd amestecat cu fantastic. Poate fi identificată aici o filieră care descinde din Kafka, cu deosebirea că eroii lui Keret se confruntă nu cu sistemul și labirinturile sale birocratice ci cu viața însăși. Absurdul devine o prelungire firească a cotidianului.
O altă temă recurentă a povestirilor lui Keret este cea a singurătății. Uneori este vorba despre singurătatea creatorului, alteori cea a celui despărțit de iubită sau care a părăsit lumea aceasta. În ‘Nu cu desăvârșire singură’ două singurătăți se alătură într-o relație neîmplinită. O altă frumoasă abordare apare în povestirea intitulata ‘Un peștișor de aur’. Peștișorul de aur vorbitor care, precum în basmul rusesc pe care l-a făcut faimos Pușkin, poate juca rolul îngerului care îndeplinește dorințele celor care au șansa să-i iasă în cale este un motiv care apare în multe dintre cărțile sau filmele lui Etgar Keret. Aici el însă joacă un rol inedit:
‘La Tira Ionathan l-a găsit în sfârșit pe arabul care să dorească pace, îl chema Munir, și era gras și purta o mustață albă uriașă și era foarte fotogenic. Era emoționant felul în care își formulase dorința. Încă din timpul filmării Ionathan a stiu că asta o să devina reclama serialului documentar. Asta, sau rusul cu tatuaje pe care l-a întâlnit la Jaffa, cel care privea direct în aparatul de filmat și a spus că daca ar găsi un peștișor de aur care vorbește nu i-ar cere nimic, l-ar pune numai pe raft într-un vas mare de sticlă și ar sta de vorbă cu el toată ziua, n-are importanță despre ce. Despre sport, despre politică, despre orice poate un peștișor să vorbească. Orice. Numai să nu fie singur.’ (pag. 150)
Combinația dintre realitate și magic nu a fost parcă niciodată mai elegantă și mai firească decât la Etgar Keret. Este vorba oare despre lumi paralele? Sau poate că ceea ce noi numim ‘realitate’ este doar una dintre fațetele unui univers care este mult mai complex și mai interesant și care are mai multe dimensiuni chiar decât cel imaginat de Albert Einstein? Cititorii povestirilor acestui scriitor israelian modern și spiritual, expresiv și sensibil, sunt invitați să intre și să cerceteze acest univers.
Articolul a apărut inițial în Revista Familia din Oradea, numărul 5/2022.
